$$$

 Ciorba

1. La români, ciorba a ajuns initial via ceaunele şi cazanele trupelor de spahii ale Imperiului Otoman. Şefii regimentelor de spahii erau cunoscuţi sub numele de ciorbagii. Iar totdeauna cortul lor era lângă cel al popotei, unde se făceau ciorbe de burtă sau de berbecuţi, aromate cu câteva fire de mentă, legume, piper şi pătrunjel proaspăt. 

2. Ȋn limba turcă, fiertura era numită corba, cuvânt provenit din arabul sorba (sarab). 

3. Grecii de după de cucerirea Constantinopolului, o cunosc sub numele de τσορβάς (ţorbas). Ei fac şi astăzi tchorba toptsita, adică ciorba cu perişoare, care se prepară fierbând mai întâi nişte oase, pentru supă. Se fac apoi perişoare din carne tocată de vită (sau mixtă), amestecată cu piper şi sare, care se fierb un sfert de oră în apă. Ciroba este acrită nu cu borş sau lămâie, ci cu oţet, iar pentru aromă se adaugă nişte pudră de boia iute, călită în ulei.

4. Bulgarii, sârbii, croaţii sau albanezii o gătesc şi ei sub diverse denumiri derivate. Bulgarii prepare bob tchorba (ciorba de fasole), care se prapaă ca la noi, lăsând boabele la înmuiat şi fierbându-le apoi cu legume, ardei şi roşii mărunţite. Shkembe tşorba seamănă cumva cu ciorba de burtă, doar că în ea se zdrobesc căţei de usturoi, se rade brânză şi este aromată cu dafin şi măghiran.

5. Recordul privind cea mai mare ciorbă de burtă a fost înregistrat în octombrie 2007. Ciorba de burtă avea 1.058 de litri şi a fost preparată de opt bucătari care au gătit şapte ore, la Bucharest Food Festival.

$$$

 #Numere_de_inmatriculare

1. În 1898, Olanda fost prima țară care a creat un sistem național de înmatriculare avehiculelor. Primele plăci erau plăci simple cu un număr ștampilat pe ele. Numerotarea a început de la 1; pe 08 august 1899 ea a ajuns deja la 168. Când olandezii au decis să schimbe sistemul de numerotare la 15 ianuarie 1906, ultima placuţă avea numărul 2065.

2. Sunt 1528 de numerele de înmatriculare pe care românii nu au voie să le folosească pentru autovehiculele lor. Atunci cand cele trei litere reprezintă cuvinte porcoase sau acronime ale unor instituţii. Astfel, şoferii nu au voie să îşi pună la maşină numere ca XXX, SEX, C*R, COY, PUL, PYZ, F*T sau alte astfel de combinaţii. De asemenea, nu este permisă folosirea acronimelor POL (poliţie), DEP (Camera Deputaţilor), SNT (Senat), SRI, GUV ori WST (folosite în trecut de SPP). Alte combinaţii interzise sunt III sau OOO, pentru că literele pot fi confundate cu cifre. 

3. În 1900 era înmatriculată prima mașină din București, cea a lui George Bazil Assan, fiul marelui industriaș care a pus bazele morii cu același nume. Automobilul, un FN Herstal, a primit numărul de înmatriculare „1 B”; acesta se află acum în posesia Muzeului Național de Istorie a României. La scurt timp însă, prințul George-Valentin Bibescu, a cumpărat același model de automobil și - deși era al doilea bucureștean cu mașină înmatriculată - a primit numărul de înmatriculare „0 B”. 

De remarcat ca firma belgiana Herstal a produs numai 47 masini.

4. Britanicul Afzal Khana plătit în 2008 440.000 de lire sterline numărul de înmatriculare F1, care se află pe maşina sa - un Bugatti Veyron. După 5 ani i se oferă pe ea 6 milioane de lire sterline, ofertă refuzată. 

5. Indianul Balwinder Sahari a cumpărat în 2016 la licitaţie în Dubai cu 8 milioane euro, o tăbliţă « Dubai 5 ». La licitaţie au participat 300 persoane şi s-au pus în vânzare peste 80 de asemenea tăbliţe, dar niciuna de valoarea acesteia. Cu un înainte Sahari – proprietar al unei anteprize imobiliare internaţionale - a cumpărat tot de aici tăbliţa « Dubai 9 », cu 6 mili oane euro.

@##

 #Barba:

1. Locul în care părul uman creşte cel mai repede este barba. Dacă nu ar fi tăiată periodic, o barbă ar putea atinge până la 10 m lungime. Un bărbat petrece cam 5 luni din viaţă doar ca să se bărbierească.

2. Clovis a trimis ambasadori la Alaric II pentru a-l invita să vină să-i atingă barba în semn de împăcare; acesta a refuzat, motivpentru o serie de războaie crâncene.

3. Tarul Petru I a stabilit (în jurul anului 1705) o taxă care pedepsea fiscal pe oricine purta barbă. Nobilimea și negustorii puteau plăti până la 100 de ruble pe an, în timp ce țăranii puteau plăti un copeic (1/100 dintr-o rublă). Cel mai mare adversar al taxei a fost Biserica Ortodoxă Rusă, care considera fețele proaspăt bărbierite drept păcat. În ciuda acestei opoziții dure, Petru I a continuat cu taxa și era cunoscut chiar și pentru că radea barba invitaților săi la petreceri. Taxa a tinut 43 ani, pana la moartea tarului.

4. Ȋn sec.XV, la curtea spaniolă erau la modă bărbile false, barba naturală fiind considerată un semn plebeic. Ȋnainte de a merge la curte, aristocraţii se rădeau: apoi îşi lipeau bărbi false în cele mai fanteziste culori. Ultimul strigăt al modei consta în armonizarea culorii bărbii cu cea a pantalonilor. Obiceiul s-a păstrat până după descoperirea Americii de Columb, care întors din călătorie avea o superbă barbă naturală. 

5. Napoleon nu permitea portul bărbii decât celor mai valoroşi soldaţi.

6. Perciunii erau cunoscuţi odinioară sub numele de „mustăți laterale” sau „păr lateral”. Unul dintre cei mai importanți purtători de „mustăți laterale” a fost Ambrose E. Burnside, un general din Războiul Civil; părul său facial luxos îi lega favoriții de mustață (bărbia îi rămânea proaspăt bărbierită). Acest stil de păr facial este cunoscut sub numele de Burnside. La un moment dat, faptul că Burnside avea „side” în numele său a creat un amestec de „Burnside” și „side-whiskers” în „peritoni”, transformat în timp în “perciuni”.

$¢$

 #Pat

1. Primele paturi au fost descoperite în Peștera Sibudu din Africa de Sud. Acum cel puțin 77.000 de ani, primii oameni adunau plante din afara peșterii, apoi le îngrămădeau în găuri puțin adânci în podeaua peșterii. Așternutul includea laur de Cape, un arbore aromatic care este un insecticid natural. Spălarea rufelor era destul de ușoară: oamenii ardeau periodic așternutul din groapă și o luau de la capăt.

2. În multe case de la ţară din Scoţia, Franţa, Ţările de Jos, Marea Britanie, oamenii dormeau în paturi cutie; nişte dulapuri mari din lemn cu usi si cu un pat înăuntru. Totul pentru a asigura intimitatea, dar şi căldură generată de corpuri. Unele paturi erau mobilier de sine stătător, altele erau construite în nişe ataşate de structura casei. Unele aveau perdele în loc de panouri. Se presupune că ţăranii din Ţările de Jos ţineau aici copiii când erau plecaţi la muncă. Ulterior patul-cutie devine o piesă de mobilier la modă. Mulţi ebenişti din sec.XVIII au proiectat paturi secrete mascate în dulapuri sau bufete, ori ascunse în spatele şirurilor de rafturi şi sertare. În timp moda dispare din cauza aerului viciat din interiorul lor şi a lipsei de igienă; dar în unele zone din Scoţia moda continuă până în anii 1900. 

3. Cel mai vechi pat din Marea Britanie, datând din anii 1570, a fost redescoperit la o licitație Bonhams din Londra în 2014, după ce a dispărut timp de secole. Deținut inițial de familia Radclyffe din Salford și situat în Ordsall Hall, patul era o piesă de mobilier realizată pentru Sir John Radclyffe și Lady Anne Asshawe. John, născut în 1536, a fost un Cavaler al Comitatului cunoscut pentru credința sa catolică, în timp ce Anne a fost o Doamnă a Curții Elisabetei I. Patul a dispărut în jurul anului 1650, reaparând în diverse ocazii, până când a fost achiziționat în 1968 de un colecționar. În 2014, Ordsall Hall a reușit să strângă fonduri pentru a cumpăra patul la licitație, învingând un om de afaceri bogat care și-l dorea. Curatorul Caroline Storr i-a convins apoi pe noii proprietari să returneze patul la casa sa originală, Ordsall Hall.

4. William Shakespeare lasă rin testament soției sale, Anne Hathaway « al doilea cel mai bun pat ». Paturile erau un 

obiect de lux major la acea vreme, iar cel mai bun pat era adesea un obiect central expus într-o zonă comună și oferit oaspeților. Al doilea cel mai bun pat era probabil patul în care dormeau îproprietarii. 

5. Marele Pat de Ceramică a fost construit în jurul anului 1590 în Ware, Hertfordshire, Anglia. Istoricii cred că a fost construit ca atracție turistică și a fost imortalizat în versuri populare, iar oamenii îl vizitează și astăzi la Muzeul Victoria și Albert din Londra. Patul cu baldachin ornamentat are o lățime de 3 m, o lungime de 3,3 m și o înălțime de aproape 2,7 m și a fost adesea folosit ca o figură de stil literar pentru a sugera fie măreție, fie obscenitate. Shakespeare a făcut referire la pat în A douăsprezecea noapte: „Atâtea minciuni câte vor zăcea pe foaia ta de hârtie, deși foaia ar fi suficient de mare pentru Patul de Ceramică”. Legenda spune că 26 de cupluri au petrecut o noapte împreună în el pentru un pariu în 1689. Unii vizitatori care au dormit in el și-au sculptat inițialele pe stâlpi, multe dintre ele fiind vizibile și astăzi.

6. Regele Ludovic al XIV-lea deținea, se pare, 413 paturi, considerate simboluri de statut la acea vreme. Paturile luxoase de la Versailles și din alte palate erau frecvent folosite de rege pentru afaceri oficiale, iar el se întindea peste lenjeria aurită în timpul acestor întâlniri impunătoare.

7. Înainte de apariția dormitoarelor (și o vreme după aceea), era ceva obișnuit să împarți nu doar camerele, ci și paturile, chiar si cu persoane pe care le cunoșteai deosebit de bine. Paturile familiei erau uneori împărțite cu câte un călător ocazional. În gospodăriile bogate, servitorii dormeau la picioarele patului șefului lor. Jurnalistul din sec. XVII, Samuel Pepys, petrecea adesea noaptea cu prietenii săi, împărțind un pat și purtând conversații. Benjamin Franklin și John Adams chiar au împărțit odată un pat într-un han din New Jersey; nu s-au putut pune de acord dacă să țină fereas-tra din camera mică deschisă sau închisă. Paturile mari, comune, din hanuri nu erau neobișnuite; călătorii dormeau adesea cu străini (este menționat chiar și în Moby Dick). Un ghid de conversație francez pentru călătorii medievali includea expresii pentru a-i mustra pe colegii de pat. Încă din anul 5000 î.Hr., călătorii împărțeau paturi mari de piatră în China și Mongolia și își aduceau propriul așternut.

$$$

 #Cafea

1. Cafeaua italiană tradițională datează din sec.XVI. A fost introdusă de medicul și botanistul venețian Prospero Alpini, care a încercat-o în timpul expedițiilor sale în Egipt. Italienii au inventat espresso - brevetat la Torino – cafea preparată folosind abur și apă clocotită. Alte băuturi derívate din espresso: doppio (două shot-uri de espresso), caffè macchiato (espresso cu o cantitate mică de lapte spumat), cappuccino (părți egale de espresso, lapte fiert și spumă de lapte), caffè latte (o parte de espresso și două părți de lapte fiert), caffè corretto (espresso cu alcool, cum ar fi grappa, brandy sau alt lichior), Americano (espresso și apă fierbinte), affogato (espresso cu gelato sau înghețată). 

2. În Franţa, mulţi amestecă cafeaua cu cicoare, ale cărei rădăcini oferă o aromă asemănătoareatunci când este prăjită. Coloniștii francezi au adus această practică în Louisiana, cafeaua cu cicoare fiind folosită în perioadele când importurile de cafea adevărată erau greu de găsit - cum ar fi în timpul războaielor napoleoniene de la începutul anilor 1800 și mai târziu în timpul Războiului Civil. Şi în timpul unor conflicte, precum Primul Război Mondial, cicoarea a fost atât de solicitată încât înlocuitorul odinioară ieftin a costat mai mult decât cafeaua adevărată. Astăzi, mulți consumatori de cafea din New Orleans continuă să se bucure de cafeaua lor cu cicoare inclusă.

3. O ceremonie etiopiană a cafelei cuprinde trei etape: prăjire, preparare și preparare a cafelei, folosind un mojar și un pistil din lemn, un brazier cu cărbune, un evantai de paie și o jebena (un vas de lut cu formă de bulb și cioc subțire). Prima ceașcă merge la cel mai în vârstă membru al grupului, ca semn de respect. În ansamblu, ceremonia cafelei este menită să semnifice prietenie, încredere și respect în cultura etiopiană și este, de asemenea, un moment de rugăciune și reflecție în Biserica Ortodoxă Etiopiană.

4. În cultura finlandeză, există diferite denumiri pentru pauzele de cafea pe parcursul zilei, cum ar fi aamukahvi pentru cafeaua de dimineață și iltapäiväkahvi pentru cafeaua de după-amiază. Seara, există și iltakahvi. Dragostea pentru pauzele de cafea este atât de puternică în Finlanda încât legislația locală a muncii impune lucrătorilor să ia două pauze de cafea de 10-15 minute pe zi. Majoritatea finlandezilor consumă cafea prăjită ușor filtrată în cești mici, însoțită de o prăjitură sau pulla, o chiflă cu cardamom și glazură de vanilie.

 

5. Cafeaua turcească a fost adăugată pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial UNESCO în 2013. Istoria cafelei turcești datează din 1555, când comercianții sirieni au adus-o la Istanbul. Metoda de preparare implică măcinarea boabelor de Arabica proaspăt prăjite într-o pulbere fină folosind un mojar cu pistil și amestecuarea lor într-un cezve de cupru cu mâner lung, împreună cu zahăr și apă, până când amestecul are o consistență spumoasă. De obicei se folosește o sobă, dar unii consumatori gătesc boabele pe cărbune, cenușă sau chiar nisip fierbinte. Amestecul gros este încălzit și răcit în mod repetat până când este turnat în cești mici deasupra farfurioarelor. Spre deosebire de un espresso, cafeaua turcească nu este menită să fie consumată în câteva înghițituri, ci savurată pe parcursul unei ore sau două între conversații. Cafeaua turcească conține zaț, folosit uneori pentru a prezice viitorul.

6. Brazilienii se delectează cu cafezinho, o cafea turnată peste cafea, strecurată folosind un filtru de pânză nevopsită cu un mâner de lemn. Mânerul nu trebuie spălat niciodată cu săpun, deoarece ar strica gustul cafelei. Mulți brazilieni preferă ca boabele prăjite să fie servite la temperaturi fierbinți, cu mult zahăr, iar băutura este sorbită rapid. Se obișnuiește să se evite utilizarea aparatelor de cafea și a altor dispozitive complexe; mulți localnici cred că acestea denaturează adevăratul profil aromatic al boabelor.

$$$

 Am cerut lui Gemini sa faca un studiu al scriitoilor romani pasionati de cuvinte incrucisate. Modelul AI are acces doar la site-uri publice (deci toate comentariile sunt lipsite de exemple) iar citarile de care aminteste apartin la 98 astfel de locatii - romanesti sau straine.

Surprinzatoare - pentru mine - este aparitia a doua nume: Dimitrie Cantemir si Antim Ivireanu. De revazut Istoria Hieroglifica a lui Cantemir, dar si Evangheliile celui mai vechi targovistean amator de definitii placute mintii.

===

Scriitori Români și Pasiunea pentru Cuvintele Încrucișate

Numeroși scriitori români au "cochetat cu cuvintele încrucișate", semnalând o relație aproape simbiotică între creativitatea lingvistică și jocul de cuvinte.

1. Dimitrie Cantemir (1673-1723), enciclopedist de o importanță istorică și culturală imensă, este menționat printre cei care au "cochetat cu cuvintele încrucișate". Deși forma modernă a rebusului a apărut la secole după moartea sa, includerea sa în această listă indică o tradiție istorică mai largă de joc intelectual cu limbajul și un interes profund pentru structurile lingvistice, care predatează formatul formal al cuvintelor încrucișate. Anvergura sa intelectuală și angajamentul său cu diverse forme de cunoaștere sugerează o înclinație naturală către astfel de provocări. Referințele îl asociază cu "cuvinte încrucișate" în contexte educaționale generale , sugerând o legătură cu jocurile de cuvinte în sensul lor mai larg, nu neapărat cu rebusul modern. Includerea lui Cantemir, o figură din secolele XVII-XVIII, printre "pasionații de cuvinte încrucișate" sugerează că spiritul fundamental al jocului intelectual de cuvinte, al provocării lingvistice și al gândirii structurate, care definește rebusurile, are o linie genealogică mult mai profundă în tradiția intelectuală românească decât formatul modern al careurilor în sine. "Cochetarea" sa cu "cuvintele încrucișate" se referă la implicarea în forme anterioare de puzzle-uri lingvistice sau la o apreciere generală a jocurilor de limbaj, poziționându-l ca un precursor al entuziaștilor moderni ai enigmisticii.

2. Antim Ivireanu (c. 1650-1716), Mitropolit al Țării Românești, cărturar proeminent și tipograf inovator, este de asemenea citat ca având o legătură cu "cuvintele încrucișate". Asemenea lui Cantemir, prezența sa pe această listă subliniază o tradiție istorică de angajament intelectual cu puzzle-urile de cuvinte în cercurile academice și clericale ale epocii. Implicarea lui Antim Ivireanu, o figură cheie religioasă și culturală, sugerează că preocupările intelectuale, cum ar fi jocul de cuvinte, nu erau limitate la divertismentul laic, ci făceau parte integrantă din disciplina mentală riguroasă și activitățile recreative din cadrul bisericii și al comunităților academice ale vremii sale.

3. B.P. Hașdeu (1838-1907) apare explicit în lista scriitorilor care s-au implicat în domeniul cuvintelor încrucișate. Identitatea lui Hașdeu ca filolog, un cărturar profund implicat în studiul limbii, vocabularului și etimologiei, oferă o legătură cauzală clară cu pasiunea sa pentru cuvintele încrucișate. Rebusurile sunt, prin natura lor, puzzle-uri lingvistice care cer o înțelegere nuanțată a cuvintelor și a relațiilor dintre ele. Angajamentul său exemplifică modul în care profesiile intelectuale pot duce în mod natural la hobby-uri recreative care întăresc și rafinează abilitățile profesionale de bază, demonstrând o integrare armonioasă a muncii și a timpului liber în căutarea măiestriei lingvistice.

4. Mihai Eminescu (1850-1889) este de asemenea listat printre cei care au "cochetat cu cuvintele încrucișate". Deși majoritatea informațiilor se concentrează pe profunda sa moștenire poetică , o referință specifică menționează un "Mihai Eminescu - rebus" ca un șablon de "Cuvinte încrucișate". O altă referință îl asociază cu "rebusuri, cuvinte încrucișate" în contextul "pasiunii și dedicării". Aceasta întărește ideea că, pentru artiștii literari, cuvintele încrucișate nu sunt doar despre găsirea răspunsurilor, ci despre aprecierea structurii inerente, a frumuseții și a versatilității limbajului, putând chiar inspira noi forme sau perspective poetice.

5. Tudor Arghezi (1880-1967) avre o legătură strânsă cu cuvintele încrucișate. Conexiunea sa cu lumea enigmisticii este consolidată prin volumul "Cuvinte potrivite și... încrucișate" (Editura Adevărul 1934), o trimitere spre celebrul său volum de debut, "Cuvinte potrivite". Mai mult, o referință indică faptul că "Popescu – Rebus, unul dintre corifeii rebusismului românesc", a indicat în mod specific implicarea lui Arghezi, indicând statutul său recunoscut în domeniu. Pentru Arghezi, cuvintele încrucișate nu erau doar o activitate recreativă, ci un subiect demn de explorare literară și chiar o formă de meta-comentariu asupra naturii limbajului și a aranjamentului său structurat.

6. Ionel Teodoreanu (1897-1954), romancier și avocat român, este remarcat pentru "pasiunea sa pentru teatru, literatură, careurile de cuvinte încrucișate și textele epigramistice". Operele sale literare au fost adaptate în contexte educaționale care implicau cuvinte încrucișate. Pasiunile sale cuprinzând teatrul, literatura, epigramele și cuvintele încrucișate, sugerează un angajament cu limbajul în diversele sale manifestări. Competența sa în epigrame, care necesită concizie, spirit și o alegere precisă a cuvintelor, se aliniază perfect cu abilitățile necesare pentru construirea și rezolvarea cuvintelor încrucișate.

7. Cezar Petrescu (1892-1961), romancier și jurnalist român proeminent, este inclus în lista scriitorilor care au "cochetat cu cuvintele încrucișate". Deși dovezile directe ale obiceiurilor sale personale de rezolvare sunt limitate, materialele indică o legătură prin resurse educaționale și jocuri de societate legate de operele sale, cum ar fi "Fram, ursul polar" adaptat într-un puzzle de "Cuvinte încrucișate". De asemenea, a fost implicat în înființarea unei publicații la Cluj în 1921 și este menționat ca un scriitor semnificativ. Prezența unui "Cezar Petrescu Cuvinte încrucișate" în materiale educaționale și ca joc de societate sugerează că operele sale literare populare au fost adaptate în puzzle-uri de cuvinte încrucișate în scopuri pedagogice sau recreative. Deși acest lucru nu demonstrează definitiv pasiunea sa personală pentru rezolvarea sau crearea de rebusuri, proeminența sa culturală a fost de așa natură încât narațiunile sale au devenit subiecte potrivite pentru conceperea de cuvinte încrucișate.

8. Mihu Dragomir (1919-1964), scriitor român, se distinge prin faptul că este identificat explicit ca "rebusist" și este listat printre cei care au "cochetat cu cuvintele încrucișate". Materialele indică prezența "cuvintelor încrucișate" în poezia sa de tinerețe și menționează un "JOC DE CUVINTE ÎNCRUCIȘATE" care ar putea fi atribuit lui sau inspirat de opera sa. Desemnarea explicită a lui Dragomir ca "rebusist" depăşeşte stadiul de hobby, poziționând crearea de cuvinte încrucișate ca o meserie literară recunoscută și specializată. Aceasta implică faptul că, pentru el, proiectarea de cuvinte încrucișate a fost un efort intelectual serios, necesitând atât creativitate lingvistică, cât și o construcție logică precisă.

9. Tudor Mușatescu (1903-1970), dramaturg și prozator român, este menționat ca având o legătură cu cuvintele încrucișate. El a declarat explicit că "cea mai mare pasiune a mea a fost cultura" și a menționat "cuvinte încrucișate, publicate anterior" , indicând un aspect public al angajamentului său. O referință se referă, de asemenea, la ritualul privat al rezolvării: "Cuvinte încrucișate nu mai dezlegăm decît acasă".

10. Mihai Gafița (1923-1977), istoric literar, critic și editor român, este listat printre scriitorii care au "cochetat cu cuvintele încrucișate". Un element cheie afirmă direct "lega cuvinte încrucișate" , ceea ce poate fi interpretat ca compilarea sau conectarea de cuvinte încrucișate, sugerând o implicare practică în crearea sau aranjarea lor.

$$$

 Sînteți patru milioane afară, 

sau mai mulți. 

Dintre voi, vreo trei milioane rîոյiți cînd aflați de bieții latino-americani veniți ilegal în SUA, prinși de ICE și aruncați în închisorile salvadoriene. 

Nu e nimic de rîոյit.   

 n-ați înțeles, nu înțelegeți, și nu veți înțelege, ideea de drepturi ale omului : drepturile care nu se pot lua niciodată unui om, indiferent ce a făcut. 

Există țări bogate și țări sărace.  

Era și românia în 1988. Oamenii fugeau peste graniță, treceau Dunărea înot, înfruntau grăniceri, gloanțe.

Nu erau cu nimic mai buni decît guatemaltecii amărîți plecați de acasă de sărăcie. Nici în 1992, românii n-au fost cu nimic mai buni ca oamenii din Venezuela fugiți de sărăcie. 

Drepturile omului au apărut tocmai ca arbitrarul statului, xenofobia și rasismul să dispară.  

E o întîmplare că românia a fost primită în UE. E o întîmplare că economia româniei a crescut.  

Spaniolii și italienii v-au primit bine, fiindcă pînă în 1960-1970, părți bune din Italia și Spania erau sărace ca Vasluii, și își aduceau aminte cum bunicii lor coseau cînepa. 

Ați uitat complet cum ați putut pleca din mila și îngăduința altora, și ați devenit cruzi. 

în românia crește AUR. cresc partidele xenofobe din Franța, Italia, Germania. vă vor trimite înapoi la Darabani, Dorohoi, Rădăuți, Fălticeni și Bîrlad. 

asta înseamnă suveranism : să plecați din Milano și Castellon înapoi la Podu Iloaii. 

Între voi și venezuelienii încătușați în vagoane e doar o diferență de timp.