$$$

 A fost o vreme, acum nici un secol, când NASA era condusă de naziști. Cam ca și acum. Foști naziști, dacă e să fim corecți, deveniți între timp cetățeni americani, în frunte cu Wernher von Braun. Și erau ca la fro 1.600 de băieți din Germania și Austria, luați pe șestache de americani, iertați legal de toate păcatele, și duși pe repede înainte în SUA, în cadrul operațiunii Paperclip. Rușii s-au mulțumit cu documentele și studiile germanilor, pe care le-au putut recupera. De la treaba asta a pornit prima cursă spațială. Și despre un episod bizar rău din perioada asta vom vorbi și noi.

Ei, germanii și austriecii ăia erau, în multe feluri, niște genii. În știință. Wernher von Braun era un tătic al fizicii și al rachetelor. El era ăla care inventase și pictase cu femei semi goale rachetele V2 pe care le testa pe britanici și pe alții. Rachete pe care le construia în fabrici pline de sclaveți, prizonieri de război șamd.

Ăștia de azi, tot niște genii, dar pe parte financiară. Iaca noul administrator NASA, Jared Isaacman, miliardar din adolescență, arestat pentru distribuirea de cecuri false prin cazinouri, prieten la cataramă cu Elon Musk, dar și primul om care a pus un pariu în Las Vegas direct din spațiul cosmic (l-a trimis Musk acolo în excursie). E ceva să ajungi în premieră în spațiul cosmic, iar prima ta grijă e să pui pariu că Dunărea Călărași ia bătaie la minim două goluri diferență de la Afumați. Este nu? În fine.

Noi trebuia să vorbim despre un episod din Războiul Rece din secolul trecut. Ei, NASA a luat naștere oficial la 1958. Von Braun încă era șef pe divizia de rachete balistice a SUA. El a ajuns în fruntea Centrului Marshall de la NASA în 1960. Între anii ăștia, NASA ținea de armata SUA. Și cum ăștia erau niște băieți tare deștepți, luați parcă din filmele western vechi, cu bărbați caucazieni pictați pe post de piei-roșii, au venit cu cel mai tare proiect ever... Proiectul Horizon.

În cadrul proiectului, armata SUA voia sa facă rapid o bază militară pe Lună. Sună frumos? Futurist? Înălțător? Stați o țâră, nu vă repeziți să aplaudați, că trebuie să facem niște calcule. La vremea aia nu exista niciun plan de a trimite un om pe Lună. Nicio idee clară despre cum ai putea să o faci. Mai erau zece ani până la momentul Neil Armstrong. Sună ca și cum ai pune căruța înaintea boilor? Nu! Sună ca și cum ai pune căruța înaintea boilor, apoi ai împușca boii, apoi ai arunca în aer căruța. Ceea ce, între noi fie vorba, chiar sună ca un film western.

Dar nebunia de abia acum începe. Americanii voiau Luna. Doar pentru ei. Și pentru asta erau gata să investească cel puțin 6 miliarde de dolari. Plus că ei aveau și bomba. Era un „vă ftuem” transmis lumii întregi, de parcă lumea nu prinsese deja ideea de la momentul Hiroshima și Nagasaki. Ei, și pentru asta, s-au gândit ei să pună acolo o bază militară. Dar nu orice bază. Una dotată cu bombe nucleare portabile, înconjurată la greu de mine, armament cât pentru cucerirea unui sistem solar mai mic și, evident, personalul care să o deservească.

Voi ați văzut cum se mișcă astronauții pe Lună, nu? Cum țopăie pe acolo în gravitația aia cât 16,6% din aia terestră. Vă imaginați acum cu debarcă o armată acolo și o ia la goană spre bază ca să o ia cu asalt? Sună ca dracu, nu? Well, se pare că americanii chiar s-au gândit la asta. Și li s-a părut foarte plauzibil ca o armată să îi ia cu asalt. Ce aveau de gând să facă și cu bombele nucleare? Nu era prea fezabil să le dai în propria curte. Dar, măcar făceau impresie la concursul cu „cine o are mai mare”.

Ah, și mai e ceva. Ei voiau să trimită acolo 2 militari (astronauți încă nu aveau) care să monteze baza. Niște sute de tone de echipament. Cu doi oameni! Apropo, voi când ați montat ultima data o panaramă de raft sau orice piesă de mobilier IKEA? Cât v-a luat? Gândiți-vă la asta. Acum, gândiți-vă cât v-ar lua să montați o bază militară nucleară, într-o gravitație cu mult redusă, într-un praf (regolit) în care ai toate șansele să pierzi șuruburile și piesele. Și totul trebuia să fie gata în 8 ani. Ca dracu, dar ăsta era planul. Sună cam ca expedițiile pe Marte ale lui Musk. Apropo, și el propunea să dea cu nucleara pe Marte, în scopuri științifice.

Până la urmă, și-au dat seama că nu prea avea cum să le iasă după cum plănuiseră ei. Noroc că, între timp, au mai avansat. Dar mie tare îmi e că, având unii ca Musk, Trump și Isaacman pe acolo, pe Lună se va vorbi chineză în curând. Așa e când doar îi copiezi pe oamenii de știință naziști. Apropo de nazism și de copii comice ale ălora, ați votat da? 

#MicaDoză #CulturăGenerală #NASA #VonBraun #ElonMusk #ProjectHorizon #bazăspațială #bazălunară #IKEA

$$$

 Domnule, că iar am ajuns la francezi, știți ce s-a întâmplat la Waterloo în data de 18 iunie 1815. Știți, nu? Englezii lui Ducele de Wellington i-au înfrânt pe francezii lui Napoleon, ceea ce a pus capăt definitiv războaielor napoleoniene. Simplu, nu? Eeeei, nu e chiar așa simplu. Și dacă așa ați știut, am o surpriză. Nimic din fraza anterioară nu este adevărat. Nu faceți ochii mari, că vă explic imediat.

În primul rând, Ducele de Wellington, aka Arthur Wellesley, că așa îl chema pe numele adevărat, nu prea a condus o armată de englezi acolo. Doar o treime din armata aia era engleză. Restul armatei vorbea... germană. De aia, unii istorici zic că aia a fost o victorie germană, nu una engleză, mai ales că era și mareșalul Von Blucher pe acolo (doar general pe atunci), la conducere, prusac de la mama lui. Ca să fie clar pentru toată lumea, 36% din armata aia era formată din englezi, 45% era germană, 13% olandeză și 6% belgiană. În total, 100%. Booon! Mergem mai departe.

Faimoasa bătălie de la Waterloo nu a avut loc la... Waterloo. E ca și cum i-ai spune faimoasa bătălie din Berceni, când ea a avut loc în comuna Vidra. Adicătelea la kilometri buni distanță. În realitate, contemporanii bătăliei nu i-au spus niciodată Bătălia de la Waterloo. I-au zis, Bătălia de la Mont Saint-Jean. De ce? Pentru că așa îl chema pe cotlonul ăla unde s-au bătut ăștia. Și care, apropo, cum ziceam, nu era una și aceeași cu Waterloo. 

Și atunci, de ce Waterloo? De aia, pentru că ați citit numai literatură engleză, mama ei de treabă. La Waterloo își avea cartierul general Ducele de Wellington, așa să știți. Și cum englezii s-au apucat să se laude peste tot că ei i-au bătut pe francezi, iar ceilalți au fost doar parte insignifiantă, numele Waterloo s-a împământenit. Aia a fost.

Le grand final? Adică, după cafteala de la Waterloo, Napoleon a abdicat pe 22 iunie, ceea ce a pus capăt, odată pentru totdeauna, luptelor napoleoniene. Nț! Nu-i așa. Francezii mai aveau armate, mai ales corpul de armate din nord, și bătălii s-au mai dus. Numai că dușmanii, oameni răi, fără manieră, erau pe urmele lor și nu i-au lăsat să se organizeze. Prusacii în special, ăștia au fost cei mai răi, nu „englejii”. Prin urmare, nu s-a mai ajuns la amploarea bătăliei de la Waterloo, pardon, de la Mont Saint-Jean, dar tot s-au mai împușcat ăia, s-au duelat în baionete șamd. 

Ultima bătălie, așa să știți, s-a dat la Paris. 2-3 iulie 1815. Mai exact, la Issy, o periferie a Parisului, acolo unde generalul Vandamme și mareșalul Davout au organizat o ultimă rezistență în fața prusacilor. N-au rezistat foarte mult francezii, ceea ce a dus la un armistițiu, iar după asta au intrat toți triumfători în Paris (aliații, că francezii erau deja acolo), la 7 iulie 1815. Ta daaa. Aia a fost. Gata și pe ziua de azi, fuguța la treabă, căci clasa muncitoare trudește, nu arde gazul pe social media mai mult decât e cazul. 

#MicaDoză #CulturăGenerală #Napoleon #Waterloo #Paris #război #DuceledeWellington #prusaci #bătălie

$$$

 Dreptul de a vota a fost inventat, dragi tovarăși, încă din preistorie. Strămoșii noștri au înțeles încă de atunci valoarea votului, dar și implicațiile sale. Spre exemplu, puteai vota să nu te duci la vânătoare. Era dreptul tău? Era. Numai că, vedeți voi, asta venea cu niște consecințe. Fie te lăsau ăia de unul singur, ca să nu mai stai ca lipitoarea și să trăiești doar din ajutoarele tribale oferite din cine știe ce interes de șeful comunității, fie își exercitau și ei dreptul de vot democratic. Că și restul aveau drepturi, nu doar tu, nu?

Care democrație putea însemna să vorbească membrii tribului între ei și să îți tragă o bătaie din aia de vorbeai singur și te făceai cel mai curajos vânător. Sau culegător, până îți mai reveneai după bătaie. Ori munceai, ori la revedere. Apropo, dacă maimuțoii ăia din preistorie au prins ce înseamnă valoarea votului și consecințele sale, iar tu, în secolul XXI, nu ai făcut-o, poate e cazul să-ți pui niște întrebări simple legate de evoluția ta intelectuală. Am zis, n-am dat cu apă fiartă. În fine.

Ceva mai chibzuiți, grecii antici au pus lucrurile astea pe hârtie de papirus și le-au făcut să pară mai civilizate. Spre exemplu, ei au inventat sistemul de vot, democrația ateniană, dar și votul negativ. În principiu, ei nu votau neapărat doar pe ăia de la conducere, ci și pe ăia care trebuiau excluși de acolo. Și nu oricum, ci exil pe zece ani. Ostracizare. Că nu erau chiar ce mai inteligenți de pe lume, s-a putut observa din faptul că l-au ostracizat chiar pe omul care a propus sistemul ăsta, Clistene. Ulterior și pe doi nepoți ai lui, că încă mai testau sistemul de vot și le mai ieșea cu erori.

Eheei, dar termenul de „vot” a apărut ceva mai târziu. Mai exact, a apărut la romani. „Votum” îi zicea și numai la alegerea unui politician nu se referea el. Inițial, era o promisiune făcută unui zeu. Asta însemna el. Dorință, promisiune, jurământ șamd. De acolo și termenul de azi „votiv” (care exprimă o făgăduință solemnă - față de divinitate). Imediat vă explic.

Spre ex, venea romanul la templu lui Jupiter și zicea: „Mărite Jupiter, să-mi saie ochii din cap, fii atent acilea că nu mai suport! Dacă faci cumva să scăpăm de nubianul ăla pe nume Simionus, ăla care toată viața lui nu s-a ținut decât de potlogării prin tribunele din Colosseum, de n-a avut un serviciu cinstit de când se știe el pe lume și a trăit doar din hoții, să știi că ai de la mine un taur întreg pe post de sacrificiu. Iar dacă îl iei cu el și pe sarmatul ăla odios de Calinus, să îi trimiți pe amândoi în stepa aia estică din care se aude că sunt arvuniți să facă numai haos, jur că dau și ultimii bani personali și fac un spectacol cu gladiatori în cinstea ta. Așa să știi”. Astfel grăia romanul când se ducea la templu.

Deci, ideea era simplă. Astea erau „vota”, promisiunile făcute unei zeități. Cum spanac s-a schimbat sistemul, vedem imediat.

Prin secolul al XIII-lea, tot italienii, de data asta venețieni, au instituit un Consiliu Mare (Maggior Consiglio), compus inițial din 40 de membri, care avea rolul de a guverna statul și de a alege funcționarii publici, inclusiv Dogele. Tot ei au inventat o metodă democratică în care alegătorii puteau vota pentru toți candidații pe care îi considerau acceptabili. Fiecare alegător nu alegea doar un singur candidat, ci își exprima aprobarea pentru toți cei pe care îi considera potriviți, fără a acorda voturi celor pe care îi considera nepotriviți. Câștigătorul era candidatul care aduna cele mai multe aprobări, adică era considerat „acceptabil” de către cea mai mare parte a corpului electoral.

Dacă se ajungea la egalitate între doi candidați, ei foloseau bile de diferite culori sau din diferite metale. Bilele alea se numeau „ballotta”. Adică biluțe. Sistemul se numea „ballottaggio”. Francezii l-au preluat sub forma „ballottage”, iar românii sub forma „balotaj”. Când a ajuns la noi, în Țările Române suveraniste care tocmai ieșeau din Evul Mediu, adică prin secolul al XIX-lea, Europa deja se pregătea temeinic pentru cursele spațiale. La noi, termenul a fost confundat inițial cu pregătirea baloților de paie. Nu ăsta era sensul, ci o a doua rundă de votare, organizată atunci când niciun candidat sau nicio opțiune nu obținea majoritatea necesară în prima rundă. Al doilea tur de scrutin, cum ar veni.

Apropo, „scrutin” tot din latină vine, „scrutinium” (care însemna examinare atentă, cercetare, anchetă). Derivat din verbul „scrutari”, care însemna a cerceta, a scotoci. Tot de aici și actualul „a scruta”. În context politic și electoral, cuvântul a evoluat pentru a desemna procesul de vot și numărarea voturilor, pentru că implică o verificare atentă și riguroasă a opțiunilor exprimate. Clar, da?

Revenind la „vot”, termenul apare în sensul apropiat de cel de azi odată cu dezvoltarea guvernelor reprezentative în Europa și America de Nord. Practic, începând cu secolul al XVII-lea, "votul" a devenit din ce în ce mai mult mecanismul prin care cetățenii își alegeau reprezentanții. 

Până la urmă, votul tot a păstrat ceva din sensul original, cel latin. Adică „fă tu ceva pentru mine, că îți dau și eu ceva la schimb”. În cazurile actuale, politicianul nu vrea decât votul. Și pentru asta e gata să îți promită orice. Dacă i l-ai dat, restul își ia singur, nu trebuie să te mai stresezi tu. Cât despre ce îți dă politicianul înapoi, în schimbul votului, mai ziceam eu ce, dar poate mai intră și doamne și domnișoare pe aici și nu e cazul să șocăm niște urechiușe prea fine cu adevărul crunt. Aia zic, să nu le stricăm inocența, că după aia devin curioase și încep să pună întrebări. Mai bine ne oprim unde trebuie, că suntem oameni serioși. 

#MicaDoză #CulturăGenerală #vot #balotaj #Roma #ostracizare #politică #politican #Veneția #Grecia #Franța #scrutin

$$$

 Ați auzit de generalul și, ulterior, președintele american, Ulysses S. Grant. Strălucit general, deplorabil președinte. Unii zic că ar fi fost cel mai slab președinte din istoria SUA, și că a adus cu el la Casa Albă doar pasiunea pentru alcool și tutun. În ce privește alcoolul și tutunul, nu ne băgăm noi în treaba omului, dar în ce privește reputația de cel mai „prost” președinte american, eu zic să nu ne grăbim cu concluziile, că are balta broaște și este concurență mare pe post.

Ce ne interesa pe noi, de fapt, este un termen folosit adesea în politică, pe care americanii zic că ei l-au inventat. Mai exact, Ulysses S. Grant ar fi făcut-o. Luați loc, că vă spun imediat ce și cum, dar mai ales cum au zdruncinat-o americanii și de data asta cu o informație falsă.

Primo, ce însemnează lobby? Păi, uite, la DEX zice așa: „Grup de persoane care influențează în parlament, în guvern etc. adoptarea unor hotărâri. Grup de presiune politică, diplomatică etc”. Mă rog, nu trebuie neapărat să fie un grup. Poate fi doar o persoană care face lobby. Să vă explic ca să înțelegeți. Pentru asta, mergem la scală ceva mai mică. Să ne imaginăm că ți s-a pus pata pe soție, prietenă sau o duduie străină care locuiește, întâmplător, cu tine în casă. Deja ți s-au împăienjenit ochii la ideea unor relații sociale și nu știi cum să o convingi.

Pentru asta, îi zici: „Mai știi, pisi, când ți-am luat eu flori acum 10 de ani? Mai vrei? Îți aduc un camion de flori, nu un buchet. Mai știi și când am spălat vasele, ca un băiat elegant ce sunt? Da, tot acum 10 ani, dar gestul contează. Vezi că nici tu nu ai uitat? Dacă vrei, dau și cu aspiratorul. Nu azi, altă dată. Tot ce vreau în schimb este să închizi ochii și să întinzi mâna, că vreau să îți fac o surpriză”.

Practic, ce ați făcut voi acolo? Ați făcut un mic lobby, adică ați pus presiune pe o persoană ca să ia o decizie în favoarea voastră. Puteți să îi spuneți și trafic de influență, căci există și confuzia asta. Avantajul e la voi. Mă rog, depinde de puterea persuasiunii. Cert e că, până la urmă, cineva tot o ia în mână, pardon de expresie. Ei, dacă extrapolăm la politică, activitatea de lobby se referă la influențarea deciziilor politice, astfel încât executivul sau legislativul să adopte o poziție convenabilă, pardon iar de expresie. Astea pot fi benefice sau nu. Dar, de cele mai multe ori, poporul câștigă cam ce am spus în exemplul precedent.

Revenind la originea termenului, zice presa de dincolo de Atlantic că „ză prezident” Grant avea obiceiul de a petrece mult timp în holul hotelului Willard din Washington D.C., acolo unde obișnuia omul să se trateze cu niscai whisky și țigări de foi. La hol, pe americănește, îi zice lobby. Ca să știți. Și la el veneau tot felul de indivizi, reprezentanți ai unor grupuri, ca să îl influențeze pe omul numărul 1 în SUA în luarea unor decizii. De acolo, Grant chiar ar fi zis că s-a săturat de lobbiști, ca de mere pădurețe. Și așa ar fi luat naștere termenii de lobby și lobbiști.

Partea nasoală pentru presa americană (parte din ea) este că termenul apăruse, culmea, tot în presa americană, în 1862, în The New York Evening Post. Iar Grant a devenit președinte 7 ani mai târziu. Deci nu cadrează. În plus, englezii aveau termenul în uz încă din secolul al XVI-lea. În acea perioadă, oamenii aveau deja obiceiul de a ține întâlniri de afaceri în holuri, săli, în special în cele din clădirile legislative. Prin urmare, au fost numiți lobbyiști, exact ca în povestea cu președintele Grant.

O altă sursă ne spune că originea termenului este latină. Lobium. Adicătelea, o galerie sau o verandă. Iar pe acolo, de obicei, oamenii așteptau, se foiau, se plângeau sau complotau. Dar e cam de rahat să îți imaginezi vreun senator roman care spune că se duce să facă lobby la Octavian Augustus. Asta făcea, dar nu așa îi spunea încă.

În zilele noastre, „a face lobby” a devenit o artă fină a influenței, cu reguli, coduri de conduită și uneori și cu portofolii cu documente importante, dintre care mai cad teancuri de bancnote. Dar nu întotdeauna. Ce credeați voi? Că de dragul vostru vor toți analfabeții din România să se facă politicieni?

Cert este că percepția publică rămâne amestecată. Pentru unii, lobby-ul e democrație în acțiune. Pentru alții, e o formă elegantă de șpagă cu bon fiscal. Adevărul, ca de obicei, e probabil undeva între fotoliile din holul hotelului și sertarele biroului unui senator.

#MicaDoză #CulturăGenerală #lobby #lobbist #presă #politică #etimologie #senator #politician #UlyssesGrant #președinte

$$$

 Pentru ceea ce urmează să vă spun azi, e bine să luați loc. Luați și niște apă cu voi, să nu vă ia cu leșin. De ce? Pentru că o să aflați, așa cum v-am mai spus și cu alte prilejuri, că nimic nu e la voia întâmplării pe lumea asta. Și dacă tot am dat-o pe politică toată săptămâna, iaca tot așa vom încheia. Ați fost avertizați asupra gravității mesajului, să nu ziceți că așa și pe dincolo.

Dacă nu știați încă, pe vremuri a existat un partid politic dubios rău, intitulat Partidul Nativilor Americani. Sau Partidul American. Sau, numele sub care a rămas în istorie „Know nothing party” (adicătelea, Partidul „nu știu nimic”). Și nu, nu e nume inventat pentru păpușile Muppets. Chiar așa a fost în realitate. Inițial, înainte să ajungă partid, niște băieți taaare suspecți au înființat o organizație secretă numită Order of the Star-Spangled Banner (sau Ordinul Steagului cu Stele).

Și le-a mers bine, au adunat membri, iar partid și-au tras în 1844. Ca să facem o comparație spre edificare, ăștia erau un fel de POT+SOS+AUR. Deci se poate și la case mai mari. Numai suspecți erau acolo. Și pentru ce militau ei? Să vă explic.

Băieții ăștia numai nativi americani nu erau, în ciuda numelui partidului și a identificării lor ca „partid nativist”. De fapt, pentru ei, a fi nativ american însemna să fii musai din „rasa albă”, adică un iz arian așa, dar numai dacă erai născut în SUA, dacă aveai descendență anglo-saxonă și, neapărat, trebuia să fii protestant. Ăștia erau, în viziunea lor, singurii americani adevărați. 

În principiu, ei aveau boală cam pe toată lumea, de ar fi putut preda lecții naziștilor de mai târziu. Aveau boală pe imigranți, indiferent de unde veneau, că cică le furau locurile de muncă. Aveau boală pe catolici, căci ei vedeau în catolicism o forță străină și autoritară care submina SUA. Aveau boală pe străini, căci ăia voiau să le fure țara și bogățiile naturale. Aveau boală pe tot ce venea nou, pen` că, ziceau ei, asta eroda valorile americane tradiționale. Dușmani imaginari, populism, discurs plin de ură, doar ca să canalizeze ura electoratului spre ceva, ca să îl poată conduce mai ușor. V-am zis doar, un fel de suveraniști.

Și cum nici americanul simplu nu dă pe afară de deșteptăciune, cum se știe și prin alte locuri ale planetei, ăștia au avut un succes fulminant cu un discurs de tot rahatul, în care nu promovau decât interesele lor, sub masca suveranismului și a falsului patriotism. Și pentru ce militau ei? Tăierea fondurilor pentru școlile catolice. Excluderea din funcții publice a tuturor personajelor care nu se încadrau în categoria lor (anglo-saxon, protestant, născut pe teritoriul SUA). Anularea dreptului de a primi cetățenie după 5 ani de ședere în SUA și ridicarea limitei la 21 de ani. Cum ar veni, trebuia să stai la munca de jos 21 de ani pentru a putea primi cetățenia, și asta nu întotdeauna cu drepturi depline.

Spre exemplu, ei spuneau că ar trebui să aibă drept de vot doar cei care trăiau în SUA de minim 21 de ani. În rest, nu prea aveau alte idei. Când îi întreba cineva ceva, răspundeau toți „I know nothing”/ Nu știu nimic. De aici și numele partidului. În concluzie, nu aveau cine știe ce idei, dar alea pe care le aveau erau puține, fixe și de-a dreptul cretine. Vă sună cunoscut?

Ei, băieții ăștia au câștigat vreo 8 scaune de guvernator în tot atâtea state, ba s-au dus și la președinție, dar nu au luat decât 22%, că nici ăia nu erau chiar bătuți în cap. Pe urmă, cum veți vedea și prin alte părți, au început să se certe între ei. De aia s-a și desființat partidul 16 ani mai târziu. Și aici vine partea interesantă.

Unde s-au dus ăștia cu discursul identitar, xenofobia, ura față de imigranți și violențele la adresa străinilor? Exaaact, s-au mutat mai toți la nou înființatul Partid Republican. Iar ideile lor le vedeți, mai mult sau mai puțin voalat, chiar și azi. V-am zis că totul se leagă pe lumea asta? V-am zis. Ah, ăia mai radicali au achiesat la idealurile Ku Klux Klan-ului din anii 20 ai secolului trecut. Ca să știți.

#MicaDoză #CulturăGenerală #partid #Republican #KnowNothingParty #SUA #imigrație #catolicism #xenofobie #arianism

$$$

 Există pe lumea asta un mare mister evolutiv al umanității, pe care nimeni nu a reușit până acum să îl explice. Vorbesc serios. Există un departament la NASA care numai cu asta se ocupă. Mai ales că oamenii trebuie să plece în spațiu și trebuie rezolvată problema asta stringentă. Partea curioasă este că absolut toți am simțit efectul ăsta despre care vom vorbi, doar că nu toți ne-am pus întrebările cheie. Respectiv, de unde a apărut el, cum se propagă, cum de suntem atât de vulnerabili în fața lui?

Ei, ca să nu vă țin ca pe ace, fenomenul ăsta se numește, în termeni științifici, „pofta de clătite”. Bă, băiete, fiară cu păr să fii, om sănătos tun, indiferent cum... te poate lovi. Nici nu știi cum, dar o simți până în străfunduri. Chiar dacă o face o dată la câțiva ani, dar te lovește singur. Hai că știți despre ce vorbesc, că absolut toți ați pățit-o. Umbli prin casă ca o floricică, dubidup dubidup, faci treabă și, deodată, puf... Te lovește! Ca din senin.

Ochii ți se împăienjenesc, mintea nu mai lucrează, nu mai poți vedea altceva, iar burta parcă ți s-a golit dintr-o dată. Simți textura clătitei cu ochii minții, simți cum muști din ea cu ochii închiși, ca să amplifici gustul, și parcă simți cum se prelinge dulceața printre dumicații de clătite, pe papilele tale gustative. Ingredientele dansează în jurul capului tău precum steluțele în desene animate. Nu mai vezi decât clătite. Rețetele imaginare încep să facă haos cu tine. De la clătitele cele mai simple, la alea Ana Lugojana sau, și mai și, Căciula lui Guguță, pe stil moldovenesc. Dar nu mai dau detalii, că aici e deja pornache gastronomic, și până la urmă nu mi-ați făcut nimic ca să vă chinui.

Uite, eu, sunt ditamai omul care nici măcar nu se omoară cu dulciurile (apropo, pentru departamentul publicitar, să se știe că alea 6 plăcinte de le-am mâncat ieri, nu de poftă le-am mâncat ci pentru că erau puse într-o caserolă pătrățoasă și nu puteai să le iei cum trebuie. Eu am vrut doar să le rotunjesc marginile ca să le poată apuca familia mai ușor. Da? Dar nu mi-au ieșit rotunjimile și nu se făcea să credeți că avem șoareci prin casă). În fine. Ziceam că eu nu am treabă cu dulciurile, dar m-a pălit fenomenul evolutiv. Ăla cu clătitele. Weekendul ăsta. Și n-am avut de lucru să-i spun și lui fiu-meu. Atât i-a trebuit, el fiind și mai sensibil la chestii din astea. A început să țopăie, să strige, apoi a băgat dansul „clătitei delicioase”, inventat pe loc, agățat de picioarele maică-sii. Culmea, m-a atras și pe mine, deși eu sunt om serios. Deci iată ce fac clătitele din tine, din om te fac neom. Și ne-a făcut clătite, săraca, la zece noaptea, că altfel leșinam acolo amândoi.

Ei, și uite că m-am apucat să fac research, să văd ce n-a aflat nici NASA. Că așa nu se mai poate. De unde ne vine nouă treaba asta care ne chinuie existența și nu ne lasă să ne desfășurăm viața liniștiți? Adică pofta de clătite. Eeei, și uite ce am aflat.

Cică mâncarea gătită, complexă, alta decât carnea făcută pe jar, ar fi apărut în neolitic, odată cu agricultura. Acum, să zicem, fro 12.000 de ani. Sanchi, nu e așa. Acum circa doi ani, niște arheologi au descoperit în Irak niscai chestii de îți stă mintea ca proasta. Este vorba de peștera Șanidar, una dintre cele mai faimoase peșteri din lume în ceea ce privește descoperirile legate de neanderthalieni. Mergeți pe mâna mea, chiar știu ce vorbesc aici. Și au găsit oamenii ăia niște resturi de semințe. Unele dintre cele mai vechi resturi de mâncare gătită. Ce făcuseră ăia acolo? Umflaseră semințe de cereale sălbatice (se poate determina daca au fost umflate inițial în apă), apoi le-au pisat și au făcut făină din ele. Apoi au pus făina pe pietre încinse. Proto-clătite, taică!!!! 

Carevasăzică, neanderthalienii au inventat clătitele. Acum mai bine de 70.000 de ani!!! Apoi, știm de la societățile care încă stau în epoca de piatră (nu, nu fanii lui CG. Aici e alt departament), că și ăia fac tot felul de făini, inclusiv din papură, iar din făina aia udă fac clătite. Ce ne spune nouă asta? Și aici rog băieții de la NASA sa ia notițe. Ne spune că omenirea consuma clătite încă de când nici nu scăpase bine de părul de pe organism. Cum s-ar zice, am mâncat clătite înainte să ne apucăm de vânat mamuți. Așa a evoluat omenirea. Cu clătite. Iar dacă va merge în spațiu și dăm de vreo civilizație agresivă, cu clătite o rezolvăm. 

Nu ați văzut? Cine se poate abține? Zici că nu ai nimic, ești insensibil, ești rece ca o focă, Antarctica și nu e rece ca tine... dar treci pe lângă o farfurie cu clătite. Aburinde. Iar dulceața de vișine sau de cireșe amare e colea. Poți să te abții să nu iei și tu una? Măcar că o iei goală. Apoi, dacă tot ai luat una, să nu apuci să mănânci și tu ca omul măcar vreo 10-15? Nu că te-ai sătura vreodată din așa ceva. Dar acolo, de poftă. Eeei, dar pe tema asta mai e mult de discutat. Eu doar v-am introdus în problemă. Știu sigur că măcar jumătate dintre cei care vor citi, măcar partea feminină (altă latură extrem de sensibilă la fenomenul misterios al clătitelor), va pregăti așa ceva diseară. Deci băgați și voi măcar o duzină până mâine, calmați simțurile, că avem, treabă serioasă de mâine încolo.

#MicaDoză #CulturăGenerală #clătite #făină #neanderthal #civilizație #neolitic #paleolitic #gastronomie #rețetă #istorie

$$$

 Într-o vreme în care Socrate și alții ca el se dădeau de ceasul morții pentru a descoperi adevărata fericire, sensul vieții și alte chestii din astea filosofice de te doare mintea, un alt grec, atenian chiar, descoperea esența existenței fără să transpire măcar de la efort. Cratinus îl chema pe tip și, dacă nu ați auzit de el, nu face nimic... aflați acum. 

Cratinus nu era doar un poet oarecare din Atena. Era un tip care făcea comedie când Shakespeare nici măcar nu era pe țeava evolutivă. Strămoșii lui (ai lui Shakespeare) se încălțau cu fesul la vremea aia, iar vârful științei și tehnicii la ei, adică apa calda, se rezuma la ploile calde de vară. Doar Aristofan mai rivaliza cu el, dar Cratinus părea să aibă steroizi mentali când venea vorba de comedie. Tipul era atât de bun la ceea ce făcea încât a câștigat competiția de comedie de la Dionisia de 11 ori. E ca și cum ai luat Oscarul de 11 ori la rând, pentru cel mai bun film. You do the math! Și nu e ca și cum Elada ducea lipsă de scriitori. Aia e, era bun cu spume.

Ei, și Cratinus ăsta era contemporan cu Pericle, vecin cu Socrate, ba putem să băgăm mâna în foc că madam Xantipa, soția aia rea a filosofului (că mai avea și una tăcută), a trecut măcar o dată pe la el ca să ceară o cană de făină sau una de ulei. Dacă nu și pentru altele, la ce boală avea pe Socrate (Xantipa, nu Cratinus).

Și acum, să ne gândim o secundă. Omul era, la un moment dat, în mijlocul unei comedii, probabil făcea bășcălie de vreun politician corupt. Și deodată, BAM, aruncă bomba! Prima descriere a unei clătite din istorie. „O prăjitură plată, fierbinte și gustoasă de parcă ar fi picurat pe ea roua dimineții”, zicea omul. Voi vă dați seama? Nimeni nu mai știe în ce comedie a zis el asta, că oricum nu s-a păstrat mare sculă din ce a scris el. Doar vreo 514 fragmente. Dar replica a rămas. Ca dovadă că asta chiar a făcut impresie. Primul food-placement din istorie, taică.

Ei, dar ca să aflați și ce a vrut să spună autorul, mai așteptați voi vreo 600 de ani, până pe la începutul secolului al II-lea d. Hr., că acolo vă lămuriți Aici intră în scenă Aelius Galenus, ultimul mare medic al antichității ba, zic unii, cel mai mare din toată antichitatea. Galenus a fost un om bun. Și deștept. El a făcut lucruri bune și folositoare pentru oameni. Spre exemplu, dacă sunteți studenți la medicină, așa să le spuneți profesorilor și luați nota zece garantat: „Galenus, în înțelepciunea sa, ne-a lăsat prima rețetă completă de clătite”. O să rupeți cu asta.

Iată ce zicea el: „Ceea ce atenienii numesc turte pe plită, iar noi, grecii asiatici (el era din Pergam), le numim plăcinte la tigaie, se prepară doar cu ulei de măsline. Uleiul este pus într-o tigaie care se așează pe un foc fără fum, iar când s-a încins, făina de grâu, înmuiată într-o cantitate mare de apă, este turnată în el”. Ulterior, adăuga Galenus, peste turta aia (clătită antică) se turna miere. Deci, tovarăși, clătite cu miere acum 2.000 de ani. Să dai cu basca după câini.

Să mai spun că, în timp ce grecii se lăudau cu clătitele lor poetice, chinezii din Xinjiang făceau treaba în liniște? Arheologii au găsit clătite din mei datând din aceeași perioadă (500-300 î.Hr.), ceea ce înseamnă că în timp ce Cratinus descria cu aplomb clătitele sale, la mii de kilometri distanță, cineva mânca deja clătite fără să facă tam-tam cu ele. E ca și cum ar fi existat două civilizații paralele. Una care inventa social media pentru mâncare, și alta care pur și simplu... mânca.

Oricum, ideea e simplă. Clătitele rupeau de acum 2.000 de ani, atât de tare, încât unii autori faimoși s-au gândit să și scrie despre ele. Și, ca dovadă că lumea aprecia asta, s-a și păstrat treaba, când zeci de mii de opere s-au pierdut. Eu v-am spus că omenirea a evoluat cu clătite? Nu am exagerat. Apropo, eu sunt convins că bietul Cratinus, dacă ne-ar vedea aici despre ce discutăm, ar fi mândru. Hai că mă opresc aici. Parcă vă simt că vă dă și-o lacrimă, dar nu vreau să cadă pe clătita din fața voastră și să-i strice gustul.

#MicaDoză #CulturăGenerală #Cratinus #Galenus #Grecia #Roma #clătite #rețetă #antichitate