$$$

 RADU GYR - ADEVĂRURI SIMPLE DESPRE POEZIE

Presa culturală românească interbelică a fost una foarte activă, plină de idei și de argumente, împărțită în principal în două grupuri de idei: un grup care promova valorile tradiționaliste, care susținea că este important să ne păstrăm tradițiile, obiceiurile și că trebuie să construim societatea românească modernă în funcție de caracteristicile naționale (religie, credințe, mentalitate și tradiții); un al doilea grup susținea că este importantă alinierea societății românești la modul european de gândire, la valorile și la mentalitatea occidentală.

Paginile acestor reviste reprezintă un segment important al literaturii române – dar nu numai al literaturii – insuficient explorat încă. Pentru a vă convinge, vă voi spune că doar că în numărul revistei “Universul literar” din 5 martie 1938 semnau articole, texte literare, cronici sau poezie Ovidiu Papadima, Ion Agârbiceanu, Haig Acterian, Al. Paleologu, Traian Lalescu, Cicerone Theodorescu, Ionel Teodoreanu, Vintilă Horea, Simion Stolnicu. Dar și Radu Gyr – autorul articolului pe care selectat azi pentru voi (notă: în transcriere am păstrat ortografia originală a textului):

ADEVĂRURI SIMPLE DESPRE POEZIE

  ‹‹ Am mai rămas un cerc foarte restrâns de iubitori pasionați ai poeziei autentice. Aș vrea s'o revăd înscăunată în domnia ce i se cuvine; aș vrea s'o văd redobândindu-și sceptrul de foc și – cenușereasă uitată pe-o vatră străină – aș vrea să știu că i se readuce condurul bătut în argint, pierdut la balul din basm şș găsit de prințul în zale.

  Dacă bănuesc, pe tâmplele poeziei, mirul divin cu care a fost unsă de dincolo de noi, recunosc în ea sublimarea și elevarea desăvârșită a artei. E arta, cu tot soarele ei interior concentrat în versuri, cu toate orhestrațiile ei terestre și siderale, cu tot fluidul și cu toată taina ei.

  Poezia e - hotărît - superioară şi muzicii şi picturii (cu toate efectele ei cromatice), și liniei efebului grec, ce curge, lenevoasă, în marmură caldă. Fiindcă ea le îmbină armonic, pe toate. Orice s'ar spune și oricât ar fi încercat noile forme de expresii lirice să spargă mitul ritmului și să închipuie un alt mister, negând armoniile și unduirea, poezia adevărată rămâne foșnet de harfe lăuntrice și orgi exterioare.

  Sensibilitatea e muzică; cuvântul în el însuși și'n legătura lui sintactică e muzică. Muzică și culoare.

  Există o armonie de dincolo de cuvânt, așa cum circulă el, obișnuit, printre noi. E o muzicalitate de dincolo de sens și de mecanica exterioară a versului. Cuvântul își pierde de multe ori, valoarea lui fixată, devine mobil, susceptibil de sensuri și de interpretări noi; peste noțiunea habituală pe care o reprezintă, el devine armonic prin sunet, respiră o valoare nouă și e capabil de a emana el singur o imagine sau o cromatică, indiferent de raportul lui logic sau gramatical.

  Efectului melodic, aproape incaracterizabil, dar prezent în sensibilitatea acută, i se alătură, așa dar, efectul pictural: cromatica expresiei și coloritul nou, cu joc de nuanțe, al imaginii, - imagine care poate merge până la sugerarea unui tablou de dincolo de realitate, accesibil nu prin verificarea strictă a verosimilului extern, ci prin rezonanța pe care o produce pe coarda unei sensibilități de înaltă tensiune.

  Imaginea, oricât ar trece în planul irealului, se încheagă ca posibilă în sufletul cultivat al lectorului, altoindu-se pe necesitatea lui interioară de vis cu orizonturi enorme şi cu accepțiuni de fenomene străine realului strict. Cu alte cuvinte, imaginea poetică nu este obligată să reproducă, frumos, un peisagiu din natură; ba, dimpotrivă, ea produce efecte estetice mai adânci când răstoarnă realitatea externă, în vis, refractând-o și reflectând-o, variabil, în oglinzi lăuntrice, după anumite și stranii legi optice ale sensibilității...

*

  Poezia cea mare este, în primul rând, emotivitate, muzicalitate și plastică. Din aceste fenomene estetice ale poeziei, cu rădăcini înfipte într'un paradis mistic intern, va undui, caldă și nouă, emoția estetică. Emoția estetică - adevărată cuminecătură a spiritului prin artă, doar bănuită de Aristotel în acel „catharsis" al său, confuză pentru foarte mulți critici științifici și istorici în frunte cu Taine și Siebeck, - se desprinde numai din marea poezie devenită cleștar artistic.

  Opera de artă lirică e un complex de sensibilitate, muzică, plasticitate, vis, toate fiind sudate, subteran, prin pasta unei armonii isvorîtă dintr'un element mistic, imponderabil, dar adiat pentru antenele sensibilității pregătită estetic...

  Ceea ce în mod obișnuit numește critica „idee" sau „concepție" și „sentiment clar", sunt numai cadre și axe în mijlocul și'n jurul cărora s'a topit fremătătoare, sesisabilă, dar aproape indefinibilă, autentica poezie.

  Nu-l iubesc pe liricul Eminescu numai pentru „filosofia" lui. Nici numai pentru „gândirile" lui grele de sevă. Îl las să-l iubească pentru aceasta filosofii, spiritele didactice și... profesorii de literatură. Îl iubesc pe Eminescu pentru șuvoaele de mare sensibilitate care gâlgâe în lirica lui; pentru marile lui zbateri de armonii; pentru toate azururile și mările și violoncelele lui de maestru cu fruntea în zenit. Îl iubesc pentru îmbinările noi de imagini și orizonturi; pentru tehnica nouă pe care i-a dat-o expresiei; pentru cuvântul pe care l-a vrăjit, cu mâini de argint, și l-a făcut flacără, piept de vultur, ocean, glesnă de ciută sau frunză susurată în lună... Pentru „gândirea" lui adâncă, pentru sensul lui „filosofic", îl admir pe urmă, și nu ca poet, ci ca profund cugetător.

  „Scrisorile" sale, de pildă, mă farmecă, întâi, prin poezia absolută, - și apoi, abia, mă interesează satira lor filosofică.

  De aceea, mulți dintre poeții, sclavi numai „gândirii" și „concepțiilor", rămân externi adevăratei poezii. Retorici, didactici, ei sunt gânditori și flosofi dar nu poeți. Așa se întâmplă cu Vlahuță și cu Cerna - și, uneori, chiar cu Coșbuc -; așa s'a întâmplat cu satirele lui Horațiu și Juvenal, cu “L'art poétique” a lui Boileau, cu Florian şi Chénier, cu Sully Prudhomme și, adesea ori, cu Alfred de Vigny...

  Pentru că poezia nu e simplă concepție. Nu e îndemânatecă arhitectură ideologică. Ci infinit melodic, pogorît în emoție, în sensuri, în cuvinte. După cum nu este nici - repet - simplă fotografie după natură, copie secundă a copiei prime.

  Există, puternic, un conflict permanent între natura reală și artă. Arta e răsturnare. E strămutare de sensuri şi noțiuni, creație de lumi noi cu circulații libere de comete și aurori boreale, transfigurare de valori. Mai ales poezia.

  Ea nu trebue să imite, ci să creieze. „Poezie înseamnă a boteza lumea din nou", spunea, minunat, zilele trecute, Dragoș Protopopescu, într'un articol...

  Într'adevăr, poezia împrumută de pretutindeni, din ambianțe și transcendențe, din real și din mister, culori și motive și le frământă cu vis și sensibilitate pentru un aliaj nou. Pentru un al treilea tărâm, de materie și spirit, cum îl gândește just în „Integralismul" său, d. M. Dragomirescu.

  Dar deși lume nouă, tărâm aparte de vis, poezia nu poate fi definită numai prin această formulă. Poezia e mult mai mult. Și orice definiție, ori'ce formulă pe care i-am acordat-o, are, pentru mine, valoare de hotar restrâns, riscând de a fi denunțată, odată și odată, ca anacronică sau ca eronată.

  Poezia nu e numai simetrie, coordonare și precizie, reprezentând generalul necesarul, ca la Aristotel. Nu e nici simplă copie secundă a ideii divine, reflectată întâi în natură, - nici simplă dependență etică, precum Platon. Nu e nici numai alfabet convențional de simboluri, ca la Benedetto Croce, - după cum nu acceptă să fie redusă la un absolutism de existență numai în sufletul conceptiv al artistului, ca la Hegel. Ea nu e, iarăș, rezultantă a unui moment, unei rase și a unui mediu, ca la Taine, ori simplu fenomen psihologic, ca la Siebeck. După cum nu mă mulțumește definiția necompletă a lui Verlaine: „rien, rien que la nuance, de la musique avant toute chose...", depășită prin însăși complexitatea poeziei. Este, deasemenea, limitată concepția abatelui Bremond care nu admite decât o „poezie pură" în sensul unei incantații ce elimină din ea orice afectivitate lucidă, orice fibră de intelectualitate, orice rafinerie de tehnică externă, și o lasă îngenunchiată în fumul de tămâie al unei stări de rugăciune interioară.

  Și ar fi, iarăși, comic, să punem temeiu pe definițiile dadaismului și suprarealismului, primul voind să facă din poezie „o revoltă totală până la Anarhie”, un act de „întoarcere la inconștientul pur", - iar secundul văzând în poezie o „eliberare a subconștientului" și o funcțiune de „automatism psihic pur", așa cum o gândea André Breton...

  Poezia e infinit superioară tuturor acestor formule - solemne ori superficiale - din care evadează, după cum a evadat din dogmatismul și canoanele lui Boileau.

  Hotarele de aur ale poeziei sunt mult mai largi. Complexul ei de sensibilitate, armonie, plasticitate, își adaogă fiorul mistic, stările de vis, simbolul și sugestia, hipersensibilitatea de dincolo de cuvânt, noțiune, sens, - rafinamentul nuanței, forța expresiei, cromatica vocabularului, muzica exterioară și misterul intern.

  Plecată, ca obârșie, dintr'un act de trăire profundă, poezia „botează" o lume de dincolo de cunoașterea externă imediată și de procesul afectiv lăuntric. O lume care se dospește sub o ploaie de stele căzătoare, creind orizonturi și constelații proprii.

  Astfel născută, poezia triumfă asupra lumii imediate și, în consimțământul tacit al primitorilor de poezie, înfrânge adevărul și etica, dărâmă axiomele și legile, îngenunchiază știința, sfarmă dogmele și cunoașterile noastre și, într'o admirabilă răsvrătire de aur și diamant, pogoară pe planeta noastră aștrii și casiopeele, cu locuri cerești fixate de astronomi, și face să se ridice în capricorn florile şi gândacii catalogați cu grije în ierbare și'n insectare.

  Marea și autentica poezie trăește dincolo de școli și de curente literare, dincolo de hermetizarea ei în formule și etichete de suprafață.

  Marea poezie calcă dogmele școalei și trece peste efemer. Îngrădind-o și judecând-o taine-ian, după metodele lui Sainte-Beuve ori ale lui Dobrogeanu Gherea, sub raportul determinărilor și conjucturilor restrânse, sau sub unghiul curentelor sociale și al mișcărilor literare, riscăm să ni se joace farsa pe care a jucat-o Fernand Gregh unui public pedant, acum câțiva ani, la Paris. 

   Conferențiind despre aportul poeziei noi, a recitat câteva fragmente de-o armonie și o plasticitate cu totul inedită, cerând apoi auditorilor să-i descopere numele poetului. Bine înțeles, numele pronunțate au fost exclusiv cele ale poeților moderni, inovatori de expresie: Mallarmé, Claudel, Valéry... Și Gregh răspunse, cu zâmbet tolerant: „Mais c'est Victor Hugo!" ›› 

(RADU GYR – UNIVERSUL LITERAR – No. 3 – din 5 martie 1938)

$$$

 POVESTEA SAVARINEI

Savarina se numără printre deserturile preferate de numeroși români, dar puțini știu cine a inventat-o sau că cel în onoarea căruia a fost numită a fost îndrăgostit de verișoara lui.

Savarina, un desert vechi de aproape 180 de ani

Savarina are aproape 180 de ani. Oricât de românesc ar părea acest desert, în realitate, el are origini franceze. A fost inventat în anul 1845 de patiserii parizieni.

Arthur și Auguste Julien, care cu un an înainte și-au deschis patiseria Bourse, la colțul dintre rue Vivienne și place de la Bourse din Paris.

În varianta sa originală pariziană, savarina este o prăjitură mică în formă de inel, făcută din aluat pufos și însiropat, apoi acoperit cu cremă de patiserie sau frișcă și cu fructe proaspete sau confiate. În Principatele Române, savarinele sunt atestate încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea și apar și în cărțile de bucate semnate de Sanda Marin.

În cinstea cui a fost numită savarina

Cei doi patiseri parizieni au numit prăjitura în cinstea celebrului gastronom Jean Anthelme Brillat-Savarin, care ar fi fost primul critic culinar din istorie. Născut pe 1 aprilie 1755 în orașul Belley, unde râul Rhône separă Franța de Savoia, într-o familie de avocați, el a studiat dreptul, chimia și medicina la Dijon, iar mai târziu a practicat avocatura în orașul său natal.

La începutul Revoluției Franceze, în anul 1789, Savarin a fost trimis ca deputat în Adunarea Generală care a devenit în curând Adunarea Națională Constituantă, unde a dobândit o faimă limitată, în special pentru susținerea unui discurs public în favoarea pedepsei capitale.

Tatăl său, Marc Anthelme, a adoptat cel de-al doilea nume de familie în anul 1733, la moartea unei mătuși pe nume Savarin, care i-a lăsat întreaga avere cu condiția ca el să adopte numele ei.

A fost pusă o recompensă pe capul lui

Jean Anthelme Brillat-Savarin s-a întors în Belley și a fost primar timp de un an. Într-o etapă ulterioară a Revoluției a fost pusă o recompensă pe capul său și a căutat adăpost în Elveția la rude’ la Moudon și apoi la hôtel du Lion d’Argent din Lausanne.

Ulterior, s-a mutat în Olanda, apoi în Statele Unite ale Americii, unde a stat în Boston, New York, Philadelphia și Hartford, trăind din veniturile obținute din lecțiile de franceză și de vioară pe care le dădea. Pentru o vreme, a fost prima vioară la Park Theatre din New York.

S-a întors în Franța sub Directorat în anul 1797 și a dobândit postul de magistrat pe care l-a ocupat până la sfârșitul vieții sale, ca judecător al Curții de Cesiune.

Cel care a dat numele savarinei, îndrăgostit de verișoara lui

Savarin a publicat mai multe lucrări de drept și de economie politică. A rămas burlac, dar nu a fost străin față de sentimentul de dragoste, pe care îl socotea drept al șaselea simț. La un moment dat, a scris câteva rânduri din care se înțelege că a fost îndrăgostit de frumoasa lui verișoară, Juliette Récamier:

„Doamnă, primiți cu bunăvoință și citiți cu indulgență lucrarea unui bătrân. Este omagiul unei prietenii ce datează din copilăria dumneavoastră și, poate, omagiul unui sentiment mai tandru… . Cum aș putea să vă spun? La vârsta mea, un bărbat nu mai îndrăznește să-și interogheze inima.”

Cum îi plăcea lui Savarin să mănânce. Paradox uriaș

Savarin era poliglot. Cunoștea latina și alte cinci limbi pe care le folosea de fiecare dată când avea ocazia. Cea mai simplă masă era pe placul lui Brillat-Savarin, atât timp cât era executată cu măiestrie:

„Acele persoane care suferă de indigestie sau care se îmbată sunt complet ignorante în ceea ce privește adevăratele principii ale mâncării și ale băuturii.” De altfel, zicala „Spune-mi ce mănânci, iar eu îți voi spune cine ești” îi aparține lui.

În ciuda faptului că a fost numit un desert în cinstea lui, în mod paradoxal, Brillat-Savarin este adesea considerat părintele dietei sărace în carbohidrați. El a considerat că zahărul și făina albă sunt cauza obezității și a sugerat în schimb consumul unor alimente bogate în proteine.

„Animalele carnivore nu se îngrașă niciodată (luați în considerare lupii, șacalii, păsările de pradă, ciorile etc.). Animalele ierbivore nu se îngrașă ușor, cel puțin până când vârsta nu le reduce la o stare de inactivitate; dar se îngrașă foarte repede de îndată ce încep să fie hrănite cu cartofi, cereale sau orice fel de făină.

A doua dintre principalele cauze ale obezității este reprezentată de substanțele făinoase și amidonoase pe care omul le transformă în ingredientele principale ale hranei sale zilnice. Așa cum am spus deja, toate animalele care trăiesc cu hrană făinoasă se îngrașă în mod voit; iar omul nu face excepție de la această lege universală.”, scria el.

Gastronomul era de părere că descoperirea unui nou fel de mâncare conferă omenirii mai multă fericire decât descoperirea unei noi stele.

În onoarea lui a mai fost numit un aliment: brânza Brillat-Savarin. Aceasta este brânza brie originală din Franța, creată în jurul anului 1890 sub numele de „Excelsior” sau „Délice des gourmets” de către familia Dubuc, în apropiere de Forges-les-Eaux, și denumită după el, deoarece era pasionat de brânzeturi, în semn de respect pentru tot ceea ce a realizat pentru Franța.

$$$

 POPPAEA SABINA, AMANTA ȘI SOȚIA LUI NERO

Poppaea Sabina a fost amanta și cea de-a doua soție a împăratului roman Nero. Faptele diabolice ale lui Nero sunt adesea atribuite influenței ei. Anul nașterii sale este necunoscut, dar știm că Poppaea a murit în anul 65 e.n.

Tinereţe și relaţii

Poppaea Sabina a fost fiica unei femei cu același nume care s-a sinucis. Tatăl ei a fost Titus Ollius, ea însăşi fiind numită uneori Ollia. Bunicul său patern, Poppaeus Sabinus, a fost consul roman și prieten al mai multor împărați. Familia ei era bogată, iar Poppaea Sabina însăși deținea o vilă lângă Pompei.

Poppaea a fost căsătorită mai întâi cu Rufrius Crispinus, un comandant din Garda Pretoriană. Cei doi s-au căsătorit în anul 44 d.Hr., când tânăra Sabina avea 14 ani și au avut împreună un fiu. Agripina cea Tânără, mama împăratului Nero, în calitate de împărăteasă, l-a înlăturat pe Crispinus din funcția sa, deoarece era prea apropiat de o împărăteasă anterioară, Messalina.[sursa]

Următorul soț al Poppaeei a fost Otho, un prieten din copilărie al lui Nero. După moartea lui Nero, Otho avea să devină pentru scurt timp împărat.

Poppaea a devenit apoi amanta împăratului Nero, prietenul lui Otho, care era cu aproximativ 7 ani mai tânăr decât ea. Nero l-a numit pe Otho într-o funcție importantă de guvernator al Lusitai (Lusitania). Astfel, l-a trimis pe Otho departe de soţia lui, pentru a se asigura că o va putea avea în linişte.

Mai apoi, Nero a divorțat de soția sa, Octavia, care era în acelaşi timp şi sora sa vitregă, fiind fiica predecesorului său, împăratul Claudius. Acest lucru a provocat o ruptură de mama sa, Agripina cea Tânără. Această ruptură avea să-i aducă sfârşitul Agripinei.

Nero s-a căsătorit în cele din urmă cu Poppaea, iar aceasta a primit titlul de Augusta atunci când cei doi au avut o fiică, Claudia. Aceasta din urmă, însă, nu a trăit mult.

Comploturi criminale

Conform poveștilor spuse despre ea, Poppaea l-a îndemnat pe Nero să o ucidă pe mama sa, Agripina cea Tânără, și să divorțeze de Octavia. De asemenea, l-a făcut ca mai târziu să o ucidă pe împărăteasa Octavia, după ce Nero a părăsit-o, în ciuda popularităţii de care aceasta se bucura în rândul cetăţenilor romani.

Mai mult, se spune că tot ea l-ar fi convins pe Nero să îl ucidă pe filosoful Seneca, care o susținuse pe amanta anterioară a lui Nero, Acte Claudia. Se crede că Poppaea l-ar fi determinat pe Nero să atace creștinii după Incendiul din Roma și că ar fi ajutat la eliberarea preoților evrei la cererea lui Josephus.

De asemenea, Poppaea Sabina a militat pentru orașul ei natal, Pompei, și l-a ajutat să obțină o autonomie considerabilă față de dominația Imperiului. În studiul arheologic al orașului Pompei, unde tragedia vulcanică a conservat orașul la 15 ani de la moartea împărătesei Poppaea, cercetătorii au găsit dovezi că, în timpul vieții sale, a fost considerată o femeie virtuoasă, cu multe statui ridicate în cinstea ei.

Nero și Poppaea Sabina erau, potrivit unor contemporani, fericiți în căsnicia lor, dar Nero avea un temperament schimbător și devenea din ce în ce mai nestatornic. Nero ar fi lovit-o cu piciorul în timpul unei dispute când era însărcinată, în anul 65 e.n., ceea ce a dus la moartea ei, posibil din cauza efectelor avortului spontan care a urmat.

Nero i-a organizat funeralii publice și i-a proclamat calitățile. Istoricul Tacitus scrie că Poppaea a fost îmbălsămată prin umplerea corpului ei cu diferite ierburi și mirodenii și a fost înmormântată în Mausoleul lui Augustus, însă locul real al înmormântării ei este necunoscut. Nero ar fi ars la înmormântarea ei producția de tămâie a Arabiei pe durata unui an. Mai mult, Nero a proclamat-o divină. Mai târziu, Nero l-a ucis pe fiul Poppaeei din prima ei căsătorie, pe care l-a înecat în timpul unei partide de pescuit.

Ulterior, Nero l-a castrat și apoi s-a căsătorit cu un tânăr pe nume Sporus. Potrivit istoricului Cassius Dio, Sporus semăna în mod straniu cu Poppaea, iar Nero chiar i se adresa cu numele soției sale moarte.

În anul 66, Nero s-a recăsătorit. Noua sa soție a fost Statilia Messallina (a nu se confunda cu Valeria Messalina).

Otho, primul soț al împărătesei Poppaea Sabina, a ajutat la revolta reușită a lui Galba împotriva lui Nero și s-a făcut împărat după ce Galba a fost ucis. Otho a fost apoi înfrânt de forțele lui Vitellius, iar ulterior s-a sinucis.

Ce spun istoricii despre Poppaea Sabina

Istoricul evreu Josephus (care a murit tot în anul 65 î.Hr.) ne spune că Poppaea Sabina a intervenit în favoarea evreilor de două ori. Prima dată a făcut-o pentru eliberarea preoților. Josephus a mers la Roma pentru a le susține cauza, întâlnindu-se cu Poppaea și primind apoi multe daruri din partea acesteia. În al doilea caz, o altă delegație a câștigat influența Poppaeei în cauza sa de a menține în picioare un zid din apropierea unui templu evreiesc, care l-ar fi împiedicat pe împărat să vadă desfășurarea procesiunilor din templu.

Principala sursă de informații despre Poppaea este scriitorul roman Tacitus. Acesta nu o descrie în mod pozitiv şi nici nu prezintă fapte bune ale fostei împărătese, precum cele relatate de Josephus, ci o descrie ca fiind coruptă. Tacitus, de exemplu, afirmă că Poppaea Sabina și-a aranjat căsătoria cu Otho special pentru a se apropia de Nero și, în cele din urmă, pentru a se căsători cu acesta. Tacitus mai afirmă că era destul de frumoasă, dar arată cum și-a folosit frumusețea și sexualitatea pentru a obține putere și prestigiu.

De asemenea, şi istoricul roman Cassius Dio a denigrat-o pe Poppaea în scrierile sale.

$$$

 POETUL ALCEU

AlCEU [Alkaios]; (sec. VI î.Hr., Mytilene, Lesbos). Poet liric. Poezia sa, de mare diversitate tematică, este scrisă în dialect eolic. Preferă cîntecul monodic, în strofe scurte cu structură fixă. Strofa cel mai des întîlnită în poemele sale îi poartă numele: «alcaică». A cultivat însă şi lirismul coral. Participînd intens la viaţa politică a cetăţii, era firesc ca multe din poemele sale să abordeze o tematică de actualitate. Alte poeme îl înfăţişează ca un iubitor de viaţă, de petrecere, înclinat uneori spre speculaţii filosofice. Horaţiu i-a preţuit opera adoptând strofa alcaică şi prelucrînd unele din poemele cunoscute.

Familia poetului aparţinea aristocraţiei conservatoare din Lesbos. Împreună cu fraţii săi, Alceu s-a aflat mereu în fruntea mişcărilor de opoziţie al căror ţel era răsturnarea tiranilor locali. Lupta s-a dat făţiş, cu armele în mînă, împotriva fami­liei Cleanactizilor şi apoi împotriva lui Pittacos, tiranul care a guvernat Lesbosul timp de peste 10 ani (604-591 î.Hr.). Paralel cu participarea sa la mişcarea de opoziţie Alceu a început să scrie de timpuriu poeme cu caracter polemic. Înainte de a deveni tiranul (conducătorul) Lesbosului, deşi nu făcea parte din cercul lui Alceu, Pittacos fusese prieten cu fraţii poetului, sprijinind lupta împotriva Cleanactizilor. Ulterior însă, şi-a croit drum spre putere cu spri­jinul partidei democratice din insulă. La începutul guvernării lui Pittacos, mulţi dintre foştii săi prieteni, printre care se număra şi familia lui Alceu, au fost nevoiţi să părăsească Lesbosul. Unul dintre fraţii poetului, Antimenidas, ajuns la Babilon, a intrat în slujba regelui Nabucodonosor. Alceu şi-a încercat la rîndul său norocul în Egipt, unde faraonii angajau de asemenea mercenari greci. Din exil, Alceu n-a încetat să-l atace pe tiranul din Lesbos, cerând ajutor lui Alyattes, regele Lydiei, pentru răsturnarea duşmanului său. Spre sfîrşitul guvernării sale, Pittacos a îngăduit tuturor exilaţilor să se întoarcă în patrie, bunăvoinţă de care au profitat atît Alceu cît şi fraţii săi. În cinstea vitejiei fratelui său, Antimenidas, Alceu a scris un poem avîntat şi, după cum reiese dintr-un alt poem, a încercat să se dezvinovăţească de acuzaţia de trădare.

Poet fecund, a compus numeroase versuri puse pe muzică, « cîntece», care circulau în antichitate sub diferite titluri: Polemika (Cîntece război­nice), Stasiotika (Cîntece de îndemn la răscoală), Skolia (Cîntece de banchet), Erotika (Cîntece de dragoste), Hymnoi (Imnuri) etc. În perioada alexandrină, grupajul de poeme alcaice realizat de filologii timpului întrunea nu mai puţin de 10 cărţi. După o mărturie a lui Athenaios, poetul era şi un excelent muzician. A transpus în versuri cîntate descrierea unei zile toride de vară, după Hesiod. O altă ordine a cuvintelor, epitete originale, muzicalitatea frazei, imprimă creaţiei lui Alceu o notă cu totul aparte faţă de model: «Stinge-ţi gîtlejul cu vin! Vezi doar, cum urcă-n tării/Sirius. Ora e grea; seceta creşte văpăi/ Dulce dă zvon din frunziş greierul. Aripa lui/Pîlpîie des, picurînd limpede viersul. Din nou/Vara se-ncheagă din jar, arşiţa scînteie-n glii…» (trad. Simina Noica)!

Dar cel mai important grup al poemelor lui Alceu îl constituie cele politice, Cîntece de îndemn la răscoală, repartizate de alexandrini în cărţile III—VI ale ope­rei.

Poemele sale politice se împart în două categorii:

a) cîntece satirice la adresa duşmanilor politici şi personali;

b) cîntece închinate patriei (personificate) şi concetăţenilor săi.

Majoritatea fragmen­telor care s-au păstrat din prima cate­gorie ţinteşte îndeosebi în Pittacos. Tona­litatea poemelor politice devine însă cu adevărat lirică în cazul versurilor cu carac­ter patriotic. Celebru între toate rămîne acel poem, imitat de Horaţiu, în care Alceu înfăţişează tulburările pricinuite de tira­nie printr-o imagine alegorică (corabia bătută de vînturi, pradă valurilor uriaşe): «Mă-nfioară vîntul. Volbura n-o-nţeleg/ Din larg îşi urcă valul freamătul cerc/ în jurul nostru. Prinsă-n spulber/ întu­necata corabie aprig/ Ne poartă. Hula frînge tăria-n noi./Atinge unda poala catargului/Şi pînza-ntreagă se despică,/ Larg clătinîndu-şi în vînt fîşia./ Slăbesc odgoanele», (trad. Simina Noica).

Comentatorii antici îl considerau pe Alceu drept întemeietorul acelei specii a cîntecului liric denumit «skolion» — cîntec intonat la banchete — în care se întretaie îndem­nul la voioşie, bună dispoziţie, cu reflecţii despre viaţă şi moarte, despre rostul omului pe pământ. Strîns legate de aceste cîntece sînt şi cele erotice, mai întotdeauna inspirate de prezenţa unor efebi la marile banchete. Arta lui Alceu presupune ştiinţă poetică, dar şi sensibilitate, minte ageră şi ordonată. În locul miturilor, poetul a preferat să introducă în Cîntecele sale maxime şi sentinţe, să folosească un stil metaforic sau alegoric. Limba sa literară constituie un excelent exemplu de felul în care un meşter talentat al scrisului poate folosi cuvintele şi expresiile curente, imaginea dovedindu-se despovărată de clişeele tradiţionale. Realitatea înconjură­toare este percepută cu toate simţurile. Poetul, de pildă,« aude » venirea primăverii: « am auzit-o … Venea încărcată cu flori». Folclorul local i-a servit drept izvor de inspiraţie pentru inovaţii ritmice şi me­trice. Strofa alcaică, cu schemă metrică fixă, folosită şi de Horaţiu, este uşoară, graţioasă, lesne de memorat. Alături de poemele cu structură fixă, Alceu a scris şi versuri cu structuri metrice mai compli­cate, devenind astfel un precursor al marii ode corale. Îndeosebi cîntecele de petrecere s-au bucurat de o largă popula­ritate, fiind intonate pînă în sec. IV î.Hr. (sfîrşitul perioadei clasice).

La Roma, poe­tul a fost popularizat prin imitaţiile libere ale lui Horaţiu care, într-o Odă, a înfăţişat succint cititorilor săi tematica liricului din Lesbos: războiul, poezia patriotică, cîntecul de banchet şi cîntecul erotic.

sursa: 

Scriitori greci si latini

$$$

 MAIMUȚA ANECDOTICA 

Odată, o maimuţă din neamul Anecdotic, 

Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,

 A zis: Atenţiune! Sunt foarte afectată! 

Tot circulă o vorbă, deloc adevărată 

Că omul ar descinde din buna noastră rasă. 

Ba chiar ideea asta îmi pare odioasă! 

Şi, zău, savantul Darwin, tot neamul ni-l jigneşte 

Când spune cum că omul cu noi se înrudeşte! 

Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi? 

Copii lăsaţi pe drumuri sau arme de război? 

Am inventat, noi, cipuri şi alte drăcării?

 Însemne sataniste, otrăvuri, şmecherii? 

Văzut-aţi pe vreunu, retras în jungla deasă, 

Ca să scornească arma distrugerii în masă? 

Tot ce lăsăm în urmă, când mai sărbătorim,

 E biodegradabil. Natura o-ngrijim.

 Iar omul otrăveşte, în fiecare zi, 

Păduri, câmpii şi ape, şi zările-azurii... 

N-avem starlete porno sau dive-travestiţi, 

Şi, orişice s-ar zice, nu suntem troglodiţi! 

Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,

 Drogaţi, lacomi de sânge sau homosexuali, 

Escroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie? 

În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie! 

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă, 

Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă...

Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat 

În obştea maimuţească vreun cocotier privat. 

Urmând calea cea bună şi, evident, corectă, 

Adolescenţii noştri părinţii şi-i respectă. 

În ierarhia noastră, cum e firesc şi drept, 

Devine şef acela viteaz, agil, deştept, 

Capabil viaţa obştei s-o ţină, s-o păzească,  

De rele şi primejdii turma să şi-o ferească.. 

Adesea şeful nostru îşi riscă mândra blană, 

Ca turmei să-i găsească loc de dormit şi hrană. 

Pe când, priviţi! La oameni, ferească Domnul sfânt, 

Şefi sunt cei fără suflet şi fără de cuvânt, 

Corupţi, vicleni, jigodii, cu gura cât mai mare, 

Nebuni după putere şi după bunăstare! 

De turma lor n-au grijă nici cât un bob de mei, 

Contează doar averea şi înmulţirea ei. 

Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna, 

O minte de maimuţă dospind în ea minciuna. 

La om, tot ce înseamnă minciună, intrigi, ură 

Sunt legi de referinţă, a doua lui natură. 

Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator, 

N-aş deveni vreun Iuda ori vreun informator... 

Şi iată înc-un lucru din lumea mea frumos: 

La noi nu se întâmplă război religios, 

Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri,

 Nici chefuri după care să ne culcăm prin şanţuri, 

Nici ordine mondială, şi nici naţionalism, 

Şi nici vreo îndoială ce-aduce ateism... 

E-ADEVĂRAT CĂ OMUL, ACEST BIPED, GUNOI, 

ARATĂ CA MAIMUŢA, DAR N-A DESCINS DIN NOI! 🤔

$$$

 𝟏𝟏 𝐢𝐮𝐥𝐢𝐞 𝟏𝟕𝟖𝟎, 𝐳𝐢 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐦𝐧𝐚𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐈𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐥𝐢𝐦𝐛𝐢𝐢 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐞! 

🟢 Aniversăm, în 2025, 245 de ani de la apariția, în limba latină, a primei gramatici a limbii române realizate de doi mari corifei ai ȘCOLII ARDELENE, teologi, filosofi, traducători și istorici, Samuil Micu și Gheorghe Șincai: „ELEMENTA LINGUAE DACO-ROMANAE SIVE VALACHICAE” / „ELEMENTELE LIMBII DACOROMÂNE SAU VALAHICE”.

🟢 În al doilea volum din monumentala lucrare „ȘCOALA ARDELEANĂ”. ANTOLOGIE DE TEXTE (1743‒1830), realizată de un colectiv impresionant de specialiști sub coordonarea lingvistului Eugen Pavel, și publicată de Editura ȘCOALA ARDELEANĂ, sunt reproduse fragmente esențiale din cele două ediții ale primei gramatici a limbii române (din 1780 și 1805), însoțite de note, comentarii și ilustrații.

📕Ne întoarcem în timp și vă invităm să (re)citim împreună câteva fragmente din traducerea prefeței celei de a doua ediții a primei gramatici a limbii române, din care vom înțelege mai multe despre legătura dintre istorie, politică, diplomație, religie și limbă.

„𝐶𝑖𝑛𝑠𝑡𝑖𝑡𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑐𝑖𝑡𝑖𝑡𝑜𝑟, 𝑚𝑢𝑙𝑡𝑎̆ 𝑠𝑎̆𝑛𝑎̆𝑡𝑎𝑡𝑒

Au trecut șaptesprezece veacuri de când Traian l-a învins pe Decebal și a adus coloni în Dacia secătuită de locuitori. Cei pricepuți în știința istoriei vor afla cu ușurință cât de multe și cât de mari greutăți au îndurat aici urmașii romanilor. (...)

Cine ar cuteza să nege că limba latină a strămoșilor noștri a fost foarte coruptă din cauza acestei subjugări? Dar ar susține în mod greșit că s-a transformat în ceea ce este astăzi. De la scriitorii istoriei românilor și, mai ales, din cronica (în manuscris) a lui Constantin Miron, logofătul Țării Moldovei, pe care nu demult prealuminatul și preaînvățatul domn Iosef Sulzer mi-a dat prilejul să o citesc, precum și din „Descrierea Moldovei” a preastrălucitului domn Dimitrie Cantemir, fost domnitor și principe al acestei țări, rezultă că strămoșii noștri au căzut în starea de barbarie în care ne aflăm și acum, atunci când, din nefericire, au început să folosească limba slavonă sau (dacă preferi) ilirică în slujbele religioase pe vremea Conciliului de la Florența. Preastrălucitul autor ne informează că acest lucru s-a făcut pentru a se împlini voia arhiepiscopului de Ohrida, cetate din Bulgaria, care, îndemnat de Marcu din Efes (după cum se crede), încerca în acest fel să închidă românilor orice cale spre Sfânta Unire cu Biserica Romei.

Acești doi schismatici se temeau că, dacă românii și-ar fi folosit limba maternă în sfintele slujbe la fel ca înainte, italienii ar putea să o învețe fără greutate, fiind înrudită îndeaproape cu a lor, și ar putea tipări cărți cu ajutorul cărora poporul nostru ar fi condus cu mai mare ușurință la unire. Astfel, pomenitul arhiepiscop bulgar s-a silit din răsputeri să îi aducă pe români de partea sa.

Speranța sa nu a fost zadarnică, căci, într-adevăr, Alexandru I, domnitorul și principele Moldovei, i-a făcut pe plac și a poruncit ca limba slavo-ilirică să fie folosită la slujbele religioase în toată țara. Apoi alți domnitori români au urmat exemplul său, chiar dacă au adus un îndoit prejudiciu întregului neam, și anume, o îndelungată ruptură dintre acest neam și Biserica latină și o foarte mare vătămare a propriei limbi; pentru primul prejudiciu mă rog din tot sufletul ca Preabunul Dumnezeu să se milostivească să aducă oarecând un leac; pentru al doilea, s-a găsit deja un remediu parțial, căci la scurtă vreme după aceea, după un secol, înaintașii noștri au renunțat la limba slavonă, păstrând însă slovele; iar noi vom continua, străduindu-ne să fie înființate școli românești după modelul celor germane austriece cu bunăvoința preaauguștilor împărați.

Am considerat că acest lucru trebuie amintit aici, ca să nu creadă cineva că noi, în toată această lucrare, nu am avut altă intenție în afară de desăvârșirea limbii noastre materne. Căci nu ne-am străduit să o desăvârșim, ci să învățăm, fără să căutăm altceva în afară de binele public, și să dăm ascultare rugăminților elevilor români de la Colegiul grecesc Sfânta Barbara, care, fiindcă sunt foarte iubitori de învățătură, ne-au rugat de mai multă vreme să dăm la lumină această lucrare, ba chiar ne-au ajutat în multe privințe. Am acceptat bucuros cu atât mai mult, cu cât am prevăzut de multă vreme că mulți oameni din toate condițiile și stările vor dobândi un foarte mare folos din lucrarea noastră.

Dacă cineva ar avea de-a face cu românii sau ar călători prin Țara Românească, Moldova, Transilvania, Maramureș, Ungaria de dincolo de Tisa, Silvania, Banat, Cuțo-Valahia, Basarabia până în Crimeea, ar avea nevoie de limba română mai mult decât de oricare alta, deoarece nu vei auzi nicio altă limbă mai des folosită în provinciile enumerate.”

🟢 𝐏𝐫𝐨𝐟. 𝐮𝐧𝐢𝐯. 𝐝𝐫. 𝐈𝐎𝐀𝐍-𝐀𝐔𝐑𝐄𝐋 𝐏𝐎𝐏, 𝐏𝐫𝐞𝐬̦𝐞𝐝𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐀𝐜𝐚𝐝𝐞𝐦𝐢𝐞𝐢 𝐑𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐞: „Această lucrare ne urcă pe scena civilizației.”

🟢𝐄𝐔𝐆𝐄𝐍 𝐏𝐀𝐕𝐄𝐋: „Începutul spiritualității românești moderne este marcat de mișcarea Școlii Ardelene, curent ideologic și cultural care coincide cu o renaștere identitară fără precedent, cu o trezire a conștiinței de sine a unei națiuni aflate multe veacuri la marginea istoriei. Prin conectarea la un program umanist-emancipator, cărturarul român își afirma, în același timp, încă din primele decenii ale secolului al XVIII-lea, statutul de «homo europaeus», deschis spre universalitate.

Studierea acestei epoci ne dezvăluie un adevărat tezaur de gândire și simțire românească, a cărui cunoaștere are pentru fiecare generație resorturi intelectuale și formative multiple, deloc inactuale. Vom descoperi în operele iluministe pagini dense de istorie, limbă și cultură națională, de filosofie și teologie morală, de literatură artistică și științifică, unele perimate estetic, având însă valori expresive ineluctabile, a căror valorificare pe baza unei relecturi proaspete și avizate, direct din sursele primare, s-a impus cu acuitate. Iată de ce o nouă lectură a scrierilor care se revendică de la creația iluministă transilvăneană, tipărituri și manuscrise, edite și inedite, în consonanță cu stadiul actual al istoriografiei și filologiei românești, și, implicit, alcătuirea unei crestomații de referință au devenit un demers stringent. Antologia este centrată în jurul corifeilor Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ioan Budai-Deleanu, secondați de medicii polihistori Ioan Piuariu-Molnar și Vasile Popp, de moralistul și revizorul Lexiconului budan, Ioan Teodorovici, de stihuitorii naivi Vasile Aaron și Ioan Barac, de teologii Petru Pavel Aaron, Gherontie Cotore și Grigore Maior sau de gramaticianul Radu Tempea. Li se adaugă bănățenii, atât de incisivi, Paul Iorgovici, Constantin Diaconovici-Loga, Pavel Vasici-Ungurean, Damaschin Bojincă și Dimitrie Țichindeal, fabulistul cu «gură de aur», precum și alte nume mai mult sau mai puțin cunoscute.

Noua antologie «Școala Ardeleană» își propune să restituie o mare parte din opera reprezentanților acestei mișcări de răsunet, fiind cuprinse, integral sau fragmentar, 197 de scrieri, respectiv 28 de texte istorice, 32 lingvistice, 39 literare, 47 teologice și religioase, 6 filosofice și 45 didactice și instructive, însoțite de note și comentarii, alături de 153 de ilustrații.

Aparent eterogenă, epoca «Luminilor» transilvane trebuie percepută în toată complexitatea ei, relevantă prin impactul produs în spiritualitatea românească din veacul al XVIII-lea. Nu întâmplător, animatorilor mișcării li se vor conferi frecvent în istoriografie calificative mitologizante, de factură romantică, fiind denumiți «apostoli ai regenerațiunei românești» (Al. Papiu-Ilarian), «corifeii și deșteptătorii literaturei române» (T. Cipariu) sau «evangheliștii religiei nouă» (N. Iorga). Școala Ardeleană se definește, prin urmare, ca un curent generat pe baza unor afinități ideologice asumate, o sinteză umanistă de anvergură, cu texte scrise în limba română și în limba latină, în principal, de o mare diversitate ideativă și stilistică, o operă în care sacrul coexistă cu profanul, teologia cu raționalismul, conceptele teoretice cu ideile practice, reformatoare, discursul polemic cu cel analitic, spiritul critic partizan cu cel introspectiv, medi¬tativ, imaginarul baroc cu recuzita preromantică, oferind imaginea eclatantă a primei perioade a modernității românești.”

$$$

 IN VECI ORTODOCȘI 

     Adrian PĂUNESCU 

De mic sunt ortodox, ca toți ai mei,

aceasta e credința mea creștină,

am învățat cu tălpile să calc,

cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înțeles că sunt dator

să nu cedez cumva vreunei noxe,

ci să rămân, cu neamul meu cu tot,

fidel pe veci credinței mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri și n-ar fi dat

credința lor pe nici un fel de bunuri,

nici dacă ar fi fost crucificați,

nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei mi-am păstrat și eu

în fiece istorică furtună,

credința-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,

prin toți ai mei, Biserica străbună.

Și m-am opus căderii în neant

și celor care dărâmau altare,

și clopote-n Ardeal am construit,

și calendare pentru fiecare.

Și „Noul Testament de la Bălgrad”

eu l-am crezut aducător de leacuri

și m-am zbătut ca să apară iar,

la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Și-am fost convins că niciun leninism

credința ortodoxă n-o ajută

ci, dimpotrivă, ateismul crunt

ar vrea să o transforme-n surdo-mută.

Dar dintr-o dată ce mi-e dat să simt?

A început la București să crească

un demonism bogat și indecent,

ce-amenință credința strămoșească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocși,

îi tot mânjesc și culpabilizează,

îi fac răspunzători de bolșevism,

îi umplu de lehamite și groază.

E clipa când mă simt dator să spun

că nu ne poate frânge vijelia,

că nu sunt bunuri pe acest pământ

ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni

sau altceva, conform unei rețete,

noi suntem ortodocși definitiv,

oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut ca, într-o zi, s-aud,

această făr'delege epocală:

„Ortodoxia naște comunism!”,

deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj

cu care ar putea să ne îmbie

catolici, evanghelici, protestanți,

să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim

să fie ortodox când nu o simte,

noi suntem pe vecie ortodocși,

cu leagăne, cu vieți și cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui

s-o părăsim pe mama în etate

din tragicul motiv că pe pământ

există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,

când ni-i credința însăși în pericol,

îi salutăm pe ceilalți frați creștini,

că harul de-a iubi nu e ridicol.

Și îi iubim pe toți acești creștini

ce, dincolo de orice paradoxe,

la rândul lor, respectă și iubesc,

pe credincioșii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,

o comedie pare tragedia,

e în pericol cultul ortodox,

se deromânizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,

când sumbre acuzații se adună,

ia-n mână crucea de la Est,

ai grijă de biserica străbună.

Și dă-ne dreptul de-a ne apăra,

chiar dacă de la frați asediul vine,

permite-ne să fim în veci creștini,

ca ortodocși, urmându-Te pe Tine.