$$$

 Grigore Gheba s-a născut pe 15 august 1912 la Poienița, județul Râmnicu-Sărat.

A fost general de armată și profesor de matematică.

A scris peste 30 de culegeri de probleme de matematică, tipărite în peste 6 milioane de exemplare. Prima culegere sub semnătura sa a apărut în 1948; a fost o culegere de nivel elementar și mediu, în special de algebră și geometrie.

„Interesantă este povestea cu micul Grigore care până la 12 ani a rezolvat toate problemele de matematică din manuale împrumutate, iar atunci mama sa l-a luat de mână şi l-a dus la un cunoscut liceu din Râmnicu Sărat, unde după cum era îmbrăcat a stârnit hohote de râs printre elevii de aici. Când directorul unităţii l-a întrebat cum se scrie trei milionimi şi a văzut cum micul ţăran a scrijelit la tablă fără ezitare 0,000.003, a rămas impresionat, iar toţi elevii care se umflau de râs până atunci au rămas fără grai, uimiţi de talentul zdrenţărosului”, ne spune istoricul focşănean Florin Dîrdală.

Mai târziu, acesta urmează şcoala de ofiţeri în rezervă de la Bacău, devenind sublocotenent, din această calitate înrolându-se pe front, ca militar al Armatei Române. Grigore Gheba a participat la luptele de la cotul Donului, cea mai tragică operaţiune militară din istoria Armatei Române, unde au murit peste 150.000 de soldaţi. El a scăpat cu viaţă, dar a fost capturat de ruşi şi ţinut prizonier un an.

Cu siguranţă, nu există român din generaţia după anul 1950 să nu fi auzit de ilustrul matematician Grigore Gheba, omul despre care se spune că a scos la tablă toţi elevii din ţară, datorită excepţionalei sale culegeri de matematică pentru învăţământul gimnazial.

Au fost vremuri când toţi profesorii de matematică din România îşi desfăşurau orele prin intermediul culegerii, elevii ajungând să viseze şi noaptea problemele din culegerea de „Gheba”.

„Am vrut ca elevii să înţeleagă matematică. Să o înţeleagă că pe un exerciţiu al minţii. Şi creierul are nevoie de gimnastică. Altfel, nu asimilezi nimic. Asta am învăţat-o de la savantul Moisil, care mi-a fost sfătuitor”, mărturisea Grigore Gheba.

Grigore Gheba a fost profesor la Şcoala Generală Nr. 146 din Bucureşti şi, începând din 2001, este înfiinţat concursul care-i poarta numele, pentru elevii claselor a IV-IX-a. Pentru întreaga sa activitate depusă în slujba învăţământului, marele creator de culegeri de matematica, Grigore Gheba, a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler.

Grigore Gheba a plecat ... în anul 2004 pe 6 septembrie, la vârsta de 92 de ani, în urma unui atac de cord, pe biroul său de lucru rămânând neterminată o altă culegere.

$$$

 Povestea lui Gheorghe Țițeica – Mintea limpede a geometriei românești

Gheorghe Țițeica s-a născut la 4 octombrie 1873 în Turnu Severin, într-o familie modestă, dar care prețuia educația. Încă din copilărie, a arătat o înclinație deosebită pentru științele exacte, uimindu-și învățătorii prin claritatea gândirii și memoria sa excepțională.

După absolvirea liceului, a urmat cursurile Facultății de Științe din București, iar apoi a obținut o bursă la Paris, la prestigioasa Sorbona. Acolo, s-a format în atmosfera intelectuală dominată de marii matematicieni ai vremii, precum Darboux și Picard. Sub influența lor, a început să publice lucrări valoroase despre geometria diferențială, un domeniu încă tânăr la acea vreme.

Țițeica s-a întors în România și a devenit profesor la Universitatea din București, dar și membru titular al Academiei Române. A fost un reformator al învățământului matematic românesc, punând accent pe rigoare, claritate și creativitate în gândire. A introdus în geometrie o clasă de suprafețe care îi poartă numele: suprafețele Țițeica – studiate și astăzi în geometria diferențială modernă.

Mai presus de toate, Gheorghe Țițeica a fost un dascăl desăvârșit. Se spune că prelegerile lui erau adevărate demonstrații de frumusețe logică, iar studenții îl ascultau în tăcere, fascinați de limpezimea cu care dezvolta cele mai complicate concepte.

A murit în 1939, la doar 65 de ani, dar a lăsat în urma lui o moștenire academică solidă și o cultură matematică care a deschis drumuri internaționale pentru școala românească de matematică.

$$$

 29 mai: „Căderea” Constantinopolului.

La data de 29 mai 1453, într-o zi de marți, a avut loc „căderea Constantinopolului”, adică a capitalei Imperiului Bizantin, în urma asediului armatei turcești condusă de sultanul Mahomed al II-lea, care reușește să străpungă apărarea bizantină și să pătrundă în orașul asediat de mai bine de două luni. Întemeiat în anul 330 de împăratul Constantin cel Mare, orașul Constantinopol a dăinuit mai bine de 11 veacuri, iar în momentul cuceririi sale de către armatele turcești, gloria politico-militară a Imperiului Bizantin era de mult apusă. În plan teritorial, statul bizantin se reducea în anul 1453 doar la oraşul Constantinopol şi la zona din imediata sa vecinătate, restul teritoriului fiind deja cucerit de armata otomană. Marele asediu al Constantinopolului a început în aprilie 1453, iar efectivele modeste ale armatei din interiorul orașului, vor trebui sa facă față impresionantei armate otomane de peste 100.000 de oameni, ce vor folosi pentru prima dată în istorie, tunurile și praful de pușcă la asediul unei cetăți. De la începutul asediului, vor avea loc 14 atacuri ale turcilor asupra cetăţii, puterile occidentale urmărind cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor, dar nici atunci în ceasul al doisprezecelea, statele europene nu vor dori să întindă vreo mâna de ajutor „fraţilor creştini”. Asaltul final al Constantinopolului a început pe 29 mai, puţin după miezul nopţii, atacurile făcându-se în valuri succesive până în zorii zilei când corpul de elită al ienicerilor turci vor reuși să înfrângă eroica rezistenţă a apărătorilor epuizaţi și vor pătrunde în cetate. Ultimul împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleologul, a murit și el în luptă, încercând în zadar să apere zidurile cetății, iar după ce au intrat în oraș, turcii au măcelărit o mare parte a populației, jefuind apoi toate bisericile din oraș, inclusiv vestita catedrală Sfânta Sofia, unde ferecăturile din aur şi argint care împodobeau Evangheliile au fost prădate, iar sfintele icoane au fost aruncate în foc. Legenda spune că atunci când turcii au năvălit în sfânta biserică, doi preoți care oficiau divina liturghie, au dispărut pur și simplu din sfântul lăcaș şi vor apărea din nou în ziua în care Constantinopolul va reveni din nou în stăpânirea creștinilor, iar liturghia va fi reluată din momentul în care atunci a fost întreruptă. Jefuirea Constantinopolului a durat trei zile şi trei nopţi, în tot acest timp populația orașului fiind masacrată fără milă, iar bisericile și alte lăcașe de cult fiind jefuire şi profanate. În acele zile nefaste a pierit și un mare număr de capodopere ale umanității, în special cărțile rare aflate în marea bibliotecă a orașului și unde se aflau importante lucrări ale antichității, precum cele a lui Aristotel, Platon, Seneca și alții, lucrări care au fost aruncate în foc, rupte în bucăți, călcate în picioare și distruse de către armata otomană. Astfel, după cucerire, Constantinopolul va deveni capitala Imperiului Otoman sub numele de Istanbul și de aici vor fi coordonate următoarele cuceriri ale otomanilor din Europa și Asia Mică. Din punct de vedere istoric, căderea Constantinopolului a însemnat nu numai sfârșitul vechiului Imperiu Bizantin, ci și nașterea unei mari puteri militare, care după ce va cuceri Balcanii va reprezenta un permanent pericol pentru Europa și pentru civilizația creștină în următoarele secole.

lectia de istorie

$$$

 Franz Joseph Haydn a murit pe 31 mai1809... S-a născut la 31 martie 1732 în satul Rohrau din Austria. A fost al doilea din cei 12 copii ai familiei Haydn, dintre care doar șase aveau să supraviețuiască. Tatăl său, Mathias Haydn, era rotar, o meserie cu tradiție în această familie.

Aptitudinile muzicale ale lui Joseph Haydn, cel care avea să fie supranumit ”părintele simfoniei”, s-au manifestat încă din anii copilăriei, când acesta și-a confecționat din bucăți de lemn un fel de instrument muzical, o vioară rudimentară, cu care obișnuia să-i acompanieze pe lăutari.

Haydn ”va deveni cu timpul cel mai autentic peisagist al naturii pe care el a respirat-o în anii copilăriei”, se arată în volumul ”Haydn” de I. Weinberg (Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1964). ”Oamenii, preocupările lor, natura caldă și lină a satului Rohrau, cântecul păsărilor și zgomotul specific al gospodăriilor, vântul și sunetul cornului de vânătoare — toate, reunite într-un peisaj firesc și plin de viață — vor fi regăsite, mai tot timpul, în lucrări ce denotă o dragoste profundă pentru frumusețea și simplitatea vieții” (”Joseph Haydn”, de Florența-Nicoleta Marinescu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2012).

Pe când Haydn avea șase ani, la Rohrau a sosit Johann Franck, învățător la școala primară din Haynburg și conducătorul corului bisericii catolice din localitate. Fermecat de vocea copilului, care a interpretat în fața lui câteva cântece, acesta decide să-l ia la Haynburg pentru a deveni cântăreț în corul bisericii. Au urmat ani grei de ucenicie, plini de privațiuni pentru Joseph Haydn. Cu toate acestea, el asimilează acum elementele de bază ale meșteșugului muzical și, tot aici, exersează pe rând la câteva instrumente, remarcându-se însă mai cu seamă prin vocea sa, ca solist al ansamblului coral.

”Îi datorez lui Franck — primul meu învățător — foarte multă recunoștință. Omul acesta aspru m-a învățat ce este munca, mi-a dat primele elemente ale meșteșugului muzical. Deși primeam de cele mai multe ori mai multă bătaie decât mâncare, voi duce cu mine în mormânt amintirea profesorului meu…”, avea să spună mai târziu Haydn, care i-a dedicat de altfel lui Johann Franck o piesă din creația sa — ”Simfonia nr. 55” numită ”Învățătorul”, se arată în volumul ”Haydn” de I. Weinberg.

În octombrie 1740, la vârsta de opt ani, Haydn pleacă la Viena, la solicitarea capelmaistrului Curții Imperiale de la Viena, Johann Georg Reutter, conducătorul corului Catedralei ”Sf. Ștefan”, care-i remarcase vocea deosebită. Astfel, Haydn intră la școala care funcționa pe lângă Catedrala ”Sf. Ștefan”, unde erau instruiți anumiți membri ai corului și unde învățământul muzical prevedea lecții de canto, orgă, vioară și pian. După propriile mărturisiri, în perioada cât a stat aici Haydn nu a luat decât două lecții de teorie a muzicii. Autodidact, având o nepotolită sete de cunoaștere și instruire, studiază singur, în acei ani de ucenicie, teoria muzicii, citind câteva tratate și studii. ”M-am născut cu o ușurință deosebită pentru muzică — mărturisește Haydn în memoriile lui—, așa se explică faptul că încă de la vârsta de opt ani, la Viena cântam cu îndrăzneală câteva messe în cor, cântam părți solistice la pian și la vioară, toate învățate de mine singur (…)” .

Odată cu modificarea vocii, la vârsta de 19 ani este nevoit să părăsească corul Catedralei ”Sf. Ștefan”. Urmează pentru Haydn o nouă perioadă de lipsuri, foamete, umilințe. Treptat începe să compună, cunoscând succesul cu primele sale cvartete. Devine maestru al orchestrei contelui Ferdinand Maximilian von Morzin, iar între 1759-1761 compune opt simfonii, printre care ”Dimineața”, ”Amiaza” și ”Seara” (”Furtuna”), și 12 cvartete.

Rămas din nou pe drumuri după desființarea orchestrei contelui Morzin, Joseph Haydn, capelmaistru, acceptă în 1761 postul de conducător al formațiunii muzicale care funcționa pe lângă curtea nobiliară Esterházy din Ungaria. Avea să-și petreacă aici 30 de ani. Inițial vicecapelmaistru, Haydn a preluat, în 1761, un număr redus de instrumentiști și cântăreți, iar după ce, în 1766, a preluat conducerea efectivă a formației muzicale, orchestra a ajuns la 60 de membri. În 1766 gazeta oficială vieneză ”Wiener Diarium” îl caracteriza pe Joseph Haydn ca fiind ”favoritul” publicului capitalei, numindu-l ”steaua muzicii vieneze”. În primii cinci ani de activitate la curtea lui Esterházy (unde se organizau numeroase evenimente, ample serbări muzicale, erau puse în scenă opere, piese de teatru, și unde veneau importante personalități din Viena) creația lui Haydn s-a îmbogățit cu 60 de piese instrumentale, între care 30 de simfonii și divertismente, șase triouri pentru coarde, 12 menuete aranjate pentru orchestră, un concert pentru corn și câteva concerte pentru pian, conform volumului ”Haydn” de I. Weinberg.

După ce în 1790 prințul Nikolaus Esterházy moare, iar fiul său renunță la ansamblul muzical, Joseph Haydn se stabilește la Viena. În decembrie 1790 Haydn pleacă la Londra, unde, ca urmare a semnării unui contract, urma să dirijeze 20 de concerte. La Londra este primit cu căldură și omagii, iar primul concert are loc la 11 martie 1791, bucurându-se de un succes excepțional. Ovaționat îndelung de public, Haydn a fost chemat de nenumărate ori la rampă. În 1791 au fost cântate și cele șase simfonii compuse atunci la Londra.

La revenirea acasă, în iunie 1792, Joseph Haydn se oprește la Bonn. Cu acest prilej are loc în localitatea Godesberg, de lângă Bonn, prima întâlnire dintre Haydn și Ludwig van Beethoven, pe atunci în vârstă de 22 de ani, Haydn fiind fermecat și cucerit de muzica acestuia.

Al doilea popas la Londra a avut loc între 1794-1795, timp în care Haydn a dat alte 12 concerte simfonice, cu o nouă serie de simfonii inedite, compuse special acum și care completează ciclul celor 12 simfonii numite ”londoneze”.

 Ultimele sale lucrări ”Creațiunea” (1798) și oratoriul ”Anotimpurile” (1801) vin ca o încununare a creației sale.

Joseph Haydn s-a stins din viață la 31 mai 1809, în casa lui din Viena.

”Adesea când luptam cu piedicile care-mi îngreunau lucrul, când puterile mele fizice și spirituale slăbeau, făcându-mă să văd cât de greu este să perseverez pe calea apucată, un gând tainic îmi șoptea: Nu sunt decât puțini oameni mulțumiți și fericiți pe acest pământ; pretutindeni predomină suferințele și grijile. Poate că, într-o bună zi, truda ta va deveni o sursă din care cei istoviți sau cei împovărați de griji vor putea să soarbă câteva clipe de destindere și înviorare. Ce motiv puternic de a merge înainte! Iată de ce privesc astăzi cu o mulțumire pornită din adâncul inimii opera căreia i-am închinat un atât de lung șir de ani și eforturi îndârjite” (Joseph Haydn).

$$$

 La cantina era super full. Un student vede un loc liber langa un profesor si se aseaza. Profesorul ii spune: 

- Lebada porcului nu-i e prietena.

Studentul raspunde: 

- Atunci eu zbor.

Vine sesiunea si studentul are examen cu profesorul respectiv. Intra in sala de examen, trage un bilet si raspunde perfect. Profesorul amintindu-si de faza de la cantina, il intreaba: 

- Daca mergand pe strada ai gasi un sac cu bani si unul cu minte pe care l-ai alege?

Studentul raspunde fara sa stea prea mult pe ganduri: 

- Pe cel cu bani.

Profesorul incepe sa faca scandal, studentul asteapta politicos sa termine si raspunde: 

- Fiecare alege ce ii lipseste.

Profesorul se enerveaza, scrie ceva in carnetul studentului, i-l inapoiaza, iar studentul iese din sala de examen. Cand se uita in carnet vede ca profesorul a scris MAGAR. Intra din nou in sala de examen si ii spune profesorului: 

- Ma scuzati, v-ati semnat, dar ati uitat sa imi puneti nota!😂🙃🤣

$$$

 Câteva curiozități despre Paris:

 1. Metroul din Paris are mai multe „stații fantomă" care nu mai sunt în uz. Unul dintre cele mai cunoscute este Arsenal, închis în 1939.

2. Apartamentul privat al lui Gustave Eiffel, situat în vârful Turnului Eiffel, încă există și a fost transformat într-o mică expoziție de muzeu.

3. Montmartre, renumit pentru sufletul său artistic, găzduiește încă o podgorie ascunsă: Clos Montmartre, care produce vin în cantități mici.

4. Cea mai veche casă din Paris este situată pe strada Montmorency 51 și datează din 1407. Ea a fost legată de numele alchimistul Nicolas Flamel.

5. Cea mai scurtă stradă din Paris,Rue des Degrés,măsoară doar 5,75 metri şi este formată dintr-o singură scară.

6. Opéra Garnier ascunde sub el un mic lac subteran,o baie naturală de apă folosită și astăzi din motive tehnice.

7. La Campagne à Paris, în arondismentul 20, este un colț ascuns care amintește de un mic sat cu case și grădini pitoreşti.

8. Turul Jean-sans-Peur,un turn medieval datând din secolul al XV-lea, este ascuns în arondismentul al doilea și încă poate fi vizitat.

9. În Le Marais găsiți Candelaria,un bar în stil speakeasy ascuns în spatele unui simplu magazin de taco.

10. Le Procope, fondată în 1686, este cea mai veche cafenea din Paris și a fost vizitată de personalități istorice precum Voltaire, Rousseau şi Benjamin Franklin.

11. Canalul Saint-Martin, inaugurat în secolul al XIX-lea, este parţial acoperit și parţial vizibil de-a lungul cursului său.

12. În interiorul unuia dintre stâlpii Arcului de Triumf există un lift ascuns pentru a facilita accesul vizitatorilor.

13. Pont des Arts a fost cândva un pod mult iubit de artisti,care călătoreau acolo pentru a picta privelisti ale râului și ale orasului.

14. Place de la Concorde a fost unul dintre principalele locuri de execuții publice din timpul Revoluției Franceze, inclusiv cel al lui Ludovic al XVI-lea.

15 ani. Râul Bièvre,un important afluent al Senei,curge astăzi complet pe sub pământ,sub orasul Paris.

$$$

 OMUL PROST...

Gheorghe VĂDUVA 

Bazat doar pe vorba goală, care sună-a plinătate,

omul prost se crede geniu ancorat în veșnicie,

lui nu-i pasă de ridicol, el nu știe că nu știe, 

ci trăiește, ca nimicul, în deplină libertate.

N-are lacrimă pe suflet, nici constrângeri, nici speranță, 

n-are noapte, n-are ziuă, n-are clipă, nici durată, 

lumea lui nu-i, ca la alții, bună, rea sau complicată, 

el trăiește totdeauna în deplină siguranță. 

Nu se teme, nu se plânge, nu se roagă, nu insistă,

lui nu-i trebuie-îndoială, fiindcă nu se îndoiește, 

vrea mereu să se audă, doar de-aceea tot vorbește,

este sigur de ce știe, ce nu știe nu există.

N-are limite, nici garduri, nici regrete, nici ispită, 

niciodată nu se-întreabă dacă verbele-s corecte,  

dacă trebuie să-învețe, de-i perfect sau cu defecte,

Universul n-are margini, iar prostia-i infinită. 

Verva-i pare prea-înțeleaptă, mintea lui îi e destulă,

el se crede arc voltaic într-o stea strălucitoare,  

creier supra-plin de toate, Făt frumos cu ochi de soare, 

cel mai falnic, cel mai sexi, căci prostia-i și fudulă. 

Prostul n-are cum să știe că e prost de-îngheață gheața,

gheața-i pentru el o formă de epuizare-a mării, 

este cel mai cel în toate, demn de demnitatea țării,

vede tot și tot ce vede este-un ghem ce-și neagă ața. 

Prostul nu are complexe, el, lui însuși, își ajunge,

dar e bun de președinte, de savant și de vedetă, 

melodia care-i place este cea de la flașnetă,

boul scrie-o simfonie, leul latră, viespea-împunge… 

Nasul lui e-un rât bontonic, ochii-i văd ce nu se vede, 

în mocirla fără margini, el e-un râmător de frunte,

gândul lui e ca nisipul care suie-n vârf de munte, 

el e cel ce totdeauna brav și demn de el se crede. 

Nu contează ce zic alții, vocea lui e cea mai tare,

la tribună-n parlamente, în budoare sau acasă,

e-încântat de cum se-aude, iar de alte voci nu-i pasă, 

viața lui e ca glazura cu piper, dar fără sare. 

Lui nu-i pasă de angoasă, nici de vremea care trece,

omul prost e ca o noapte exprimată printr-o farsă,

sau ca piatra ruginită, care-și spune piatră arsă,

ca oceanul fără țărmuri, ca un ceai cu apă rece. 

Nu e stâlp de cafenele, nu-i nici lord, nici viclenie,

n-are gânduri fără zare și nici planuri complicate, 

nu e templu pentru alții, nici vreun club de-abilitate,

el e doar un plin de sine, prins c-un bold de-o gămălie. 

Iar prostia-i nu-i ca vremea, nici ca ursul de cavernă,

Nu-i fosilă, nu-i nici clipă; e doar mare și eternă.

Gheorghe Văduva,

Se mai întâmplă câteodată

Să te lovești de câte-un prost

Ce-n mintea lui, infatuată,

Le știe toate pe de rost.

Vorbește de nu-l mai oprești,

Din laude și din povețe..

Nu vede că te plictisești

Și îl asculți din politețe.

Când ai scăpat, mergând alene,

Te-apuca râsul fără rost

Și te mândrești, umflat in pene,

Că tu nu ești așa de prost.