$$$

 Florentina Fantanaru scrie: "Ziua asta începe cu un mesaj uluitor de la Alina Dinulescu, primit la postarea despre Ionela: „Ionela, draga mea, trebuie să înveți să te iubești pe tine. Eu nu am primit mesaj. Am primit un telefon: «Bună ziua, v-am sunat să vă spun că soțul dumneavoastră trăiește cu soția mea». Eram măritată de 16 ani, copilul meu avea 13 ani și jumătate, o familie frumoasă pe care am construit-o pas cu pas. Lumea mea s-a prăbușit. Șoc, groază. Am respirat adânc și am întrebat: «De unde știți că este soțul meu?» – «Haideți, doamnă, am și o filmare (2 minute)». Soțul meu pleca de la ea și l-a filmat soțul ei (ea deja intentase divorț). Eu mi-am sunat soțul să vină acasă să vorbim (octombrie 2019). Am vorbit puțin, nu a recunoscut. Iar eu… ce am făcut oare? Am vorbit cu Dumnezeu până în martie 2020. Urma ca fiica mea să aibă primul examen al vieții: capacitatea. Am discutat cu soțul meu câteva luni, am vorbit cu fostul soț (deja la ei se pronunțase divorțul), am sunat-o pe ea. Mi-a spus că îl iubește, că se iubesc. În mai 2020 mi-am luat hăinuțele și m-am mutat la părinții mei bătrâni și bolnavi. Au urmat ani de chin, de deznădejde, de diagnostice etc. Și acum ce fac? Joi, 31.07 (ziua în care mi s-a scris destinul – coincidență sau nu, pe 31.07.2004 am spus DA), susțin examenul psihologic la Academia de Poliție A.I. Cuza din București (master profesional). Nu am emoții, deși nu am susținut niciodată un astfel de examen (7 ore). Am încredere în Dumnezeu și în mine. 50 de ani împlinesc pe 13 februarie 2026. Așa că, Ionela, draga mea, capul sus și pieptul în față. N-avem decât o viață!"

Sunt femei care, când li se prăbușește cerul, aleg să se roage în loc să se răzbune...

Sunt femei care, în loc să-și scoată ghearele, își șterg lacrimile cu demnitate...

Sunt femei care, după o trădare, nu se prăbușesc- ci încep să urce. Cu pași mici, uneori în genunchi, dar urcă. 

Așa este Alina Dinulescu..

Într-o zi de octombrie, i s-a frânt o viață de familie clădită cu trudă, cu iubire și cu răbdare...printr-un telefon care a sunat ca o ghilotină:

„Soțul dumneavoastră trăiește cu soția mea.”

S-a ridicat. A respirat adânc. Și a întrebat cu o forță sfântă:

„De unde știți că este soțul meu?”

Această întrebare nu a fost o negare. A fost o confirmare a faptului că femeia din ea- chiar și în mijlocul trădării- vrea adevărul, nu sânge...

A urmat rugăciunea, nu scandalul.

Conversația, nu răzbunarea.

Plecarea, nu distrugerea.

A plecat cu tot cu demnitate, cu durere și cu un copil de susținut în prag de examen. A plecat cu sufletul plin de cioburi.Dar… nu a uitat cine e..

A trăit umilința.

A trecut prin diagnostice.

A gustat deznădejdea.

Dar ceva în ea nu a murit: credința că viața nu s-a terminat...

Și iată semnul..În ziua în care cândva jurase credință în fața altarului-31 iulie, ea își susține examenul de viață la Academia de Poliție. .

Dar cea mai mare probă, ea a trecut-o deja: să rămână om.

Să nu devină amară, să nu se piardă în ură, să nu uite că este mama unui copil care o privește ca pe o eroină...

Ce învățăm de la Alina?

Că poți să fii îngenuncheată de viață, dar tot tu alegi dacă rămâi jos sau te ridici..

Că trădarea nu te definește, dar reacția ta în fața ei, da.

Că ești femeie nu doar când iubești, ci mai ales când știi când să pleci..

Că Dumnezeu îți vorbește cel mai clar când nu mai strigi, ci doar taci și asculți..

Că vârsta nu este un obstacol, este un reper.

Iar 50 de ani pot fi, paradoxal, începutul unei vieți autentice..

Maine, 31 iulie, Alina susține un examen la Academia de Poliție.

Nu este doar o probă scrisă. Este un act de curaj, un pas spre o viață nouă, o victorie a sufletului peste suferință...Haideți cu toții să-i urăm Alinei, succes! Povestea ta a luminat orice drum, mergi mai departe!

Să o însoțim în gând și în rugăciune..

Dedic acest text tuturor femeilor care au fost trădate, dar n-au trădat iubirea de sine.

Ridicați fruntea. Din tot ce s-a frânt, se poate naște o aripă..." 🪽🪽🪽

$$$

 Crina Ecaterina Matei scrie: „Și-a făcut concertul pe banii pensionarilor.”

„Are o groază de bani, normal că arată impecabil.”

„E fițoasă, cum să nu încerce mâncarea românească?”

„Cum adică să aibă hotel plătit?”

„Să dau bani ca să-i văd fundul, asta e prostia românului!”

___📌 Comentariile de mai sus nu spun nimic despre Jennifer Lopez. Spun totul despre NOI.

___

📌 Pentru unii, succesul altcuiva e doar o oglindă a frustrărilor proprii.

📌 Pentru alții, e mai ușor să judece decât să aplaude munca și disciplina din spatele unei cariere de zeci de ani.

JLo are 56 de ani și energia de a susține un concert de 2 ore pe scenă. Nu pentru că „are bani”, ci pentru că MUNCEȘTE și se respectă.

👉 Poate e timpul să ne întrebăm: De ce e mai simplu să criticăm decât să admirăm efortul, talentul și dedicarea?

Pentru că nivelul nostru se vede nu în cum îi lăudăm pe alții… ci în cum îi desființăm gratuit.

💡 Respectul nu costă nimic, dar spune totul despre cine ești.

Nimeni dintre cei care comentează nu o cunoaște personal, nu știe cum este ea cu adevărat.

Fiecare vorbește din propria realitate, din propriile frustrări sau credințe – realitate care nu este mereu… reală.

În loc să ne preocupe cum arată, cu cine a fost sau ce a făcut cu P. Diddy acum 20 de ani, ar fi mai sănătos să ne uităm la altceva:

– la munca uriașă din spatele unei cariere de peste 30 de ani;

– la disciplina și respectul pentru sine care îi dau energia să cânte și să danseze ore întregi la 56 de ani;

– la inspirația pe care o oferă celor care înțeleg ce înseamnă perseverența.

Nivelul nostru nu se vede în cum îi lăudăm pe alții, ci în cum alegem să îi desființăm gratuit.

surse Facebook

$$$

 "Jos pălăria pentru femeile care preferă demnitatea în schimbul banilor, știind că demnitatea odată pierdută este greu de reabilitat. Pe când banii îi poți pierde într-o secundă și îi poți face la loc în altă secundă.

Jos pălăria pentru femeile care au căzut de o mie de ori și s-au ridicat mai puternice de o mie unu ori, știind că ce nu le-a omorât le va face mai puternice. Pentru cele care știu că totul este în mâinile lor și nu așteaptă să cadă din cer.

Jos pălăria pentru cele care au puterea să renunțe la ceea ce le face rău, chiar dacă sufletul li se face bucăți bucăți.

Jos pălăria pentru acele femei care nu uită să se dezvolte pe plan profesional, știind că independența le asigură libertate de mișcare.

Mă înclin în fața celor care preferă să muncească în loc să caute vreunul cu bani, chiar dacă obțin mai greu ceea ce-și doresc – ce-i bun nu vine ușor, iar ce vine ușor nu prea ține."

Mă înclin in fata femeilor care nu se lasă doborâte in fața problemelor și continuă să fie pozitive, vesele, bune și să-i inspire prin atitudine pe cei din jurul lor.

Jos pălăria pentru cei care acceptă provocările vieții și știu să-și trăiască viața frumos. Nu-i ușor, dar merită pe deplin!" ⚜️🥀

Text scris de Oana Bulai #repost2017

$$$

 Cristina Vasilescu-Postelnicu scrie pe sufletul meu: "Că tot a fost știrea zilei Jennifer Lopez în aceste zile, am și eu o observație. Toată lumea a scris de bine despre ea, despre felul cum arată la 56 de ani. Însă nu am văzut pe nimeni vorbind despre mindset-ul ei. Vitalitatea omului este, în primul rând, o chestiune de Energie, apoi de dietă, de sport, etc.

În nenumărate rânduri am auzit-o pe Jennifer Lopez vorbind despre recunoștința față de multe aspecte din viața ei, inclusiv pentru aspectul ei fizic. Am mai auzit-o vorbind despre cum oamenii din industria muzicală nu i-au oferit suficientă încredere la început, spunând despre ea că este doar o bună dansatoare și atât.

Despre filmele ei, de asemenea, s-a spus că nu sunt bune. A vorbit și despre traumele copilăriei, spunând că tatăl a fost mai mult absent din cauza muncii sale, iar mama — o femeie puternică, dură. A eșuat în nenumărate rânduri în viața personală, dar a spus mereu că ea crede, în continuare, în iubire.

În interviuri, spune că este recunoscătoare și pentru tot ce este frumos în viața ei, dar și pentru eșecuri. A păstrat relații bune cu toți foștii, nu a ținut resentimente față de ei.

Și a mers înainte. Capacitatea de a ierta, ambiția, reziliența, optimismul și o doză de înțelepciune — iată ingredientele succesului lui Jennifer Lopez. Pentru că această atitudine în fața vieții asigură oricărui om un nivel ridicat de energie vitală.

Deși apare în chiloți pe scenă, Jennifer trăiește în recunoștință și bucurie… ceea ce sunt stări ridicate de conștiință, care ne oferă și vitalitate. De aici îi vine strălucirea, în primul rând, și abia apoi, datorită retușurilor care țin de aspectul fizic.

Așadar, dacă e ceva de modelat de la Jennifer Lopez, ar fi bine să modelăm modul ei de a gândi și de a trăi la nivel interior. Pentru că nu ne trebuie bani ca să trăim și noi, muritorii de rând, „luxul” sufletesc al lui J.Lo ca să ne fie la fel de bine și să fim la fel de energici."

Sursa foto: J.Lo cont Facebook

$$$

 💥Un text manifest! GENERAȚIA CARE A CERȘIT IUBIREA PÎNĂ CÎND A UITAT SĂ ALEAGĂ, de Raluca Feher

“Țară, țară, vrem ostași” jucam câte 30 de copii. Și Americana-ping pong combinat cu alergat în jurul mesei de tenis de masă – era o învârteală la care te călcai în picioare cu alți 10-15 jucători. Numai la mine la bloc, din 20 de apartamente strângeam 47 de copii. Scriminții aveau cinci odrasle, Huțanu și Hădăreanu câte patru, Gavriliu, Păcală, Larion câte trei. Bejan de la cantonul CFR erau patru. Balmoș tot patru.

În clasa a doua, mama Laurei a murit. Întrerupere de sarcină. Nu a mai vrut și nu a mai putut să mai facă al treilea copil. Când auzeai infecție sau septicemie, știai că femeia respectivă a murit de la vreun avort făcut de o vrăjitoare sau provocat de ea însăși.

Pe la sfârșitul anilor `70, așa cred, am găsit-o pe maică-mea în baie într-o baltă de sânge. Nu am înțeles nimic, nici nu mai țin minte dacă au dus-o la spital. Doar că m-am speriat cumplit că o să moară.

-Ai fi putut să ai un frate mai mic. Așa mi-a spus maică-mea acum vreo 2 ani.

-Doar mă uitam la maică-ta și rămânea gravidă, mi-a povestit taică-miu mai demult.

-Asta înseamnă că aaaaaa….

-Normal. Hăhăhă, să fii tu sănătoasă de câte ori nu a …

Și eu?

Eu sunt un accident. Nu sunt un copil dorit, sunt un întâmplat. Am avut bafta să mă nasc într-o familie nepregătită să aibă al doilea copil.

Suntem mulți noi, copiii nedoriți născuți după Decretul 170.

Am distrus viitorul genitorilor, am rupt pe genunchi familii. Unii din noi, puțini, am reușit prin muncă intensă de zeci de ani să ne spălăm păcatul de a ne fi născut, dar cu toții am suferit și suferim de aceeași acută lipsă de iubire.

E ca o leucemie, sângele nostru nu conține globule purtătoare de dragoste ceea ce ne face să o căutăm, să fim disperați să o găsim și să intrăm în sevraj când o pierdem iar.

Suntem mulți noi, copiii nedoriți.

Ne recunoști după aviditatea cu care încercăm să impresionăm. Să cumpărăm dragostea celorlalți prin realizări.

Eu știu că am încercat. Să fiu cuminte, să nu o supăr pe mama, să o fac pe mama mândră, să iau note bune ca mama mea să poată să se laude cu mine și să găsească astfel argumente în favoarea deciziei de a mă fi lăsat să trăiesc.

Suntem mulți noi, nedoriții, cei care am încercat să umplem formele pe care ni le-au dat ei, părinții noștri. Trebuie să fiu așa ca să primesc dragoste, trebuie să mă port așa dacă vreau ca tata să nu mă bată și să mă iubească.

În bloc, umbla vorba, Larion își lega copiii de calorifer și îi bătea cu pompa de aer cu care umfla roțile de la bicicletă. Se auzeau urlete uneori. Și plânsete. "Lasă, dragă, că nu îi omoară. Bătaia e ruptă din rai." O metodă superbă să țină loaza departe de șanț, bordel sau pușcărie.

Căci, în nevolnicia noastră, câți dintre noi nu am fi ajuns acolo, la pușcărie sau mâncați de ploșnițe, dacă părinții noștri nu ar fi fost îndeajuns de aplicați încât să ne dea o mamă de bătaie care să ne aducă pe direcția bună?

Copii nedoriți, copii bătuți. Obișnuiți cu palma, pumnul, nuiaua, cureaua, bătătorul, făcălețul, pompa de la bicicletă, furtunul de la mașina de spălat...Obișnuiți cu lacrimile.

O generație furioasă, țâfnoasă, agresivă, cu vânătăi pe caracter care nu se vindecă niciodată.

Suntem mulți noi ăștia care clipim speriați când ridici mâna, crezând că dai, deși tu vrei să ne mângâi. Suntem foarte mulți noi ăștia care privim cu suspiciune orice manifestare gratuită a bunătății. E semn de slăbiciune, așa ne spunem noi. Ești bun, ești prost.

Ne stabilim modele strâmbe, ne plac răii, proștii, obraznicii și suferim în masă de sindromul Stockholm.

Ne iubim părinții temniceri, fără ei nu am putea trăi, fără bătăile crunte cu furtunul nu am putea respira. Și știți de ce? Pentru că lipsa de iubire este un cancer care roade oasele încrederii.

Când a fost să pornim în viață, trosc, șoldul s-a rupt și genunchiul s-a spart și nu am putut să mergem decât ajutați de cârjele gândirii părintești.

Câți dintre noi nu sunt doar niște automatoni în care părinții au setat reguli de viață pe care noi le aplicăm fără să crâcnim, mânați doar de frica de a nu fi abandonați, respinși, avortați social de către familiile noastre?

Mergi la liceul ăla, mărită-te, fă un copil, stai la serviciu, plătește-ți pensia. Ascultă-mă pe mine, sunt mama ta și nimeni nu îți vrea binele mai tare decât mine.

O generație întreagă condusă ca Sindbad de bătrânul pe care l-am luat în cârcă, strângându-ne capul între genunchi.

Nu poți să spui: dă-te jos de pe mine, nu poți să spui: vezi-ți de viața ta, nu poți să spui: eu nu mă mai joc, căci mama se va supăra. Și nu te va mai iubi.

Suntem o societate care trăiește în trecut pentru că în corpuri de 45 de ani ascundem minți de 75 de ani. Creiere bătrâne care ne îndeamnă la conformism, care vor liniște, care trăiesc o foame istorică, care vor casă pe pământ și locuri de muncă, uniformitate și directive de sus pentru că sunt obosiți să aleagă și pentru că nu știu să creeze, ci doar să îndeplinească ordine.

Încercând să le facem pe plac părinților noștri care nu ne-au vrut, încercând să le câștigăm iubirea, am devenit părinții noștri.

Suntem bătrâni, paralizați în formele în care am fost vârâți, ca niște pisici înțepenite într-un borcan.

Unde dragoste nu e, nimic nu e.

Nici viitor.

15.000 de femei au murit în România până în 1989 din cauza avorturilor. Una dintre ele ar fi putut să fie mama mea, dar ea a decis totuși să mă aibă. Fără să mă vrea.

Când o să încetez să caut dragoste, când o să mă opresc din dorit să le fac pe plac părinților, când o să renunț să cred ce cred ei și o să încep să descopăr cine sunt, atunci abia voi începe să trăiesc.

Până atunci, eu și ceilalți ca mine suntem doar replici ale părinților noștri.

Și atunci de ce vă așteptați să ne purtăm altfel decât ei?''

#ieșidinrând #repost2019

$$$

 Importanța Tatălui în viața fetiței lui ❤️🥀

"Tatăl este primul Bărbat din viața unei Femei. Dacă îi este frică de tată va fi o femeie submisivă, ghiocel tip ,"people pleaser", nu va avea curajul să spună "Nu!", să înfrunte autoritatea abuzivă, să ceară o mărire de salariu, să plece din medii și relații toxice. Îi va fi frică de Dumnezeu și de Viață, va fi femeia fantomă, invizibilă, moartă pe dinăuntru.

Dacă tatăl nu o validează ca fetiță, nu îi admiră declarativ frumusețea, gingășia, bunătatea, nu îi scoate în evidență calitățile, ci e neutru, taciturn, distant, rece, absent sau, mai rău, critic și abuziv, acea fetiță, femeia de mai târziu, nu va ști cine e și va fi la cerșit emoțional după validare și atenție din partea tuturor bărbaților. 

Mi-a plăcut foarte mult un film cu Nicole și mai nu știu cum (găsesc video-ul și îl pun aici mai târziu) în care, micuță fiind, într-o zi tatăl ei a invitat-o la restaurant. 

Atât de frumos povestește cum s-au pregătit pentru prânzul în oraș împreună, cum s-au îmbrăcat, parfumat; tatăl i-a deschis portiera la mașină, i-a tras scaunul la masă, cum fetița i-a spus ce dorește să mănânce și să bea tatălui și tata a vorbit cu chelnerul, transmițând comanda pentru amândoi, cum au savurat, cum i-a deschis ușa să iasă din restaurant. 

Ajunși acasă, după ce i-a deschis ușa din nou cu curtoazie, tatăl s-a poziționat un pic în fața ei, nelăsând-o să treacă spre camera ei, la joacă. 

Fetița s-a uitat în sus cu ochii mari și a întrebat: 

- Tată, s-a întâmplat ceva? 

Tatăl i-a răspuns:

- Iubita mea, vreau să ții minte pentru totdeauna această zi! Acum știi cum trebuie să fii tratată! 

Copiii copiază comportamentul părinților, adulților, nu aud ce le spunem. Dacă vrem ca fiicele și fiii noștri să ducă o viață frumoasă ca femei și ca bărbați, atunci să avem în vedere cum ne comportăm, cum ne manifestăm noi unii cu alții în relațiile de zi cu zi, nu doar în cuplu. 

Dacă peste 10, 20 de ani fiica ta sau fiul tău ar avea o relație, ar fi căsătorit, ar avea o familie și ar fi fix ca a ta, fiica ta / fiul tău ar fi împliniți în cuplu? Ar radia?

Ai vedea femeia frumoasă, voluptoasă, mustind de fericire dulce, feminină?

Fiul tău ar transmite masculinitate sănătoasă prin toți porii?

Temă de gândit pentru noi toți! 

Dragi Taţi: Învățați-vă fiicele cum să fie tratate, șii tratați-le pe mamele lor la fel, chiar dacă nu mai sunteți împreună! De asemenea, pe toate femeile, fără să aveți neapărat o relație cu ele. Pentru că dacă nu este un obicei, un stil de viață, e o mască, e un dresaj. La cel mai mic disconfort, balaurul iese din tine!

Valabil și pentru femei!

O femeie cu standarde sănătoase va crește Bărbați Sănătoși Emoțional. Crescut astfel, tu Bărbatul de azi, îţi poţi crește fiica frumos, vei fi mereu un model de masculinitate și pentru generațiile de băieți, bărbați care îți vor lua locul. 

Tu fetiţă viitoare Femeie, de-acum știi cum trebuie să fii tratată!

Taţilor, invitați-vă fetițele în oraș, la restaurant, să fiţi numai voi doi, să fie doar momentul vostru! 

Dacă vreți să vedeți cum arată viitorul vostru ginere, uitați-vă în oglindă!

Succes! Fiecare a înțeles singur ce are de făcut!

Fiica va fi ca mama, ginerele ca tata!...dacă nu ne trezim să întrerupem somnul repetării.

Pentru că da - se poate și altfel, însă până acolo e un pic de muncă cu tine."

Text scris de Adina Achirei, cu mici adăugiri personale.

$¢$

 😂🤭 Romania fara gura scrie: "Băi, hai că o rezolvarăm și pe J LO “dintre blocuri”. Nu calcă unul la noi, “pă România”, fără să scape netăvălit autentic. Doar Michael Jackson a avut puțin noroc și îl primirăm cu pâine și sare. Asta până ne-am dezmeticit puțin și am descoperit cum stă treaba cu saharienele și treningul de făș, apoi nu ne-a mai ajuns nimeni la nas, devenind adevărați devoratori de staruri. 

Unul e prea gras, altul cântă prost, unii vin să moară la noi sau să plece cu avuția națională. Toți, fără excepție, trec prin mașina de tocat a sublimului, perfectului și indispusului popor român.

Când Mădălina Ghenea l-a batjocorit pe Gerard Butler , printre dealurile de la Fundățica, ne-am simțit răzbunați pentru toate filmele americane văzute pe RTL cu titrare în limba germană.

Suntem obișnuiti cu altfel de vedete. Personalități cărora le lipim bani pe frunte, ca apoi, aceiași interpreți umiliți, să ne sfideze din mașinile lor scumpe, plătite din împrumuturile și sărăcia noastră.

J Lo a rămas blocată între ușile de la hotel și a râs. Un manelist i-a băgat, ad-hoc, câteva acorduri analfabete și biata fată a continuat să râdă. A urcat pe scenă cu zâmbetul pe buze, și-a făcut treaba, a salutat, a râs, a făcut spectacol și a plecat. 

Noi am rămas aici, gândindu-ne că ceva nu e bine. Suferă ea de ceva. Și ne-am stors creierul, încordându-ne să îi găsim niscaiva bube în cap.

Sufletele sensibile, ofuscate de chiloții ei, nepotriviți cu vârsta înaintată a interpretei, au concluzionat că J Lo arată ca un rahat și trebuia să se mai acopere și ea. La banii ei, putea mai bine.

Lopez a plecat, așa cum au plecat și Iron Maiden, Metallica, Red Hot Chili Peppers, The Rolling Stones, Lady Gaga, Rihanna și mulți alții. A râs, și-a făcut treaba și ne-a lăsat roși de invidie, meschini, superficiali. De mâine, revenim la cluburile noastre pline cu vedete vulgare și ieftine. 

Cu banii care s-au aruncat pe neconsolata aia de Lopez se puteau cumpăra câteva sute de dedicații în care să ni se spună cât de speciali suntem noi și neamul nostru.  

Jennifer, un “să vă trăiască prințesa și copilașii” n-am auzit din partea ta, bine că te-ai scălâmbăiat în chiloți!" 😂😂😂