$$

 In Memoriam

    George Sand

George Sand, născută pe 1 iulie 1804 la Paris, a fost una dintre cele mai fascinante figuri ale literaturii franceze, nu doar prin talentul său literar, ci și prin viața personală intensă și nonconformistă.

- Numele real: Amantine (sau Amandine) Lucile Aurore Dupin.

- A fost crescută de bunica sa într-un conac din Nohant, un loc care i-a inspirat multe dintre romanele rustice.

- S-a căsătorit la 18 ani cu Casimir Dudevant, dar mariajul s-a destrămat din cauza incompatibilității și a dorinței ei de independență.

- A avut relații amoroase celebre cu personalități precum Alfred de Musset și Frédéric Chopin și alți scriitori ai epocii.

- A fost cunoscută pentru faptul că purta haine bărbătești și fuma în public – gesturi scandaloase pentru o femeie a acelor timpuri.

- A debutat literar sub pseudonimul George Sand în 1832 cu romanul Indiana, un manifest împotriva căsătoriei forțate și a limitărilor impuse femeilor.

- A scris peste 70 de romane, printre care Lélia, Consuelo, La Mare au diable și La Petite Fadette.

- A fost o feministă timpurie, pledând pentru drepturile femeilor și libertatea de exprimare.

- A colaborat cu ziarul Le Figaro și a fost implicată în viața politică și socială a vremii.

   George Sand a fost o femeie care a trăit cu intensitate, a iubit cu pasiune și a scris cu o sinceritate care a sfidat convențiile. 

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

¢$$

 lubirea...dincolo de lumea noastră..

 Povestea adevărată a lui Grigore Antipa şi a Alinei - femeia care a iubit mai mult decât viața..

Grigore Antipa - omul care a clasificat vietăți, a reorganizat sistemul pescăriilor, a revoluționat muzeografia științifică și a înțeles natura ca nimeni altul. 

Dar dincolo de toate premiile, titlurile și recunoașterea europeană, a existat un singur lucru care i-a fost cu adevărat esențial: Alina.

O femeie discretă, firavă, dar cu o forță interioară care ar fi putut mişca munţii. 

O femeie care n-a cerut niciodată nimic, dar a oferit totul.

O iubire tăcută, dar uriaşă

S-au cunoscut într-o librărie din laşi, într-o după-amiază de toamnă târzie. El răsfoia un atlas zoologic,ea căuta o carte de poezii de George Coşbuc. Privirea ei caldă,uşor melancolică,I-a făcut să uite pentru o clipă toate nevertebratele lumii. 

El, timid,ea plină de viață. 

Erau opuși, dar s-au completat ca două pagini ale aceluiaşi manuscris.

N-a fost o iubire pasională ca-n romane, ci una tăcută, statornică, ca o apă adâncă. 

Ea îi aducea ceai când lucra ore în şir în laborator. 

Îi cosea manşetele rupte. 

Îi pregătea prânzul preferat borş de pește cu leuştean.

Şi-l aştepta seara,cu un zâmbet blând și o carte în poală.

El,deși rece în aparență,îi scria bilețele stângace,cu desene de broaște sau fluturi pe margini. 

„Alina, tu ești singura vietate fără clasificare,eşti iubirea mea pură."

Femeia care l-a ținut viu..

În anii grei de muncă,când Academia îl critica,când politicienii îl foloseau și-l aruncau,când bolile începeau să-l încetinească,Alina a fost acolo. 

Nu l-a judecat niciodată.

Nu i-a cerut nimic. 

A fost blândețea lui când lumea devenea aspră.

Când a fost operat,ea a dormit o săptămână pe un scaun de lemn, lângă patul lui de spital. 

„Nu plec,Grigore. Că tu eşti inima mea. Dacă tu taci,nici eu n-am ce să spun."

Sfârşitul lui, începutul sfârşitului ei..

Grigore Antipa a murit în 1944,în plin

război,într-o Românie răvășită, într-un apartament modest, cu manuscrisele aşezate în jurul lui ca niște martori ai unei vieți trăite cu scop.

Alina a fost ultima persoană care i-a şoptit ceva.

 „Te aștept la apus,dragul meu. Nu zăbovi prea mult."

După înmormântare,Alina a refuzat tot. 

A închis ferestrele. 

A acoperit oglinzile.

A păstrat doar masa de lucru a lui intactă și o cutie de scrisori primite de la el.

Nu a mai ieşit niciodată din casă. 

Nu a mai vorbit cu nimeni. 

Vecinii o vedeau doar privind pe geam,cu o ceașcă de ceai în mână și fotografia lui pe pervaz. 

A început să-i scrie scrisori în fiecare zi:

„Astăzi a plouat,Grigore și te-am simţit în fiecare picătură..."

„Am pus pe pian melodia ta preferată.

Pianul nu mai sună la fel fără respirația ta în cameră."

„Încă dorm pe partea ta de pat. Poate aşa visele tale vin la mine."

Ultima scrisoare....

Într-o dimineață rece din ianuarie 1945,Alina nu s-a mai trezit.

Au găsit-o cu capul pe biroul lui,cu o scrisoare neterminată în mână.

Pe ea scria doar atât:

„Dragul meu Grigore,nu mai știu cum e să trăiesc fără tine. Mă duc să te caut. Nu mă certa. Ți-am lăsat ceaiul cald..Alina."

Alina nu a fost pomenită niciodată în lucrările științifice. Nu are bust în fața muzeului. Nu e trecută în nici un manual. Dar iubirea ei este acolo.

Se simte în liniştea dintre exponate. În aerul blând al muzeului. În băncile din faţa acvariului, unde, uneori, o bătrână necunoscută aprinde o lumânare și spune: „Pentru Grigore și Alina....o iubire cum rar se naşte şi mai rar se scrie."

Se spune că după moarte,sufletele celor care s-au iubit cu adevărat nu se rătăcesc. 

Că nu se duc în ceruri separate. 

Că nu au nevoie de busolă,căci inima le e călăuză.

În muzeul care poartă numele lui, noaptea,când luminile se sting și oraşul adoarme,se aude uneori o melodie firavă de pian,ca un suspin vechi.

Pentru că unele povești nu se scriu cu cerneală. 

Se scriu cu suflet.

Sursa rezumatului internet

Nu puteam sa trec mai departe fără să împărtășesc cu dumneavoastră o așa frumoasă poveste de dragoste...

O dragoste adevărată...că în povești..

###

 Apreciata actriță de teatru și film Aimée Iacobescu, cunoscută în special pentru rolul Domniței Ralu din seria "Haiducii", ar fi împlinit astăzi, 1 iulie, vârsta de 79 de ani.

Artista și fratele său geamăn, Dorel, s-au născut în ziua de 1 iulie 1946, în localitatea Unguriu, județul Buzău. Mama actriței era absolventă a facultății de desen și scenografie, iar tatăl era medic militar. 

"Tata îi scria mamei scrisori de dragoste care începeau cu 'ma bien aimée'. Numele meu de acolo provine. Tot ce am mai frumos în mine s-a născut acolo, în locurile acelea unde am copilărit. În vatra satului era o livadă și în fiecare an, primăvara, îmi propuneam împreună cu fratele meu să așteptăm momentul în care vor înflori pomii. Dar adormeam, iar livada înflorea de fiecare dată noaptea", mărturisea actrița.

A absolvit Secția de Actorie a Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică "Ion Luca Caragiale" din București (IATC), în 1968, la clasa profesoarei Beate Fredanov, asistenți Octavian Cotescu și Laurențiu Azimioară. A intrat la Actorie deja din primul "foc", împreună cu fratele ei geamăn, Dorel Iacobescu, deși locurile erau extrem de puține, mai ales pentru fete, între 3 și max. 14 pe an, fiindcă și rolurile pentru ele sunt mult mai puține, decât pentru băieți, concurența fiind însă cu atât de mare.

A debutat în teatru în spectacolele ''Alizuna'' de Tina Ionescu Demetrian (1963) şi ''Adam şi Eva'' de Aurel Baranga (1963). A mai jucat în spectacole precum ''Troienele'' de Jean Paul Sartre (1968), ''Furtuna'' de Nikolai Alekseevici Ostrovski (1973) și ''Apus de soare'' de Barbu Ştefănescu Delavrancea.

Aimée Iacobescu a jucat pe prima scenă a țării, la Teatrul Național, timp de 40 de ani, din 1968 până în 2008. Fratele ei Dorel, a părăsit țara, după câțiva ani, și s-a stabilit la Paris, unde preda limbi străine.

Aimée Iacobescu a filmat cu regizorul Dinu Cocea și a devenit apoi preferata regizorului Sergiu Nicolaescu. A rămas în amintirea publicului cu rolul Domniței Ralu din "Zestrea domniței Ralu" (1971), în regia lui Dinu Cocea.

S-a remarcat în filme precum: ''Haiducii'' - regia Dinu Cocea (1966), ''Zestrea Domniţei Ralu" - regia Dinu Cocea (1971), ''Săptămâna nebunilor'' - regia Dinu Cocea (1971), "Osânda" - regia Sergiu Nicolaescu (1976), "Revanşa" - regia Sergiu Nicolaescu (1980), "Dumbrava minunată" - regia Gheorghe Naghi (1983), "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" - regia Sergiu Nicolaescu (1987) și "Detectiv fără voie" - regia Doina Teodoru (2001).

În anul 2004, i-a fost conferit Ordinul "Meritul Cultural" în grad de Comandor, în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului.

Aimée Iacobescu suferea de cancer și mijloacele ei financiare modeste făceau cu greu față tratamentului costisitor. În dimineața zilei de 27 martie 2018 s-a stins din viață.

$$$

 

În Italia există un oraș care are o formă ciudată atunci când este privit de la înălțime. Centuripe este o așezare siciliană cu o dispunere urbană atât de neobișnuită, încât pare să semene cu o siluetă umană uriașă.

• Un „om” desenat pe colinele Siciliei

Privit din aer, orașul Centuripe pare a avea un cap, două brațe și două picioare – ca și cum ar fi o figură întinsă de-a lungul reliefului. Această formă spectaculoasă nu este rezultatul unei intenții artistice, ci o consecință a reliefului accidentat și a dezvoltării organice a orașului în timp.

• Descoperirea a devenit virală

Deși forma sa era cunoscută local, orașul a atras atenția la scară globală abia recent, când un fotograf italian a surprins imaginea din dronă. Fotografia s-a răspândit rapid pe rețelele sociale, lăsând mii de oameni uimiți de conturul aproape perfect al siluetei umane.

• O așezare cu rădăcini antice

Centuripe nu este doar spectaculos din aer – are o istorie bogată ce datează încă din perioada romană. Ruine, vestigii și elemente arhitecturale vechi completează farmecul acestui loc atipic.

$$$

 "Un călugăr a plantat un măslin și a început să se roage :

„Doamne, trimite niște ploaie pentru copacul meu”.

Și Domnul a trimis ploaie. Copacul era gata să moară de la atâta ploaie, iar călugărul s-a rugat :

„Și acum, Doamne, îți cer să trimiți mult soare pentru pomul meu”. Și Domnul a oprit ploaia și a trimis soarele. Copacul a crescut.

Călugărul a continuat să se roage :

„Doamne, trimite un mic ger pentru a întări rădăcinile și ramurile”. Domnul a trimis înghețul și copacul a murit.

Călugărul era foarte supărat. S-a dus la un alt călugăr pentru a-i spune ce s-a întâmplat și pentru a-și împărtăși durerea.

„Vezi, zise celălalt călugăr, am și eu un măslin. Arborele meu a crescut bine, dar eu m-am rugat într-un mod diferit. I-am spus lui Dumnezeu că El este Creatorul acestui copac și știe cel mai bine ce este necesar pentru el. Am cerut doar lui Dumnezeu să aibă grijă de el și El face asta”.

*************************************

Acest lucru este valabil și pentru noi. De multe ori cerem de la Dumnezeu ce credem noi că avem nevoie. Dar Dumnezeu știe cel mai bine de ce avem noi nevoie. Cerem să ne scape de anumite boli sau primejdii, dar poate că tocmai acelea ne sunt nouă cel mai de folos la mântuire. Aveți încredere totală în bunul Dumnezeu și în pronia Lui cu lumea întreagă și cu fiecare dintre noi.

Cea mai sfântă rugăciune adusă lui Dumnezeu în orice împrejurare este aceasta:

„Doamne, fie voia Ta în toate. Slavă Ție, Doamne, pentru toate. Iartă-ne pentru toate cele omenești. Slavă Ție pentru toate cele dumnezeiești.”

Sursa: Romulus Moldovan

$$$

 ERNST MORO - datorită lui, cunoscuta supă de morcovi a salvat mii de vieți și a făcut posibilă diagnosticarea, de exemplu, a paraliziei cerebrale la copii, și a descoperit și lactobacilii, fără a primi niciun premiu semnificativ.

Este înfricoșător de imaginat, dar acum puțin peste un secol și jumătate, speranța medie de viață a omului era la jumătate din cea de astăzi. Totuși, asta nu înseamnă că strămoșii noștri trăiau doar 35-40 de ani și mureau de bătrânețe. Partea principală a acestui indicator este asociată cu nivelul ridicat al mortalității infantile. Nu era suficient ca un copil să se nască pur și simplu, trebuia să trăiască până la vârsta adultă.

Moreau a studiat în Austria, la Graz. În 1899, a obținut diploma de medic (ceea ce se numește acum MD în SUA și Marea Britanie), în 1901-1902 a lucrat cu remarcabilul Theodor Escherich (cel care a descoperit bacteria Escherichia coli), în 1906 la München s-a specializat în pediatrie, iar doi ani mai târziu a devenit profesor la Universitatea din Heidelberg.

În 1908, a făcut o descoperire majoră care a fost explicată abia un secol mai târziu.

În acea vreme, mulți copii mureau din cauza diareei. Moreau a dezvoltat o rețetă simplă care i-a permis să reducă mortalitatea infantilă la jumătate - supă obișnuită de morcovi. O jumătate de kilogram de morcovi a fost transformată în piure, turnată cu un litru de apă, s-au adăugat trei grame de sare și s-a fiert până la un volum de un litru. Asta e tot.

Abia în 2002 a devenit clar că oligozaharidele acide formate în această supă și transferate în soluție de la morcovi împiedică bacteriile să se atașeze de mucoasa intestinală. Alte studii au arătat că, datorită acestor proprietăți, supa tratează chiar și diareea cauzată de bacterii rezistente la antibiotice.

În general, acest lucru este deja suficient pentru a ne aminti de Moro și a-i fi recunoscători. În plus, el a introdus sterilizarea biberoanelor și a descoperit că copiii hrăniți cu lapte matern sunt mai rezistenți la boli (a devenit evident mai târziu că copiii „naturali” sunt protejați de anticorpii mamei lor, spre deosebire de copiii „artificiali”).

Moro a fost cel care a inventat „laptele lui Moro” pentru hrănirea artificială (smântână-făină-unt-zahăr). El a descoperit lactobacilii conținuți în produsele lactate fermentate și le-a dovedit beneficiile. El a fost cel care a identificat reflexul prezent la un nou-născut în primele luni: dacă se produce un sunet ascuțit lângă capul copilului, acesta își va întoarce mai întâi brațele, desfăcându-și degetele, apoi își va apropia mâinile, strângându-le. Dacă reflexul lipsește, acesta poate fi un semn de deteriorare sau suprimare a sistemului nervos central. Absența reflexului Moro poate indica, de exemplu, paralizie cerebrală.

În ciuda tuturor realizărilor sale, Moro a dus o viață modestă și nu a fost premiat (nici măcar nu a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru medicină. Nici măcar o dată).

Până la vârsta de 74 de ani, și-a dedicat viața afacerii sale preferate - a lucrat ca medic în cabinet privat, deschizând o clinică pediatrică pe Mozartstrasse, nr. 10.

Este surprinzător faptul că nu există practic niciun material despre această persoană remarcabilă pe internetul în limba rusă.

$¢$

 Despre pâinea turcească

În Turcia, se crede că pâinea ar trebui să însoțească fiecare masă. Pâinea proaspătă poate fi cumpărată cu ușurință de la piața din colț din apropiere.

În Turcia, pâinea nu este doar hrană – este respect. 🍞🇹🇷

De la simit-ul crocant cu susan, până la lavașul moale și aburind, pâinea este la loc de cinste pe orice masă turcească. Se consumă zilnic, la fiecare masă, iar în unele gospodării se cumpără de două ori pe zi, proaspătă, direct de la brutărie.

Turcii tratează pâinea cu o reverență aproape sfântă. Nu se aruncă niciodată! Dacă o bucată de pâine cade pe jos, este ridicată, sărutată și așezată cu grijă – un gest profund care vine dintr-un respect ancestral față de hrana oferită de Dumnezeu.

„Ekmek aslanın ağzında” – Pâinea este în gura leului.

Un proverb turcesc care exprimă cât de greu se câștigă traiul și cât de valoroasă este munca.

 „Ekmek parası” – Banii pentru pâine.

Această expresie echivalează cu „a-ți câștiga existența” – simplu, dar profund. Pâinea devine astfel simbolul vieții și al efortului.

Pâinea în Turcia nu e doar un aliment. E o lecție de modestie, recunoștință și împărtășire. Acolo unde e pâine, e și ospitalitate. Iar acolo unde se rupe pâinea împreună, se leagă prietenii.