joi, 10 iulie 2025

$¢$

 

🍫🍒 Cel mai bun desert de casă fără făină🍽️

Ingrediente ⬇️


Ingrediente necesare pentru blaturi:


10 albușuri

240 g zahăr pudră

2 linguri amidon de porumb

400 g bucățele nuci, prăjite în tigaie uscată și răcite


Ingrediente necesare pentru cremă:


10 gălbenușuri

160 g zahăr pudră

100 ml lapte

200 g unt

1 lingură pudră de cacao


Ingrediente necesare pentru decor:


40-50 g ciocolată


Mod de preparare:


Începem prin a separa albușurile de gălbenușuri. Avem grijă ca în bolul cu albușuri să nu ajungă nici măcar un strop de gălbenuș. De asemenea, bolul pentru albușuri să fie perfect uscat și degresat.


Pentru blaturi, amestecăm albușurile cu zahărul pudră, folosind un tel inițial, după care mixăm cu mixerul. Treptat mărim viteza, de la mică la mare, până obținem o spumă tare, fermă și lucioasă. Cu o spatulă, încorporăm amidonul, având mare grijă să nu spargem spuma. În 3 tranșe încorporăm și nucile cu mare grijă.


Tapetăm tava de la aragaz cu hârtie de copt și transferăm compoziția în ea. Uniformizăm cu mare grijă și dăm tava la cuptorul preîncălzit la 180 de grade, pentru 45 de minute.


Imediat după coacere, răsturnăm blatul pe o bucată de hârtie de copt și îndepărtăm hârtia pe care s-a copt. lăsăm blatul să se răcească complet. După ce s-a răcit, uniformizăm marginile și tăiem în 3 blaturi. Blaturile vor fi moi, elastice și pufoase.


Pentru cremă, amestecăm cu un tel gălbenușurile împreună cu zahărul pudră, până la omogenizare. Începem să mixăm cu mixerul, la viteză mare. Mixăm timp de 5 minute, până obținem o compoziție albicioasă, pufoasă și voluminoasă.


În 3 tranșe încorporăm și laptele, amestecând cu spatula, cu grijă. Transferăm compoziția într-o tigaie cu fundul gros. Încălzit crema la foc minim, până se îngroașă și ajunge la temperatura de 90 de grade. Amestecăm continuu. Nu trebuie să fierbem crema. Transferăm crema într-un bol, îi acoperim suprafața cu folie alimentară și o lăsăm să se răcească complet.


Punem untul moale într-un bol. Îl mixăm spumă după care îl transferăm în cremă, împreună cu pudra de cacao. Omogenizăm bine, folosind o lingură sau o spatulă.


Asamblare: umplem blaturile cu cremă.


Peste stratul superior de cremă presărăm firimiturile rămase după uniformizarea marginilor bezelei. Decorăm în continuare cu ciocolată rasă.


Savurați cu poftă! Poftă bună!

___$$¢$

 CE SE AFLĂ SUB ROȘIA MONTANĂ ȘI DE CE S-A ÎNCHIS DE FAPT ZONA* ORAȘUL ZEILOR         


           La începutul anilor 1990, subsolul din zona Carpaților Occidentali a fost sondat de un satelit rusesc,care căuta situri antice și preistorice. Cu această ocazie,s-a descoperit un imens oraș subteran,întins pe o suprafață de peste două sute de kilometri pătrați,foarte bogat în aur.           


În zona numită Vârtoape din munții Orăștiei, pe o suprafață de aproximativ patru kilometri pătrați există 75 de gropi conice,de diferite dimensiuni (unele cu diametre de până la 70 de metri),din care pleacă mai multe tuneluri către munții din apropiere (unul ajungând chiar sub sanctuarele Sarmizegetusa Regia, fiind probabil cel prin care armata lui Decebal a plecat din calea romanilor,traversând munții în două zile). În zona Vârtoape, aparatele au detectat foarte multe incinte paralelipipedice care comunică între ele, precum camerele unei locuințe, multe dintre ele comunicând cu platoul de deasupra prin drumuri antice.În această zonă și în imediata apropiere se află vestigiile cele mai impresionante ale complexului, inclusiv sanctuare făcute din andezit (piatră pe care astăzi o putem tăia doar cu diamantul), construcții cu o vechime mult mai mare decât cele de la Sarmizegetusa, acolo aflându-se centrul mega orașului pre-dacic.                            


  Acest oraș subteran se întinde nu numai sub Sarmizegetusa Regia, ci și sub Simeria (cu presupusă origine sumeriană),Tărtăria (unde s-a descoperit cea mai veche scriere din lume),Deva (zona din care au plecat arienii în Asia) și Roșia Montană.             


  În ”Pergamentul secret,,,Radu Cinamar vorbea despre un tunel foarte lung sub munții Orăștiei,la capătul căruia s-ar afla o cameră imensă din aur pur,în care s-au descoperit o lumină albastră stranie și 7 scaune capabile să susțină umanoizi de aproape 3 metri înălțime.Referiri la acest oraș subteran se întâlnesc și în poveștile grecilor antici, care spun că în ținutul arimilor (adică în aceeași zonă),locuia în vremurile de demult gigantul Typhon,bine ascuns sub pământ, închis acolo de către Zeus.


În ”Teogonia,,, Hesiod scria că în țara Arima trăia Echidna, o creatură jumătate nimfă și jumătate șarpe, ce locuia într-o peșteră adâncă, făcută de zei, ce seamănă cu un palat strălucitor,de unde păzea întrg ținutul. De altfel grecii antici considerau că în subsolul Carpaților Occidentali se afla Tartarul, lumea subterană în care au fost închiși titanii, primii zei,propabil fiind vorba despre acest uriaș oraș subteran.        


S-a descoperit că nu doar sub Munții Apuseni, ci sub întregul lanț Carpatic de pe teritoriul țării noastre, există o rețea întreagă de tuneluri, despre care legendele dacice susțin că au fost construite de zeul Zamolxis pentru a proteja ținutul și poporul dac, iar Roșia Montană se pare că reprezintă intrarea principală în acest oraș subteran al zeilor. Î


n luna februarie a anului 2012, o echipă româno-canadiană de geologi urmărea rămășițele filonului de aur la una din galeriile săpate de agatârși în urmă cu 5500 de ani la Roșia Montană. Atunci, echipa a făcut aparent din întâmplare o descoperire colosală,ce ar putea modifica istoria omenirii dacă s-ar face publică. Geologii români și canadieni au descoperit la bza cavernei galeriei,capătul dreptunghiular al unei lespezi aurii, care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, rezultatele de laborator au arătat că era vorba de o piatră compozită obținută după o tehnologie imposibil de reprodus în condițiile științei actuale, compusă din 15% praf de granit, 30% wolfram și 55% pulbere de aur de 50 de carate.                            


  În luna aprilie, în urma discuțiilor purtate cu ușile închise la Ministerul Minelor,Petrolului și Geologiei, canadienii au cerut ca această descoperire să nu fie făcută publică, iar galeria să fie închisă urgent,Românii au fost de acord cu păstrarea secretului, însă au insistat să continue cercetările și să trimită acolo o echipă de arheologi.


 Zona a fost ănchisă imediat cu sârmă ghimpată și pusă sub pază. De la începutul lunii mai până pe 23 iunie, s-au derulat în secret săpăturile în jurul lespezii. Măsurătorile au stabilit faptul că aceasta, perfect șlefuită, cântărea aproximativ 1700 de tone (cu 100 de tone decât cea de la Baalbeck în Liban),avea o lungime de 12 metri, olîțime de 6 metri, și o înălțime de 3 metri, iar aurul din ea reprezenta 935 de tone, de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras la Roșia Montană de daci, romani, austro-ungari și romăni la un loc. Într-un final, lespedea a fost tăiată în 8o de calupuri egale, încărcată în containere și transportată noaptea, sub escortă militară, spre o destinație necunoscută


. Din anumite informații, reiese că fragmentele au ajuns la Combinatul Siderurgic din Galați, unde au fost topite și transformate în lingouri de aur și wolfram, despre care nu se știe unde au fost depozitate. Un lucrător care a participat la dezmembrarea lespezii, susține că un bătrân arheolog de prestigiu, ce avea o cicatrice în colțul ochiului stâng, a realizat un set de fotografii, care au fost date spre studiu unui paleolingvist, ce a atras atunci atenția autorităților, că lespedea are o valoare istorică și culturală inestimabilă, nu doar pentru români, ci pentru întreaga omenire. Ca argument, în respectivele fotografii, se poate observa că întreaga suprafață a lespezii era acoperită de o scriere în basorelief, de culoare verde smarald,total necunoscută, posibil pelasgă. Cu toate acestea, autoritățile române au ignorat atenționările paleolingvistului, și au dispus tăterea și topirea lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să primească 19,31% din câștig, conform înțelegerii cu partea canadiană.


 Bătrânul arheolog, care a ales să-și păstreze ascunsă identitatea, a declarat presei la vremea respectivă: ”Lucrurile au devenit de-a dreptul uluitoare, atunci când la ridicarea lespezii, s-a putut observa un soi de puț cu diametrul aproximativ de 4 metri, în interiorul căruia cobora o scară elicoidală, ale carei trepte erau săpate ăn pereții puțului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puțului, emana o lumină lăptoasă, violacee. Deși cei câțiva lucrători,geologi și arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii și-au revenit după o vreme din uimire, în afara paleolingvistului care s-a precipitat ca un apucat pe scări în jos, nimni n-a mai avut curajul să coboare ca să vadă ce se afla în puț, iar a doua zi era deja prea târziu. Am așteptat cu toții ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafață. Peste noapte SRI-ul și armata au acoperit cu scânduri intrarea în puțul care ducea spre interiorul muntelui, au turnat ciment și au sigilat-o. 


A doua zi a fost închisă gura puțului exterior, precum și intrarea în galeria săpată în vremuri imemoriale de agatârși. Tot a doua zi eu, împreună cu toți martorii care au asistat la prelevarea lespezii și la descoperirea puțului din adâncul minei, precum și cei care au participat la ștergerea urmelor, am fost puși să semnăm niște documente care garantau păstrarea secretului de stat și am plecat cu toții speriați pe la casele noastre,, La sediile Ministerului Minelor, Petrolului și Geologiei și al Institutului de Arheologie din București nimeni nu știe nimic, domnind peste toți o tăcere ca de mormânt. 


Există voci care susțin că persoane sus-puse de la Guvern au mușamalizat afacerea și că bancherii elvețieni îșî freacă mâinile satisfăcuți. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bîtrânul arheolog și cu lucrătorul martor a fost pe 28 iulie 2012, cei doi dispărțnd apoi fără urmă.Galeria unde a fost descoperită lespedea, aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roșia Montană, a fost supranumită Galeria Hiperboreeană.Ea a mai fost cercetată în 1976 și după o descoperire uluitoare a fost sigilată de către Securitate. 


Dintre cei care au participat atunci la săpături, doar patru persoane mai sunt astăzi în viață. Doar unul dintre ei Ion Moiș, șef de echipă, a acceptat să rupă tăcerea. Iată ce a povestit el presei : ”Poate că n-ar trebui să zic nimic, că doară am jurat la comuniști, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moți a lui Avram Iancu, așa că nu pot să tac. Uite cum a fost: În iarna lu”76, am fost chemat de inginerul șef și am primit dispozitie să redeschid, să consolidez și să electrific vechea galerie 13, rămasă închisă încă de pe vremea austro-ungarilor,urmând ca după consolidare sî vină doi tovarăși geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă așa neexploatată încă de pe vremea agatârșilor care la vremea aceea scoteau din ea și prelucrau aurul și argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Albumus Maior cum spuneau ei. E drept că se văd urme de căutare și pe vremea romanilor, dar e limpede că s-au lămurit repede și au abandonat. Lucrările de electrificare și consolidare au durat până în vara lui 76 și am avut niște probleme cu golirea de apă a unei părți a galeriei care se inundase. Atât valvele din mină cât și electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor.Tot atunci am găsit și un os spălat de ape,așa de mare cum nu mai văzusem niciodată. După ce l-am arătat directorului minei, el l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roșia Montană, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile.Că de unde era osul când l-am găsit ? Că în ce poziție ? Că cine a mai fost cu noi în mină ? Că cine mai știe de existența lui ? Câți am intrat și câți am ieșit din șut în ziua aia ? Mă rog tot felul de întrebări, ca să ne sperie și să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toții, iar după ce ne-au pus să semnăm declarațiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă.Mi-era frică pentru ai mei. Când treaba noastră afost terminată, au intrat în mină doi oameni de la București, din care unul singur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu știu, dar așa ca la vreo săptămână s-a prezentat un al treilea,unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el a venit o echipă întreagă de civili, dar câțiva arheologi cu niște echipamente cam ciudate, împreună cuun echipaj de Miliție, care a blocat accesul la galeria 13 și a început să ne controleze legitimațiile la poartă. După încă vreo lună jumătate, am fost chemați din nou, eu și ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări și care deja semnaserăm declarațiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 și să-l scotem cu vagonetele afară din mină. Atunci am văzut grozăvia.Arheologii scoseseră la iveală un schelet uriaș, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roșie și de-abia atunci am văzut că era o vertebră.Mamă da” ce vertebră! Civilii se foiau de colo- colo! Unii își notau câte ceva din ce ziceau arheologii alții făceau poze cu blitzul.Ziceau ceva de unu” Densușianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul a sărit cu gura mare, că să-și vadă de treabă, că Densușianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu” și cu securitatea. Altul, și ăsta era arheologul cel tânăr cu cicatrice, a scăpat una cum că scheletul era de hiperboreean și că ar putea fi chiar strămoșul nostru! ”Nu se poate tavarișce ! Ce hiperboreean visezi !-a răcnit la el unu” gras în haină de piele și cu accent rusesc !-Omul se trage din maimuță ! Unde ai mai pomenit tu maimuță de 10 metri ! Gata,scheletul ăsta pleacă la Moscova ! Ia luați-l pe reacționarul ăsta d-aici ! Atunci ne-a cuprins groaza pe toți.Doi gealați au sărit pe el, l-au legat și l-au târât afară din mină.” Ia hai, strângeti, împachetați în lăzi și duceți totul la gară.! Și dacă mai suflă vreunul o vorbă vă arunc Kaghebeu” în ceafă !,,. Tot pe noi a picat măgăreața cu strânsul și cu căratul.S-a făcut dimineață când am terminat de împachetat, de cărat și urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă.Ne-au suit în două dube fără geamuri și ne-au dus undeva. Unde nu știu. Dar știu că am mâncat bătaie și că m-au pus să semnez că n-am văzut și că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit și împușcă securiști prin munți și mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă, îmi saltă nevasta și copiii, iar pe mine mă bagă în pușcărie. Am semnat și am tăcut, ce era să fac... Nici cu ortacii mei n-am mai vorbit despre asta. Ceva de bine totuși mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram și ieșeam din șut, a venit la birt și s-a așezat la masa mea. Cinstit să fiu, când l-am văzut, mi-a înghețat sângele în vine. ”Uite Ioane,-mi-a zis-și eu sunt moț cași tine.Și tot ca și tine , neam de neamul meu au fost băieși la Roșia Montană.Am fost acolo când s-a descoperit schletul uriașului. Acum e la Moscova. Ca și tine am fost și eu martor.Ia plicul ăsta și păstrează-l ca pe ochii din cap.Înăuntru ai poza.Să știi de la mine, că acolo în galerie, era scheletul unui dac, strămoș de-al nostru.Păstrează poza și arat-o nepoților tăi. Eu nu știu dacă scap, pentru că am fost iradiat.Pe voi v-au speriat bine, dar de noi, ăștia din securitate, care nu ne speriem așa ușor, se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoști.Nu ți-am dat nimic.Ai priceput ?,, ” Da, am priceput !,, S-a ridicat și aișit repede pe ușă. Doar două zile l-am mai văzut cum pășea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată. În schimb mai am poza cu hiperboreanul de la el.,, Așadar, deasupra lespezii extrase ăn 2012, se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriașului, în galeria 13, sau Galeria Hiperboreeană.Iar același arheolog, cu cicatrice ăn colțul ochiului stâng, a fost martorul ambelor descoperiri din 1976 și 2012. La Roșia Montană se află intrarea în orașul subteran al zeilor, supranumit Tartar de către grecii antici. ADEVARURISECRETE.COM

$$$

 Încă un geniu al literaturii franceze (după La Fontaine) este celebrat zilele acestea, și anume MARCEL PROUST, de la nașterea căruia au trecut 153 de ani 


Gruia Hermes


Unul dintre cei mai controversați scriitori ai secolului XX, autorul faimoasei opere „În căutarea timpului pierdut”, Valentin Louis Georges Eugène Marcel Proust – acesta este numele complet al scriitorului – este considerat, pe bună dreptate, un proeminent reprezentant al modernismului în literatura franceză și cel mai de seamă novator al romanului din sec. XX.


Viitorul prozator și filozof s-a născut într-o familie care făcea parte din cercul caselor bogate și celebre ale Parisului. Marcel era un copil bolnăvicios – de la vârsta de 9 ani, pe parcursul întregii vieți, l-au chinuit atacurile de astm. Maladia a lăsat o amprentă serioasă asupra caracterului său, Proust fiind o persoană retrasă și ursuză. Băiatul a studiat într-unul dintre cele mai vechi licee din capitala Franței – Condorcet. Tânărul Marcel nutrea o pasiune aparte față de filozofie și literatură, lăsându-se absorbit ore în șir de lucrările care îl captivau. Hârjoneala, jocurile copilărești, companiile colegilor sau prietenilor îl lăsau indiferent. Despre caracterul lui Proust putem afla cel mai bine dintr-un chestionar, pe care l-a completat când avea, probabil, 13-14 ani. În acele vremuri, erau la modă diverse "anchete" care circulau liber atât printre copii, cât și adulți și care au lăsat mărturii interesante despre semnatari. Răspunsurile lui Marcel surprind prin profunzime și judecăți mature – calități rare pentru un adolescent.


După absolvirea liceului, Proust a fost înrolat în armată. Atunci a decis să-și continue studiile, astfel regăsindu-se ulterior printre studenții Facultății de Drept de la Sorbona. Paralel, Marcel putea fi deseori văzut în saloanele mondene, printre nobilimea și intelectualitatea vremii.


În timpul unei seri de creație, Proust l-a întâlnit pe scriitorul Anatole France, care l-a inspirat și l-a încurajat să scrie, tot el ajutându-l să publice, în 1896, prima colecție de povestiri și schițe, intitulată „Les Plaisirs et les Jours” (Plăcerile și zilele). France a scris o introducere la carte, lăudând stilul și modul de gândire al prozatorului începător. Din acel moment, se poate considera, probabil, începutul biografiei scriitoricești a lui Marcel Proust.


În pofida opiniei favorabile a lui Anatole France, debutul literar al lui Proust a fost apreciat negativ de către critici care au calificat drept diletantă lucrarea lui Marcel. Autorul a fost într-atât de afectat de comentariile caustice, în special ale poetului și prozatorului Jean Lorrain, încât l-a provocat pe acesta la un duel.


Câțiva ani mai târziu, în 1892, Proust a decis să-și întemeieze o revistă proprie, cu denumirea „Le Banquet” (de remarcat în acest context colaborarea scriitorului cu alte periodice, precum „Le Mensuel”, „La Revue Blanche” etc.). 


Marcel și-a încercat pana în versuri, prezentând în 1884 o colecție de poezie, destinată unui cerc select de public rafinat. Criticii s-au făcut a nu observa această carte, stigmatizându-l pe poet drept un amator.


Totuși, atitudinea răuvoitoare a specialiștilor nu a frânt spiritul de creație al scriitorului și, din fericire, Proust nu a renunțat la calea aleasă. În 1885, Marcel a început să lucreze la prima sa operă de mare anvergură – romanul „Jean Santeuil”. Peste patru ani, Proust a abandonat narațiunea, dar mai târziu, a reluat și a șlefuit multe dintre subiectele acesteia pentru cărțile ce au urmat.


În 1907, ziarul „Figaro” a publicat un articol semnat de Marcel Proust, în care scriitorul și-a expus poziția privind sentimentul de vinovăție și particularitățile memoriei umane. Această temă, care îl preocupa major pe Proust, a devenit ulterior cheie în ciclul de romane, sub genericul „À la recherche du temps perdu” (În căutarea timpului pierdut), la care a început să lucreze tot în 1907. Inițial, autorul intenționa să împartă lucrarea în trei bucăți și să o publice în două volume.


Proust a lucrat patru ani asupra primei versiuni a seriei. În 1911, scriitorul a finalizat, precum planificase, trei lucrări care s-au regăsit ulterior în ciclu. Din păcate, niciun editor nu a acceptat să publice epopeea lui Marcel Proust, cu excepția lui Bernard Grasset, dar pe contul autorului. Încă o condiție a editorului, impusă lui Proust, a fost de a reduce simțitor versiunea originală.


În timpul Primului Război Mondial, Proust a revizuit lucrările și a scris un alt roman, „Du côté de chez Swann”. Nici această narațiune nu i-a încântat pe contemporanii săi. Totuși, Proust și-a continuat opera, completând epopeea cu încă câteva lucrări. În 1919, romanul „ À l’ombre des jeunes filles en fleurs” a fost reeditat (simultan cu alte părți ale ciclului), aducându-i lui Marcel Proust Premiu „Goncourt”.


Dar nici această prestigioasă distincție nu a contribuit la schimbarea opiniei nihiliste față de scriitor. Aprecierile binemeritate și adevărata glorie au venit după moartea acestuia. Scriitorul Somerset Maugham susținea că ciclul „În căutarea timpului pierdut” este cea mai bună operă a vremii, iar colegul său Graham Greene l-a clasat pe Proust printre cei mai buni romancieri ai secolului XX. „Arta proustiană nu este interesantă decât de excepție, de ceea ce nu poate fi «tipizat»”, remarca R. M. Alberes.


Ciclul de romane „În căutarea timpului pierdut” s-a dovedit a fi cu adevărat monumental. Proust a reușit în timpul vieții să publice șapte lucrări, pe ale căror pagini sunt dezvăluite aproximativ două mii de caractere. Din păcate, moartea prematură l-a împiedicat să își finalizeze colecția, astfel că ultimele volume au apărut grație implicării fratelui scriitorului. 


Lucrările lui Proust, care nu au fost recunoscute în timpul vieții sale, au dobândit după moartea scriitorului statutul de epocale. Opera proustiană a fost dezmembrată în citate, iar reflecțiile și observațiile filozofice ale autorului încă reprezintă subiecte de discuții și polemici.


Opera lui Marcel Proust în colecția BNRM: https://tinyurl.com/u9uray7h

$$$

 ION SIMIONESCU 


LUCIA STAN


(n. 10 iulie 1873, Fântânele, județul Bacău, România - d. 7 ianuarie 1944, București), geolog și paleontolog român, membru titular (1911) al Academiei Române. 

După absolvirea liceului a studiat la facultatea de Științe Naturale a Universității din Iași, unde a fost elevul chimistului Petru Poni și al geologului Grigore Cobălcescu.


Specializându-se în geologie și paleontologie, Simionescu a devenit în 1900 profesor la Universitatea din Iași la vârsta de numai 27 ani. După 29 ani de activitate la Universitatea din Iași, a fost chemat la Universitatea din București, pentru a-i succeda la catedra de geologie profesorului Sabba Ștefănescu. În afara activității didactice și de cercetare, Ion Simionescu a devenit cunoscut și prin numeroasele sale cărți și activități de popularizare a științei în rândul publicului larg.

Fiica sa, Cecilia Maria Simionescu (1900 - 1961) a devenit cunoscută cu pseudonimul Sanda Marin ca autoarea unei faimoase cărți de bucate. 


Studii


Între 1879 și 1890,a urmat cursurile primare la Școala nr.1 „Marchian” și apoi Liceul „Laurian” din Botoșani,fiind coleg de școală cu Nicolae Iorga-un alt titan al culturii românești. În 1890,se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din Iași,avându-i ca profesori pe Grigore Cobălcescu și Petru Poni. În septembrie 1894, își ia licența în științele naturale, iar în toamna anului 1895, obținând, prin concurs bursa „Vasile Amandachi” acordată de Academia Română, pleacă la Viena, în vederea specializării în geologie și paleontologie. Universitatea vieneză, centru recunoscut al geologiei europene la acea vreme, dominat de figura marelui geolog Eduard Suess, i-a oferit lui Simionescu condiția ca, printr-o muncă susținută, să-și poată prezenta, la 21 iulie 1898, teza de doctorat cu titlul Über Die Geologie Des Quellengebietes der Dâmbovicioara (Rumänien), devenind doctor în filozofie (specialitatea geologie). Un an mai târziu, la Grenoble se specializează în paleontologia amoniților eocretacici, sub conducerea lui W. Kilian, o somitate în domeniu în acea vreme.


În perioada 1899-1900 funcționează ca preparator la Catedra de Mineralogie, condusă de V. C. Butureanu, iar la 28 noiembrie 1900 este numit profesor suplinitor la Catedra de Geologie-Paleontologie a Facultății de Științe din Iași. La 15 ianuarie 1902, este definitivat, prin concurs, ca profesor-agregat la aceeași catedră, pentru ca, la 15 martie 1905, să devină profesor titular al Catedrei, pe care o va conduce până în 1929, când este chemat la conducerea catedrei de Paleontologie a Universității din București. 


Activitatea universitară


În învățământul superior, Simionescu a funcționat aproape 30 de ani la Universitatea din Iași și peste 10 ani la Universitatea din București. El este autorul primului și singurului Tratat de geologie din literatura de specialitate din România în care, ca bază de tratare, a folosit preponderent materialul oferit de pământul românesc.


Pe aceleași coordonate se înscrie și volumul Introducere în paleontologie (1928), ambele cărți constituind o bază modernă de documentare pentru învățământul superior de profil.


Lui Ion Th. Simionescu îi revine meritul de a fi pus bazele organizării Laboratorului de Geologie și celui de Geografie de la Universitatea din Iași. El pornea de la ideea că un învățamânt modern trebuie să dispună de condiții care să asigure tinerelor generații însușirea unor cunoștințe strâns legate de practică și realitățile vieții.


Ion Th. Simionescu a fost un mare pedagog și educator, organizator al invățământului românesc de toate gradele. A fost investit cu diferite sarcini în cadrul Ministerului Educației Naționale. Astfel, în 1905 este numit pe termen de 5 ani membru în Consiliul General al Învățamântului, din 1914 până în 1918 este secretar general în același minister, iar din 1939 este președintele Consiliului Permanent al Ministerului. De asemenea, a fost decan al facultății de științe și rector al Universității din Iași. 


Activitatea științifică


Recunoscându-i-se înalta sa autoritate de savant și om de cultură, I. Simionescu a fost învestit cu supreme, demnități științifice, începând cu cea de președinte al Societății Române de Științe (1930), președinte al Societății de Geologie (1932) și terminând cu aceea de președinte al Academiei Române (1940).


Recunoașterea meritelor excepționale ale lui Simionescu în paleontologia și stratigrafia Mezozoicului european reiese deosebit de clar din faptul că lucrarile sale au fost și sunt folosite în elaborarea celor mai mari tratate și monografii publicate de-a lungul timpului. Este suficient să menționam că încă de la tratatul asupra Cretacicului al lui Kilian (1910) și cel de stratigrafie al lui E. Haug (1921) și până la marile tratate de paleontologie din prezent, opera lui Ion Simionescu rămâne o baza de abordare a realităților paleontologice din această parte a Europei.


La cele arătate, trebuie să mai adăugam și valoarea științifică deosebită pe care o prezintă colecțiile de mii de exemplare fosile mezozoice pe care Simionescu le-a adunat, prelucrat și lăsat Muzeului Paleontologic de Originale al Laboratorului de Geologie al Universității din Iași, ele reprezentând un material comparativ inestimabil mult râvnit de toți cei care lucrează în domeniu.


De asemenea vom aminti și bogata bibliotecă de specialitate adunată cu grijă de profesor decenii la rând și păstrată astazi, ca fond de o deosebită valoare, în cadrul filialei de Geologie-Geografie a Bibliotecii Centrale Universitare „M. Eminescu” din Iași. Multe dintre volume poartă dedicația autografă a autorilor de pe toate meridianele globului, fiind unicate pe plan național. 


Cărți publicate


    „Tinere, cunoaște-ți țara!” (1983)

    „Tinere, cunoaște-ți arborii” (1983)

    „Tinere, cunoaște-ți neamul” (1941)

    „Pitorescul României” (vol. I-IV, 1939-1942)

    „Țara noastră” (1937)

    „Colțuri de țară” (1934)

    „Mănăstiri din țară, Satele din România” (1926)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Th._Simionescu

Prezentare grafică şi colaj foto: arh. Cireşica Micu

Preluare net

$$$

 „𝘚𝘤𝘳𝘪𝘴𝘰𝘢𝘳𝘦 𝘤𝘢̆𝘵𝘳𝘦 𝘶𝘯 𝘢𝘮𝘪𝘤 𝘴𝘢𝘤𝘳𝘶 𝘴̦𝘪 𝘪𝘭𝘶𝘴𝘵𝘳𝘶” – 𝘢𝘴̦𝘢 î𝘴̦𝘪 î𝘯𝘤𝘦𝘱𝘦 𝘗𝘦𝘵𝘳𝘦 𝘛̦𝘶𝘵̦𝘦𝘢 𝘰𝘮𝘢𝘨𝘪𝘶𝘭 𝘢𝘥𝘢̂𝘯𝘤, 𝘥𝘶𝘳𝘦𝘳𝘰𝘴 𝘴̦𝘪 𝘥𝘦𝘷𝘰𝘵𝘢𝘵 𝘢𝘥𝘳𝘦𝘴𝘢𝘵 𝘭𝘶𝘪 𝘌𝘮𝘪𝘭 𝘊𝘪𝘰𝘳𝘢𝘯 î𝘯𝘵𝘳-𝘰 𝘴𝘤𝘳𝘪𝘴𝘰𝘢𝘳𝘦 𝘵𝘳𝘪𝘮𝘪𝘴𝘢̆ 𝘥𝘪𝘯 𝘉𝘶𝘤𝘶𝘳𝘦𝘴̦𝘵𝘪, î𝘯 𝘷𝘢𝘳𝘢 𝘢𝘯𝘶𝘭𝘶𝘪 1974.


𝘚𝘤𝘳𝘪𝘴𝘢̆ î𝘯𝘵𝘳-𝘶𝘯 𝘮𝘰𝘮𝘦𝘯𝘵 𝘥𝘦 𝘭𝘶𝘤𝘪𝘥𝘪𝘵𝘢𝘵𝘦 𝘢𝘮𝘢𝘳𝘢̆ 𝘴̦𝘪 𝘳𝘦𝘵𝘳𝘰𝘴𝘱𝘦𝘤𝘵𝘪𝘷𝘢̆ 𝘢𝘱𝘢̆𝘴𝘢̆𝘵𝘰𝘢𝘳𝘦, 𝘢𝘤𝘦𝘢𝘴𝘵𝘢̆ 𝘦𝘱𝘪𝘴𝘵𝘰𝘭𝘢̆ 𝘯𝘶 𝘦𝘴𝘵𝘦 𝘥𝘰𝘢𝘳 𝘰 𝘥𝘦𝘤𝘭𝘢𝘳𝘢𝘵̦𝘪𝘦 𝘥𝘦 𝘱𝘳𝘪𝘦𝘵𝘦𝘯𝘪𝘦 – 𝘤𝘪 𝘶𝘯 𝘥𝘰𝘤𝘶𝘮𝘦𝘯𝘵 𝘦𝘹𝘪𝘴𝘵𝘦𝘯𝘵̦𝘪𝘢𝘭, 𝘰 𝘴𝘱𝘰𝘷𝘦𝘥𝘢𝘯𝘪𝘦 î𝘯 𝘧𝘢𝘵̦𝘢 𝘴𝘪𝘯𝘨𝘶𝘳𝘶𝘭𝘶𝘪 𝘰𝘮 𝘱𝘦 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘛̦𝘶𝘵̦𝘦𝘢 î𝘭 𝘯𝘶𝘮𝘦𝘴̦𝘵𝘦 „𝘪𝘮𝘢𝘨𝘪𝘯𝘦 𝘱𝘶𝘳𝘢̆ î𝘯 𝘮𝘦𝘮𝘰𝘳𝘪𝘢 𝘮𝘦𝘢”.


𝘍𝘢̆𝘳𝘢̆ 𝘦𝘮𝘧𝘢𝘻𝘢̆, 𝘧𝘢̆𝘳𝘢̆ 𝘮𝘢𝘴𝘤𝘢̆, 𝘛̦𝘶𝘵̦𝘦𝘢 𝘷𝘰𝘳𝘣𝘦𝘴̦𝘵𝘦 𝘥𝘦𝘴𝘱𝘳𝘦 î𝘯𝘤𝘩𝘪𝘴𝘰𝘢𝘳𝘦, 𝘭𝘢𝘴̦𝘪𝘵𝘢𝘵𝘦, 𝘦𝘳𝘰𝘢𝘳𝘦, 𝘮𝘰𝘢𝘳𝘵𝘦 𝘴̦𝘪 𝘭𝘪𝘵𝘦𝘳𝘢𝘵𝘶𝘳𝘢̆, 𝘥𝘢𝘳 𝘮𝘢𝘪 𝘢𝘭𝘦𝘴 𝘥𝘦𝘴𝘱𝘳𝘦 𝘥𝘶𝘳𝘦𝘳𝘦𝘢 𝘥𝘦 𝘢 𝘧𝘪 𝘵𝘳𝘢̆𝘪𝘵 î𝘯 𝘥𝘦𝘻𝘢𝘤𝘰𝘳𝘥 𝘤𝘶 𝘴𝘪𝘯𝘦𝘭𝘦 𝘱𝘳𝘰𝘧𝘶𝘯𝘥. 𝘜𝘯 𝘵𝘦𝘹𝘵 𝘤𝘶𝘵𝘳𝘦𝘮𝘶𝘳𝘢̆𝘵𝘰𝘳, î𝘯 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘴𝘦 î𝘯𝘵𝘢̂𝘭𝘯𝘦𝘴𝘤 𝘴𝘮𝘦𝘳𝘦𝘯𝘪𝘢 𝘪𝘯𝘵𝘦𝘭𝘦𝘤𝘵𝘶𝘢𝘭𝘢̆ 𝘴̦𝘪 𝘥𝘪𝘴𝘱𝘦𝘳𝘢𝘳𝘦𝘢 𝘮𝘦𝘵𝘢𝘧𝘪𝘻𝘪𝘤𝘢̆.


𝘖 𝘮𝘢̆𝘳𝘵𝘶𝘳𝘪𝘦 𝘳𝘢𝘳𝘢̆ 𝘥𝘦𝘴𝘱𝘳𝘦 𝘊𝘪𝘰𝘳𝘢𝘯, 𝘷𝘦𝘯𝘪𝘵𝘢̆ 𝘥𝘪𝘯 𝘱𝘢𝘳𝘵𝘦𝘢 𝘤𝘦𝘭𝘶𝘪 𝘤𝘢𝘳𝘦, 𝘱𝘰𝘢𝘵𝘦 𝘮𝘢𝘪 𝘮𝘶𝘭𝘵 𝘥𝘦𝘤𝘢̂𝘵 𝘰𝘳𝘪𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘢𝘭𝘵 𝘤𝘰𝘯𝘵𝘦𝘮𝘱𝘰𝘳𝘢𝘯, 𝘪-𝘢 î𝘯𝘵̦𝘦𝘭𝘦𝘴 𝘴𝘰𝘭𝘪𝘵𝘶𝘥𝘪𝘯𝘦𝘢 𝘴̦𝘪 𝘢 𝘱𝘳𝘦𝘴𝘪𝘮𝘵̦𝘪𝘵 𝘥𝘦𝘴𝘵𝘪𝘯𝘶𝘭 𝘵𝘳𝘢𝘨𝘪𝘤 𝘢𝘭 𝘭𝘶𝘤𝘪𝘥𝘪𝘵𝘢̆𝘵̦𝘪𝘪.


--------------------------------------------------------------


𝗦𝗰𝗿𝗶𝘀𝗼𝗮𝗿𝗲 𝗰𝗮̆𝘁𝗿𝗲 𝘂𝗻 𝗮𝗺𝗶𝗰 𝘀𝗮𝗰𝗿𝘂 𝘀̦𝗶 𝗶𝗹𝘂𝘀𝘁𝗿𝘂

𝗣𝗲𝘁𝗿𝗲 𝗧̦𝘂𝘁̦𝗲𝗮 𝗰𝗮̆𝘁𝗿𝗲 𝗘𝗺𝗶𝗹 𝗖𝗶𝗼𝗿𝗮𝗻

𝗕𝘂𝗰𝘂𝗿𝗲𝘀̦𝘁𝗶, 𝟳 𝗶𝘂𝗹𝗶𝗲 𝟭𝟵𝟳𝟰


Dragă Emile,

Te rog să crezi în nestrămutata mea prietenie. Vorbesc mereu tinerei generaţii despre tine, în această vorbire împletindu-se admiraţia nelimitată pentru strălucirea ta, cu dragostea fraternă.

Mi-aduc aminte de o întâmplare din închisoare. Mi s-a cerut să te atac în scris, acest lucru având o deosebită importanţă la eliberarea mea. Am refuzat în aceşti termeni: **prefer să mor în închisoare decât să atac un amic sacru şi ilustru!**

Am gândit și simțit ca tine de-a lungul vieții mele. Deosebirea dintre mine și tine a constat în refuzul meu de a practica sinceritatea totală, fiindcă am vrut să devin legiuitor și să mă bucur de admirația mulțimii stupide. Am procedat ca acei cabotini care cerșesc aplauze la galerie.

Sunt trist și neconsolat. Drama fără ieșire a timpului nostru se cheamă democratizare. A fost lichidată barbaria. Cirezile din stepa rusească s-au îmbolnăvit de iluminism. Ele aspiră să citească algebric fulgerele. Au poftă să negocieze, nu să distrugă. Șiretenie primitivă convertită în mesianism. Ce greață! Ce… ce regenerator ar fi un cuceritor de tipul lui Gengis‑Khan, care ar intra în orașele din Occident și, după fiecare ispravă în stilul lui, s-ar retrage în bivuac.

Tu ești singura imagine pură în memoria mea, așa de încărcată de erori, de neputințe și de înfrângeri. Cea mai sinistră înfrângere a fost fructul amar al unei confuzii, căreia i-a căzut victimă și gloriosul bătrân Iuliu Maniu: am confundat negustorul occidental și pe cel american cu cavalerul de spadă, deși am știut teoretic că acest negustor a înlocuit onoarea cu creditul.

Ciorchinele de erori din memoria mea mă otrăvesc cu regrete inutile. Trecutul încărcat de impurități, de neputințe și de eșecuri, și viitorul purtător de moarte, mi-au revelat un lucru: venim de nicăieri și mergem spre nicăieri. Totuși, n-am reușit să mă detașez de murdăria acestei lumi, care în fond nu reprezintă nimic.

Aș vrea să te mai văd o dată, înainte de a muri, într-un pustiu, nu în Occidentul în care trăiești tu, fiindcă “pute a hoit”.

Am o rugăminte: să-mi trimiți prin amabilul aducător al acestei scrisori un pachet cu tot ce-ai scris în Franța. Tu știi că eu sunt un cititor serios; în rest, oboseală și dezgust.

Sau cum spune inspirat, în „Melancolia” lui poetul lacrimogen:


*„Asta e tot ce-mi rămâne:*

Silă de ziua de azi

*Și teamă de ziua de mâine”*


Cu aceeași dragoste și cu nestrămutată prietenie,

𝗣𝗲𝘁𝗿𝗲 𝗧̦𝘂𝘁̦𝗲𝗮


https://www.facebook.com/share/p/192oHs5RdS/

--------------------------------------------------------------


𝘈𝘤𝘦𝘢𝘴𝘵𝘢̆ 𝘴𝘤𝘳𝘪𝘴𝘰𝘢𝘳𝘦 𝘯𝘶 𝘦 𝘥𝘰𝘢𝘳 𝘥𝘦𝘴𝘱𝘳𝘦 𝘶𝘯 𝘰𝘮 𝘤𝘢̆𝘵𝘳𝘦 𝘢𝘭𝘵𝘶𝘭, 𝘤𝘪 𝘥𝘦𝘴𝘱𝘳𝘦 𝘥𝘰𝘶𝘢̆ 𝘤𝘰𝘯𝘴̦𝘵𝘪𝘪𝘯𝘵̦𝘦 𝘤𝘢𝘳𝘦 𝘢𝘶 î𝘯𝘧𝘳𝘶𝘯𝘵𝘢𝘵 𝘢𝘣𝘴𝘶𝘳𝘥𝘶𝘭 𝘦𝘱𝘰𝘤𝘪𝘪 𝘭𝘰𝘳 𝘤𝘶 𝘢𝘳𝘮𝘦 𝘥𝘪𝘧𝘦𝘳𝘪𝘵𝘦 — 𝘶𝘯𝘢 𝘵𝘢̆𝘤𝘢̂𝘯𝘥, 𝘤𝘦𝘢𝘭𝘢𝘭𝘵𝘢̆ 𝘴𝘵𝘳𝘪𝘨𝘢̂𝘯𝘥.

𝘚̦𝘪 𝘵𝘰𝘵𝘶𝘴̦𝘪, î𝘯 𝘤𝘪𝘶𝘥𝘢 𝘵𝘶𝘵𝘶𝘳𝘰𝘳 𝘳𝘢̆𝘵𝘢̆𝘤𝘪𝘳𝘪𝘭𝘰𝘳, 𝘊𝘪𝘰𝘳𝘢𝘯 𝘳𝘢̆𝘮𝘢̂𝘯𝘦 𝘱𝘦𝘯𝘵𝘳𝘶 𝘛̦𝘶𝘵̦𝘦𝘢 „𝘴𝘪𝘯𝘨𝘶𝘳𝘢 𝘪𝘮𝘢𝘨𝘪𝘯𝘦 𝘱𝘶𝘳𝘢̆” — 𝘱𝘰𝘢𝘵𝘦 𝘵𝘰𝘤𝘮𝘢𝘪 𝘱𝘦𝘯𝘵𝘳𝘶 𝘤𝘢̆ 𝘴̦𝘪-𝘢 𝘱𝘦𝘳𝘮𝘪𝘴 𝘭𝘶𝘹𝘶𝘭 𝘥𝘦 𝘢 𝘯𝘶 𝘮𝘪𝘯𝘵̦𝘪.


𝘖 𝘢𝘴𝘵𝘧𝘦𝘭 𝘥𝘦 𝘴𝘤𝘳𝘪𝘴𝘰𝘢𝘳𝘦 𝘯𝘶 𝘴𝘦 𝘤𝘰𝘮𝘦𝘯𝘵𝘦𝘢𝘻𝘢̆ î𝘯 𝘨𝘳𝘢𝘣𝘢̆. 𝘚𝘦 𝘳𝘦𝘤𝘪𝘵𝘦𝘴̦𝘵𝘦. 𝘚𝘦 𝘭𝘢𝘴𝘢̆ 𝘭𝘢 𝘮𝘢𝘵𝘶𝘳𝘢𝘵.

𝘚̦𝘪 𝘢𝘱𝘰𝘪 𝘴𝘦 î𝘯𝘵̦𝘦𝘭𝘦𝘨𝘦: 𝘯𝘶 𝘱𝘳𝘪𝘦𝘵𝘦𝘯𝘪𝘢 𝘦 𝘳𝘢𝘳𝘢̆, 𝘤𝘪 𝘢𝘥𝘦𝘷𝘢̆𝘳𝘶𝘭 𝘴𝘱𝘶𝘴 𝘧𝘢̆𝘳𝘢̆ 𝘵𝘦𝘢𝘮𝘢̆.

$$$

 - Se împlinesc 559 de ani. 


Laurențiu Roșu 


La 10 iulie, in anul 1466 au început lucrările la Mănăstirea Putna, ctitorie a domnitorului Ştefan cel Mare. A fost clădită in 3 ani iar sfințirea mănăstiri a avut loc la 3 septembrie 1469. Ulterior, s-a mai lucrat la anumite aspecte, tot în timpul domniei lui Ștefan cel mare, la turnul de intrare al mănăstirii, dar si la incintă si fortificații, până in anul 1481. 

- Ceea ce vedem azi la Putna este partial reconstruit, fiindcă vicisitudinile epocilor trecute au distrus (parțial) de mai multe ori mănăstirea. Spre exemplu, a fost reconstruită in anii 1982-1988 Casa Domnească a mănăstirii, întrucât cea originală de pe timpul lui Ștefan cel Mare a fost distrusă de Habsburgi, in perioada in care Bucovina a fost ocupată de Imperiul Habsburgic. Astfel, actuala Casă Domnească a fost reconstruită între anii 1982-1988 pe temeliile celei vechi distrusă de Habsburgi. Lucrările de reconstrucție au fost începute și supravegheate, în mare parte, de către patriarhul Teoctist în timpul in care era mitropolit al Moldovei (a devenit patriarh din anul 1986). 

- După ce Mănăstirea a fost grav afectată de marele cutremur din anul 1739, si alte părți ale mănăstirii au fost reconstruite in timp – astfel, paraclisul pe care îl vedem azi a fost construit la 20 de ani după marele cutremur (adică in 1759) de de mitropolitul Iacov Putneanul si restaurat ulterior in anii 1976-1983, când s-au mai construit noi spații. Aspectul pe care îl vedem azi, si picturile din paraclis, datează din perioada 1980-1984 când s-au refăcut picturile si frescele din paraclis realizate de către pictorii Mihail si Gavril Moroșan. 

- În schimb, Turnul Tezaurului Mănăstirii Putna este rămas de pe timpul domnitorului Ștefan cel Mare care l-a ctitorit in anul 1481. În acest turn au fost adăpostite, în vremuri tulburi odoarele acestui sfânt lăcaș. 


- După construirea mănăstirii in timpul lui Ștefan cel mare, războaiele din secolul următor au adus unele daune mănăstirii, iar domnitorul Vasile Lupu a încercat o renovare spre sfârșitul domniei sale (după cum spune cronicarul Ion Neculce). Dar a estimat greșit „bugetul” și a rămas fără bani, iar mănăstirea a rămas (vremelnic) doar de la temelie până la ferestre, si decorată cu plumb (fiindcă era mai ieftin) nu cu bronz sau aur. Alte evenimente nefaste au urmat- mai întâi, s-a încheiat domnia lui Vasilie Vodă (Vasile Lupu) in urma unor lupte, apoi, pentru a apăra cetatea Sucevei, ginerele lui Vasilie Vodă a luat plumbul cu care era acoperită mănăstirea pentru a face gloanțe necesare in lupta de apărare a cetății de scaun a Moldovei. Ginerele lui Vasilie Vodă era cazacul Timuș Hmelnițki, aceasta fiindcă și domnitorul Vasile Lupu a continuat politica de alianțe începută de Ștefan cel Mare cu statele ortodoxe din est (după cum și Ștefan se căsătorise cu Evdochia de Kiev, ca alianță politică, iar după moartea acesteia cu Maria Asanina de Mangop din micul regat ordotox din Crimeea). Cronicarul Neculce mai spune, in „O samă de cuvinte” că ginerele cazac al fostului domnitor Vasilie Vodă(Lupu) a apărat bine cetatea Sucevei, cu gloanțe făcute din plumbul de la Putna, dar a fost lovit de un glonț (tot de plumb) in cap. Si in istorie, se aplică aceeași Karma, ca și in viață... 

- Dar cum Vasilie Vodă(Lupu) nu terminase renovarea mănăstirii, ci mai mult stricase (după cum spune cronicarul) în încercarea de a o renova (apucase doar să dărâme pentru a reconstrui „mai frumos”, dar rămăsese fără bani tocmai la partea cu reconstrucția si „înfrumusețarea”) se vede cum se aplică proverbul românesc „prea binele e cel mai mare dușman al binelui”. Sau, e mai ușor să dărâmi decât să reconstruiești. Partea cu dărâmarea îi ieșise bine dar despre partea cu reconstrucția și-a cerut iertare. Dar n-a fost iertat, si a fost mazilit (schimbat de la domnie). De cine? De logofătul Gheorghe Ștefan, care susținut de numeroși moldoveni ce au format o oaste, a ajuns domnitor detronându-l pe Vasile Lupu (care a sfârșit in exil). Ca nou domnitor, Gheorghe Ștefan a început reconstrucția mănăstirii Putna. Dar n-a terminat-o , fiindcă a domnit doar 5 ani (1653-1658) . Reconstrucția mănăstirii a fost terminată de un următor domnitor, Eustație Dabija – Vodă în anul 1662.   

Dar, la numai 77 de ani de la reconstrucția, a urmat marele cutremur in anul 1739 care a distrus din nou mănăstirea. A fost încă odată restaurată între anii 1756-1760 prin grija mitropolitului Iacob Putneanul, apoi în 1902 s-a refăcut acoperișul, iar altă renovare a fost realizată în perioada 1961-1975, urmând ca din 1976 să se refacă picturile si paraclisul, finalizat in 1984 in forma pe care o vedem in prezent.   


- *** Ca într-o paranteză, mai spun că domnitorul mazilit Vasilie Vodă(Lupu) fusese un bun apărător al ortodoxiei (a fondat si alte biserici, cum ar fi cea de la Stelea de la Târgoviște din Muntenia, ceea ce arată limpede interesul său si pentru Țara Românească Valahia), în plus, Vasilie Vodă a fost unul dintre domnitorii care a dorit si încercat să reunifice toate teritoriile locuite de români, mai precis a dorit să, unească Țara Rămânească(Valahia) cu Ardealul si cu Moldova, toate sub sceptrul său. „Pohta ce-a pohtit” si Mihai Viteazul de altfel. Singura diferență majoră este că Mihai Viteazul a reușit (deși pentru scurt timp), dar Vasilie Lupu Vodă nu. Dar, există un „dar”. Vasile Lupu a purtat totuși pentru un timp titlul de „Domn al Moldovei și Țării Românești” , înainte de a fi înfrânt decisiv la Ojogeni. În plus, s-a păstrat de la Vasile Lupu un document de la 1 noiembrie 1639 care are ca sigiliu stema unită a Moldovei și Țării Românești, care ulterior a devenit stema oficială a Principatelor Române Unite la 24 ianuarie 1859 în domnia lui Cuza. Ceea ce arată că încercările de unificare a celor 3 principate românești au fost mai multe, dar datorită vicisitudinilor vremii, nu au fost toate reușite. 

*** 

De altfel tot de mănăstirea Putna se leagă altă dovadă despre dorința domnitorilor moldoveni si valahi de a uni principatele din Țara Românească Valahia si Moldova- astfel pe turnul mănăstirii care a fost zidit în anul 1757 în vremea domnitorului Racoviță Constantin, pe fațada de vest este o stemă unificată în care apar reunite stemele Moldovei și ale Țării Românești. În prezent, acest turn se numește Turnul Eminescu. 


- Ca o coincidență de nume, sfințirea mănăstirii in timpul domniei lui Ștefan cel Mare a fost oficiată de un mitropolit cu numele Teoctist (ca si patriarhul din anii 1986-2007) . 

- Intelectualitatea Moldovei a dorit încă din anul 1869 să organizeze un mare eveniment de celebrare a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna din timpul lui Ștefan cel Mare. Abia după 2 ani s-a putut realiza acest eveniment, în anul 1871, cu participarea a peste 3000 de personalități, printre care si Eminescu , Ciprian Porumbescu, Slavici .... ocazie cu care Eminescu a numit Mănăstirea Putna drept „Ierusalimul Neamului Românesc” , iar Ciprian Porumbescu a cântat la vioară impresionând pe cei prezenți, spunând apoi tatălui său „Tată! Am cântat întregii Dacii”. 

Pe vremea aceea (1871) Bucovina, inclusiv Mănăstirea Putna erau încă ocupate de Imperiul Austro-Ungar (așa se numea in acel timp fostul Imperiu Habsburgic care ocupase Bucovina in anul 1775). Ciprian Porumbescu a fost arestat de autoritățile austro-ungare pentru activitățile sale patriotice românești, deși nu făcuse nimic ilegal, iar in timpul detenției s-a îmbolnăvit grav, ceea ce i-a adus si moartea ulterioară. De altfel, după arestarea sa, a fost achitat de Tribunalul austro-ungar, dovadă a nevinovăției sale, dar era prea târziu, fiindcă fusese închis înainte de a fi judecat, iar boala îl afectase deja grav in timpul detenției in închisoarea austro-ungară in condiții mizere. 


*** Ca un amănunt, despre Turnul Eminescu de la Mănăstirea Putna- se numește așa fiindcă acolo a dormit Eminescu in timpul Aniversării a 400 de ani de la Șfințirea Mănăstirii Putna, cea organizată in 1871, ca un manifest al valorilor românești in Bucovina ocupată de Imperiul Austro-Ungar in acea perioadă. Ulterior, si Eminescu, ca si Ciprian Porumbescu a fost urmărit de serviciile secrete austro-ungare, si in final închis si declarat nebun pentru a fi discreditat. Dar despre aceasta dar si alte aspecte legate de Mănăstirea Putna, într-un episod viitor. 

- Pentru cei care nu au vizitat încă Mănăstirea Putna, mai precizez doar că mănăstirea se află la circa 30 km de orașul Rădăuți din județul Suceava, mai spre nord spre inima Bucovinei, iar drumul este suficient de bun. 

. BIBLIOGRAFIE –  


Enciclopedia Cugetarea, publicată in anul 1940, de Lucian Predescu

Nicolae Iorga - Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor, publicată prima dată in 1908

$$$

 POVESTEA “IDIOTULUI”


Cica, intr-un bar dintr-un sat, zilnic, un grup de oameni se distrau pe seama unui sarman pe care il poreclisera "idiotul satului". 

Era un biet nefeticit, 

care traia din ce primea cand facea mici servicii si din ce i se oferea de pomana. 

In fiecare zi, grupul satenilor din bar intindeau pe o masa diferite bancnote: de 20, de 50, de 100, de 500 si de 1000 de pesos si il chemau sa isi aleaga una.

Intotdeauna el o alegea pe cea albastra, de 20 de pesos - era culoarea lui favorita, zicea. 

Si acela era motiv de batjocura si ras in hohote, pentru toti cei prezenti.

Intr-o zi, un domn care urmarea cum se distrau oamenii aceia pe seama bietului inocent, il cheama deoparte si il intreaba cum de inca nu si-a dat seama ca bancnota pe care o alege de fiecare data are cea mai mica valoare. 

Iar acesta ii raspunde: 

“- Stiu, sigur ca stiu, nu sunt atat de idiot. 

Stiu ca bancnota pe care o aleg valoreaza doar 20 de pesos, dar in ziua in care aleg alta bancnota jocul se termina si nu voi mai putea castiga 20 de pesos zilnic, de la aceștia.”

Povestioara aceasta se poate incheia aici, ca o simpla gluma, dar ar fi cazul sa tragem niste invataminte: 

Primul: Cine pare idiot, nu este intotdeauna.

Al doilea: Cine erau adevaratii idioti din poveste? 

Al treilea: O ambitie disproportionata, poate ajunge sa iti taie sursa de venit. 

Al patrulea - si cel mai interesant: 

Putem sa fim bine, chiar si atunci cand altii nu au o parere buna despre noi. 

De aceea, nu ceea ce gandesc altii despre noi conteaza, ci doar ce gandim noi despre noi. 

MORALA:

In fata idiotilor care se cred inteligenti, orice persoana inteligenta poate parea idioata.

$&

 S-a întâmplat în 29 iunie 120: La această dată, o diplomă militară descoperită la castrul Porolissum (azi, satul Moigrad din judeţul Sălaj)...