$$$

 MANASTIREA PUTNA

Romeo Valentino Macron 

S-a întâmplat în 10 iulie1466 - Încep lucrările la MĂNĂSTIREA PUTNA , ctitorie a lui Ştefan cel Mare. La 72 de kilometri nord-vest de Cetatea de Scaun a Sucevei, şi la 33 de kilometri vest de oraşul Rădăuţi, se află prima şi cea mai de seamă ctitorie a Voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mănăstirea Putna, un extrem de valoros centru de spirutualitate, cultură şi istorie românească, necropolă domnească pentru marele voievod şi familia sa, ce străjuieşte, de sute de ani, meleagurile minunate ale Bucovinei.În perioada 23 – 26 ianuarie 1465, a avut loc Bătălia de la Chilia, în care, domnul Moldovei, Ştefan cel Mare, cu asentimentul Poloniei, căreia i-a promis ajutor militar în conflictul cu cavalerii teutoni, a organizat un atac pentru cucerirea cetăţii, important centru comercial şi maritim, obţinând victoria, şi impunând la conducerea ei pe pârcălabii Isaia şi Buhtea. Stăpânirea cetăţii Chilia a dus subminarea poziţiilor Ungariei la Dunărea de Jos, precum şi la pierderea unor importante surse de venit pentru toţi factorii implicaţi: genovezii din Caffa, tătarii din Crimeea şi Imperiul Otoman.Conform izvoarelor istorice, în Letopisețul anonim al Moldovei, se menţionează că, urmare a izbânzii, Ştefan cel Mare hotărăşte să ridice o mănăstire, iar despre locul ales pentru aceasta, ne istoriseşte cronicarul Ioan Neculce: „Ştefan-Vodă cel Bun, când s-au apucat să facă Mănăstirea Putna, au tras cu arcul dintr-un vârfu de munte ce este lângă mănăstire.Şi unde au agiunsu săgeata, acolo au făcut prestolul în oltariul”.Spre deosebire de alte meleaguri moldovene, menționate documentar cu mult înaintea construirii unor biserici și mănăstiri pe cuprinsul lor, Putna, ca toponimic sau hidronimic din vechiul ținut al Sucevei nu este menționată în nici un document anterior fundării mănăstirii cu același nume, respectiv, anului 1466. Apare frecvent, în schimb, cealaltă Putna, din ținutul Vrancei, mai cu seamă în documentele de la Alexandru cel Bun, dar și de la unii dintre urmașii săi. Constatarea nu poate impune totuși concluzia fermă că zona situată pe valea Putnei, un pârâu montan care izvorăște de sub Obcina Mare și alunecă repede spre apele calme ale Sucevei, întâlnindu-le în dreptul satului Laura, a fost total nelocuită până la mijlocul veacului al XV-lea. Dimpotrivă, numeroasele biserici atestate în primele decenii ale acestui secol pe locuri din imediata vecinătate a Putnei constituie tot atâtea mărturii că zona respectivă cunoștea, încă de pe atunci, o remarcabilă viață religioasă și că Ștefan cel Mare s-a conformat tradiției, construindu-și mănăstirea în preajma unei biserici mai vechi.Din pisaniile și însemnările unor manuscrise păstrate aici sau ajunse cu vremea prin mari biblioteci din lume rezultă că, odată cu pornirea lucrului de către Ștefan cel Mare, au fost transferați de la Neamțu la Putna egumenul Ioasaf dimpreună cu mai mulți monahi, meșteri caligrafi și miniaturiști, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc, copiind primele mineie și evangheliare necesare viitorului locaș. Prezența unui grup de călugări la Putna încă din faza fundării bisericii reclama, fără îndoială, o viață religioasă normală, conformă tipicului monahal, care, până la sfințirea noului edificiu, nu se putea desfășura decât la adăpostul unor chilii improvizate și al unei bisericuțe de lemn, probabil mai vechi și foarte apropiate.La numai după două luni de la inaugurarea lucrărilor, Ștefan cel Mare emitea un act în care vorbea despre mănăstirea sa de la Putna ca despre un fapt juridicește constituit. Ne referim la uricul din 15 septembrie 1466 prin care voievodul făcea cunoscut tuturor că a cumpărat de la frații Stan, Jachim și Simion Babici, pe două sute de zloți tătărăști, satul Jicovul de Sus, dăruindu-l „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile și poienile, cu muncelele, fânețele și izvoarele, sfintei noastre Mănăstiri Putna, unde este hramul Preasfintei și Preacuratei Maici a lui Dumnezeu și a Preasfintei ei Adormiri, pentru ca acest sat (...) să fie Mănăstirii noastre Putna uric, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”. Acesta este cel mai vechi document cunoscut care atestă Putna din ținutul Sucevei, ca toponimic, în general, și ca nume al mănăstirii de aici, mai cu seamă, constituind, totodată, mărturia celei dintâi danii pe care Ștefan cel Mare o face slăvitei sale ctitorii monastice.Dacă ar fi să calculăm durata lucrului la biserică după intervalul dintre fundarea și sfințirea ei, ar însemna că numai la acest edificiu s-a lucrat peste patru ani. în fapt, construirea bisericii a durat mai puțin, ea fiind terminată - după toate probabilitățile - pe la sfârșitul anului 1469, dar expedițiile întreprinse de voievod în Transilvania pentru lichidarea lui Petru Aron, ca și invaziile tătare din anii 1469 și 1470 nu i-au îngăduit s-o sfințească decât la 3 septembrie 1470. Până atunci, domnul i-a mai dăruit o jumătate din satul Maneuți și o vie de nouă fălci în hotarul Hîrlăului, diverse odăjdii și cărți, iar în ziua de 12 aprilie 1470 i-a făcut danie somptuoasa cădelniță de argint aurit, decorată cu motive gotice, una dintre cele mai valoroase opere de orfevrărie românească medievală, comandată unui atelier transilvănean special pentru a servi la sfințirea marii sale ctitorii. Potrivit vechilor letopisețe ale mănăstirii, ceremonia târnosirii s-a constituit - ca și fundarea - într-un prinos de recunoștință adus Providenței, de data aceasta pentru victoria voievodului din 20 august 1470 împotriva tătarilor, într-o „dumbravă ce să cheamă Lipinți, aproape de Nistru”. La festivitate au participat însuși ctitorul și familia sa, boierii divaniți și o mare mulțime de credincioși. Oficierea fastuosului serviciu religios a revenit unui impresionant sobor alcătuit din 64 de arhierei, preoți și diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu episcopul Tarasie al Romanului și cu arhimandritul Ioasaf, primul egumen al Putnei.Concepută de la început ca necropolă domnească, mănăstirea a polarizat mereu atenția voievodului, care a dezvoltat-o progresiv și a vizitat-o frecvent, prezența lui fiind atestată aici chiar în ziua hramului din anul următor sfințirii, când emitea un privilegiu pentru Mănăstirea Probota, „scris de credinciosul său boier, pan Toma logofăt, la Mănăstirea Putna, în anul 6979 (= 1471), luna august, 15”, ceea ce înseamnă că obișnuia să rezideze uneori aici.Faptul reclama, desigur, amenajări speciale. Din conținutul unei vechi și mult discutate inscripții, care s-a pierdut în a doua jumătate a veacului trecut, rezultă că Ștefan cel Mare și-ar fi construit o locuință domnească la Putna în anul 1473.Concomitent cu daniile de moșii și privilegii, voievodul și-a înzestrat necontenit necropola cu neprețuite comori spirituale, cu manuscrise miniate și ferecate, cu odăjdii și odoare de o inestimabilă valoare artistică, opere ieșite din mâinile pline de har și atât de frecvent anonime ale „mult-păcătoșilor monahi” de aici, cum ei înșiși se autointitulau uneori, cu umilință, în pisaniile splendidelor opere pe care le-au zămislit și care au dus faima Putnei atât de departe peste veacuri și hotare. În acest sens, pe bună dreptate, apreciază unii cercetători că dacă ar fi să comparăm rolul cultural al mănăstirilor de seamă din epoca lui Ștefan cel Mare cu instituțiile moderne din vremea noastră, „Mănăstirii Neamțu i s-ar putea atribui titlul unei facultăți de litere, pe când Mănăstirii Putna i-ar reveni gloria celei mai înfloritoare academii de arte frumoase din trecutul românesc”. Ea își merită din plin această glorie nu numai prin operele pe care le-a creat, ci și prin artiștii pe care i-a format în atelierele sale, o veritabilă școală în accepția cea mai proprie a noțiunii, înțeleasă, deci, ca proces de învățământ sistematic organizat.

Surse:

https://www.putna.ro

https://www.putna.ro/Istorie-s2-ss2.php

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-putna-67958.html

https://radioromaniacultural.ro/manastirea-putna-exceptional-centru-de-cultura-istorie-si-spiritualitate/

$$$

 TESTAMENT

Tudor ARGHEZI

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe o carte,

În seara răzvrătită care vine

De la străbunii mei până la tine,

Prin râpi şi gropi adânci

Suite de bătrânii mei pe brânci

Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă

Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţa căpătâi.

Ea e hrişovul vostru cel dintâi.

Al robilor cu săricile, pline

De osemintele vărsate-n mine.

Ca să schimbăm, acum, întâia oară

Sapa-n condei şi brazda-n călimară

Bătrânii au adunat, printre plăvani,

Sudoarea muncii sutelor de ani.

Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite

Eu am ivit cuvinte potrivite

Şi leagăne urmaşilor stăpâni.

Şi, frământate mii de săptămâni

Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,

Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.

Veninul strâns l-am preschimbat în miere,

Lăsând întreagă dulcea lui putere

Am luat ocara, şi torcând uşure

Am pus-o când să-mbie, când să-njure.

Am luat cenuşa morţilor din vatră

Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,

Hotar înalt, cu două lumi pe poale,

Păzând în piscul datoriei tale.

Durerea noastra surdă şi amară

O grămădii pe-o singură vioară,

Pe care ascultând-o a jucat

Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.

Din bube, mucegaiuri şi noroi

Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.

Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte

Si izbăvește-ncet pedepsitor

Odrasla vie-a crimei tuturor.

E-ndreptăţirea ramurei obscure

Ieşită la lumină din pădure

Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi

Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,

Domniţa suferă în cartea mea.

Slovă de foc şi slovă făurită

Împărechiate-n carte se mărită,

Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.

Robul a scris-o, Domnul o citeşte,

Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei

Zace mânia bunilor mei.

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - MILAN KUNDERA

Milan Kundera s-a născut pe 1 aprilie 1929 la Brno, Cehoslovacia · (Decedat, 11 iulie 2023 - 94 de ani) si este un romancier și un eseist francez de origine cehă. 

A trăit în Franța din 1975, fiind cetățean francez din 1981.

Când, în 1968, tancurile sovietice spulberau Primăvara de la Praga, dezghețul comunismului stalinist, Milan Kundera era deja un scriitor cunoscut întrucât publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, “Gluma”, și nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fusesera tipărite în ultimul an în peste 150.000 de exemplare.

Kundera, împreună cu alți artiști și scriitori cehi, printre care și Václav Havel, a fost implicat în 1968 în mișcarea de emancipare politică cunoscută ca Primăvara de la Praga, o perioadă în care un regim democratic a fost în cele din urmă strivit de intervenția brutală a armatei sovietice și aliaților ei care au participat la invadarea Cehoslovaciei, dintre care au lipsit doar România și Albania.

În primul său roman, Gluma, parcă presimțind viitoarea invazie sovietică, Kundera scrisese o satiră la adresa totalitarismului din era comunistă. Din acest motiv i-a fost ridicat dreptul de semnatură și au urmat represaliile. Noile autorități cehe pro-sovietice l-au exclus de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film și i-au eliminat cărțile din toate bibliotecile Cehoslovaciei.

Cum ar fi putut Kundera să accepte un regim împietrit în stalinismul deceniului al șaselea al secolului 20, când el însuși fusese nu doar un participant activ la efervescența mișcării pragheze, dar mai și declarase – și ilustrase această declarație prin înseși cărțile sale – că tocmai stalinismul l-a învățat virtutea izbăvitoare a râsului? Totuși, existând o limită a rezistenței, în 1975, Kundera a fugit în Franța. Următorul roman, “Viața e în altă parte”, i-a apărut în 1979 în Franța, iar doi ani mai târziu autorul însuși se stabilea aici, devenind, în scurt timp un scriitor de faimă internațională, tradus în toate limbile importante ale lumii. “Viața e în altă parte” este un soi de struțo-camilă, fiind și un roman, și o colecție de povestiri și conținând și visele autorului.

In 2010 a fost suspectat că ar fi fost informator al poliției comuniste (StB) și ar fi denunțat un agent CIA în anii 50. Agentul CIA a fost capturat de organele securității cehe (VB) și Kundera a fost apreciat de comuniști. A fost suspectat deasemeni de colaborare cu NKVD (KGB), dar aceasta nu s-a putut verifica - neavând încă acces la arhivele KGB.

În 1984, a publicat “Insuportabila ușurătate a ființei”, pe care, în ciuda faptului că e cea mai cunoscută dintre cărțile sale, Kundera o consideră drept cea mai proastă. În 1988, regizorul american Philip Kaufman a ecranizat cartea, dar filmul său e mult diferit.

În 1990, Kundera a publicat “Nemurirea”. Romanul acesta are un subtext mai curând filosofic și nu unul politic, ca celelalte romane.

Citate Milan Kundera:

“Străbatem prezentul cu ochii legaţi; putem, mai mult sau mai puţin, să presimţim şi să ghicim ce ne aşteaptă în clipa următoare. Şi totuşi abia mai târziu, când ne dezlegăm ochii şi examinăm trecutul, ne dăm seama de ceea ce am trăit şi începem să-i desluşim tâlcul”.

“Viaţa omului poate da loc la interpretări multiple. După modul în care este prezentat, trecutul oricăruia dintre noi poate deveni la fel de bine biografia unui şef de stat foarte iubit, ca şi a unui criminal de rând”.

“Există în viaţă momente când trebuie să adopţi o tactică defensivă. Când trebuie să baţi în retragere. Când trebuie să părăseşti nişte poziţii mai puţin importante pentru a salva altele mai vitale şi, în sfârşit, dacă nu se poate altfel, să păstrezi una singură, ultima şi cea mai vitală, pentru că, într-un fel, trebuie să te opreşti pe o anumită linie dacă nu vrei să reîncepi viaţa de la zero, cu mâinile goale şi cu sentimentul de a fi un ratat”.

“Gelozia, de bună seamă, nu-i o însuşire prea plăcută, dar atunci când nu-i practicată cu exagerare (şi mai e şi îmbinată cu modestia), are în ea, în afara aspectului neplăcut, şi ceva înduioşător”.

“Dorinţele copilăreşti înfruntă toate momelile şi capcanele spiritului matur şi adeseori îi supravieţuiesc până la adânci bătrâneţi”.

“Până şi în joc se ascunde pentru om o anumită privaţiune de libertate; până şi jocul constituie, pentru cel care-l practică, o capcană”

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - SERGIU CELIBIDACHE

S-a născut în data de 11 iulie 1912, la Roman, în județul Neamț. 

Pe când avea câteva luni, familia acestuia s-a mutat la IAȘI și de fapt, tatăl lui SERGIU, grec la origine, a fost multă vreme prefect al județului.

Pe când avea 4 ani, SERGIU CELIBIDACHE a început să studieze pianul, însă înstărita sa familie considera această preocupare cel mult o metodă de petrecere a timpului liber. Părinții lui SERGIU CELIBIDACHE își doreau cu orice preț ca fiul lor să devină inginer și mai mult de nevoie, acesta s-a înscris la UNIVERSITATEA POLITEHNICĂ din BUCUREȘTI. A renunțat după numai un an, dar din acel moment, părinții nu i-au mai trimis nici măcar un leu. Nu a fost o problemă pentru tânărul CELIBIDACHE, care și-a asigurat traiul predând lecții de pian.

Cu un an înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, s-a înscris la Academia de Muzică din BERLIN. În paralel, a făcut și cursuri de psihologie și metafizică, și una peste alta, a fost apreciat de toți profesorii săi. Așa se face că imediat după terminarea Războiului, lui CELIBIDACHE i se dă pe mână Filmarnonică din BERLIN.

Avea doar 33 de ani când a devenit dirijorul acestei prestigioase orchestre, pe care a și condus-o până în 1952. CELIBIDACHE a trebuit să renunțe după ce vechiul dirijor a fost achitat în procesul în care era acuzat că ar fi colaborat cu autoritățile naziste. Tot răul a fost spre bine, pentru din acel moment, lui CELIBIDACHE i s-a cerut să dirijeze orchestre din ITALIA, ANGLIA, ARGENTINA, MEXIC sau CANADA.#

În 1978, la mai bine de 40 de ani de când plecase din ROMÂNIA, CELIBIDACHE a acceptat să dirijeze Filarmonica “GEORGE ENESCU ” din BUCUREȘTI. 

Într-o înregistrare, care din motive evidente, a fost difuzată abia după Revoluție, se aude cum CELIBIDACHE le spune membrilor orchestrei: ”În ţara asta nu se poate face nimic. Am lăsat (…) o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găseşte… Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din BUCUREŞTI turnee în străinătate cu CELIBIDACHE! (…) Voi merge (…) în aceste turnee când veţi avea aceeaşi diurnă ca mine. Nu cu şapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de SIBIU, caşcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi, la unul de două sau chiar de una. Nu pentru că sunt eu CELIBIDACHE, (…) ci pentru că sunt român, ca şi voi“.

Sergiu Celibidache s-a mai întors în România abia după 1990, și până la momentul morții sale, a ocupat funcția de director al Filarmonicii din MUNCHEN.

Pe finalul vieții, s-a retras în FRANȚA, în mica localitate NEUVILLE sur ESSONE, unde a și fost înmormântat.

S-a stins din viață în 14 august 1996, la vârsta de 84 de ani.”

“Eu mă simt natural român, mai român decât atunci când am plecat, pentru că tot ce am făcut a fost pornind de la o oarecare bogăţie şi complexitate pentru care IAŞUL are o mare vină sau un mare merit.

Eu mă înclin în faţa IAŞULUI, în faţa dărniciei atotştiutoare a oraşului ăsta care şi-a călăuzit copiii şi înzestrat aşa încât nu a fost un moment de îndoială în mine în privinţa drumului pe care trebuia să merg. Asta se datoreşte Iaşului. Dacă azi mi-a rămas o mare doză de poezie, pe care de multe ori reuşesc să o materializez şi în muzică, asta se datoreşte în întregime Iaşului. Toată copilăria, toată adolescenţa am petrecut-o lângă personalităţi enorme ca: MIHAIL SADOVEANU, fraţii TEODOREANU, MIHAI CODREANU, DEMOSTENE BOTEZ, OCTAV BOTEZ, profesorul meu. Deci din punct de vedere al înzestrării, IAŞUL mi-a dat ceva care la început m-a ajutat să devin om, şi, după aceea, într-adevăr, să pot ieşi cu uşurinţă din labirintul îndoielilor. Şi când a fost vorba să iau hotărâri mari, le-am luat ca ieşean, adică cu înţelepciune moldovenească. Deci am fost cât se poate de marcat din copilărie şi adolescenţă, de IAŞUL care, a fost oxigenul tuturor.”

Sursa:

https://www.librariilealexandria.ro/

$$$

 MEMORIE CULTURALA - GEORGE GERSHWIN

La inceputul anilor 1890, familiile Morris Gershowitz si Rose Bruskin (viitorii parinti ai lui George Gershwin) au parasit Rusia pentru a se stabili la New York. Datorita acestui fapt George s-a nascut pe 26 septembriie 1898 in Brooklyn, New York - d. 11 iulie 1937, Los Angeles.

Din cei patru copii cat numara familia, George a fost cel care a adoptat numele Gershwin cand a ajuns adult, americanizare ce a fost luata exemplu de restul familiei. 

In 1910 Gershwin-ii au cumparat primul lor pian, iar in 1912 George incepe sa studieze pianul cu Charles Hambitzer, acesta din urma va deveni mentorul sau pana la moartea sa din 1918. Hambitzer l-a invatat pe George tehnicile pianului traditional, i-a prezentat operele marilor compozitori europeni si l-a incurajat sa asiste la cat mai multe concerte. George, la randul lui a fost un elev silitor si entuziast, iar Hambitzer spunea despre el : « Am un elev care–si va lasa amprenta in muzica [...] Baiatul este un geniu, fara nici o indoiala » In acelasi timp, George urma si cursuri de teorie si armonie cu Edward Kilenyi, un profesor reputat si vechi elev al compozitorului Pietro Mascagni. 

Anul 1916 este anul cand primul sau cantec (When you want 'em, you can't get 'em, when you've got 'em, you don't want 'em) a fost publicat de Harry von Tilzer Company, iar in 1917 va publica prima sa piesa pentru pian, Rialto Ripples. Incepand din 1918 debuteaza parteneriatul solid ce va exista (pana la moartea lui George), dintre fratii Gershwin, Ira si George. In 12 februarie 1924 a fost prezentata Rhapsody in Blue, pe scena lui Aeolian Hall, cu George insusi interpretand solo-urile de pian. Opera necunoscuta a avut un succes fulminant, primind aceleasi aprecieri si din partea publicului si din partea criticilor. 

Anul 1925 a venit cu multe noutati, musical-ul Tell Me More se juca pe Broadway si la Londra, Gershwin a prezentat Concertul in Fa pe scena de la Carnegie Hall, si de asemeni a avut loc premiera primei sale operete Song of the Flame. In 1934 a pornit intr-un lung turneu pentru a celebra a 10 aniversare a a compozitiei sale Rhapsody in Blue. In anul 1935 a debutat la Boston si la New York opera sa Porgy and Bess. George a petrecut ultimii sai 2 ani din viata sustinand concerte si scriind muzica de film. A murit subit din cauza unei tumori cerebrale pe 11 iulie 1937 la Hollywood. A fost inmormantat in cimitirul Westchester Hills, din New York.

George Gershwin este creator al jazzului simfonic si al muzicii clasice americane, a cucerit lumea cu muzica filmelor : "Rapsodia albastră", "Un american la Paris", "Mutră nostimă". Muzica compusa de el face tranzitia dintre clasic si modern. Influentele populare americane fiind vizibile mai ales la Porgy and Bess, unde intalnim trimiteri la gospel-ul atat de prezent in viata populatiei afroamericane. A compus muzica pentru Frank Sinatra, Louis Amstrong , Ella Fitzgerarld.

https://youtu.be/GI2MAuZi12k?si=DTdlBwV7Uf5NCSBl

$$$

 S-a întâmplat în 8 iulie1967: În această zi, a trecut în eternitate Vivien Leigh, actriță britanică (n. 1913). A fost laureată a două premii Oscar, unul pentru interpretarea personajului Scarlett O'Hara din Pe aripile vântului (1939), iar cel de-al doilea pentru rolul Blanche DuBois din productia Un tramvai numit dorintă (1951), pe care l-a interpretat si în West End din Londra.Vivien Leigh a fost o actrită prolifică, ea colaborând adesea pe plan artistic cu sotul său, Laurence Olivier, care a regizat multe dintre filmele ce au făcut-o celebră. De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actriţa a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward si ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth.

 Vivien Leigh, Lady Olivier, s-a născut pe 5 noiembrie 1913 în Darjeeling, India, sub numele de Vivian Mary Hartley. A fost fiica lui Ernest Hartley, un ofițer britanic înrolat în Cavaleria indiană și a Gertrudei Robinson Yackje, a cărei ascendență familială este disputată. Mama sa a pretins că este de origine irlandeză, însă recent au fost produse dovezi care atestă apartenența sa indiană. La vârsta de șapte ani, Vivien ajunge între zidurile cenușii și reci ale unui pension britanic restrictiv, aflat în deplină antiteză cu parfumul și exotismul copilăriei petrecute în India. La pensionul londonez, precum și în celelalte școli de prestigiu pe care le-a frecventat (în Franța, Italia și Germania), și-a modelat caracterul, și-a disciplinat neastâmpărul de „argint viu” și, cel mai important, și-a canalizat ambiția spre un singur țel: de-a deveni o mare actriță. Educația primită la Academia Regală de Artă Dramatică (din Marea Britanie) i-a șlefuit talentul nativ și i-a deschis porțile către lumea elitelor artistice.Actrița despre care Tenessee Williams spunea, descriidu-i frumusețea aparte, că este „delicat colorată ca și o orhidee”, în timp ce alții o comparau cu o exotică pisică siameză – stârnise o mare admirație încă de la primele ei apariții pe scenă și în film.

Leigh s-a simțit adesea limitată datorită frumuseții sale foarte apreciate, despre care credea că o împiedică să fie luată în serios în cariera sa ca actriță. Sănătatea ei șubredă s-a dovedit a fi, însă, cel mai mare obstacol. Fiind afectată de tulburare bipolară de-a lungul perioadei adulte, Vivien Leigh a câștigat reputația unei persoane foarte dificile, acest lucru afectând serios o carieră care avea să cunoască și perioade de declin.Odată cu înaintarea în vârstă, actrița a fost slăbită de reveniri frecvente ale tuberculozei, boală diagnosticată pentru prima oară la mijlocul anilor ’40. În cartea sa de memorii, Laurence Olivier îşi aminteşte de impresia profundă pe care i-a lăsat-o Vivien Leigh atunci când a văzut-o jucând spectacolul cu piesa “Masca virtuţii”, la Teatrul Ambasador, din Anglia.„În afara privirii ei, care era pur şi simplu magică, Vivien poseda o seninătate, un echilibru perfect. Gâtul ei părea prea fragil pentru a-i susţine capul. Avea un aer surprins şi ceva din orgoliul unui jongleur ce poate realiza aproape în glumă o strălucită performanţă. Ea mai avea şi altceva: forţa de atracţie a unuia din cele mai tulburătoare temperamente pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Acea ciudată, înduioşătoare scânteie de demnitate pare să fi fost acel ceva în stare să subjuge pătimaşa legiune a admiratorilor ei fanatici”.

„Ăsta-i bărbatul cu care o să mă căsătoresc!” îi spune Vivien Leigh unei prietene.Se aflau la un teatru din Londra, iar pe scenă juca Laurence Oliver, în spectacolul cu piesa „Romeo şi Julieta” de W. Shakespeare.„Nu fi stupidă, doar sunteţi amândoi căsătoriţi” îi răspunde amica.„Nu are importanţă, tot o să mă mărit cu el. Ai să vezi tu!” o contrazice Vivien. Vivien Leigh era căsătorită cu Herbert Leigh Holman, un avocat cu treisprezece ani mai în vârstă decât ea, cu care avea o fiică, Suzanne. Laurence Olivier era căsătorit cu Jill Esmond și avea cu aceasta un fiu, Tarquin. Cele două familii se cunosc și se vizitează reciproc, iar Olivier și Vivien Liegh încep să ducă o viață dublă. Se întâlnesc doi ani prin cabinele teatrelor, în studiouri discrete, au escapade în localităţi mici uitate de lume unde nu-i cunoaştea nimeni, se iubesc în secret. Niciunul nu-şi dorea să ajungă pe prima pagină a ziarelor de scandal. Încet-încet, toată lumea a aflat despre amorul lor secret. Căsătoriile lor trebuiau tranşate fără milă, ca nişte afaceri de familie unde erau implicaţi şi nişte minori. Divorţurile lor durează câţiva ani. Soția lui Olivier a primit custodia fiului lor, Tarquin, iar soțul lui Vivien, a obținut custodia fiicei lor, Suzanne.

Leigh și Olivier s-au căsătorit la 21 august 1940 la Santa Barbara, lângă Hollywood, în secret. Martori le-au fost doar Katharine Hepburn şi Ronald Colman.De-a lungul celor 30 de ani de carieră, actrița a interpretat roluri variate, începând de la eroinele comediilor lui Noël Coward și ale lui George Bernard Shaw, până la personaje din opere clasice ale lui William Shakespeare, precum Ofelia, Cleopatra, Julieta sau Lady Macbeth. Datorită primelor sale interpretări, Leigh se bucurase de succes în Regatul Unit, însă a rămas în mare parte necunoscută în restul lumii până la premiera filmului „Pe aripile vântului” (1939). Mega-producția holywoodiană a avut un buget impresionant pentru vremea respectivă (aproape patru milioane de dolari), dar şi o distribuţie de excepţie: Vivien Leigh, Clark Gable, Olivia de Havilland, Leslie Howard şi Hattie McDaniel.

„Pe aripile vântului” a fost primul film color de lungmetraj din istorie, recompensat cu zece premii Oscar. Pentru rolul lui Scarlett O’Hara au fost intervievate 1.400 de actriţe, printre care şi Bette Davis, dar aceasta a refuzat să interpreteze rolul lui Scarlett, crezând că va juca alături de Errol Flynn. Când a aflat că David O. Selznick caută actrițe pentru a o interpreta pe Scarlett, Vivien Leigh și-a căutat agent în SUA pentru a obține o întrevedere cu legendarul producător care începuse deja filmările. Încăpățânarea și rebeliunea au ajutat-o pe Vivien să obțină rolul principal, după ce citise pe nerăsuflate, din cauza unui accident de schi, cartea lui Margaret Mitchell care revoluționase SUA în anul 1936. Atât de hotărâtă era să obțină rolul, care i-a adus primul Oscar, încât a refuzat oferta lui Cecil B. de Mille de a juca în ‘Union Pacific’ și un contract cu studiourile Paramount pentru patru filme, doar pentru a fi disponibilă. Filmul a avut parte de o primire entuziastă din partea criticilor, amplificată ulterior de moartea tragică a celei care a dat naştere lui Scarlett O’Hara; scriitoarea Margaret Mitchell a murit într-un accident de maşină, la puţin timp după lansarea peliculei, în 1939.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Olivier îşi slujeşte ţara şi se înrolează în Flota Aeriană a Marinei britanice. Fragila Vivien se simte neglijată. Este depresivă, face crize de nervi, slăbeşte mult, pierde o sarcină, îi apare o pată pe plămân. Se internează într-un sanatoriu și descoperă că are tuberculoză. Sfârşitul războiului stinge şi flăcările pasiunii lor. Laurence Olivier devine din ce în ce mai rece şi sever la crizele de nervi şi tuberculoză ale soţiei sale.

În 1947, Olivier a fost făcut cavaler, iar Leigh l-a însoțit la Palatul Buckingham pentru ceremonie. Ea a devenit Lady Olivier, iar după divorțul lor din 1960, conform legilor, a fost cunoscută sub numele de Vivien, Lady Olivier.Temperamentală ca și personajul Scarlett, Vivien Leigh a condus în 1957 protestele împotriva demolării teatrului Saint James și construirii în loc a unor apartamente. Ea a ajuns să intre și să vocifereze chiar și în Camera Lorzilor, fapt care l-a determinat pe însuși Winston Churchill să-i scrie o scrisoare actriței, în care îi lăuda curajul, dar îi dezaproba modul de acțiune.

Soții Olivier au fost, de altfel, preferații lui Churchill, participând la dineuri și alte întâlniri alături de acesta, cât timp a trăit. Se spune că despre Leigh el a afirmat: „Fără îndoială, este o persoană de calitate excepțională”. În 1958, considerând mariajul său încheiat, Leigh a început o relație cu actorul John Merivale, care știa despre condiția medicală în care se afla aceasta și l-a asigurat pe Olivier că va avea grijă de ea. În iulie 1967, după disperate încercări de a-şi face viaţa normală, actriţa se stinge din viaţă, la 53 de ani, în urma tuberculozei avansate. La funeralii, timp de un minut, luminile rampelor tuturor teatrelor din Londra s-au stins în semn de reculegere. Trupul ei a fost incinerat și cenușa răspândită deasupra unui iaz de pe domeniul actriței din East Sussex.

În 2013, cu ocazia centenarului naşterii lui Vivien Leigh, nepoţii actriţei au donat Victoria and Albert Museum din Londra arhiva artistei, care cuprinde sute de scrisori şi de telegrame, precum şi numeroase fotografii ale cuplului Vivien Leigh (1913-1967) şi Laurence Olivier (1907-1989), scrie ziarul „The Telegraph”. Actriţa a păstrat peste 7.500 de scrisori personale primite de la prieteni, adresate inclusiv soţului ei Laurence Olivier. Unele dintre ele provin de la personalităţi de seamă precum: T.S. Elliot, Marilyn Monroe, Winston Churchill şi Regina Elisabeta. O scrisoare, primită de la dramaturgul Tennessee Williams, scrisă în septembrie 1950, o laudă pe actriţa britanică pentru interpretarea rolului Blanche DuBois din filmul „Un tramvai numit dorinţă”/ „A Streetcar Named Desire”, realizat pe baza piesei de teatru omonime a dramaturgului american. După un îndelung proces de catalogare, peste 300 dintre aceste scrisori au fost expuse la Victoria and Albert Museum din Londra, februarie 2015.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Vivien-Leigh

https://www.cinemagia.ro/actori/vivien-leigh-5746/

https://www.ziarulmetropolis.ro/laurence-olivier-si-vivien-leigh/

https://www.npg.org.uk/collections/search/person/mp02690/vivien-leigh

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/drama-actritei-vivien-leigh-eroina-filmului-pe-aripile-vantului-de-ce-a-fost-tratata-cu-socuri-electrice

https://www.biography.com/actor/vivien-leigh

http://www.rador.ro/2016/03/25/portret-vivien-leigh-o-viata-ingemanata-cu-scena/

$$$

 S-a întâmplat în 8 iulie…

- 1392: Menţionarea prezenţei unor monede emise de Ţara Românească în Pera Constantinopolului („perperii de Valachia"); era atestată, astfel, circulaţia monedei româneşti în comerţul sud-est european

- 1497: Vasco da Gama începe prima călătorie pe mare din Europa spre India, înconjurând Africa; se deschide astfel linia de navigaţie din Europa spreAsia 

- 1621: S-a născut fabulistul francez Jean de La Fontaine (m. 1695)

- 1822: A murit poetul englez Percy Bysshe Shelley (n. 1792).

- 1831: S-a născut John Styth Pemberton, farmacist englez care a inventat băutura Coca-Cola (d. 16.08.1888)

- 1838: S-a născut contele german Ferdinand von Zeppelin, inventatorul dirijabilului (în perioada 1900-1917 a construit peste 50 de dirijabile rigide); este primul care a folosit motorul cu combustie internă pentru propulsia dirijabilelor (m. 1917)

- 1839 - S-a născut John D. Rockefeller, om de afaceri, filantrop american (d. 23.05.1937

- 1868: A apărut, la Iași, manualul lui Ion Creangă: „Metodă nouă de scriere si citire pentru anul clasei I-a primare" 

- 1869: Intră în exploatare la Timişoara prima linie de tramvai cu cai, oraşul Timişoara fiind primul din actualul teritoriu al României şi al cincilea din lume care a folosit tramvaiul ca mijloc de transport în comun

- 1885, 8/21: A murit (la Atena) Mihail (Gheorghiad) Obedenaru, medic (studii antropologice cu caracter de pionierat), publicist şi diplomat (intensă activitate diplomatică între anii 1877 şi 1885: secretar de legaţie la Roma şi Constantinopol, ministru plenipotenţiar la Atena); membru corespondent al Societăţii Academice Române (n. 1839) 

- 1889: A fost publicată prima ediţie a cotidianului american economic si financiar „Wall Street Journal" 

- 1890: S-a născut scriitorul Walter Hasenclever, unul dintre principalii exponenţi ai expresionismului german (m. 1940; s-a sinucis) 

- 1891: S-a născut zoologul Constantin Moatăş; ca profesor la Facultatea de Agronomie din Iaşi, a ţinut primul curs de hidrobiologie şi piscicultură din România; împreună cu S. Karaman şi P.C. Chapuis, a pus bazele unei noi discipline - freatobiologia; membru al Academiei Române (m. 1980)

- 1895: S-a născut Igor Evghenievici Tamm, fizician sovietic, laureat al Premiului Nobel (d. 1971) 

- 1900: S-a născut George Antheil, compozitor şi pianist american (m. 1959) 

- 1901: În Franța, viteza automobilelor este limitată la 10 km/h 

- 1902: S-a născut lingvistul suedez de origine franceză Alf Lombard, reputat specialist în limba şi literatura română; membru corespondent străin (1947) şi membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1992) (m. 1996)

- 1903: S-a născut pianistul şi dirijorul italian Carlo Zecchi (m. 1984)

- 1903: S-a născut Petre Stati, poet, eseist şi traducător; a dat, de-a lungul timpului, versiuni româneşti demne de reţinut pentru o bună parte, şi cea mai semnificativă, a scriitorilor antici, în antologii precum „Literatura latină", „Satirici şi epigramişti latini", „Poeţi latini" (m. 1978)

- 1910: S-a născut compozitorul Achim Stoia (m. 1973) 

- 1926: S-a născut Constantin Romaşcanu, compozitor, dirijor de cor şi profesor

- 1933: S-a născut actriţa Brânduşa Zaiţa Silvestru, personalitate a teatrului românesc de păpuşi şi marionete; prima laureată a unui premiu special UNITER în acest domeniu

- 1942: S-a născut Şerban Foarţă, poet, eseist şi traducător (în special din poezia franceză modernă) 

- 1946: A fost creată Uniunea Internațională a Profesorilor

- 1951: S-a născut actriţa americană de film Anjelica Huston. Anjelica Huston este o actriţă americană de film şi prezentatoare de modă, câstigătoare a premiului Oscar pentru cel mai bun rol secundar în filmul Onoarea familiei Prizzi. Este fiica regizorului John Huston si nepoata legendarului actor britanic Walter Huston.

- 1955: S-a născut Mihaela Mitrache, actriţă. Mihaela Mitrache (n.Bucuresti - d. 18 februarie 2008) a fost o actriţă română de teatru si film.A absolvit Institutul de Teatru şi Film Bucuresti în 1978 la clasa profesorului Marin Moraru.

- 1956: A murit Damian Stănoiu, prozator român (n. 1893). 

- 1958: S-a născut Kevin Bacon, regizor, actor şi producător american

- 1960: S-a născut dirijorul Ion Marin; plecat la Viena, în 1986, cu o bursă „Herder", se va stabili în străinătate; colaborează, în prezent, cu orchestre renumite din întreaga lume; fiul fondatorului corului de cameră „Madrigal", Marin Constantin

- 1967: A murit Vivien Leigh, actrită britanică (n. 1913).

-1968: A murit Petre Pandrea, filosof, sociolog, scriitor si ziarist român. Petre Pandrea este pseudonimul literar al avocatului Petre Marcu (n. 26 iunie 1904, Balş Oltenia - d. Bucureşti), cunoscut umanist și eseist al perioadei interbelice, autor al lucrării Manifestul Crinului alb.

- 1979: A murit Shinichirō Tomonaga, fizician japonez, laureat al Premiului Nobel. Sin-Itiro Tomonaga sau Shinichirō Tomonaga (n. 31 martie 1906) a fost un fizician japonez, care a avut o importantă influență în dezvoltarea electrodinamicii cuantice pentru care a câștigat în 1965 Premiul Nobel pentru Fizică împreună cu Richard Feynman si Julian Schwinger.

- 1984: A murit Brassaï, artist fotograf, pictor francez . Brassaï (pseudonimul lui Gyula Halász jr. (n. 9 septembrie 1899, Brasov –d. Èze, Alpes Maritimes) a fost un artist fotograf, pictor, sculptor, cineast si publicist francez de origine maghiară transilvăneană. A eternizat în opera sa viata de noapte a Parisului din anii 1930 si a fost supranumit de prietenul său, scriitorul Henry Miller, „ochii Parisului”.

- 2001: Trupul neînsufleţit al cântăretei de fado, Amalia Rodrigues, decedată la 6 octombrie 1999, la vârstă de 79 de ani, a fost transferat în Panteonul naţional din Lisabona, în sala rezervată scriitorilor portughezi.