luni, 30 iunie 2025

$$$

 

🌈 Arborele Curcubeu – minunea naturală care pare pictată de mâna unui artist


În lumea vegetală, unde majoritatea trunchiurilor de copaci urmează paleta clasică a tonurilor de maro și gri, există o specie care pare să sfideze orice convenție. Este vorba despre Eucalyptus deglupta, supranumit cu admirație de botanici și iubitorii de natură drept Arborele Curcubeu. De ce acest nume? Pentru că scoarța sa vibrantă, în nuanțe vii de verde crud, roșu intens, portocaliu, mov, albastru și galben, pare desprinsă dintr-o pictură impresionistă. Când te apropii de el, ai senzația că nu privești un copac, ci o operă de artă în continuă transformare.


Această specie uimitoare este originară din Filipine, Papua Noua Guinee și Indonezia, unde crește liber în pădurile tropicale, dezvoltându-se în condiții de umiditate și căldură constantă. Este, de altfel, singurul eucalipt care crește natural în emisfera nordică, ceea ce îl face și mai special. Spre deosebire de ceilalți membri ai familiei Eucalyptus – care sunt endemicii Australiei – Eucalyptus deglupta se distinge nu doar prin aspectul său vizual, ci și prin adaptabilitate, fiind plantat astăzi în numeroase regiuni tropicale ale lumii ca specie ornamentală.


Ceea ce îl face cu adevărat spectaculos este modul în care își schimbă scoarța. Pe măsură ce arborele crește, stratul exterior al scoarței se exfoliază natural, în fâșii subțiri care dezvăluie un nou strat viu colorat dedesubt. Acesta începe printr-un verde intens, dar pe măsură ce este expus la aer și lumină, suferă o metamorfoză cromatică: devine mai întâi albastru, apoi mov, trece prin nuanțe de portocaliu, roșu și, în final, maro, înainte de a se desprinde. Acest proces continuu creează pe trunchi o mozaică naturală în culori vii, care diferă de la un exemplar la altul, ca o amprentă unică.


Pe lângă frumusețea vizuală, Eucalyptus deglupta are și capacități impresionante de creștere. În condiții ideale, poate atinge înălțimi de până la 70 de metri, cu o viteză de creștere remarcabilă. De aceea, este folosit și în industria hârtiei în anumite regiuni, dar în multe locuri este protejat tocmai pentru valoarea sa decorativă și simbolică. Trunchiul drept și înalt, acoperit în culori vii, atrage atenția chiar și de la distanță, iar cei care îl văd pentru prima dată spun că este greu de crezut că nu este vopsit.


Un alt aspect fascinant este felul în care acest copac influențează starea de spirit a privitorului. Mulți spun că Arborele Curcubeu are un efect calmant și revigorant, datorită combinației de culori care amintește de bucuria copilăriei și libertatea creativității. În grădini botanice și parcuri tropicale din Hawaii, Costa Rica, Florida sau chiar în unele țări europene cu climat blând, Eucalyptus deglupta este o adevărată atracție turistică, o sursă de inspirație pentru pictori, fotografi și poeți deopotrivă.


În ciuda frumuseții sale aproape ireale, acest arbore are nevoie de un mediu specific pentru a prospera: sol umed, dar bine drenat, lumină solară abundentă și temperaturi constante. Nu tolerează înghețul, motiv pentru care nu poate fi cultivat în zonele cu ierni aspre. Cu toate acestea, pasionații de grădinărit din zone calde îl consideră o bijuterie vegetală, un simbol al armoniei dintre natură și artă. În plus, frunzele sale eliberează un ulei parfumat specific eucalipților, completând astfel experiența senzorială oferită de acest arbore unic.


Arborele Curcubeu nu este doar o curiozitate botanică, ci o lecție vie despre diversitate, transformare și frumusețe autentică. El ne arată că natura are propriul ei limbaj artistic, unul care nu încetează să ne surprindă și să ne emoționeze. Privindu-l, înțelegi că frumusețea nu are o formă fixă – ea se schimbă, se reinventează, exact ca acest copac care își reînnoiește constant culorile, într-un spectacol vizual fără egal.

$$$

 🐎 Statuile ecvestre din România și legenda picioarelor calului.


Poate ai auzit că, în funcție de cum stă calul într-o statuie ecvestră, poți afla cum a murit călărețul. Este o idee populară care circulă în multe țări, inclusiv în România, dar este oare adevărată?


🔍 Ce spune legenda?

Două picioare ridicate → Călărețul a murit în luptă.

Un singur picior ridicat → A fost rănit în luptă, dar a murit ulterior.

Toate picioarele pe sol → A murit de moarte naturală.

Dar hai să vedem dacă acest „cod” se regăsește și în statuile ecvestre românești.


🏛️ Exemple din România:


1. Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul – Piața Universității, București

Calul are ambele picioare din față ridicate. Conform legendei, asta ar însemna că Mihai Viteazul a murit în luptă.

Realitate: Mihai Viteazul a fost asasinat mișelește, nu în bătălie directă.

➡️ Legenda nu se potrivește.


2. Statuia lui Carol I – Piața Revoluției, București

Calul are un singur picior ridicat. Conform legendei, asta ar însemna că a fost rănit în luptă.

Realitate: Carol I a murit de boală, la vârsta de 75 de ani

➡️ Legenda nu se potrivește.


3. Statuia lui Avram Iancu – Cluj-Napoca

Calul are toate cele patru picioare pe sol. Legenda spune că a murit de moarte naturală.

Realitate: Avram Iancu a murit într-adevăr de boală, izolat și în sărăcie

➡️ Aici, legenda se potrivește parțial.


În România, nu există o regulă clară legată de poziția picioarelor calului și modul în care a murit personajul reprezentat. Poziția calului este mai degrabă o alegere artistică sau simbolică, fără o legătură istorică directă.


Deci... mitul rămâne doar atât: un mit.

Dar un mit frumos, care a dat naștere la povești și curiozități în jurul statuilor pe care le trecem adesea cu vederea.

$$$

 „Părintele Calistrat: Nu există nebun! Trebuie să te adresezi preotului și medicului! Depresia are cea mai directă legătură cu oboseala! Rugăciunea care vindecă orice tulburare:

– Ce face cineva, atunci când un membru al familiei se află în depresie. Cum îl poate ajuta?

– În primul și în primul rând fără nicio rușine, trebuie să se adreseze medicului! Eu sunt considerat de multe ori aspru deoarece sunt mai direct, iar când vine cineva la mine și îmi spune:

– Părinte, cred că are vrăji!” Îi spun direct:

– Doamnă, să nu exagerăm! Adresează-te unui medic și dă-i imediat tratament ca să nu nenorocim persoana! Că-i copil, că-i fată, că-i bătrân, că-i soț!

– Vai părinte, dar cum să spună lumea că-i nebun?

– Nu există nebun! Astea sunt termene inventate de noi oamenii de a spune despre cineva o vorbă rea, nu există nebun! Este un om care are probleme psihice și care la lumea în care trăim, pot fi tratate sub orice formă! Nu este o rușine! Oricine poate trece printr-o perioadă de surmenaj, printr-o perioadă de insomnie, de melancolie, de anxietate, ori o tulburare sufletească! Deci trebuie să te adresezi preotului și medicului. Cine nu crede în Dumnezeu și e ateu, trebuie să se adreseze medicului sau psihologului.”

$$$

 M-am rugat de fratele meu să vină să mă ajute să mut niște lemne, dar mai bine rugam un străin să mă ajute.


 Grămada de lemne stătea în mijlocul curții de două săptămâni, de când bărbatul cu camionul le-a descărcat și a plecat. Cinci metri cubi de fag uscat pentru iarna care se apropia, iar eu, la patruzeci și opt de ani, cu spatele care mă durea de la munca de pe câmp, nu puteam să car singură fiecare buștean până la șopron.


"Vin duminică să te ajut," mi-a spus fratele meu Marin la telefon. "Aduc și cărucioara și terminăm într-o zi toată grămada."


M-am bucurat ca un copil care și-a văzut cel mai frumos vis împlinit. Pentru prima dată în luni de zile am simțit că nu sunt complet singură. Soțul era plecat la muncă în Italia de patru luni, băiatul la liceu în orașul de lângă și stătea la cămin, iar eu rămăsesem cu gospodăria și cu toate problemele pe cap.


Am pregătit totul pentru duminică - am pus deoparte apă rece și mâncare pentru ziua de muncă, am curățat cărăruia până la șopron ca să fie drum liber, chiar am cumpărat țuica lui preferată de la magazin și am făcut papanași pentru că știam că îi plac.


Duminică dimineața, la opt, eram în curte cu mănușile pe mâini, așteptându-l. Lemnele parcă se înmulțiseră peste noapte - bușteni grei de fag amestecat cu carpen, unii mai groși, alții mai subțiri, toți așteptând să fie duși la adăpost înainte să vină ploile de toamnă.


La nouă, Marin a sosit cu mașina. A coborât, s-a uitat la grămada de lemne și a făcut o față lungă ca de pomană.


"Măi, Ioano, câte lemne ai aici! Eu credeam că e vorba de câteva căruțe, nu de o întreagă grămadă."


"Ți-am spus că sunt cinci metri cubi," am răspuns, simțind că ceva nu e în regulă în tonul lui. "Pentru toată iarna."


"Da, dar nu mi-am imaginat că sunt atât de grele. Și vezi că unii sunt umezi pe interior, nu se poate lucra cu ei așa."


Am privit lemnele. Erau uscate, cum trebuie să fie lemnele bune. Tata m-a învățat să recunosc lemnul uscat după sunet - când îl lovești, sună ca o tobă.


"Hai să bem o cafea și mă mai gândesc," a spus el, intrând în casă cu o căutătură pe care nu i-o cunoșteam.


După cafea, a ieșit din nou în curte, s-a uitat la cer și a scuturat din cap. "Se înnoară. S-ar putea să plouă și atunci lemnele o să se întoarcă."


Cerul era senin, doar câțiva nori albi care nu prevesteau niciodată ploaie.


"Marin, te rog frumos," am insistat. "Nu pot să car singură buștenii ăștia. Unii cântăresc cât mine."


"Păi nu poți să îi tai mai mici cu securea?"


"Cum să îi tai? Sunt deja tăiați cum trebuie pentru sobă. Tu doar să mă ajuți să îi duc de aici până la șopron."


La prânz, după ce am mâncat ciorbă de burtă și papanașii pe care îi făcusem special pentru el, Marin s-a ridicat de la masă și și-a verificat telefonul.


"Ioano, știi ce? Nu pot să rămân azi. Floarea m-a sunat că trebuie să duc copilul la urgențe, are febră mare."


Inima mi s-a strâns ca într-o cleștă. "Dar Marin, tu mi-ai promis..."


"Îmi pare rău, soră. Vin săptămâna viitoare, când am mai mult timp liber și când și timpul e mai bun."


Doar cei care s-au bazat pe promisiunile rudelor și au fost dezamăgiți în clipa când aveau cea mai mare nevoie înțeleg cu adevărat durerea de a fi lăsat singur când munții par de neclintit.


După ce a plecat, am rămas în curtea plină de lemne, cu mănușile în mână și cu lacrimile în ochi. Nu de oboseală, ci de dezamăgire amară. Pentru că nu era vorba doar de căratul lemnelor - era vorba de faptul că fratele meu, singurul bărbat din familia mea pe care credeam că pot conta, mă lăsase singură cu o problemă pe care nu o puteam rezolva singură.


Nea Gheorghe de la casa alăturată m-a văzut stând în curte și a venit spre gard cu cărucioara lui veche dar solidă. "Ce faci, Ioano? De ce nu lucrezi la lemne?"


I-am povestit tot, cu vocea tremurândă de supărare. El a dat din cap, nevenindu-i să creadă ce auzea.


"Las' că te ajut eu," a spus simplu, deschizând poarta. "Aduc cărucioara și terminăm azi toate lemnele. E să plouă mâine și nu e bine să stea așa în curte."


În următoarele cinci ore, eu și nea Gheorghe am mutat toate lemnele în șopron. El, la șaptezeci și trei de ani, lucra cu o energie și o dăruire pe care fratele meu de patruzeci și șase nu o avea. Nu s-a plâns de greutate, nu a cerut pauze la fiecare căruță, nu a găsit scuze să plece.


"De ce mă ajutați?" l-am întrebat la un moment dat, când făceam o pauză să bem apă la fântână.


"Pentru că așa e vecinătatea adevărată, Ioano," a răspuns el, ștergendu-și sudoarea cu batista. "Când ai nevoie de ajutor și familia te lasă baltă, vecinii buni sunt singura ta salvare. Și apoi, tata meu și tata dumitale au fost prieteni toată viața. Eu pe dumneata te știu de când erai copil."


Seara, când toate lemnele erau frumos aranjate în șopron și miroseau a pădure și iarnă pregătită, nea Gheorghe nu a vrut să primească bani. "Nu se iau bani pentru o favoare între vecini," a spus, refuzând chiar și masa de seară pe care vroiam să i-o fac.


Când Marin a sunat după zece zile să întrebe dacă am terminat cu lemnele și dacă mai am nevoie de ajutor, am răspuns scurt: "Am terminat, mulțumesc. Vecinul m-a ajutat."


"Ai văzut? Ți-am spus eu că te descurci. Întotdeauna găsești o soluție."


Am închis telefonul realizând ceva dureros dar adevărat: uneori, cei mai apropieți oameni din viața ta sunt cei care te dezamăgesc cel mai tare când ai nevoie de ei, iar salvarea vine din părți neașteptate - de la oameni care nu au nicio obligație să te ajute, dar o fac din bunătatea sufletului.


Nu mai sunt vremuri când rudenia însemna automat solidaritate, iar în zilele noastre multe familii se destramă din cauza egoismului și a lipsei de timp pentru cei dragi.


Acum, când mă uit la șopronul plin cu lemne frumos aranjate și știu că am căldură asigurată pentru toată iarna, nu mă gândesc la fratele care mi-a întors spatele, ci la vecinul care mi-a oferit ajutorul fără să ceară nimic în schimb. Pentru că prietenia adevărată nu se măsoară în sânge, ci în fapte. Iar când vine vorba de a fi acolo pentru cineva, caracterul contează mai mult decât rudenia, iar vecinătatea bună valorează mai mult decât toate promisiunile deșarte ale familiei.

$$$

 De douăzeci de ori împăturise fața de masă primită ca zestre, dar niciodată pentru nunta propriei fiice. Până acum.

Ileana stătea în fața lăzii de zestre deschise și mângâia cu degetele tremurătoare țesătura albă, brodată cu flori albastre. Mirosul de levănțică și frunze de nuc puse printre pânzeturi pentru a ține moliile departe o purta înapoi în timp, când ea însăși își pregătea nunta, cu mama ei alături, cu aceleași gesturi pline de evlavie.

Soarele de iunie intra prin fereastra mică a casei din Horezu, luminând podeaua proaspăt văruită și ghivecele cu mușcate de pe pervaz. Din curte se auzea vocea Mariei, fiica ei, certându-se prietenos cu Javier viitorul ei soț, despre amplasarea meselor pentru petrecere.

Când Maria sunase acum două luni și anunțase că vrea să se căsătorească acasă, în satul unde se născuse, Ileana crezuse că înțelesese greșit. Fiica ei, plecată de opt ani în Spania, mereu în grabă, mereu conectată la telefon, își dorea o nuntă tradițională în curtea casei părintești?

„Nu vreau restaurant și artificii, mamă," spusese Maria. „Vreau să miroasă a cozonac făcut de tine și să dansăm în curtea unde m-ai învățat primii pași."

Acum, cu doar trei zile înainte de ceremonie, casa fremăta de pregătiri. Ileana scotea din lada de zestre fețele de masă brodate de bunica și străbunica ei. Unele încă păstrau etichetele cusute discret într-un colț, cu inițialele și anul – „M.P. 1937", „A.D. 1912".

„Nu cred că mai știe cineva să facă așa ceva astăzi," murmură Ileana pentru sine, admirând broderia minuțioasă, fiecare fir așezat cu răbdarea și măiestria altei ere.

„Ce spuneai, mamă?" Maria intra în cameră, cu părul prins într-o coadă simplă și obrajii îmbujorați de emoție. La treizeci de ani, semăna tot mai mult cu Ileana în tinerețe – aceleași ochi căprui, aceleași gesturi delicate.

„Spuneam că nimeni nu mai are răbdare pentru lucrul de mână ca pe vremuri," răspunse Ileana, arătând spre fața de masă ca spre o relicvă prețioasă.

Maria se apropie și atinse materialul cu respect religios. „E incredibil câtă muncă e închisă aici. Câți ani avea bunica când a făcut-o?"

„Cincisprezece. Fetele începeau să-și pregătească zestrea de mici. Eu la vârsta ta aveam deja lada plină," zâmbi Ileana cu nostalgie.

Doar cine crescuse în satele de altădată înțelegea cu adevărat sensul profund al acestor obiecte care legau generațiile. Nu erau doar țesături, ci povești cusute în fiecare floare, în fiecare model geometric, memorii încrustrate în fire de bumbac și mătase.

„Hai să le folosim pe toate la nuntă," decide brusc Maria, cu strălucirea în ochi specifică momentelor de revelație. „Fiecare masă să aibă o față de masă diferită, cu povestea ei."

Ileana simți un nod în gât. Ani întregi se temuseseră că fiica ei se va îndepărta complet de rădăcini, că va uita limba, tradițiile, că va deveni o străină în propriul său neam. Dar iată că Maria se întorcea, nu doar fizic, ci și sufletește.

Afară, vecinele începuseră să sosească pentru a ajuta la pregătiri. Se auzeau râsete cristaline și voci îmbietoare în curte. Femeile din sat veniseră cu farfurii de prăjituri, cu sfaturi înțelepte și cu mâini harnice, gata de treabă.

„Te-ai gândit vreodată că te vei căsători aici?" o întrebă Ileana pe fiica ei, în timp ce împacheta cu grijă maternă fețele de masă.

Maria zâmbi, privind pe fereastră spre curtea unde se montau deja stâlpii pentru cort. „Nu. Când am plecat, voiam doar să fug cât mai departe. Dar cu cât stai mai mult plecat, cu atât înțelegi mai bine ce ai lăsat în urmă."

Ileana își amintea de zilele când Maria era la liceu și se plângea constant că satul era prea mic, viața prea lentă, că voia să vadă lumea largă. Apoi plecarea la facultate în București, și în cele din urmă, zborul spre Spania, unde găsise muncă într-o companie de tehnologie.

Primii ani, vorbiseră rar la telefon. Maria mereu ocupată, mereu alergând spre ceva indefinit. Apelurile video de duminică deveniseră tot mai scurte, mai formale. „Totul e bine, mamă." „Da, mă descurc." „Nu, nu pot veni de Crăciun, am mult de lucru."

Apoi, acum un an, ceva se schimbase fundamental. Maria începuse să sune mai des, să pună întrebări despre rețete tradiționale, despre obiceiuri aproape uitate. Când venise în vizită, petrecuse ore întregi răsfoind albume vechi de fotografii și întrebând despre rudele din imaginile îngălbenite de timp.

„A fost Javier, nu-i așa?" întrebă Ileana, intuind adevărul. „El te-a făcut să vezi altfel locul ăsta."

Maria râse cu tandreță. „Ironic, nu? Un spaniol m-a învățat să apreciez România. De când l-am adus aici prima dată și a văzut dealurile astea, cerul ăsta nemărginit, nu s-a mai oprit din vorbit despre cât de frumos e totul."

Javier, cu origini napolitane dar crescut în Spania, se îndrăgostise de satul românesc de la prima vizită. „E autentic," repeta el mereu, cu ochii plini de admirație. „Are suflet adevărat."

În curte, vecinii aduseseră scânduri pentru podea și începuseră să le monteze cu meticulozitate. A doua zi aveau să vină muzicanții să instaleze echipamentele de sunet. Peste o zi, bucătarii aveau să înceapă să pregătească mâncarea tradițională. Avea să fie o nuntă modestă după standardele de altădată – doar optzeci de persoane, dar generoasă pentru zilele noastre, când multe sate se goliseră și nunțile deveniseră evenimente urbane, impersonale.

„De ce se fac nunțile la restaurante acum? Ce s-a întâmplat cu nunțile în curte?" se întreba Maria cu melancolie.

Ileana oftă adânc. „Viața modernă. Comoditatea. De ce să te complici cu organizarea când poți plăti pe cineva să facă totul? Dar se pierde ceva esențial în proces – căldura, autenticitatea, legătura cu comunitatea."

Seara, în bucătăria luminată de becul cu abajur de sticlă, Ileana învăța un grup de femei tinere, prietenele Mariei venite din oraș, cum se fac sarmalele după rețeta tradițională din zonă.

„Secretul e să călești bine ceapa până devine translucidă și să pui puțin mărar proaspăt tocat," explica ea, în timp ce mâinile ei iscusite rulau foile de varză cu o viteză care îi uimea pe spectatori.

Maria stătea deoparte și filma cu telefonul, surprinzând fiecare gest. „Pentru când nu voi mai fi aici și voi vrea să-mi aduc aminte," explica ea cu vocea puțin înăbușită de emoție.

Ileana înțelegea mai mult decât lăsa să se vadă. Știa că după nuntă, fiica ei se va întoarce în Spania, unde avea serviciu, apartament, o viață construită cu grijă. Dar ceva se schimbase fundamental și irevocabil. Firul invizibil care o lega de acest loc se întărise cu fiecare zi petrecută acasă.

În ziua nunții, curtea era de nerecunoscut. Fețele de masă vechi, moștenite din generație în generație, acopereau mesele aranjate în semicerc elegant. Flori de câmp în vaze simple de sticlă adăugau pete de culoare vibrantă. Lumini mici fuseseră agățate de crengile mărului bătrân, creând o atmosferă de basm.

Când Maria apăru în pragul casei, purtând ia bunicii restaurată și adaptată pentru această zi specială, Ileana simți că timpul făcea un salt înapoi. Parcă o vedea pe propria mamă, apoi pe bunica ei, într-o succesiune de imagini suprapuse.

„Ești superbă," șopti ea, aranjând cu mâini tremurătoare coronița din flori de câmp pe părul fiicei.

„Și eu m-am simțit bătrână pregătind nunta fiicei mele," spuse Ileana către o vecină, în timp ce priveau tinerii dansând în curtea plină de luminițe, „dar nu mi-am imaginat niciodată cât de împlinită mă voi simți văzând-o alegând să se întoarcă acasă pentru această zi."

La miezul nopții, când petrecerea era în toi și sunetele de vioară se amestecau cu râsetele oaspeților, Maria o trase pe Ileana într-un colț mai liniștit. „Mamă, voiam să-ți spun... Javier și cu mine ne-am gândit să renovăm casa veche a bunicii. Să venim verile aici. Poate chiar să lucrăm de la distanță câteva luni pe an."

Ileana o privi nedumerită, cu ochii măriți de surprindere. „Dar cariera ta? Viața din Spania? Tot ce ai construit acolo?"

Maria ridică din umeri cu un gest care amintea de copilăria ei. „Lumea s-a schimbat, mamă. Pot lucra de oriunde, atâta timp cât am internet. Și vreau ca viitorii mei copii să știe de unde vin, să aibă și ei amintiri de aici, să cunoască mirosul florilor de tei și gustul fructelor coapte la soare."

În lumina argintie a lunii, curtea plină de oameni care dansau părea desprinsă din alt timp. Un timp în care comunitatea însemna ceva concret, în care nunțile se țineau acasă și fiecare vecin contribuia cu ce putea. Un timp pe care îl credeam pierdut pentru totdeauna, dar care, iată, putea renaște când rădăcinile erau destul de puternice să reziste furtunilor modernității.

Poate că aceasta era adevărata frumusețe a vieții la țară – capacitatea de a rezista, de a se transforma fără să-și piardă esența și de a chema înapoi acasă, ca un far pentru cei plecați pe mări îndepărtate în căutarea unei vieți mai bune. Iar când aceștia se întorc, aducând cu ei experiențe noi și perspective fresh, satul nu doar supraviețuiește – înflorește din nou.

$$$

 Emil Cioran zicea, mai în glumă - mai în serios: “...ca să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract.” De ce e limba română așa o limbă unică? Nu că vrem noi, românii obișnuiți, ci c-o admiră de la înălțimea propriilor studii chiar lingviștii și istoricii străini, cărora nu le putem reproșa subiectivitatea.


🇷🇴Așadar, să auzim 11 motive, care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul “pietrelor” rare ale omenirii.


‼️1. Română este singura, din grupul de limbi romanice, care a supraviețuit în părțile acestea ale Europei. Rămâne un mister: cum de s-a întâmplat așa, în condițiile în care pe-aici au trecut valuri peste valuri de barbari, cu ale lor limbi slavice (din estul Eurasiei) sau uralice (din nordul Eurasiei).

Altfel spus, popoare cuceritoare cu graiuri “bolovănoase”, puternice, care-au îngenuncheat limba latină pe oriunde au trecut. Mai puțin la noi.


‼️2. Româna-i veche de 1700 de ani. Și că-i veche n-ar fi cine știe ce motiv de lauri, dar e veche în acel fel în care, de-am călători în timp în Țara Românească acum 600 de ani, nu ne-ar fi chiar atât de deosebit de greu să înțelegem ce le spunea unul ca Mircea cel Bătrân ostașilor săi.

Poate vă pare de la sine înțeles, dar adevărul e că foarte puține limbi din lume și-au păstrat “trunchiul” întreg. Limba lui Shakespeare sau cea a lui Napoleon nu se pot lăuda cu așa o stare de conservare.


‼️3. Dintre limbile latine, doar româna are articolul hotărât “enclitic”, adică atașat la sfârșitul substantivului. Spunem “fata”, “băiatul”, “tabloul”, și nu “la fille”, “le garçon”, “le tableau”, cum ar fi în franceză.

Chestia asta ne conferă o melodicitate intrinsecă-n grai, plus o concizie-n exprimare. Practic, ne e de-ajuns un singur cuvânt, ca să ne facem înțeleși atunci, când ne referim la un obiect sau la o ființă anume. Ei, majoritatea popoarelor au nevoie de două cuvinte pentru asta.


‼️4. “Se scrie cum se aude.” Se scrie cum se aude, dar vine la pachet cu sute de particularități de pronunție pe care noi, români fiind, le punem în aplicare ușor, natural, fără să le pritocim.

N-avem nevoie de manualul de fonetică la capul patului, pentru ca organul din cavitatea bucală să se miște într-un fel când rostim “ceapă”, și în alt fel când rostim “ea”. Chiar dacă grupul de vocale e același. Pentru vorbitorii de arabă, de pildă, regula asta se învață cu creionul sub limbă – sunt dintre cei cărora le vine greu.


‼️5. Lingviștii spun că, cel mai și cel mai bine, româna s-ar asemăna cu dalmata, din care istoria păstrează doar câteva sute de cuvinte și propoziții. Problema cu dalmata e că nu mai circulă. Sunt 0 vorbitori de dalmată pe Terra în acest moment, și probabil c-așa vor rămâne până la finalul veacurilor.

Dalmata a fost declarată limbă moartă pe 10 iunie 1898. Este data decesului ultimului ei vorbitor, croatul Tuone Udaina, care o stăpânea parțial. Înainte să moară, Udaina a mărturisit, că limba îi e familiară încă din mica copilărie, că și-i amintește “ca prin vis” pe părinții lui conversând, uneori, în această limbă.


‼️6. Româna e limba cu al treilea cel mai lung cuvânt din Europa. “PNEUMONOULTRAMICROSCOPICSILICOVOLCANICONIOZĂ”, 44 de litere. Definește o boală de plămâni care se face prin inhalarea prafului de siliciu vulcanic. Interesant e, că boala nu prea se face, deci nici cuvântul nu se folosește.


‼️7. Limba română e intrată în patrimoniul UNESCO, aidoma Barierei de Corali din Australia, Marelui Zid Chinezesc ori Statuii Libertății. Româna a intrat în patrimoniul imaterial al lumii prin două cuvinte. E vorba de “dor” și “doină”, două cuvinte intraductibile, concluzionează UNESCO.

“Dor” și “doină” se comportă mai degrabă ca niște diamante roz, decât ca niște alăturări de sunete – exprimă emoții, într-atât de specifice culturii noastre, încât traducerea lor în alte “glasuri” ar fi o contrafacere. Nu mai e nevoie să precizăm, că tot ele trec drept cele mai bogate în sens substantive din română.


‼️8. Alt aspect unic în lume: româna “dirijează” cuvintele latine după regulile balcanice. Vocabularul e, vorba vine, “italienesc”, dar rânduielile gramaticale sunt de tip slav. Apar și coabitări între cele două registre, latin și slav.

Concret, cazurile dativ și genitiv au aceeași formă (ca-n latină), timpul viitor și perfect se formează după o regulă hibrid între latină și slavă, dar infinitivul se evită (ca-n limbile slave).


‼️9. Nicio altă limbă nu folosește atâtea zicători și expresii. Româna e printre puținele limbi în care “câinii latră și ursul merge”. E limba cu cele mai absurde imagini proverbiale, dar și limba în care proverbele, deși tot un fel de metafore, sunt considerate limbaj accesibil, limbaj “pe înțelesul tuturor”.

Proverbele astea, spun specialiștii, exprimă cea mai intimă preocupare a poporului român – sensul să fie bogat, dar fraza să fie scurtă. Să spui mult în foarte puține cuvinte (la asta se referea și Alecsandri în celebra “românul s-a născut poet”). Cu titlu de curiozitate, cele mai numeroase zicători autohtone au ca subiect înțelepciunea – aproximativ 25% din totalul frazelor-proverb.


‼️10. La fel de luxuriantă se dovedește româna și-n ceea ce privește numărul de cuvinte. Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, ne dă de înțeles că româna-i între primele 8 limbi ale lumii. Ultima ediție a “Marelui Dicționar al Limbii Române” adună 170.000 de cuvinte. Asta-n condițiile în care autorii au lăsat de-o parte diminutivele, și alea vreo 30.000.


‼️11. La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte în interior, teritorial – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania).

Și totuși, nu-i cazul limbii române, în “curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte. Filologi ca Alexandru Philippide și Alf Lombard susțin că, iarăși, din punctul ăsta de vedere, româna e un fenomen fără precedent în lume…

$$$

 

,, Dintre toate soiurile de roșii cultivate în România, unul se remarcă de generații prin gustul său autentic, textura cărnoasă și aspectul impunător: „Inima de bou”. Acest soi tradițional, cultivat cu grijă în grădinile țărănești și în solariile din zone precum Buzău, Dâmbovița sau Argeș, este considerat de mulți români drept cel mai gustos soi autohton.


Roșia „Inima de bou” are o formă specifică, ușor alungită și bombată, care amintește de silueta unei inimi – de unde și denumirea sa sugestivă. Fructele sunt mari, adesea cântărind între 400 de grame și 1 kilogram, cu o coajă subțire și netedă, care devine de un roșu profund în momentul când ajung la maturitate. Interiorul este dominat de pulpă densă, suculentă, cu foarte puține semințe, ceea ce o face ideală atât pentru salate, cât și pentru sosuri sau sucuri de roșii făcute în casă.


Gustul este ceea ce face din „Inima de bou” un soi cu adevărat deosebit. Are o aromă intensă, dulceagă, ușor acidulată, cu note pline, de grădină matură, cum rar mai găsești în varietățile comerciale. Nu este doar o roșie – este o întoarcere la copilăria de vară, când feliile groase de roșie, presărate cu puțină sare, erau tot ce-ți trebuia pentru a simți că trăiești bine.


În plus, acest soi este rezistent și adaptabil, cu o productivitate bună în condițiile de climă și sol din România. Nu are nevoie de tratamente sofisticate, dar cere răbdare, lumină și apă. Tocmai această simplitate a cultivării, alături de bogăția gustului, a făcut ca „Inima de bou” să rămână în preferințele grădinarilor de la sat și să revină în forță și în rândul celor care caută alimente cât mai naturale.


Astăzi, într-o lume în care multe roșii din supermarket au pierdut aroma și autenticitatea, „Inima de bou” devine un simbol al revenirii la gustul adevărat, al mâncării făcute cu suflet. Este mai mult decât un soi de roșie – este o moștenire gastronomică vie, pe care merită să o păstrăm și să o ducem mai departe."

~Text preluat ~

#$$

 Floarea cu cel mai mare diametru din lume miroase a carne putrezită: Rafflesia arnoldii, o floare parazită găsită în pădurile tropicale din...