$$$

 CE ESTE EUFEMISMUL

Eufemismul (din grecescul „euphemos” – „vorba bună”) este un fapt de limbă, care constă în înlocuirea unui cuvânt sau a unei expresii, care are conotații negative (indecente, ofensatoare), prin cuvinte sau sintagme care au o semnificație pozitivă, neutră sau care, cel puțin, atenuează mesajul, astfel încât cel care îl primește să nu fie „deranjat” sau jignit.

În lumea rurală, tradițională, se apela frecvent la eufemisme, din motive magice, atunci când era vorba, de exemplu, de forțele demonice. Pentru a nu pronunța cuvântul „dracul”, care ar fi putut declanșa puterile malefice, se preferau formulări eufemistice de felul „Necuratul”, „Uciga-l toaca”, „Duca-se pe pustii”, „Nefârtate” etc. Celebrul general latin Gaius Iulius Cezar, în pofida puterii sale, avea câteva superstiții, printre care aceea de a nu pronunța cuvântul „moarte”, la care făcea referire spunând „dacă s-ar întâmpla ceva grav”, și nici „înfrângere”, preferând eufemismul „neplăcere”.

În timpul regimului comunist, cu nenumărate interdicții, chiar și la nivelul limbajului, din teama oamenilor simpli de a nu fi ascultați de securitate, eufemismul, de pildă, pentru agenții de poliție secretă era „baietii cu ochi albastri”.

În epoca postdecembristă s-au ivit alte eu„șomeri”femisme, specifice noii realități – „cei care credeau în Mos Gerila”, pentru nostalgicii comuniști (în opoziție cu „cei care credeau în Mos Crăciun”), „liberalizarea prețurilor”, pentru măsurile nepopulare de scumpire a mărfurilor, „personal fără ocupație”, pentru (cel de-al doilea termen fiind considerat prea dur), „disponibilizare”, pentru „concediere” s.c.

Alteori, eufemismul atenuează o anumită realitate, în sensul unor formulări mai „blânde”, în diverse situații de viață cotidiană – „nevăzători”, pentru „orbi”, „persoane cu dizabilități” pentru cei cu handicap, „stare de ebrietate” pentru „beat”, „atenție” pentru „mită”, „bacșiș” etc.

Aplicarea eufemismului în scrierea creativă

-Creează Atmosferă: Eufemismele pot adăuga nuanță și profunzime narativelor, permițând scriitorilor să abordeze teme delicate cu sensibilitate.

-Evită Tonul Direct: În dialoguri, eufemismele pot face personajele mai realiste și relatabile, reflectând modul în care oamenii tind să evite exprimările brute în viața reală.

Îmbunătățește Descrierile: Utilizând eufemisme, descrierile devin mai bogate și mai vizuale, stimulând imaginația cititorului fără a recurge la limbaj explicit.

-Există și eufemisme care înlocuiesc termenii vulgari, deși cei care obișnuiesc să folosească un limbaj grosier vor opta, probabil, pentru cuvântul/expresia directă și nu pentru „îndulcirea” ei.

Dacă vă tentează, puteți să propuneți termeni pentru o listă cât mai cuprinzătoare de eufemisme, pe care le știți din experiența personală de vorbitori (și ascultători) de limbă română.

$$$

 „Să uite lumea că am fost cândva logodnica unui rege…”

La vârsta de nouăsprezece ani, Sophie Charlotte trăia o fericire deplină, plină de mândrie tăcută: visul de a deveni regină o învăluia cu fiorul măreției. Logodna fusese, în sfârșit, anunțată. Ea își imagina cum va fi căsnicia ei cu dragul Ludwig — cel mai frumos monarh al Europei.

Logodnicul ei era invidiat de toți: impunător (193 cm) și nespus de chipeș — cu păr întunecat, ochi limpezi pe un chip palid. În plus, Ludwig era un spirit rafinat, sensibil, înzestrat muzical, pasionat de teatru și lipsit de răutate.

Și mai presus de toate, era regele Bavariei, urcat pe tron la vârsta de optsprezece ani. Pe tronul bavar se așezase întruchiparea frumuseții și a binelui, iar poporul aștepta de la el doar minuni.

Ludwig adora frumosul în toate formele sale. Partiturile și libretele compozitorului Richard Wagner ajunseseră la el încă de la doisprezece ani și le învățase pe de rost.

El își clădise o lume a lui — o lume a muzicii, poeziei, castelelor și a lacurilor cu lebede, plină de exaltare și de cultul frumuseții, magnifică precum uverturile lui Wagner, dar ruptă cu desăvârșire de realitate.

Nervos și impresionabil, Ludwig provenea dintr-o familie regală cu o sănătate fragilă — dinastia Wittelsbach. Tatăl său era cuprins adesea de crunte depresii, iar o mătușă credea cu tărie că a înghițit, fără voie, un pian din iarbă verde.

Mama regelui, Maria Friederike, prințesă de Hohenzollern, moștenise și ea o fire zbuciumată.

Sophie Charlotte, fiică a ducelui Maximilian al Bavariei, era sora împărătesei Elisabeta a Austriei, cunoscută sub numele de Sisi. Regele se îndrăgostise de tânăra prințesă pentru frumusețea ei diafană și dragostea comună pentru muzica lui Wagner. Vocea ei și talentul la pian o apropiaseră de vărul său — Ludwig.

Locuitorii Münchenului îi priveau cu admirație: păreau cuplul ideal. După un bal la reședința regală, unde dansaseră o noapte întreagă, Ludwig se prezentă la mama sa și anunță că se va căsători. Vestea aduse bucurie, căci de mult i se sugerase regelui să-și aleagă o soție și să asigure succesiunea la tron. Sophie răspunse afirmativ cererii în căsătorie.

În corespondența lor romantică, el o numea Elsa, iar ea îl striga Heinrich — amândoi inspirându-se din opera Lohengrin de Wagner. Ciudat însă că Ludwig nu și-a ales numele eroului îndrăgostit de Elsa.

La 22 ianuarie 1867, logodna a fost anunțată oficial. După fastul festivității de la curte, regele părăsi brusc sala, lăsându-și oaspeții și logodnica, și fugi la teatru — la ultimul act al unei drame de Schiller.

Pregătirile pentru nuntă, programată pe 22 august, continuau totuși. Relația dintre cei doi era înălțătoare, dar lipsită de orice notă de apropiere trupească.

Orașul se umplu de cărți poștale ilustrate cu viitoarea regină. Rochia de mireasă era în lucru, iar pentru ceremonia regală se comanda o trăsură în valoare de un milion de guldeni.

Apropiindu-se data căsătoriei, comportamentul lui Ludwig devenea tot mai ciudat. Amânase nunta pentru octombrie și ceruse un certificat medical care să ateste că mariajul i-ar fi contraindicat.

Tatăl Sophiei, ducele Max, îi scrise regelui rugându-l să își respecte cuvântul, avertizând că repetatele amânări aduc rușine fiicei sale.

Curând după aceea, Ludwig îi trimise Sophiei o scrisoare de rămas-bun, acuzând: „Tatăl tău crud vrea să ne despartă.”

Logodna a fost ruptă pe neașteptate, fără explicații. Mulți au considerat acest gest drept una din marile enigme ale regelui — până la descoperirea scrisorilor…

Se dovedi că Sophie, la scurt timp după logodnă, se îndrăgostise de altcineva. La o ședință foto înainte de nuntă, în atelierul renumitului Hanfstaengl, îl cunoscu pe tânărul Edgar, fiul proprietarului. Spre deosebire de regele visător și retras, Edgar era vesel, sociabil, plin de viață. Într-o singură seară i-a cucerit inima.

Deși conștienți că iubirea lor era imposibilă, cei doi nu s-au putut împotrivi. Scrisorile Sophiei către Edgar sunt mărturie a unei pasiuni interzise:

„Dragul meu prieten! Am fost nespus de fericită când N. mi-a adus scrisoarea ta… Nu mai există speranță pentru noi. Doar renunțarea ne mai rămâne. Mă înspăimântă gândul la viitor — ziua nunții apasă ca o umbră neagră peste sufletul meu. Mi-aș dori să fug de această soartă nemiloasă! De ce te-am cunoscut tocmai acum? Te iubesc nespus, dragul meu Edgar, și imaginea ta îmi stăpânește inima atât de puternic, încât mi-am uitat rușinos datoria față de sărmanul meu rege! Îți jur că rândurile tale sunt în siguranță. Lumea nu trebuie niciodată să știe ce se întâmplă între noi. Adio! Mâine voi fi în oraș pentru câteva ore. Ai putea veni la Palat la șase și jumătate seara? Nu mai devreme. Voi pleca cu ultimul tren.”

Scrisorile lor circulau prin mâinile cameristelor de încredere, iar întâlnirile se organizau pe furiș în castelul Pähl, în München și la Possenhofen.

Cum Sophie era logodnica regelui, erau necesare numeroase fotografii oficiale, pe care Edgar i le aducea adesea la castel.

„O, de-ar înduioșa lacrimile mele această soartă nemiloasă! Aș vrea să mor în brațele tale și lumea să uite că am fost cândva logodnica regelui Bavariei. Te sărut de o mie de ori. Nu mă uita!”

Relația a ajuns curând la urechile regelui. Trădarea Sophiei a contribuit decisiv la ruperea logodnei.

Dar nici după ce nu mai era logodnica regală, Sophie nu a putut fi cu Edgar. Familia îi alesese un alt soț. Peste un an, se căsători cu prințul francez Ferdinand de Alençon.

Nici destinul lui Ludwig nu fu mai blând. Se retrase în fabulosul castel Neuschwanstein, împodobit cu scene din operele lui Wagner. Își petrecea zilele în aer liber, iar nopțile — cântând.

Miniștrii îl căutau în munți pentru semnături oficiale. Curând se vorbea despre o boală mintală.

În 1886, o comisie l-a declarat iresponsabil. Doctorul Bernhard von Gudden a fost trimis la castel să-i comunice voința statului. Regele de 40 de ani a fost dus la Castelul Berg, cu gratii la ferestre. Câteva zile mai târziu, trupurile regelui și ale doctorului au fost găsite în lacul Starnberg. Misterul morții lor nu a fost niciodată elucidat.

Viața Sophiei a fost la fel de tragică. Căsătoria pripită nu i-a adus fericire, deși a avut doi copii. Soțul o trata cu brutalitate.

În 1886, Sophie s-a îndrăgostit de doctorul ei, Glaser. Soțul, aflând, hotărî să o interneze într-un sanatoriu. A ajuns la Graz, la faimosul psihiatru Richard von Krafft-Ebing, care o „trata” cu băi reci și electroșocuri, considerând-o obsedată.

Sophie reuși să evadeze și se întoarse la Possenhofen, unde află de moartea tatălui ei. Plecă apoi în Franța și își dedică viața carității, într-o mănăstire condusă de fostul său duhovnic.

La 4 mai 1897, Sophie, la cincizeci de ani, pieri într-un incendiu izbucnit la un târg de binefacere din Paris. Martorii spun că putea scăpa, dar a insistat să fie salvate mai întâi călugărițele și tinerele lucrătoare. A rămas în genunchi, rugându-se fierbinte pentru sufletele celorlalți.

$$$

 Bunele maniere la masă, explicate de Păstorel Teodoreanu: 

„Du mâncarea la gură, nu gura la mâncare. Patrupedele se apleacă la nutreţ, dar n-au ce face!“  

Păstorel Teodoreanu, o personalitate complexă: scriitor, avocat, epigramist Gurmand înrăit şi iubitor de licori bahice, Păstorel Teodoreanu, nonconformistul boem, a fost un nelipsit al cârciumilor, cu un chef de viaţă şi un umor ieşite din comun. 

 Avocat, scriitor, cunoscut epigramist, Păstorel a rămas în literatura română prin epigramele sale. 

Într-una din cărţile sale, "Gastronomice", apărută postum în 1974, în stilul său inconfundabil, Păstorel Teodoreanu a reuşit să surprindă gastronomia tradiţională. 

Pe lângă reţetele imortalizate în cărţile sale, care constituie referinţă şi desfătare pentru exigenţele oricărui cititor, Păstorel prezintă şi un cod al bunelor maniere: ce să faci ca să reuşeşti să-ti impresionezi musafirii la masă, dar şi cum să te comporţi atunci când esţi musafir. 

Toate sfaturile sunt, evident, în aceeaşi notă de umor inconfundabil cu care ne-a obişnuit în lucrările sale. 

Iată cele 20 de reguli de bun-simţ care ar trebui respectate de fiecare dintre noi pentru a fi o gazdă perfectă sau un musafir civilizat:  

1. Când inviţi pe cineva la masă nu-i faci un serviciu. De aceea, trebuie să-i dai tot timpul impresia că te simţi onorat că a primit să petreacă un ceas sau două sub acoperişul dumitale. Expresia “a face cinste” (a plăti) e grosolanie. Cinste îţi face acela care acceptă. 

2. Nu te aşeza niciodată la masă înainte ca doamna gazdă să fi luat loc. Până atunci aşteaptă în dreptul locului care ţi-a fost indicat. Dacă nu ţi-a indicat locul, informează-te! 

3. Când te aşezi, aşeaza-ţi scaunul în aşa fel încât, răzimându-te de spetează, bustul să-ţi rămâie perfect vertical. E oribil la vedere domnul care se află pe marginea scaunului. Doamna în această poziţie e de neconceput. 

4. Ţine-ţi coatele lipite. Când eşti la masă, ca şi când eşti călare, numai aşa trebuie să le ţii. Pentru a ţine dârlogii, furculiţa şi cuţitul, mişcările antebraţului sunt suficiente. Dacă toti convivii ar ţine coatele pe masă lăsând la o parte latura estetică, pentru banchete ar trebui construite mese kilometrice, cu microfoane şi haut-parleur. 

5. Du mâncarea la gură, nu gura la mâncare. Patrupedele se apleacă la nutreţ, e drept, dar n-au ce face. Nu sorbi supa! 

6. Nu sorbi supa, chiar dacă te-ai familiarizat cu zgomotul şi nu-l mai auzi. Dacă nu poti mânca prea fierbinte, aşteaptă puţin. Aşteptând însă, nu-ţi trece vremea suflând în farfurie sau vânturând lichidul cu lingura: fă conversaţie. 

7. Dacă cineva îţi pune întrebări când eşti cu gura plină, fă-l să aştepte. 

8. Nu duce paharul la gură înainte de a te fi şters (şerveţelul nu-i un ornament) şi cu atât mai puţin dacă n-ai terminat mestecarea. Urmele de alimente pe pahar sunt dezgustătoare. 

9. Nu introduce cuţitul în peşte (afară de cazul că ţi s-a pus tacâm special), nici în tocătură. În ambele cazuri furculiţa şi o bucăţică de pâine sunt suficiente. 

10. Nu tăia coaja oului cu cuţitul. Urmele lăsate strica apetitul celorlalţi. Serveşte-te de linguriţa cu care ai să mănânci oul. Brânza, după ce o tai, o aşezi pe pâine şi-o duci la gură! 

11. În nici o împrejurare şi sub nici un motiv nu băga cuţitul în gură: e fioros! Brânza, după ce o tai, o aşezi pe pâine şi-o duci la gură (cearcă numai, şi să vezi dacă nu poţi). 

12. În afară de pâine, crenvurşti, sparanghel, prune, ridichi de lună şi încă vreo câteva alimente care se bucură de privilegii, nu mânca nimic cu mâna. A decupa o pasăre sau a curăţi un fruct se învaţă într-o singură şedinţă (în câteva luni de dresaj învaţă o maimuţă de specie inferioară). 

13. Dacă sticla de vin e pe masă, ai grijă ca paharul vecinei din stânga să fie întotdeauna plin. Dacă cea din dreapta stă alături de un mojic, trebuia să ai grijă şi de ea.

14. Imediat ce amfitrioana s-a pregătit să părăsească masa, ridică-te, având grijă să faci loc vecinei. 

15. Dacă nu eşti foarte intim într-o casă, nu cere voie să fumezi imediat ce s-a terminat masa. Dacă alţii mai în vârstă nu şi-au aprins ţigările, rabdă! Nu spune merci, nu-i chic! 

16. Nu cere untdelemn când se serveşte unt topit, şi nici unt topit când se serveşte untdelemn. Poate că lipseşte. 

17. Dacă nu poţi rezista nevoii de a te scobi în dinţi, nu-ţi fă paravan din mână: e ostentativ şi neelegant. 18. Când se oferă şi ceai, pune întâi linguriţa pe farfurie şi pe urmă du ceaşca la gură. 

19. E bine să mulţumeşti gazdei la plecare pentru clipele pe care le-ai petrecut în casa ei, dar nu spune cum te scoli de la masă: merci! Nu-i chic. 

20. Comportă-te, când eşti singur la masă, ca şi cum te-ai comporta la un dineu de gală.

" Viaţa şi activitatea literară Păstorel Teodoreanu, pe numele de botez Alexandru Osvald, s-a născut la 30 iulie 1894, în Dorohoi. A fost primul băiat al avocatului Oswald Teodoreanu şi al profesoarei de pian la Conservator Sofia (Muzicescu) Teodoreanu. Ceilalţi doi fraţi au fost cunoscutul prozator Ionel Teodoreanu şi Laurenţiu (Puiu) Teodoreanu, mort pe frontul francez în 1918. 

A debutat cu versuri în săptămânalul „Capitala“ şi a colaborat cu mai multe reviste literare. Primul volum, „Hronicul măscăriciului Vălătuc“ (1928) a fost lăudat unanim de criticii literari ai vremii. Păstorel Teodoreanu a fost şi traducător. În anul 1956, au fost publicate, în limba română, „Peripeţiile bravului soldat Švejk“, de cehul Jaroslav Hašek, şi „Taras Bulba“, de rusul N.V. Gogol. În 1965, apar, postum, şi traducerile volumelor „Istoria contemporană“, de francezul Anatole France şi „Nuvele“, de Prosper Mérimée, considerat creatorul nuvelei realiste franceze. Celebru l-a făcut însă pasiunea sa de gurmand şi iubitor de vinuri. 

Este îndeobşte cunoscut faptul că Păstorel Teodoreanu era chemat întotdeauna să arbitreze orice dispută în domeniul identificării şi categorisirii degustării produselor obţinute din struguri, adică vinuri şi coniacuri. "Umoristul e moralist" 

Iată ce scria George Călinescu, în 1934, la apariţia cărţii „Tămâie şi otravă“: „Aproape pretudindeni se dezlănţuie o jovialitate care dă o umilitate de ton diferitelor atitudini şi care ne îndreptăţeşte să afirmăm că Al. O. Teodoreanu rămâne, în fond, un umorist. La temelia umorului stă întotdeauna o atitudine critică, umoristul e moralist. Moralist e Al. O. Teodoreanu“.

S-a stins din iaţă la 17 martie 1964, la Bucureşti. Aici zace Păstorel,/ Suflet bun şi spirit fin./ Când mai treceţi pe la el,/ Nu-l treziţi, că cere vin“ – această autoironică epigramă a fost scrisă de Păstorel Teodoreanu să-i servească drept epitaf. Păstorel a murit acum jumătate de secol. O boala incurabila care-i atacase plamanii...

 „Moartea lui a fost exemplară“, spunea Alexandru Paleologu.

$$$

 Bună, oameni buni! 

Aici Martinel, un urs brun din Carpați. Vă rog, ascultați-mă câteva clipe nu vorbesc doar în numele meu, ci în numele tuturor fraţilor mei din pădure.

Știu că atunci când mă vedeți pe marginea drumului sau ieşind timid dintr-o poieniță, vi se pare un moment magic. 

Știu că vi se taie respirația și vi se pare că ați dat peste ceva rar, frumos, aproape ireal. 

Poate vă vine să mă filmați, să mă pozați, să mă chemaţi mai aproape cu ceva de ronțăit din portbagaj. 

Un biscuit, o napolitană, un rest de sandwich. 

Poate că vă gândiți că mă ajutați. 

Sau că faceți un video viral.

Dar adevărul e că fiecare gest de-al vostru, oricât de bine intenționat ar fi, mă pune în pericol. 

Și fără să știți și pe voi. 

Eu nu sunt un animal domestic.

Nu sunt o jucărie de pluş,nici o pisicuță curioasă. 

Sunt un urs. 

Un animal sălbatic. 

Trăiesc după legile pădurii,nu după algoritmii reţelelor sociale. 

Nu am cont de Facebook, nici de Instagram, nici de TikTok. 

Nu caut like-uri. 

Caut linişte. 

Caut hrană naturală. 

Caut un loc sigur pentru puii mei.

Când mă hrăniți, mă învățați să vin spre oameni. 

Să părăsesc pădurea mea și să cobor tot mai jos, spre şosele, spre gunoaie, spre sate. 

Devine un obicei. 

Un obicei care, într-o zi, mă poate costa viața. 

Pentru că, dacă voi mă hrăniți azi, dar alții se sperie de mine mâine, știți ce se întâmplă? 

Se spune că sunt „periculos" și se cere ca eu să fiu alungat sau chiar împuşcat. 

Și nu e numai vina mea. 

Eu doar am urmat firimiturile.

Vă rog: nu vă apropiaţi de mine. 

Nu încercați să faceți selfie-uri cu mine în fundal. 

Nu mă strigaţi, nu mă filmați de la doi pași, nu aruncaţi mâncare să mă faceți să ies din pădure. 

Eu nu înțeleg regulile voastre. 

Eu cunosc doar instinctul - iar când simt pericol, mă apăr.

Şi nici nu vreau să devin cerşetorul pădurii.

Poate par blând. Poate par curios. 

Dar inima mea tresare la cel mai mic zgomot. Sunt mereu în gardă. Am nevoie de distanţă. De respect. De libertate.

Tot ce îmi doresc este să pot trăi liniştit în pădure, să nu-mi fie teamă de oameni, să-mi cresc puii în tihnă, să vânez în voie, să mă plimb sub cerul liber fără să aud claxoane sau fără să găsesc ambalaje strălucitoare în iarbă.

Vă mulțumesc dacă veți ține cont de vorbele mele. Și, dacă vreodată mă veți zări, opriți-vă o clipă, păstraţi distanţa, priviţi în liniște și plecaţi mai departe.

Acel moment rămâne al vostru și al meu dar fără pericol, fără mâncare, fără poze periculoase.

Lăsați-mă să rămân sălbatic.

Așa cum m-a făcut natura. 

Așa cum e bine pentru toţi.

Cu respect, Martinel, ursul care nu vrea celebritate, ci doar pădure.

🐻💜

$$$

 Pentru cine nu știe va propun sa învățăm împreună un nou-vechi termen...

 PATOCRAŢIA......este o formă de guvernare în care persoanele cu tulburări psihice de personalitate (precum lipsa de empatie, cruzime, minciună patologică, manipulare) dețin poziții cheie în structurile de putere și creează un regim opresiv, corupt și alienant pentru oamenii sănătoşi.

Termenul a fost teoretizat mai ales de:

Andrzej Łobaczewski, un psiholog polonez care a studiat regimurile totalitare din secolul XX.

În lucrarea sa "Ponerologia politică" (adică studiul răului aplicat politicii),el defineşte patocrația ca fiind o stare de boală a societății în care normele psihopate devin norma socială.

Caracteristici ale unei patocrații:

Liderii sunt lipsiți de empatie, incapabili de compasiune și manipulează masele.

Minciuna şi ipocrizia sunt metode constante de conducere.

Reprimarea adevărului și distorsionarea realității sunt frecvente.

Oamenii integri sunt marginalizați, persecutați sau eliminați.

Instituțiile statului sunt pervertite, iar legea devine un instrument de oprimare.

Societatea devine alienată, cinică, apatică și demoralizată.

Exemple istorice:

Patocrații au fost asociate cu:

* Regimul nazist al lui Hitler,

* Stalinismul din URSS,

* Maoismul în China,

sau chiar alte regimuri în care trădarea, cruzimea și minciuna au devenit politicile de stat.

De ce este important conceptul:

Patocraţia nu înseamnă doar dictatură este mai profundă: este dictatura bolii psihice, când valorile unui mic grup deviant devin norma pentru întreaga societate. Conceptul este adesea folosit pentru a diagnostica corupția extremă și decăderea morală a unui regim politic.

Semne ale unei patocrații în prezent (exemple aplicate)

Într-o societate democratică formală:

Politicieni care mint în mod repetat, dar rămân neclintiți în funcție.

-Indivizi lipsiți de caracter moral ajung în fruntea instituțiilor (justiție, sănătate, educaţie).

-Legea este folosită pentru a-i proteja pe corupți și a-i hărţui pe cei care spun adevărul.

-Liderii afişează cruzime rece, dispreț față de populație și tratează problemele reale cu cinism.

Exemple din realitatea românească (recunoașterea simptomelor)

-Lideri politici care promit înainte de alegeri şi uită imediat după ce au ajuns la putere.

-Instituții statului care umilesc cetățeanul în loc să-l ajute.

-Promovarea oamenilor fără competență (dar cu relații) în funcții cheie.

-Defăimarea oamenilor oneşti care spun adevărul.

-Valorile morale sunt ridiculizate, iar aroganța, tupeul şi superficialitatea sunt promovate.

Cum recunoști o patocrație în jurul tău:

Te simți neputincios, fără voce, chiar dacă votezi sau protestezi.

Liderii par lipsiți de suflet, reci, manipulatori, dar nu pot fi înlăturați.

Adevărul nu contează - contează doar imaginea și loialitatea față de „sistem".

Cei care gândesc liber sunt etichetați drept „periculoși", „radicali" sau „duşmani ai ordinii"..

$$$

 Blestemul lui George Coşbuc.

 Inima lui s-a stins atunci când şi-a îngropat unicul fiu: "Să nu-mi spuie vreun duşman cumplit că baiatul meu nu mai e!"

Una dintre cele mai emoționante drame din istoria literaturii o reprezintă, fără îndoială, moartea subită a lui Alexandru, unicul fiu al marelui George Coşbuc, răpus la doar 19 ani în ceea ce avea să devină primul accident auto grav din istoria poporului nostru.

Poetul a căzut într-o depresie profundă, iar după 3 ani a plecat după fiul său, în lumea celor drepţi.

În vara anului 1915, o tragedie zguduia liniştea poetului național al românilor, George Coşbuc, atunci când, în apropiere de municipiul Târgu Jiu Alexandru Coşbuc, unicul său fiu, își găsea sfârşitul într-un accident de circulație.

Tânărul se afla într-un automobil Mercedes, alături de prietenul său beizadeaua Alexandru Stâlpeanu.

"Alexandru Coşbuc se afla într-o mașină Mercedes Torpedo Benz, împreună cu Alexandru Stâlpeanu, un latifundiar din Teleorman, proprietarul maşinii, probabil şi singura care circula, în vremea respectivă, pe drumurile Gorjului.

Cei doi se întorceau de la vila din Tismana, unde George Coşbuc se retrăgea de multe ori ca să scrie poezii.

Alexandru Coşbuc avea 19 ani și era student.

Acesta fusese chemat în armată şi urma să ajungă la Drobeta Turnu Severin.

Maşina a lovit un bolovan mai mare, după care a intrat într-o căruță aflată în față. 

Alexandru Stâlpeanu a murit pe loc, iar Alexandru Coşbuc a fost rănit grav

A fost transportat cu o căruță la spitalul din Târgu Jiu, dar a murit pe drum George Coşbuc a fost foarte afectat de acest eveniment și a ridicat o fântână în amintirea singurului său copil"poetul nemaifiind același om după ce s-a văzut nevoit să-și îngroape singurul copil. 

Măcinat de durere și de amărăciune, George Coşbuc renunță la scris şi se închide în casă

Poetul a intrat într-o depresie cruntă Refuza să mănânce cu zilele

Nicolae lorga este alături de poet, încercând să-l facă să-și revină, consolându-l neîncetat și îl propune pe George Coşbuc ca membru titular al Academiei Române

Onoarea este imensă, însă tatăl îndoliat nu simte nicio emoție. 

Scopul vieții sale s-a pierdut, iar nimeni nu i-l mai poate aduce înapoi

"Îl zăream ascuns în pălăria lui mare, trasă pe frunte. Își pierduse băiatul, un flăcău", scria Tudor Arghezi, la acea vreme

Îngrijorată, Elena Coşbuc apelează la prietenii soțului ei. Simte că-l pierde și le povesteşte apropiaţilor că trec zile întregi fără ca scriitorul să pună gura pe o bucățică de mâncare

Inima i s-a oprit odată cu trecerea în neființă a băiatului său deși trupul şi mintea i-au supraviețuit încă 3 ani la 52 de ani

Mulți spun că ar fi murit de dor deși diagnosticul oficial al medicilor a fost congestie cerebrală 

Miercuri, fusese în oraș și, seara, când s-a întors acasă, s-a simțit indispus Joi, a zăcut în pat stând de vorbă cu soția sa când, pe la ora 1 şi jumătate simțindu-se rău a încetat din viață

Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din '77, moare fără să fi văzut sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării

În memoria fiului său iubit, George Coşbuc a ridicat o fântână în locul tragicului accident. 

Astăzi, locul este cunoscut de toți localnicii ca „Fântâna lui Coşbuc". 

Deși monumentul a fost ridicat în amintirea lui Alexandru, acest loc a devenit un simbol al durerii și al suferinței poetului.

În prezent, în locul respectiv funcţionează un restaurant, iar patronul acestuia, lon Vârțanu, a amplasat o placă comemorativă cu fotografia lui Alexandru Coşbuc Gestul său de respect și de onoare față de memoria poetului și a fiului său pierdut aduce o lumină de speranță în întunericul tristeții

Despre tragedia care i-a marcat existența, George Coşbuc a iscălit doar câteva versuri

"Ah, cumva să nu mi-o spuie Vreun duşman cumplit Că băiatul meu azi nu e Și că a murit, Eu l-aș omorî cu dinții Pe furis...".

Că-n schimbarea bruscă-a minţii

Ca pe-un câne care muşcă

Alexandru, Elena și George Coşbuc se odihnesc împreună, în Cimitirul Bellu din Capitală.

$$$

 ⚡ Petrache Poenaru – Românul care a inventat stiloul și a fost cu 100 de ani înaintea vremii lui

Când zici „stilou”, poate te gândești la copilărie, caligrafie sau BAC.

Dar ai știut că primul brevet de stilou din lume aparține unui român?

Și nu doar atât: a fost academician, inginer, matematician, fizician, inventator și revoluționar. Un fel de Elon Musk cu mustață și frac.

Numele lui? Petrache Poenaru.

Născut în 1799. Inventatorul pe care școala îl bagă într-o propoziție și apoi îl uită.

Hai să-l scoatem la lumină.

🧠 Cine a fost Petrache Poenaru?

Un geniu din Oltenia, crescut în perioada fanariotă, care n-a avut TikTok, dar a avut viziune, creier și curaj.

A participat la Revoluția lui Tudor Vladimirescu, a fost arestat de otomani, apoi a fugit în Europa, unde a studiat la Viena, Paris și Londra.

A fost coleg cu unii dintre cei mai buni savanți ai Europei, și a fost primul român care a purtat cu mândrie titlul de membru al Academiei Franceze de Științe.

✒️ A inventat stiloul. Punct.

În 1827, pe când era student la Paris, Poenaru și-a dat seama că scrisul cu pana e o mizerie care-ți mănâncă timpul. Așa că a inventat un obiect care se alimenta singur cu cerneală.

Ce a urmat?

„Condeiul portăreț fără sfârșit, alimentându-se singur cu cerneală”,

așa scrie în brevetul nr. 3208, emis de guvernul francez în data de 25 mai 1827.

Adică PRIMUL STILOU FUNCȚIONAL DIN LUME.

Da, înaintea americanilor, înaintea britanicilor, înaintea oricui.

💼 Ce a mai făcut?

📚 A scris primul jurnal de călătorie modern în limba română.

📡 A propus folosirea telegrafului optic în Principate.

🚂 A susținut construcția căilor ferate în România, când alții abia pricepeau ideea de locomotivă.

🏫 A pus bazele învățământului politehnic românesc.

📖 A lucrat la standardizarea limbii române și a contribuit la alfabetul modern.

Pe scurt: un om cu zeci de ani înaintea vremii sale.

🧱 Și ce a primit?

– Vreo stradă scurtă și întortocheată.

– O școală tehnică numită după el.

– Și o vagă mențiune în manualele de clasa a V-a.

Atât.

Niciun film. Nicio statuie în marile orașe. Niciun documentar serios.

📢 Hai să-l spunem cu voce tare

România nu duce lipsă de genii. Duce lipsă de recunoștință și memorie.

Și Petrache Poenaru e dovada vie că poți fi:

– inventator,

– academician,

– revoluționar,

– vizionar,

și totuși să fii uitat.

Dar nu de noi.

Petrache Poenaru merită mai mult decât o propoziție. Merită o generație care să-și amintească.