@@@

 PENTRU SĂRACI

                             Victor Hugo

                             Traducere de Constantin Stamati

                               Motto 1

                              „Cine dă săracului pe Domnul împrumută.” 

                                                                 Evanghelistul

                               Motto 2

                           „Precum soarele, picând pe marea înghețată, ar  

                          topi-o, întocmai picătura milosteniei, căzând pe 

                          grămada păcatelor, le risipește.” 

                                                                   Sf. Ioan Gură-de- Aur 

Când iarna petreceți bine voi, avuților slăviți,

Când dați baluri strălucite, mii de lumini aprinzând,

Când în a voastre palaturi cu îngâmfare priviți,

Cristaluri, oglinzi, faiansuri, raze de foc slobozind,

Policandrele și lampe ca comeții arzători,

Și pe-a salelor parcheturi sprintenii dănțuitori,

Când un sunet ca de aur vă vestește mângâios

A oarelor răsunare ce trec făr’ să le simțiți,

Ah! gândiți măcar o dată la săracul stremțuros,

Ce poate la poarta voastră, cu ochii plânși și oviliți,

Au stătut ca să privească al vostru strălucit trai

Prin largile voastre geamuri, ca la suflete în rai.

Gândiți că săracul șede acolo pe-nghețați grunți,

Și muierea lui, copiii îl așteaptă tremurând,

Să le-aducă lemne, pâine, și dacă vreți să mai știți,

Acel sărac poate are o maică de mult zăcând,

Gândiți că săracul zice: „Mult are un singur om,

Copiii lor sătui, veseli, îi se zâmbesc și în somn.

Palatul lui strălucește, iar în bordeieșul meu

Nu țiu minte vreodată lumină să fi aprins,

Unde întru întuneric și aerul cel mai rău,

Aud oftatul femeii, a golilor copii plânși,

Și al bietei mume gemăt cerându-mi cu glas duios

Să o îngrop, ca să scape de al său trai ticălos”.

Dumnezeu aruncă soarte pentru oameni pe pământ,

Unii încujbați sub sarcini de nevoi amar trăiesc,

Alții cu averi mulțime, și trăiesc tot adunând,

Și trăiesc în îmbuibare, iar la săraci nu gândesc,

Ca când legea firii zice: cei avuți fiți fericiți,

Iar voi, săracilor, plângeți și pe avuți pizmuiți!

Această ciudă și pizmă ne-npăcată la săraci

Clocește în a lor inimi, dar cer milă umilit...

O, avutule vremelnic, milostenie să faci,

Ca la deznădăjduire săracul nenorocit

Sufletul să nu-și răpuie, făcându-se prădător,

Iar tu să-ți pierzi avuția făr-a fi miluitor.

Mizericordiei sânte și săracii sunt plecați,

Ea-i mumă unde norocul îi ca o maștihă rea,

Ea ridică, sprijinește pe cei în țărnă călcați;

Ea pe săraci cu-al său lapte de-a pururea satură,

Ea-i îndurată, ca Domnul, tot pe calea lui au mers,

Căci zice: „Mâncați-mi trupul, beți sângele meu ce vărs”.

Deci îndurarea să fie avuților norociți,

Care de pe voi să smulgă cu-al său blând și darnic braț,

Mărgăritar, pietre scumpe cu care vă-mpodobiți,

Haine neprețuite în care vă îngâmfați,

Spre a sătura cu ele mii de mii de ticăloși,

Și cu Domnul să vă-mpace dacă sunteți păcătoși.

Avuților, dați pomană, că ea este lucru sânt,

Întocmai ca liturgia, și vai de cel ce-au văzut

Făr’ de milă pe sărmanul zbuciumat iarna de vânt,

Pe bătrânul slab și bolnav lângă scara sa căzut,

Cătând fărmături de pâine și lingându-le de jos...

Dinspre avutul acesta Domnul fața și-au întors.

Deci dați Domnului pomană, că vă va da înmiit,

Vă va da frumoase fiice, vă va da înțelepți fii,

Vă va îmbelșuga câmpul, vă va da pomăt rodit,

Vă va îndulci și poama roditelor voastre vii,

Iar noaptea în somnul vostru îngerii vă vor păzi,

Și cu dânșii veți petrece în vis pân’ vă veți trezi.

Dați pomană, că pământul în grab’ vă va înghiți,

Și averea adunată cu necaz și cu sudori

Pe dată ce-nchideți ochii de voi se va despărți...

Iar pomana veți afla-o în a cerului comori.

Dați, ca să zică săracii: „Lui este milă de noi”

Și să vă privească balul neavând pizmă pe voi.

Oh! dați, căci și Domnul însuși pentru noi s-au răstignit,

Să dați! ca și de răi oameni voi să nu fiți clevetiți,

Să dați! ca și traiul vostru să vă fie mai ticnit,

Să dați! ca ora din urmă să vă afle liniștiți,

Căci pentru cel cu păcate a ticăloșilor rugă

În cer puternică este ca acea mai sacră pârgă.

$$$

 DUMINICA DE IERI

Romulus VULPESCU

Aprind țigara si te-astept sa vii

Pe-o bancă de pe stradă, la amiază :

Secundele acestea argintii

Se scutură că vorbele-ntr-o frază.

Foșnesc șoptit-vecini cu vantul- plopii

Și degetele-mi vântul le resfiră...

E-o liniște de umbră când te-apropii,

Și mâna mea vibrează, și e liră.

Ni-s pașii mici și rari, porniți spre gară

Peronul despărțirii să-l refuze :

În părul tău mai e un rest de vară,

Dar - vineție - toamna-ti stă pe buze.

Se-mbracă-n demnitate regiunea :

Duminică de ieri și-a scos coroana.

Săruturile tac. Zi tristă lunea.

Rămas-bun, ochi. Rămas-bun târg.

Rămâne rana.

$$$

 Miroase cerul a tămâie 

Miroase cerul a tămâie veșnică, ca și cum Dumnezeu ar fi răsturnat o cădelniță nevăzută peste lume și fumul ei alb s-ar fi revărsat în răscrucea aerului, desenând cercuri de lumină în jurul inimilor deschise. Acel miros nu vine din pământ, ci dintr-un văzduh al rugăciunii care curge neîntrerupt în sus, ca un râu de slavă purtat parcă de către serafimi de lumină.

Câmpul de sub cer, o catapeteasmă de ierburi și flori, strigă cu glasuri mute: flăcări înmugurite din lut, sânge vegetal în straie de soare. Macii ard ca niște candele roșii, iar sânzienele, galbene ca veșmintele heruvimilor, miros a feciorie tămâiată. Lavanda șoptește întru sine, ca o bătrână Sfântă care rostește acatiste cu buze închise.

Iar norii… nu mai sunt nori. Sunt petale imense de crini cerești, plutind într-un Duh alb, ca niște gânduri ale Sfinților ce se lasă pe lume fără cuvânt, doar cu mireasmă. Fiecare nor e o rugă în formă de floare, o tăcere scrisă în aer. Pe sub ei, sufletul nu merge, ci plutește, topindu-se în miros și lumină, ca o lacrimă în apă Sfințită.

Lumea de jos se destramă în umbră, ca o icoană veche din care culorile se retrag înapoi în gândul zugravului. În sus însă, Raiul curge viu: flori de Duh îmbătate de har, culori care se închină, și lumina; nu cea a soarelui, ci o lumină care crește dinăuntru, ca un mugur de lumină în pieptul unei rugăciuni.

Și-n acest câmp ceresc, pacea prinde glas. Nu un glas omenesc, ci o vibrație fină, ca muzica unei raze prin vitraliul timpului. E cântecul unei inimi în care Duhul Sfânt a pus o floare albă; o floare vie care nu se veștejește, ci înflorește mereu întru izbândă.

Tot ce e viu aici țâșnește dintr-o tăcere biruitoare: iarba crește dintr-un gând al Domnului, florile răsar din lacrimile Maicii Domnului, iar vântul... vântul e doar respirația îngerilor care trec din slavă în slavă.

Culoarea nu se vede, se simte. Se leagănă în aer ca un spic de aur pe umeri de lumină. Se aude, se miroase, se trăiește. E o culoare care atinge sufletul cu degete delicate, pictând icoane vii în inima omului.

Și din zenit, din miezul albastrului cel mai adânc, coboară îngerii. Nu cu aripi, ci cu parfum. Nu cu vuiet, ci cu smerenie. Ce-și lasă pașii peste lume ca niște petale Sfinte și, unde ating pământul, cerul cade în adânc precum o ploaie de tămăduire, Sfințind până și umbra.

Acolo, în acel loc fără loc, unde timpul se roagă și spațiul tace, inima tresaltă. Pentru că în acea mireasmă albă și caldă, Dumnezeu nu mai e un nume... e o Prezență. E răspunsul din mireasmă la o întrebare nespusă.

Și atunci știi: ai fost acolo unde florile nu mor, unde norii se roagă și unde sufletul e în sfârșit acasă.

În cerul care miroase a tămâie.

Și a Sfințenie.

Cînepă Ștefan

$$$

 Ştii ce ai uitat tu,bărbate !!!

Că femeia ta,este a ta!

Că tu ai ales-o dintre alte sute de femei și la momentul acela,a fost totul tău!

Au trecut ani peste ea,dar la fel şi peste tine,însă ai uitat atât de multe lucruri esențiale,care i-au albit părul, i-au adăugat câteva kilograme,au făcut-o să o doară,să fie obosită uneori și pentru toate astea,tu,ai dat-o la spate,fără să gândești nici o clipă,la toate încercările prin care a trecut!

Ai uitat,că ea este femeia,care ți-a purtat odraslele în pântece și a suportat dureri,pe care tu ești incapabil să le duci. 

Ai uitat,că în serile în care veneai obosit și plin de aburii lui Bacchus,ea ți-a zâmbit și te-a ajutat să te speli,să mănânci și să te aşezi în pat,fără să comenteze. 

Ai uitat,că niciodată nu s-a plâns,că nu se simte bine și a continuat să facă tot și pe lângă grija casei,a copiilor, a ta, să aibă un job. 

Ai uitat să o săruți pe frunte,seara la culcare, să o strângi în brațe și să-i spui că totul va fi bine, să-i ștergi lacrimile din ochii obosiți.

Ai uitat să-i aduci o floare,chiar și culeasă de pe drum și cu zâmbetul pe chip,să-i spui că e cea mai frumoasă și cea mai bună femeie,pe care destinul ți-a scos-o în cale. 

Ai uitat să-i mulțumești, pentru tot ce face pentru tine. 

Pentru că,dragul meu bărbat,într-un final, femeia este "cheia și lăcata casei"!

 Ai uitat că există și te-ai afundat în tentațiile pe care viața ți le scoate în față și nu ai înţeles, că toate sunt teste la care ești supus și ai uitat să te privești pe tine, înainte să o vezi pe ea, atât de schimbată!

Timpul nu stă în loc pentru nimeni și dacă femeia ta, este alta,față de acum douăzeci de ani, la fel eşti şi tu! 

Arată-i cât de mult o iubești, mulțumește-i pentru tot ce face, cereți iertare atunci când greșești, înțelege-o când este obosită, oferă-i din când în când mici atenții și bucură-te, că încă este alături de tine! 

Adu-ți aminte, că totul tău, este ea!

$$$

 💖”Învață să te ridici, fără a cere ajutor, pentru că va trebui să plătești dobândă...

Învață să nu-ți pese, de ce spun ceilalți, dacă vrei să ai o viață liniștită...

Învață că nu toți sunt importanți, ci doar câțiva, pe care îi poți număra pe degete...

 Învață să nu-ți mai oferi ajutorul, pentru că va veni și ziua în care se va spune despre tine, că nu ai făcut nimic...

Învață să spui "nu", pentru că sunt oameni care nu merită să fi acolo, când pretind că au nevoie...

Învață că prieten îți este Dumnezeu și tu, când te privești în oglindă...”

(net)

$$$

 Când întâlnești un bărbat echilibrat, puternic fără a fi rigid și cu o privire care poartă siguranță, nu te gândi imediat la succesul profesional sau la voința personală. Uită-te la femeia de lângă el. Cel mai probabil, ea merită recunoștința.

Pentru că nu a fost doar un sprijin tăcut, ci un adevărat partener. A crezut în el când îndoiala încerca să-l oprească. A fost acolo cu o vorbă bună, cu o privire caldă și cu răbdarea de a-l încuraja să devină cea mai bună versiune a lui.

De aceea, el nu doar reușește, ci înflorește. Forța lui nu e doar ambiție, ci o stare de echilibru, o liniște care vine dintr-un sprijin sincer și un respect reciproc.

Un bărbat alături de o femeie care îl înțelege nu e doar „împlinit”. El crește, evoluează, își regăsește sensul în momentele dificile și își păstrează noblețea caracterului. Nu este împovărat, nu poartă singur poveri prea grele. El trăiește cu adevărat, susținut de cineva care îl vede dincolo de aparențe.

Unii se întreabă „De ce nu e al meu așa?” – răspunsul e simplu. Un bărbat trebuie respectat, apreciat, inspirat să fie mai bun prin iubire, nu modelat forțat sau schimbat prin presiune.

Sigur, există bărbați care strălucesc și singuri, și cei care, în ciuda unei relații apăsătoare, își păstrează prestanța. Dar bărbații cu adevărat împliniți, liniștiți și siguri pe ei sunt cei care nu au fost nevoiți să lupte singuri.

Pentru că felul în care o femeie îl tratează se vede în felul în care el se poartă: în privire, în gesturi, în încrederea pe care o emană. De la respect începe echilibrul. De la susținere adevărată începe siguranța. De la iubire autentică se naște puterea.

E simplu: un bărbat are o alegere – să devină mai bun prin sprijinul unei femei care îl înțelege sau să se piardă încercând să fie doar puternic singur. Noi, bărbații, cerem puțin – loialitate, încredere, apreciere. Și atunci putem muta munți. Rezistăm mult pentru cei dragi, dar nu înflorim în nepăsare.

Așa că, dacă vezi un bărbat matur, sigur pe el, respectat și demn, care pășește cu siguranță și privește cu liniște – amintește-ți: lângă el e o femeie care a ales să fie bună. Și astfel, l-a făcut puternic.

✍️ Tibi Tibescu

$$$

 NU TE-ASCUNDE SUB UMBRELĂ!

Versuri Elena Bîrchi Căruntu 

Când ți-e gri în jur și-n suflet, nu te-ascunde sub umbrelă, 

Fă-ți din lacrimă surâs și din gânduri, acuarelă 

Să pictezi pereții goi și cărările pustii, 

De ți-e teamă de prezent, viitorul, n-ai să-l ști!

Din obstacole fă-ți leagăn, peste rele, trage punte, 

Doar așa obrazu-i neted și nu faci riduri pe frunte 

Când o poartă se trântește, pune scară peste gard, 

Că prin inimă-i jăratec și-n uitare toate ard.

Dacă grijile se-adună și-n cenușa lor te-îngroapă 

Du-le-n valea fără nume și s-or liniști pe apă 

Ia aminte la furnică, n-are forța unui om, 

Dar ridică mușuroiul până-n vârful unui pom!

De te rătăcești vreodată,în mulțimea de nevoi, 

Pune-n spate cât poți duce, nu-încerca să faci cât doi

Că și trupul obosește și n-ai altul la-ndemână, 

Și puțin și mult în viață, cântărește-le-ntr-o mână. 

Când ți-e cerul prea departe, de-a-l atinge după plac, 

Roagă-te-n odaia ta și necazurile tac

Ai atâtea să le-împaci și destule să le-împarți 

Să-i dăm zâmbete la suflet, că ne ducem dezbrăcați!