Jurnalul Cristinei

marți, 8 iulie 2025

$$$

POVESTEA REVISTEI „BILETE DE PAPAGAL”

Iscodită pe hârtie în pragul primelor două decenii ale secolului al XX-lea, minusculă, originală, extravagantă, revista „Bilete de papagal” a constituit în cele (nici) două decenii de existență una dintre cele mai tonice apariții editoriale ale interbelicului românesc (și nu numai). Dar să adulmecăm cum se cuvine istoriile lui Coco!

„Cea mai minionă (dacă o pot numi astfel) revistă literară interbelică (abstracție făcând de unele efemeride avangardiste) - Bilete de papagal, de la a cărei naștere s-au scurs 97 de ani - a fost, probabil, cea mai generoasă rampă de lansare pentru tinerii scriitori moderniști și avangardiști ai epocii. În așteptarea unei meritate cărți despre, un fragment din articolul-program și o reverență patronului ei Coco. Și, firește, genitorului Tudor Arghezi - un maestru al scrisului pe dedesubt: „Un ziar atât de mic n-a mai apărut niciodată, nici la furnici. Neavând ziarul mare în care să scrie nerozii importante, redactorul acestei foițe de țigară dă la lumină mai puțin decât o fițuică și se mărginește să publice crâmpeie surâzătoare. Idealul lui nu era de altfel decât să realizeze în universul hârtiei tipărite un echivalent al puricelui din lumea de carne și oase. Un purice nervos, dotat cu o remarcabilă natură de inspector-general, ațâțat de o inițiativă și o ipoteză nouă la fiecare săritură și zig-zag, este orișicum o creație catalogată în albumul ilustrat al lucrurilor făcute de Dumnezeu, în ziua lui a șaptea, de odihnă.”

Săgețică cu de toate pentru N. Iorga

„Faza cu puricele - aprecia Paul Cernat - e o săgeată otrăvită la adresa inamicului N. Iorga, care - după ce l-a ajutat, de bine, de rău, să iasă de la închisoarea Văcărești - l-a acuzat pe unde a putut de pornografie și, printre multe altele, de introducerea puricilor în poezie (ignorând, vorba vine, prezența lor în poezia lui Mihai Eminescu)”. Desfacem în continuare povestea Biletelor de papagal așa cum a fost ea țesută de chiar creatorul ei, Tudor Arghezi, cel care se spovedea în revista „Argeș” din iulie 1940: „Direcţia revistei Argeş mi-a propus intercalarea în coloanele ei a minusculului meu ziar cotidian Bilete de papagal apărut acum 40 de ani 500 de zile în şir, în răspăr cu timpul şi năravurile de atunci. Dacă acelaşi lucru poate fi încercat de două ori - Non bis in idem - vom încerca, dacă e cu putinţă, să reluăm şi diapazonul de acolo de unde l-am lăsat. Dar să încercăm şi altceva, să povestim cum a luat viaţă publicaţia de atunci, şi să definim publicaţia de azi.”

Telegraful care nu gândește

Să-l ascultăm/citim așadar pe Arghezi: „O revistă, cum i se spune azi, e tot un ziar care însă nu apare în toate zilele săptămânii. Cu deosebiri şi diferenţe. Ziarul e mai mult făcut, revista fiind mai mult scrisă, cu toate că mândria autoadmiraţiei de scriitori astfel calificaţi în calitate de membri în registrul Uniunii pretinde ca ziarul profesional să-i fie inferior şi subaltern revistei, ca şi cum nu le întocmeşte acelaşi condei cu cerneala-n el sau în călimară. E drept că materia ziarului o dau în mare parte informaţiile şi telegraful, care nu gândeşte, pe când materialele de revistă cer nişte răgaz şi o masă pentru coate, dacă nu şi pentru scris altcumva.”

În loc să caşte la cafenea dinaintea unei ceşti ocolite de muşte…

Imediat, un „fileu” ridicat gazdei bune: „La Piteşti apare dintr-o foarte atentă iniţiativă revista Argeş, cu numele semnificativ. Odinioară, la Curtea de Argeş ieşea zilnic o Gazetă a țăranilor, scoasă de redactorul ei, Valescu. Foaia lui era imprimată la o maşină învârtită penibil cu braţele ostenite ale câte unui sătean, conştiente că premerg mişcărilor ţărăneşti şi apogeului lor, Răscoalele din 1907 (ne simţim istoriceşte obligaţi să scrim răscoală cu literă mare). Adevărul, cât de cât, este că în oricare centru urban mai mare sau mai mic s-a ivit câte o elită intelectuală. Că în loc să caşte la cafeneaua locală dinaintea unei ceşti ocolite de muşte, iniţiativa îi dă o preocupare şi un ferment, ceea ce l-a hotărât acum vreo 40 de ani şi pe semnatarul prezentelor opinii să scoată o minusculă foaie zilnică, Bilete de papagal. Intrarea unui crâmpei de hârtie nereglementat în presa cotidiană merită să fie povestită.”

Două pagini de ziar înveleau două perechi de galoși

Și o povestește: „Ziarele epocii, de formatul mare preferat pe atunci, ieşeau în câte 20 şi mai multe pagini, foarte întrebuinţate la împachetat. Într-un număr de gazetă puteau încăpea comod înfăşurate două perechi de galoşi şi două de ghete cel puţin. Ziarele se vindeau cu 25 de bani exemplarul şi de scris erau - vai! - scrise prost. Fiecare partid conservator, demi-conservator, liberal-conservator sau chiar - aoleu! - conservator-democrat, îşi avea ziarele proprii şi injuriile se întreceau cu şantajul. Se ştie ce este un şantaj: atac la punga unui negustor. O bancă nouă din Bucureşti cu firma nemaipomenită de Româno-Africană, condusă de un grup de aventurieri internaţionali (un francez cu numele sacerdotal Vicaire, un fost mare demnitar rus şi câţiva autohtoni gură-cască) aveau o serie de întreprinderi şi simili-întreprinderi, nişte sonde moarte, o fabrică de carton asfaltat în agonie şi… o tipografie. Câţiva visători de capitaluri personale digeraseră depunerile acţionarilor la tipografie, convinşi că se vor procopsi ştiinţific subit sub semnul lui Hypocrat şi vândură instalaţia - un local cu firmă, românilor africani.”

Deasupra unei prăpăstii de milioane (furate)

Suculent, conu’ Tudor, nu? Îi cedăm cuvântul: „Cumnatul meu, colonelul Felix, cavaler al ordinului Mihai Viteazul, ilustrat la Mărăşeşti, în şomaj civil, fusese rugat să ia direcţia tipografiei, dar puţin în curent cu meseria, după câteva silinţe m-a pus în locul lui şi am luat în primire atelierul cu 50 de lucrători, cu asigurarea că Banca va pune la dispoziţia tiparului un capital de editură. La experienţă, Banca nu s-a simţit datoare nici să plătească sâmbăta lucrătorii. Tipografia se descompunea deasupra unei prăpăstii de milioane furate ale depunătorilor iniţiali. Trebuia făcut ceva şi am scos o foaie zilnică de format derizoriu, a opta parte dintr-un ziar comun, cu preocuparea aproape aceeaşi, cu gândul din care a pornit şi iniţiativa actuală, de a stârni o mişcare mai presus de interesele imediate şi de a provoca la lucru condeiele unui tineret local fără publicitate.”

Peștele-sfredel înghițit de balenă

În revenire: „Stupefacţie! Preţul de vânzare - 2 lei. Tirajul, zece mii de exemplare, menţinut până la dispariţie, când în format săptămânal de revistă, unul din dictatorii guvernului, arborând fracul şi jobenul cenuşiu, un moment la modă prin părţile Europei, l-a confiscat. Agenţii poliţiei, neştiind despre ce era vorba, cereau la chioşcuri papagali şi incidentele cu chioşcarii, terminate uneori cu palme şi bătaie, se repetau la toate chioşcurile de tutun şi imprimate. Biletele prinseseră bine şi toate marile cotidiene, în care cititorii nu găseau nimic, s-au asociat împotriva micului duşman care se comporta fără voia lui ca fabulosul peşte sfredel cunoscut din ihtiologie. Lăsându-se înghiţit de balenă, invizibilul adversar străpungea burta colosului marin lăsat în nesimţire”.

Istoric în cifre și numere

Primul număr al „Biletelor de papagal” are data 2 februarie 1928, dimensiunea 12X31 cm, 4 pagini. În formatul respectiv, revista a fost tipărită zi de zi, până pe 30 iunie 1929, când scriitorul scrie în tableta de pe pagina întâi: „Neputând să-şi distribuie timpul suficient, dl. Tudor Arghezi îşi roagă cititorii să binevoiască să-i acorde o vacanţă, destinată unui supliment de lucru.” Vacanţa a durat până pe 15 iulie 1930, când „Bilete de papagal” s-a prezentat din nou cititorilor, cu numărul 461. Avea un format mai scurt cu trei centimetri și a apărut, săptămânal, până pe 5 octombrie 1930.

Cele din urmă zvâcniri

La numărul 477 a intervenit o nouă vacanță, mai lungă, iar revista va reapărea pe 7 iunie 1937, cu numărul 478, în format de cărticică, 20 de pagini de format 12X19 cm. După 32 de numere, nedatate, apărute neregulat, în 1938 cărticica a dispărut din nou de pe piață. Ultima apariţie a „Biletelor de papagal” a fost în perioada 30 noiembrie 1944-12 februarie 1945, cotidian de format mare, în numai două pagini, purtând detaliile: Anul XVI (în 1944) şi apoi Anul XVII (în 1945). În total au fost tipărite 48 de numere, fiecare dintre ele având pe prima pagină Tableta directorului (Tudor Arghezi).

2 februarie 1928 e ziua în care a apărut pentru prima oară revista „Bilete de papagal”.

Printre colaboratorii revistei „Bilete de papagal” din perioada 1928-1930 s-au numărat Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Otilia Cazimir, Jean Bart, Ionel Teodoreanu, Adrian Maniu, G. Topârceanu, Demostene Botez ș.a.

„Cea mai minionă revistă literară interbelică (abstracție făcând de unele efemeride avangardiste) - Bilete de papagal, de la a cărei naștere s-au scurs aproape 97 de ani - a fost, probabil, cea mai generoasă rampă de lansare pentru tinerii scriitori moderniști și avangardiști ai epocii.”, Paul Cernat, istoric literar

„Un ziar atât de mic n-a mai apărut niciodată, nici la furnici. Neavând ziarul mare în care să scrie nerozii importante, redactorul acestei foițe de țigară dă la lumină mai puțin decât o fițuică și se mărginește să publice crâmpeie surâzătoare.”, Tudor Arghezi

„Într-un număr de gazetă puteau încăpea comod înfăşurate două perechi de galoşi şi două de ghete cel puţin. Ziarele se vindeau cu 25 de bani exemplarul şi de scris erau - vai! - scrise prost.”, Tudor Arghezi

$¢$

PIERRE AUGUST RENOIR

Pictorul francez Pierre Auguste Renoir a fost una dintre figurile centrale ale mișcării impresioniste (o mișcare artistică franceză din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ai cărei membri au căutat în operele lor să reprezinte prima impresie a unui obiect asupra privitorului). Opera sa este caracterizată de o bogăție de sentimente și o căldură a reacției la lume și la oamenii din ea.

Tinereţe

Pierre Auguste Renoir s-a născut în Limoges, Franța, pe 25 februarie 1841, fiind al șaselea dintre cei șapte copii ai lui Léonard Renoir și Marguerite Merlet. Tatăl său era croitor, iar mama sa era croitoreasă. Familia sa s-a mutat la Paris , Franța, în 1844. Deoarece a demonstrat un talent remarcabil pentru desen, Renoir a devenit ucenic (cineva care lucrează pentru cineva pentru a-și învăța meseria) într-o fabrică de porțelan, unde picta farfurii. Mai târziu, după ce fabrica s-a închis, a lucrat pentru fratele său mai mare, decorând evantaie. De-a lungul acestor primi ani, Renoir a vizitat frecvent Luvru (cel mai mare și mai faimos muzeu de artă din lume, situat la Paris), unde a studiat arta maeștrilor francezi anteriori, în special pe cei din secolul al XVIII-lea - Antoine Watteau (1684 - 1721), François Boucher (1703 - 1770) și Jean Honoré Fragonard (1732 - 1806). Respectul său profund pentru acești artiști și-a influențat propria pictură de-a lungul carierei sale.

Cariera timpurie

În 1862, Renoir a decis să studieze pictura cu seriozitate și a intrat în studioul pictorului Charles Gleyre, unde a întâlnit alți artiști precum Claude Monet (1840 – 1926), Alfred Sisley (1839 – 1899) și Jean Frédéric Bazille (1841 – 1870 ). În următorii șase ani, arta lui Renoir a arătat influența lui Gustave Courbet (1819 – 1877) și Édouard Manet ( 1832 – 1883), cei mai inovatori doi pictori (care făceau lucrurile într-un mod nou) ai anilor 1850 și 1860. Influența lui Courbet este evidentă în special în îndrăzneața Diane Chasseresse (1867), în timp ce influența lui Manet poate fi observată în tonurile plate ale lui Alfred Sisley și soția sa (1868). Totuși, ambele picturi dezvăluie un sentiment de intimitate (apropiere) caracteristic stilului personal al lui Renoir.

Anii 1860 au fost ani dificili pentru Renoir. Uneori era prea sărac pentru a cumpăra vopsele sau pânze, iar Saloanele (expozițiile sau prezentările) din 1866 și 1867 i-au respins lucrările. În anul următor, Salonul i-a acceptat pictura Lise, un portret (imaginea unei persoane, în special a feței acesteia) al prietenei sale, Lise Tréhot . A continuat să-și dezvolte opera și să studieze picturile altor artiști ai vremii - nu doar Courbet și Manet, ci și Camille Corot (1796-1875 ) și Eugène Delacroix ( 1798-1863 ). Datoria lui Renoir față de Delacroix este evidentă în luxurianta (atrăgătoare simțurilor) Odalisca (1870).

Renoir și impresionismul

O revoluție începea în pictura franceză. O serie de tineri pictori au început să se răzvrătească împotriva tradițiilor picturii occidentale și s-au inspirat direct din natură și din societatea din care făceau parte. Drept urmare, lucrările lor au dezvăluit o prospețime care, în multe privințe, se îndepărta de pictura maeștrilor vechi. Noua artă afișa lumină și culoare strălucitoare în loc de marourile și negrul solemne ale picturii anterioare. Aceste calități, printre altele, au semnalat începutul artei impresioniste.

În 1869, Renoir și Monet au lucrat împreună la La Grenouillère , un loc de îmbăiere de pe Sena. Ambii artiști au devenit interesați de pictura luminii și a apei. Potrivit lui Phoebe Pool (1967), acesta a fost un moment cheie în dezvoltarea impresionismului, deoarece „acolo Renoir și Monet au descoperit că umbrele nu sunt maro sau negre, ci sunt colorate de împrejurimile lor și că «culoarea locală» a unui obiect este modificată de lumina în care este văzut, de reflexiile altor obiecte și de contrastul cu culorile juxtapuse [așezate unul lângă altul]”.

Stilurile lui Renoir și Monet erau aproape identice în această perioadă, semn al dedicării cu care și-au urmărit și au împărtășit noile descoperiri. În anii 1870, au continuat să lucreze împreună uneori, deși stilurile lor s-au dezvoltat în general în direcții mai personale. În 1874, Renoir a participat la prima expoziție impresionistă; printre lucrările sale se numără și Loja Operei. Dintre toți impresioniștii, Renoir a adaptat cel mai temeinic noul stil la marea tradiție a picturii figurative.

Deși expozițiile impresioniste au fost ținta disprețului public în anii 1870, popularitatea lui Renoir a crescut treptat în această perioadă. A devenit prieten cu Caillebotte, unul dintre primii susținători ai impresioniștilor, și a fost susținut și de mai mulți comercianți de artă și colecționari. Legătura artistului cu aceste persoane este documentată de o serie de portrete frumoase, de exemplu, Madame Charpentier și copiii ei (1878). În anii 1870, Renoir a produs și unele dintre cele mai celebre scene impresioniste ale sale, inclusiv Leagănul și Mârâiul Galetei (ambele din 1876). Aceste lucrări prezintă bărbați și femei împreună, bucurându-se deschis și nonșalant de o societate scăldată în lumina caldă a soarelui. Figurile se îmbină ușor unele cu altele și cu spațiul înconjurător. Aceste picturi sunt plăcute și pline de sentiment uman.

Perioada „seacă” a lui Renoir

În anii 1880, Renoir a început să se separe de impresioniști, în mare parte pentru că era nemulțumit de direcția pe care noul stil o lua în propriile sale mâini. În picturi precum Prânzul petrecerii cu barca (1880-1881 ) , simțea că stilul său devenea prea liber și că formele deveneau mai puțin distincte. Drept urmare, a căutat în trecut o nouă inspirație. În 1881 a călătorit în Italia și a fost deosebit de impresionat de arta lui Rafael (1483-1520 ) .

În următorii șase ani, picturile lui Renoir au devenit din ce în ce mai seci: a început să deseneze într-o manieră concisă, clasică, conturându-și cu atenție figurile în încercarea de a le oferi o claritate sporită. Lucrările din această perioadă, precum Umbrelele (1883) și Marile băieți (1884-1887 ) , sunt în general considerate cele mai puțin reușite dintre expresiile mature ale lui Renoir.

Carieră târzie

Până la sfârșitul anilor 1880, Renoir trecuse printr-o perioadă de secetă. Opera sa târzie este cu adevărat remarcabilă: o efuziune glorioasă de figuri nud, fete tinere frumoase și peisaje luxuriante. Exemple ale acestui stil includ Lecția de muzică (1891), Tânăra fată citind (1892) și Baia adormită (1897). În multe privințe, generozitatea sentimentelor din aceste picturi extinde realizările marii sale opere din anii 1870.

Sănătatea lui Renoir s-a deteriorat grav în ultimii ani. În 1903 a suferit primul său atac de artrită (o umflare dureroasă a articulațiilor) și s-a stabilit pentru iarnă la Cagnes-sur-Mer, Franța. Artrita a făcut ca pictura să fie dureroasă și adesea imposibilă. Cu toate acestea, a continuat să lucreze, uneori cu o pensulă legată de mâna schilodită. Renoir a murit la Cagnes-sur-Mer pe 3 decembrie 1919, dar nu înainte de a trăi o experiență de triumf suprem: statul îi cumpărase portretul Madame Georges Charpentier (1877), iar el a călătorit la Paris în august pentru a-l vedea expus la Luvru.

Sursa:

Castellani, Francesca. Renoir: Viața și opera sa. Philadelphia: Courage Books, 1998.

$$$

RĂZBOIUL DE IARNĂ - FINLANDA ÎNVINGE URSS

„Ați făcut minuni care vor străluci

peste veacuri în analele noastre.”

CGE Mannerheim

Războiul de Iarnă a reprezentat dovada că un stat foarte mic poate învinge, într-un mod foarte clar, cel mai mare stat din lume, dar că treptat raportul de forțe în război înclină decisiv balanța în favoarea unuia dintre beligeranți.

Al Doilea Război Mondial (1939-1945) nu a fost doar cel mai sângeros conflict din istorie, ci și unul care a produs surprize neașteptate. O asemenea surpriză este reprezentată de războiul ruso-finlandez, denumit și Războiul de Iarnă, în care populația unei țări, Finlanda, a fost mobilizată cu spirit patriotic în apărarea în fața invadatorului. Cu un moral foarte ridicat, armata finlandeză a dat dovadă de mult eroism reușind ceea ce mulți considerau imposibil: să învingă o armată mult mai numeroasă. Făcând o comparație cu povestea biblică, Finlanda poate fi personificată în David, iar Uniunea Sovietică în Goliat.

Pactul de neagresiune germano-sovietic Molotov-Ribbentrop stabilea împărțirea Europei între cele două mari puteri revizioniste: Germania nazistă și Uniunea Sovietică. Aceasta din urmă avea să anexeze teritorii din estul Europei (Țările Baltice, estul Poloniei). În septembrie 1939, precum celelalte țări scandinave, Finlanda s-a declarat neutră, însă nu a rămas așa până la sfârșit. URSS a demarat negocieri pentru un schimb teritorial cu Finlanda în octombrie, cerând teritorii ce însumau în total 2.761 km. pătrați. Aceste teritorii aveau o importanță strategică pentru apărare în caz de invazie. Important pentru sovietici era să împingă granița cu Finlanda cât mai la vest, în cazul unui atac german. În schimb, aceștia oferea un teritoriu de 5.523 km. pătrați de la graniță, aproape nelocuit. Finlandezii au respins disponibilitatea de a ceda teritorii și au respins implacabil renunțarea la portul Hang ö, pe motiv că acest lucru ar însemna o încălcare a politicii lor de strictă neutralitate. Pe data de 30 noiembrie 1939, rușii au răspuns la respingerea finlandezilor cu atacuri de-a lungul frontierei. Astfel, Goliat îl provoacă pe David.

Armata regulată finlandeză era formată din aproximativ 300.000 oameni, iar conducătorul lor în acea perioadă a fost Mareșalul Carl Gustaf Emil Mannerheim. Aproape toată armata staționa pe Istmul Karelian, într-o centură fortificată formată din cazemate din beton și tranșee, cunoscută drept Linia Mannerheim. Finlandezii au fost nevoiți să apere o frontieră de peste 1.000 de kilometri, din nordul lacului Ladoga până la Oceanul Arctic. În mod suplimentar, finlandezii aveau unități formate din circa 100.000 de femei, pentru a îndeplini sarcini administrative. Ei nu se puteau compara cu aviația, tancurile sau flota rușilor. Așa se prezenta David.

Contra această forțe, armata rusă era formată din aproximativ 1.000.000 de oameni, 1.000 de tancuri și aproximativ 800 de aparate de zbor. Aproape jumătate din armată se află pe Istmul Karelian, contra Liniei Mannerheim. Așa se prezenta Goliat. Practic s-au purtat două războaie separate. Pe Istmul Karelian, finlandezii au stat îngropați în pământ, pregătiți pentru confruntarea cu rușii. Acolo, soldații s-au ghemuit în cazemate și tranșee, camuflați în zăpadă, îmbrăcați în salopete albe, în așteptarea inamicului. Rușii au atacat masiv, având loc bombardamente grele asupra orașului finlandez, dar rezultatul a fost mai degrabă întărirea hotărârii finlandezilor de a lupta decât slăbirea resurselor acestora.

În nordul Finlandei, rușii au făcut unele progrese, reușind să cucerească portul Petsamo. În Finlanda centrală ei au suferit totuși înfrângere după înfrângere. Aici ei au trecut cu ușurință frontiera, însă deoarece coloanele lor grele au avansat de-a lungul câtorva drumuri, armata finlandeză i-a atacat și i-au învins. Aceasta este prima lovitură a praștiei lui David.

Rușii estimau inițial că ocuparea Finlandei avea să dureze doar câteva săptămâni . Chiar li se recomanda trupelor să nu treacă din greșeală frontiera suedeză. Luptele primei săptămâni le-au arătat comandanților sovietici că se înșelau și că nu putea fi vorba de un război-fulger. La începutul lui decembrie, rușii de pe istm erau exasperați. Calculele lor se dovediseră greșite. În ciuda pregătirilor și resurselor, ei întâlniseră multe greutăți în aprovizionarea trupelor ce operau pe frontul vast, aproape pustiu. Armata sovietică înainta în coloane separate de kilometri întregi de păduri pustii și fără posibilitatea ca diviziile să poată coopera. Terenul împădurit îi împiedicau să profite de superioritatea numerică și materială ca în cazul Istmului. Astfel, finlandezii au putut să atace coloanele una câte una dându-le lovituri decisive. David învinge din nou.

La Tolvajärvi a avut loc una dintre cele mai importante încleștări ale războiului. După o ofensivă rusească începută la 7 decembrie, dar respinsă inițial, finlandezii au atacat la 12 decembrie prin surprindere. Armata rusă nu a rezistat și a fost zdrobită. Iar în ciuda pozițiilor solide și a tancurilor de care dispuneau, la 14 decembrie finlandezii au recucerit toată regiunea Tolvajärvi. Pierderile suferite de către ruși au fost cele mai mari din tot războiul. Această bătălie a avut o influență strategică și psihologică pentru finlandezi, iar vestea victoriei a trezit reacții benefice și în alte zone ale frontului și a inspirat comandamentului și nației un sentiment de încredere în armată.

Tot pe 7 decembrie, în nord, în pădurile întinse de la Suomussalmi, s-a desfășurat o luptă foarte crâncenă, între forțe inegale. Armata rusă ocupase satul Suomussalmi, astfel că drumul le era liber spre vest. Însă finlandezii au realizat un atac surpriză, reușind să taie pe 11 decembrie comunicațiile rutiere sovietice. În ziua următoare, la o temperatură de -40°C, finlandezii au atins satul, apărat de ruși susținuți de artilerie și multe. După cinci zile de lupte dure, cea mai mare parte a satului fusese cucerit de finlandezi. În ciuda superiorității covârșitoare rusești, și a unei temperaturi ajunse chiar la -46 °C, finlandezii au făcut posibil imposibilul.

Bătăliile de la Tolvajärvi și Suomussalmi sunt cele mai remarcabile din război fiindcă au avut o importanță decisivă în stimularea forței de rezistență a finlandezilor. Goliat pare neputincios.

La sfârșitul primelor luni de război s-a putut observa că situația evoluase contra așteptărilor, trupele finlandeze producând surprize ce au uimit o lume întreagă. Trupele rusești au arătat că nu erau puse cu totul la punct, condițiile climaterice și-au spus cuvântul. Pe alte fronturi, atacurile au fost stopate, sovieticii suferind mari pierderi, ceea ce le-a permis finlandezilor să captureze o mare parte din armamentul acestora. Pe mare toate atacurile navale sovietice fuseseră respinse. Supremația aeriană sovietică nu a avut un efect decisiv, aviația URSS ieșind cu mult în pierdere: un avion finlandez distrugea, în medie, trei sovietice. Goliat este neputincios.

În ianuarie 1940, sovieticii au lansat atacuri, respinse de trupele finlandeze, care și-au făcut apariția pe schiuri, purtând puști cu ghinturi și tunuri ușoare. Tancurile rusești au încercat să treacă dincolo pe suprafața lacurilor înghețate; finlandezii au spart gheața lacurilor și au scufundat tancurile înăuntru, forțând supraviețuitorii să se întoarcă la drumul strangulat. Pe toată durata lunii ianuarie, atacurile rusești au fost respinse. David gândește mult mai bine ca Goliat.

Chiar dacă rușii nu-și pregătiseră mai mult decât finlandezii asaltul, se poate spune că au suferit pierderi mai grele decât cele ale inamicului. În luna februarie, rușii s-au concentrat pe Istmul Karelian. Au fost aduse multe întăriri pe Ism. Pe data de 1 februarie ei au declanșat atacuri puternice, concentrându-se asupra atacului timp de aproape două săptămâni, ignorând pierderile, care atinseseră proporții fantastice și, în final, pe 13 februarie, frontul finlandez s-a prăbușit. Finlandezii au fost împinși la capătul istmului și pe data de 1 martie, disperați și nemaiavând nicio speranță de ajutor din Vest, la începutul negocierilor de pace. Războiul de Iarnă a luat sfârșit pe data de 12 martie 1940, după 105 zile de lupte , mult mai multe decât crezuseră rușii inițiale. În ziua de 13 martie, s-a anunțat că toate condițiile impuse de sovietici au fost acceptate. Este interesant de observat cum erau motivați finlandezii, dovadă fiind Ordinul de zi din 14 martie, adresat de mareșalul Mannerheim :

Soldați ai glorioasei Armate Finlandeze!

Pacea s-a încheiat între țara noastră și Rusia Sovietică, o pace dură care dă Sovietelor aproape toate câmpurile de luptă pe care v-ați vărsat sângele pentru tot ceea ce prețuim drept scump și sfânt. Nu ați vrut războiul, iubeați pacea, munca și progresul, dar lupta v-a fost impusă. Ați făcut minuni care vor străluci peste veacuri în analele noastre. […] Mulțumesc Armatei și tuturor care, într-o evoluție nobilă, a îndeplinit atâtea fapte vitejești din prima zi a războiului, pentru îndârjirea cu care a trecut la atac împotriva unui vrăjmaș superior ca număr și dotat cu arme în parte necunoscut și pentru tenacitatea cu care a avut grijă de fiecare fâșie a teritoriului național. […] La capătul a șaisprezece săptămâni de lupte sângeroase fără încetare, zi și noapte, armata noastră a rămas, până în această clipă, invincibilă împotriva unui inamic care, în ciuda pierderilor enorme, a crescut permanent ca număr. […] Soarta noastră este dură, pentru că trebuie să abandonăm unei nații străine, cu alte concepții și idealuri decât ale noastre, un pământ pe care ne-am clădit așezări cu sudoare și trudă. […] Avem conștiința mândră a unei misiuni istorice pe care vom continua astfel să o îndeplinim, pentru a apăra civilizația occidentală care este patrimoniul nostru de secole, dar știm, de asemenea, că ne-am plătit până la ultima centimă datoria față de Occident.

Finlandezii au fost nevoiți să încheie pacea pentru a evita ocuparea țării lor, din cauza faptului că erau copleșiți numeric de sovietici. Nu se poate spune că finlandezii au pierdut războiul. Efortul lor de a-și apăra țara, motivația de patriotism și conștientizarea că luptă pentru existența statului lor au fost factorii decisivi care au înclinat balanța în favoarea lor împotriva unui invadator ce dorea să îi pedepsească să fie cererea lui ar fi fost refuzată. Sau, mergând pe comparația biblică reeditată, David l-a învins pe Goliat, dar cum Goliat părea nemuritor, pentru a-și salva semenii, David s-a dat bătut.

Surse:

Liddell Hart – Istoria celui de-al doilea război mondial. , p. 66

James L. Stokesbury – Scurtă istorie a celui de-al doilea război mondial , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993, pp. 67-68

CGE Mannerheim – Memorii ., Ed. a II-a, Editura Militară, București, 2011., pp. 194-195

$¢$

RAOUL WALLENBERG

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, atunci când Holocaustul făcea sute de mii de victime, s-au găsit și persoane care, sfidând autoritățile germane, au încercat să salveze câți mai mulți evrei de la moarte. Oscar Schindler este, probabil, printre cei mai faimoși, Sir Nicholas Winton, care a salvat 669 de copii în timpul Holocaustului, a încetat din viață in 2015 la 105 ani. Raoul Wallenberg nu a mai avut timp să își spună povestea.

Raoul Wallenberg s-a născut în Suedia, în apropiere de Stockholm, pe 4 august 1912. Familia Wallenberg era printre cele mai bine cunoscute familii din acea perioadă, fiind personalități proeminente în politica, economia și diplomația țării. Tatăl său, Raoul Oscar Wallenberg era soldat în marina suedeză. Acesta a murit de cancer cu trei luni înainte de nașterea fiului său, Raoul. Bunicul său, Gustav, era un bine cunoscut diplomat, trimis în diverse misiuni diplomatice în afara țării. Cei din familia Wallenberg erau, mai ales, cunoscuți bancheri, verișorii lui Raoul, Marcus și Jacob Wallenberg, fiind bancheri și industriași de prestigiu.

În conformitate cu tradiția familiei, Raoul ar fi trebuit să facă studii de economie pentru a continua linia de afaceri a familiei, dar acesta s-a simțit mai mult atras de arhitectură, pe care a ales să o studieze la Universitatea din Michigan în Statele Unite ale Americii, începând cu anul 1931. A absolvit facultatea în trei ani și jumătate, fiind printre primii din generația sa, ba chiar a primit medalia de onoare pentru rezultate academice deosebite.

După absolvirea studiilor, Wallenberg a lucrat în Africa de Sud și apoi la Haifa, aflată astăzi pe teritoriul Israelului. Acolo i-a întâlnit și pe primii evrei care reușiseră să fugă de naziști. După ce s-a întors în Suedia în anul 1936, prin intermediul afacerilor familiei, Wallenberg a intrat în legătură cu firma de export a evreului Kalman Lauer, care, din cauza regimului lui Hitler, nu mai putea să călătorească în Europa centrală. Astfel a ajuns Wallenberg să călătorească în Franța, Ungaria sau Germania și să asiste la ororile regimului nazist.

În 1944, Suedia, cu sprijinul Statelor Unite, decide să sprijine operațiunile de salvare a comunității evreiești din Ungaria, care urma să fie deportată în lagărele de concentrare. Suedia, împreună cu alte state neutre, mai făcuse și alte tentative de salvare a evreilor, prin eliberarea de permise speciale prin care se acorda cetățenie suedeză evreilor.

Chiar dacă eliberarea acestora se făcea rapid și într-o perioadă scurtă de timp se eliberaseră 700 de permise (numite Schutzpasse), numărul acestora era insuficient, având în vedere că naziștii deportau 10 – 20 000 de evrei pe zi. Din partea Consiliului Refugiaților de Război al SUA (War Refugees Board of the US), este trimis în Suedia Iver Olsen pentru a găsi o persoană dispusă și pregătită să călătorească în Ungaria pentru a impulsiona operațiunile de salvare. Kalman Lauer i-l recomandă pe mai tânărul său asociat, Raoul Wallenberg. La început, Wallenberg nu este privit ca un candidat potrivit, fiind considerat prea tânăr și nu avea experiență în misiuni diplomatice, dar după ce persoana propusă de suedezi pentru a pleca în Ungaria este refuzată de guvernul din această țară, Wallenberg este acceptat și pleacă spre Ungaria în iulie 1944.

Eforturile depuse de acestea pentru salvarea evreilor din Budapesta par aproape desprinse din filme. Odată ajuns acolo, Wallenberg deschide un alt sediu al ambasadei Suediei, separat de cel principal, unde angajează (aceștia nu erau de fapt plătiți, ci lucrau voluntar) 400 de evrei pentru a-l ajuta în eforturile sale. În prealabil, Wallenberg ceruse autoritate deplină de la guvernul suedez în ceea ce privea acțiunile sale pe teritoriul Ungariei. Acest lucru însemna că pentru orice își propunea să îndeplinească, nu trebuia să ceară permisiunea ambasadorului sau a altor demnitari de rang înalt care se ocupau de procesele birocratice. Astfel, distribuie permisele care confereau evreilor statutul de cetățean suedez mult mai rapid, eliminând pașii birocratici necesari pentru repartizarea lor și construiește case de siguranță (numărul lor se ridica la 30-40) pentru cazarea evreilor cu permise până la mutarea lor în țările neutre unde aveau permis de cetățenie.

După multe eforturi, lui Wallenberg i s-au oferit 4 500 de permise. El a eliberat cel puțin de trei sau patru ori mai multe. Acestea au salvat cel puțin 20 000 de oameni de la deportare. Spre finalul războiului, Wallenberg nici nu mai elibera permise. Foi trase la xerox cu semnătura lui pe ele erau emise evreilor care căutau o cale de scăpare. Casele de siguranță construite de acesta purtau însemnele Suediei și constituiau un fel de anexe extra-teritoriale ale statului suedez, fiind deci plasate sub autoritatea statului. În curând, urmând exemplul lui Wallenberg, și alte state au deschis case de siguranță pentru evrei.

Felul în care Wallenberg a pus în mișcare operațiunile sale de salvare erau atipice, acesta neferindu-se de la a mitui și șantaja pe cei implicați. A stabilit spioni în cadrul SS-ului, oferindu-le permise care i-ar fi ajutat pe aceștia să se facă nevăzuți după încheierea războiului (în acel moment era deja clar că germanii nu vor mai câștiga războiul). În acest fel, acesta reușea să intercepteze transporturile de evrei spre lagărele de concentrare și să le oprească, de multe ori intervenind personal în oprirea lor, urcând în vagoane și scoțându-i pe prizonieri, fugind după trenuri sau negociind cu soldații.

În 1945, germanii au planificat uciderea evreilor din ghetourile din Budapesta fără să îi mai transporte în alt loc, având în vedere că rușii erau deja aproape de oraș. Datorită relațiilor pe care Wallenberg le stabilise, masacrul a fost împiedicat în ultimul moment.

La început, metodele sale nu s-au bucurat de sprijinul necondiționat al suedezilor, dar cum Wallenberg susținea că în asemenea cazuri metodele diplomatice nu își mai au locul și cum eforturile sale dădeau rezultate, autoritățile i-au acordat sprijin necondiționat. Se presupune că cel puțin 100 000 de evrei au fost salvați direct sau indirect datorită acțiunilor lui Wallenberg.

Totuși, aceste acțiuni aveau să îi aducă probleme. După ce rușii au eliberat Budapesta în 1945, Wallenberg a fost luat în custodie de către armată. Spre deosebire de ceilalți membri ai delegației suedeze, acesta nu s-a întors acasă. Conform unui raport al armatei ruse, Wallenberg ar fi murit în 1947 în închisoare, din cauza unui atac de cord, dar alte rapoarte au arătat că Wallenberg era încă în viață după data la care fusese eliberat raportul. În anii ’90, un raport al CIA arăta că Wallenberg era agent al Biroului de Servicii Strategice (precursor al CIA). Dovezi hotărâtoare asupra circumstanțelor morții acestuia nu s-au găsit niciodată, chiar dacă în anii ’70 s-a fondat în numele său o asociație (de căte cei pe care îi salvase în timpul ocupației), care își propunea să elucideze misterul dispariției acestuia.

Astăzi, Raoul Wallenberg este omagiat în numeroase state din întreaga lume, fiind numit Cetățean de onoare al SUA și devenind a doua persoană după Winston Churchill care a primit această distincție.

$$$

RAMA, EROUL HINDUS

Despre Rama nu se stie data exacta a nasterii, insa este primul nascut al lui Dasharatha, conducatorul Kosalei, un tinut din Nordul Indiei. Legenda spune ca fiind copil, acesta a ucis un monstru ce ii teroriza poporul, iar cand a devenit adult, acesta ar fi castigat mana printesei Sita, dupa ce a iesit invingator intr-o intrecere de forta unde a incordat si apoi a rupt un arc pe care nici un alt barbat nu reusise pana atunci. Prin calitatile sale, Rama a trezit invidia intregii curti si desi Regele si l-ar fi dorit ca succesor, a trebuit sa il aleaga pe Baratha , fiul unei alte sotii.

Odata ajuns la putere, Baratha l-a alungat pe Rama, iar acesta si-a acceptat soarta de bunovoie, mai ales ca vedea suferinta care il macina pe tatal sau. Desi legenda spune intr-un fel nu se stie daca Rama chiar a existat cu adevarat sau legenda se bazeaza pe faptele unui print real, care ar fi trait in India intre anii 1000 si 700 i. Hr., mai ales ca poemul care ii povesteste viata, Ramayana, a fost scris undeva in primul mileniu inaintea erei noastre, cand India era cucerita de arienii veniti din Nord. O parte a aventurilor eroului au un loc aparte in religia hindusa, deoarece faptele sale curajoase stralucesc in orice descriere facuta de religie. Iar, spre deosebire de crestinism, budism sau mahomedanism, unde totul se concentreaza pe invataturile a trei personaje istorice, in Hinduism acest lucru nu se intampla, religia nu are un personaj unic sau central.

Despre Hinduism prima oara s-a auzit pe la 1830, si notiunea alcatuia multitudinea de practici, credinte si traditii, care alcatuiesc complexitatea religiei in India. Iar despre primele mentiuni ale acesteia, se stie ca la inceputul erei noastre, Visnu si Siva, zei de origine hindusa, si-au insusit calitatea de a fi demni de o veneratie superioara, atat in propria persoana, cat si in numele uneia dintre reincarnari. Visnu a avut numeroase reincarnari, printre care si Rama. Astfel, hinduismul intruneste mai multe traditii de spiritualitate sublime, cat si traditii ale credintei populare, avand numeroase obiceiri si traditii. Mergand mai departe, pe firul legendei, Rama, dupa parasirea palatului, a ajuns intr-o padure fermecata, numita Dandaka, unde a reusit sa salveze vietile mai multor oameni sfinti, ceea ce a atras furia paznicului padurii, Ravana. Acesta era un demon cu mai multe capete, care, pentru a se razbuna pe printul alungat, a rapit-o pe frumoasa Sita.

Neavand o armata de oameni, insa dorinta de a o elibera pe Sita si virtutea de care dadea dovada, a facut ca o armata de ursi si de maimute sa ii sara in ajutor, invingand de unul singur demonul si eliberand-o astfel pe Sita. Si despre ea, legenda spune ca atunci cand a fost eliberata, pentru a-i inlatura suspiciunile lui Rama despre virtutea ei, ea a sarit pe un rug unde a ramas neatinsa de focul ce ardea. Intors in Kosala, Rama a fost incoronat ca rege, insa, incercarile nu s-au oprit aici, iar Sita a fost exilata in padure deoarece se zvonea ca puritatea ei ar fi fost intinata, iar Rama, credincios principiilor sale, a decis ca exilarea este solutia. In padure, Sita a primit ajutor din partea unui intelept pe nume Valmiki si a dat nastere la doi fii. Cand copiii au ajuns mari, familia lui Rama s-a reunit pentru o perioada scurta, deoarece Sita si-a declarant nevinovatia si a cerut sa fie inghitita de catre pamant, lucru care s-a si intamplat. Renuntand la tron pentru copiii lui, Rama s-a inaltat astfel la cer.

Acum, conform hinduismului, Rama ar fi a saptea reincarnare a zeului hindus Visnu, care reprezinta intruchiparea cavalerismului si legatura cu divinitatea, precum si calea spre mantuirea personala. Iar Sita, conform hinduismului, este intruchiparea ideala a sotiei hinduse si anume devotata si casta, mai ales.Chiar si in Ramayana, unele personaje au si un rol divin, cum ar fi fratele vitreg a lui Rama, Laksmana, intruchipeaza loialitatea, iar generalul-maimuta, Hanuman, reprezinta devotiunea pura fata de un stapan divin. Iar religia a trecut si ea prin diverse transformari. De exemplu, acum 1000 de ani, hindusii il venerau pe Rama intr-un cult separat, cu 500 de ani in urma, acesta era nucleul unui cult religios cunoscut sub numele de Bhakti, iar in perioada dinastiei mogule, India a intrat sub stapanire musulmana. Indiferent cate s-au intamplat de-a lungul anilor, cert este ca hindusii invoca numele zeului Rama in multe situatii, Ghandi inclusiv in clipa cand a murit, ultimele cuvinte rostite au fost “Hey, Rama!”, care se traduce “Oh, Dumnezeule!”.

Complex si poate greu de inteles, hinduismul va ramane neinteles pentru unii datorita numeroaselor elemente care le implica, insa cert e ca credinta este in Rama, zeu hindus in termeni spirituali, iar in termeni istorice ramane un personaj cu calitati superioare, in care virtutea este trasatura dominanta, dar si un erou din prisma actelor de vitejie facute, dar si din prisma curajului de care a dat dovada.

$$$

1497 - Vasco da Gama a început prima călătorie pe mare din Europa spre India

Lucia Stan

Călătoria lui Vasco da Gama către India este unul din momentele definitorii din istoria marilor descoperiri geografice. El a fost primul european care a pus bazele unei rute comerciale maritime către India.

Vasco da Gama a părăsit Lisabona la 8 iulie 1497. Bartolomeo Diaz a însoțit grupul până în Insulele Canare, iar apoi până în Insulele Capului Verde. Pentru următoarea etapă a călătoriei, Diaz i-a sfătuit să meargă pe o rută neobișnuită, pe direcția vest-sud vest, înspre largul Atlanticului, pentru a evita zona calmurilor din Golful Guineei.

Urmând această rută, portughezii au ajuns la circa 1000 de kilometri de coastele braziliene înainte ca vânturile sud-vestice să-i împingă înspre Sudul Africii. Pe 7 noiembrie, au ajuns în Portul Sf. Elena, la 200 de kilometri nord de Capul Bunei Speranțe. Trecuseră 13 săptămâni de când exploratorii văzuseră ultima oară uscatul, după ce parcurseseră o distanță de peste 7200 de kilometri de la Capul Verde.

Două zile mai târziu, flota lui da Gama a înconjurat Capul Bunei Speranțe și a oprit la Mossel Bay. Navigând spre nord împotriva unui curent puternic, grupul lui da Gama a călătorit 2700 de kilometri de-a lungul coastei, iar pe 2 martie 1498 a ajuns în portul Mozambique, primul dintr-un șir de orașe-stat musulmane aflate la extrema sudică a zonei de influență musulmană din Africa de Est.

Exploratorii nu au fost primiți bine de Sultan; darurile lor, considerate fără valoare, au fost respinse. Asta se explică prin faptul că, în ciuda investițiilor masive în acea expediție, portughezii subestimaseră calitatea bunurilor de pe piețele din această lume: bumbac, fildeș, aur și perle. Grupul și-a continuat călătoria spre nord, ajungând la Mombassa, unde au fost primiți la fel.

Exploratorii au traversat Marea Arabiei în 27 zile, călătoria lor fiind ușurată de vânturile favorabile. Flota lui da Gama a ajuns la Calicut, pe coasta Malabar. Zona respectivă era centrul comerțului cu mirodenii și principala piață de desfacere pentru piperul din Kerala. Era, de asemenea, locul în care navele din Insulele Moluce veneau să facă negoț cu cuișoare cu negustorii arabi. Nou-veniții au stat la Calicut timp de trei luni.

Acolo, ei au fost primiti de Zamorin, conducătorul local, dar nu au reuşit să încheie un tratat comercial avantajos pentru Portugalia, din cauza opoziţiei negustorilor arabi care controlau comerţul cu condimente. Ei au încărcat totuşi navele cu piper şi alte mirodenii şi a pornit la drumul de întoarcere pe 29 august 1498.

Prima navă din flota lui Da Gama sub comanda lui Nicolão Coelho, ajunge înapoi în patrie la 10 iulie 1499, iar Vasco da Gama la 9 septembrie, întârzierea datorându-se morții fratelui său în Insulele Azore. La Crăciunul anului 1499 este încredințată lui Da Gama, de curtea regală portugheză, conducerea orașului Sines. Începe o perioadă de conflicte între rege și Da Gama, pe de o parte și Superiorul Ordinului Cavalerilor de Santiago și autoritățile locale constituite din nobili (familia Noronha), pe de altă parte. Fiind învins în acest conflict, Da Gama trebuie să părăsească orașul împreună cu familia sa, având dreptul să calce în acest ținut numai cu aprobarea Superiorului Ordinului. Cu ajutorul regelui, intră în rândurile Ordinului Cristi.

În 1502 este denumit de rege Amiral al Mărilor Indiei (Almirante do Mar das Índias), aceasta fiind o replică portugheză la numirea lui Cristofor Columb ca Amiral al mărilor și oceanelor de curtea regală spaniolă.

Sursa: Historia, internet