$$$

 Cum au ajuns Eminescu şi Caragiale de la prietenie profundă la ură pură. Poetul nepereche a pus problema de a-l provoca la duel pe uriaşul dramaturg.

Autor: Elisabeth Boulean

 

Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale s-au cunoscut în tinereţe, atraşi de pasiunea pentru teatru. Cei mai buni prieteni şi colegi la ziarul ”Timpul” cei doi au sfârşit urându-se din cauza unei femei pe care poetul a vrut să o ia de nevastă.

Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale s-au cunoscut pe vremea când poetul a fost cooptat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca. Cei doi au legat o frumoasă prietenie şi se spune că vreme de un an au fost nedespărţiţi. Caragiale îl admira pe Eminescu şi spunea despre el că „Era nefiresc de frumos... Prea frumos să fie adevărat”.

La rândul lui Eminescu îl considera pe Caragiale: „Un adevărat dandy. Îmbrăcat bine, elegant şi cu multe cunoştinţe despre literatură, dar şi un mare iubitor de teatru“. După ce Eminescu a plecat la studii, la Viena, drumurile celor doi amici s-au despărţit. S-au regăsit câţiva ani mai târziu, după ce Eminescu a revenit în ţară şi au ajuns colegi în redacţia ziarului „Timpul“ din Bucureşti şi la Junimea.

Eminescu a fost cel care a pledat pentru angajarea lui Caragiale la ”Timpul”. «Nu există în Bucureşti un om mai capabil în ale gazetăriei şi artei ca I. L. Caragiale!»“, ar fi spus poetul despre prietenul său, după cum notează B. Jordan şi Lucian Predescu, autorii cărţii „Tragicul destin al unui scriitor“, apărută în 1939.

Cei doi au revoluţionat redacţia ziarului „Timpul“, schimbând modalitatea de lucru, mânaţi de pasiunea pentru meşteşugul cuvintelor. Pentru că erau firi diferite, între cei doi amici se iscau conflicte care duceau la supărări ce ţineau zile în şir. Romanticul şi visătorul Eminescu era deranjat de ironiile şi de sarcasmul amicului său Iancu. Conflictele se iscau, de cele mai multe ori, pe marginea părerilor contradictorii. Caragiale îl considera pe admiratul Kant al lui Eminescu un moftangiu, iar poetul era deranjat de afirmaţiile amicului său.

Zilele lungi de lucru în redacţie se încheiau seara în oraş, la o carafă de vin. În discuţiile lor, cei doi prieteni atingeau subiecte vaste, de la artă, la filosofie, sau de la literatură, la femei. Aşa se pare că ar fi aflat Caragiale despre iubirea lui Eminescu pentru Veronica Micle.

Tradarea bunului prieten Caragiale

Caragiale a părăsit redacţia ziarului „Timpul“ în 1878 şi a ajuns la „Junimea“ de la Iaşi, condusă de Titu Maiorescu. Ajuns la Iaşi, o cunoaşte pe iubita lui Eminescu, pe Veronica Micle, şi între cei doi se înfiripă o relaţie amoroasă ascunsă. Eminescu, rămas redactor la ziarul „Timpul”, ajungea mai rar la Iaşi şi relaţia cu Veronica se derula mai mult prin intermediul scrisorilor de amor. Blonda pasiune a lui Eminescu a căzut în braţele flegmaticului Caragiale, fără ca poetul rămas la Bucureşti să bănuiască ceva.

Dramaturgul a fost cel care i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când acesta l-a informat că Eminescu are gânduri de însurătoare cu Veronica.

„Caragiale află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului. El îi împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”.

„Canalia!”

Eminescu a aflat, în final, de aventura bunului său prieten cu iubita Veronica chiar de la Maiorescu. Când s-a dus să îi spună criticului că are gânduri de însurătoare, acesta i-ar fi dezvăluit infidelitatea iubitei : „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”. „Canalia!” a fost tot ce-a mai putut spune poetul la adresa amicului său care l-a tradat, după aflarea infidelităţii Veronicăi.

Eminescu l-a ameninţat cu duelul

După aflarea infidelităţii, Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare fizică. Poetul şi-a iertat iubita infidelă, dar nu şi prietenul trădător.

„Pe domnul în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacţiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile şi răspunde-mi apoi dacă ţi le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credinţă. E un om care nu poate fi altfel“, îi scria Eminescu Veronicăi, după reluarea relaţiei, preocupat de detaliile intime ale relaţiei infidele pe care le-ar fi putut dezvălui Caragiale.

Singurele întâlniri între Veronica şi Caragiale, după aflarea infidelităţii, au fost doar prilej de acuzaţii şi reproşuri.

„Într-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu, nu există. L-am întâlnit azi. Mi-a zis că eu nu ţi-am spus, nu ţi-am mărturisit păcatul meu decât ca să sfărâm prietenia ce există între tine şi el. Apropos, zice: «Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuşte!...» şi câte alte prostii. E un adevărat spion. Mi-e groază de tot ce poate fi capabil acest om, dar să-l lăsăm în pace“, îi scria Veronica lui Eminescu despre Caragiale.

În final, Caragiale şi-a cerut transferul ca revizor şcolar la Argeş şi n-a mai călcat prin preajma Veronicăi.

Împăcarea

Când Eminescu a fost lovit de boală şi a dat primele semne de nebunie, reacţia fostului său amic a fost să izbucnească în lacrimi la aflarea veştii. Scena în care Caragiale a aflat despre primul acces de nebunie al prietenului său din tinereţe a fost redată de Titu Maiorescu în Jurnal:

„Duminică, 26 iulie 1883. Înnebuneşte Eminescu. A binecuvântat cu ochii aţintiţi în zid pe doamna Maiorescu şi pe d-ra Livia, l-a strâns în braţe pe d Maiorescu tremurând din toată firea. Veni apoi Caragiale, la dejun, la noi, aflând despre Eminescu începu să plângă”.

Când cei doi s-au revăzut, câţiva ani mai târziu, amintirile din vremea prieteniei de la „Timpul” au fost mai puternice decât cele din perioada trădării, mintea tulburată de boală a lui Eminescu uitând episodul infidelităţii.

$$$

 OMUL PROST...

Gheorghe VĂDUVA 

Bazat doar pe vorba goală, care sună-a plinătate,

omul prost se crede geniu ancorat în veșnicie,

lui nu-i pasă de ridicol, el nu știe că nu știe, 

ci trăiește, ca nimicul, în deplină libertate.

N-are lacrimă pe suflet, nici constrângeri, nici speranță, 

n-are noapte, n-are ziuă, n-are clipă, nici durată, 

lumea lui nu-i, ca la alții, bună, rea sau complicată, 

el trăiește totdeauna în deplină siguranță. 

Nu se teme, nu se plânge, nu se roagă, nu insistă,

lui nu-i trebuie-îndoială, fiindcă nu se îndoiește, 

vrea mereu să se audă, doar de-aceea tot vorbește,

este sigur de ce știe, ce nu știe nu există.

N-are limite, nici garduri, nici regrete, nici ispită, 

niciodată nu se-întreabă dacă verbele-s corecte,  

dacă trebuie să-învețe, de-i perfect sau cu defecte,

Universul n-are margini, iar prostia-i infinită. 

Verva-i pare prea-înțeleaptă, mintea lui îi e destulă,

el se crede arc voltaic într-o stea strălucitoare,  

creier supra-plin de toate, Făt frumos cu ochi de soare, 

cel mai falnic, cel mai sexi, căci prostia-i și fudulă. 

Prostul n-are cum să știe că e prost de-îngheață gheața,

gheața-i pentru el o formă de epuizare-a mării, 

este cel mai cel în toate, demn de demnitatea țării,

vede tot și tot ce vede este-un ghem ce-și neagă ața. 

Prostul nu are complexe, el, lui însuși, își ajunge,

dar e bun de președinte, de savant și de vedetă, 

melodia care-i place este cea de la flașnetă,

boul scrie-o simfonie, leul latră, viespea-împunge… 

Nasul lui e-un rât bontonic, ochii-i văd ce nu se vede, 

în mocirla fără margini, el e-un râmător de frunte,

gândul lui e ca nisipul care suie-n vârf de munte, 

el e cel ce totdeauna brav și demn de el se crede. 

Nu contează ce zic alții, vocea lui e cea mai tare,

la tribună-n parlamente, în budoare sau acasă,

e-încântat de cum se-aude, iar de alte voci nu-i pasă, 

viața lui e ca glazura cu piper, dar fără sare. 

Lui nu-i pasă de angoasă, nici de vremea care trece,

omul prost e ca o noapte exprimată printr-o farsă,

sau ca piatra ruginită, care-și spune piatră arsă,

ca oceanul fără țărmuri, ca un ceai cu apă rece. 

Nu e stâlp de cafenele, nu-i nici lord, nici viclenie,

n-are gânduri fără zare și nici planuri complicate, 

nu e templu pentru alții, nici vreun club de-abilitate,

el e doar un plin de sine, prins c-un bold de-o gămălie. 

Iar prostia-i nu-i ca vremea, nici ca ursul de cavernă,

Nu-i fosilă, nu-i nici clipă; e doar mare și eternă.

Gheorghe Văduva,

Se mai întâmplă câteodată

Să te lovești de câte-un prost

Ce-n mintea lui, infatuată,

Le știe toate pe de rost.

Vorbește de nu-l mai oprești,

Din laude și din povețe..

Nu vede că te plictisești

Și îl asculți din politețe.

Când ai scăpat, mergând alene,

Te-apuca râsul fără rost

Și te mândrești, umflat in pene,

Că tu nu ești așa de prost.

$$$

 Se implinesc 389 de ani de la nasterea lui

 NICOLAE MILESCU 

Neculai Milescu Spătarul, nascut la 1 iunie1636 in Vaslui si decedat in 1708 la Moscova, a fost una dintre cele mai mari personalități din domeniul culturii, științei și diplomației europene de la mijlocul secolului XVII – începutul secolului XVIII 

Cărturar, traducător, călător, geograf și diplomat român, activ atât în Moldova, cât și în Țaratul Rusiei.

El a fost cunoscut si sub numele de Spatarul Milescu-Cârnu. 

Denumirea de „Spătarul” provine de la faptul că o perioadă a deținut funcția de mare spătar la curtea domnului Gheorghe Ghica din Țara Românească (1659-1660) iar porecla Cancelarul Milescu Nas-Cârn de la faptul că a fost mutilat de domnitorul Ștefăniță Lupu conform lui Ion Neculce sau Iliaș Alexandru - după alte surse, pentru a i se potoli presupusele ambiții de a accede la domnie. Un om „însemnat” nu mai putea deveni domnitor.

S-a născut pe moșia tatălui său Gavril, care era posibil de origine aromână, lângă Vaslui. A studiat la Marea Școală a Patriarhiei din Constantinopol și, după ce se întoarce la Iași, este numit "grămătic" , adică secretar al domnului Moldovei Gheorghe Ștefan. 

Între anii 1660 și 1664 a fost reprezentantul țării (capuchehaie) în Imperiul Otoman și apoi trimis ca sol la Berlin și Stockholm și chiar pe lângă Ludovic XIV. 

Milescu vorbea limba română, limba latină, limba greacă și limba rusă. Totodată, cunoștea limbile turcă, franceză, italiană.

. Despre Bucureşti scria: 

„Aşezarea acestui oraş este foarte frumoasă şi veselă, pe o câmpie neîntreruptă, pe care am străbătut-o încă de la ieşirea din Moldova. (...) Oraşul este mai frumos clădit decât Iaşiul, deşi nu este atât de mare. Aproape toate casele au acoperişul de şindrilă. Bisericile, care sunt foarte frumos zidite, împodobesc oraşul.”

Între anii 1661–1668 efectuează prima traducere integrală în limba română a Vechiului Testament. 

L-a urmat pe Gheorghe Ștefan în exilul său la Stockholm și Stettin (1664-1667), și a vizitat Franța pentru a crea o alianță anti-otomană. 

În 1667 era primit la Stockholm ca trimis al fostului domn, Gheorghe Ștefan, „Nicolaus Spadarius, baro ac olim Generalis Walachiae”.. În iulie 1667, Ludovic al XIV-lea răspundea lui Gheorghe Ștefan pentru scrisorile aduse de „le Baron Spatarius, cy-devant vostre Général”.

 În anul 1671 se retrage în Rusia, recomandat fiind de patriarhul Dosoftei al Ierusalimului care i-a scris țarului Aleksei Mihailovici al Rusiei, că la cererea sa, i-l trimite pe Nicolae, fiul lui Gavril: 

„Am aflat că aveți nevoie de un om pravoslavnic, care să cunoască diferite limbi. Vă trimitem așadar pe purtătorul acestei scrisori, Nicolae, fiul lui Gavril, om foarte învățat în latină și slavă, de asemenea în greacă; el va putea să învețe cu repeziciune și rusa și să facă tot felul de tălmăciri...Dumnezeu vi-l trimite! S-a născut în Moldova, dar tatăl său este grec din insula (sic) Peloponezului. El va fi foarte necesar la curtea măriei-voastre.” 

La curtea țarului Aleksei și la școala slavo-greco-latină înființată de Petru Movilă, Milescu face o impresie atât de bună, încât țarul îi încredințează diverse misiuni.

 La 14 decembrie 1671 a fost primit "în rândul curtenilor (dvoreanini) în rîndul celor de la Moscova", ca interpret pentru limbile greacă, latină și română. În Moscova a lucrat în Departamentul solilor (Posolski Prikaz), ca șef al tălmacilor, sub protecția lui Artemon [sau Artimon] Matveev.

 Ion Neculce, în cronica sa O samă de cuvinte scrie că :

 "Și pentru învățătura lui au fost terziman împăratului [Alexei Mihailovici] și învăța și pre fiiul împăratului, pre Petru Alecsievici, carte. Și era la mare cinste și bogăție."

Nicolae Milescu este cunoscut pentru celebrul său periplu prin Orient (1675-1678).

Țarul Aleksei îl trimite în solie în China.

 Expediția durează mai mulți ani. Nicolae Milescu a pornit către China în anul 1675, însoțit de o mare ceată de oameni înarmați (drumurile fiind bântuite de răufăcători) și de alți înalți slujbași ai țarului. 

La destinație, aveau să discute, ca trimiși ai lui Petru I, cu împăratul Chinei, pe nume Kangxi (1654-1722), asupra unor chestiuni legate de hotarele dintre cele două mari puteri. 

Rușii, avizi de pământuri străine încă de pe atunci, începuseră să aibă neînțelegeri cu chinezii, urmare a acțiunilor de ocupare a unor teritorii asiatice .

Relatarea călătoriei întreprinse constituie un adevărat document istoric, pe lângă descrierea moravurilor chinezești, precum şi despre Siberia şi Mongolia. 

Se povestește că împăratul chinez l-a primit pe Milescu ca pe un înalt oaspete, ba chiar că, impresionat de calitățile sale intelectuale, i-a oferit daruri de preț. Este primul român primit de un împărat al Chinei în audienţă.

 A învăţat pe drum şi puţină chineză, impresionându-l pe împărat. Legendele spun că a luat masa cu împăratul şi a primit în dar o piatră preţioasă uriaşă. Misiunea sa a fost un succes răsunător. 

În istoriografia rusă este cunoscut sub numele de Nikolai Spafari (Spatar), fără a se menționa că era roman.

$$$

 E P I G O N I I

                  Mihai EMINESCU

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine

Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,

Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,

Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,

Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,

Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune

Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;

Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?

S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.

S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare

Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,

Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;

Munte cu capul de piatră de furtune detunată,

Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată

Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;

L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,

În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;

Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,

Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,

Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,

Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -

Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;

Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,

Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare

Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,

Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,

Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,

Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,

Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,

Căci pe mucedele pagini stau domniile române,

Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;

Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,

Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,

Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,

Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,

Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,

Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,

Acum secolii străbate, o minune luminoasă,

Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,

Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,

Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,

El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,

https://Versuri.ro/w/5517

O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,

Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,

Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,

Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,

El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,

El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,

Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

...........................

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,

Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,

Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.

S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;

Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;

Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;

Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,

Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,

Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,

Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,

Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,

Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,

Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.

Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,

Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;

Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,

Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,

Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.

O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;

Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,

Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",

Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;

Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;

Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,

Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase

Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită

Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită,

Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.

Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,

Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,

Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;

Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,

Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -

Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.

$$$

 R U I N E L E

Alexandru MACEDONSKI

Sub ziduri uriașe de falnice ruine

Pe care mușchiul verde se-ncleasta și s-atine,

          Îmi place să m-opresc

Și ascultând cum vântul pe sub arcade plânge,

Să reînviez trecutul in za scăldată-n sânge

Cu patime trufașe ș-amor cavaleresc !

Trecut-au multe veacuri p-aceste ziduri sumbre,

Dar turnurile încă, lungind ale lor umbre,

              Titani decapitați,

Se află în picioare și parcă să desfida

Ar vrea și astăzi veacul ce tinde să ucidă

Chiar suveniru-atator împărați !

Ei au trecut !... Și astăzi Bastilii ruinate

Abia pe ici, pe colo, schelete deșirate

              Se-naltă către cer ;

Ei au trecut ! Și astăzi verigile sunt rupte,

Și dup- atâta sânge și dup-atatea lupte

E suveran poporul și toți despoții pier !

Dar ce-a câștigat oare, sărmanu, zbuciumare,

Mai mult ca niciodată în libertatea-i mare

              E sclav și numai sclav :

Ieri sclavul unui singur și azi al tuturora,

Pe cerul libertății se stinge aurora,

Și-nvins este tot dânsul învingătorul brav.

Zdrobeste-te, o, harpă, d-aceste ziduri antici

Și tu ești rămășiță din timpii cei gigantici :

               Tu n-ai ce mai cânta !

Venirea Libertății e-nceperea sclaviei,

Și tu, poete, cată, din timpii bărbăției

O spadă ruginită in piept a-ți împlânta.

$$$

 Plânsul mării

Sandu Catinean 

Aseară-am ascultat cum plânge marea

Şi-am tresărit uimit, la plânsul ei

Pe valuri albe, lin curgea-nserarea

Iar eu oftam așa… fără-un temei

Căci ţărmul mării îmi cânta un cânt

Ce-l murmurau tăceri nedesluşite

Părea că vine dintr-un trist adânc

Învălmășit de voci înăbuşite…

Eu ascultam aceste lungi suspine

De prin străfunduri negre-ntunecate

Și-am deslușit cum voci se căinau

Pe fundul mării-n mii de ani plecate

Am tresărit uimit de perfidia mării

Ce suflete jertfeşte-n val de ape

Căci ea ca și-un călău ce-și face cruce

A conștiinței milă vrea s-adape…

Al mării cânt nu-mi mai era o odă

Ci doar concert de suflete pribege

Şi înfrățit cu-a morţii tânguire

Mi-am spus în gând: ”nici marea n-are lege”…

Sandu Cătinean din Bonţida

”Cel care vine din brazi”

$$3

 PORT-CREIER

Gheorghe Vaduva

Am fost plecat o noapte cu creieru-mi la piață,

prea viscolit de-o iarnă dintr-un pustiu de bine,

să-l vând pe-un dor de stele, din noaptea care vine, 

când voi ajunge, poate, cu ochii-n dimineață. 

Am vrut să-i spun o vorbă, când am plecat de-acasă, 

să-i umplu neuronii c-un strop de nostalgie,

să-i zic ce-mi zice lumea c-ar trebui să știe, 

când umblă printre stele doar în papuci de casă. 

Am vrut să-i spun mai multe și să-l vorbesc de bine – 

credeam că o să-i placă, la toți ne place asta – ,

c-o vorbă chibzuită îți lingușești nevasta,  

când te-a văzut cu alta prin curțile vecine.

Dar Creierul cel Mare nu-i cratiță, nici fustă,

ci Einstein-ul din creștet, mai sus ca Relativul,  

cu el nu-ți ține trucul cu prostul și naivul, 

oricât ești tu de cobră, el tot va fi mangustă. 

Dar vream să sting conflictul, să-l fac doar să zâmbească,

deși-i cam dus cu pluta, el, totuși, guvernează, 

e tare-n constelații, dar, noaptea, nu visează 

și nici nu vrea vreodată din gând să se trezească…

Am vrut să-l rog s-accepte că inima nu-i gheață, 

ci foc venit din Soare și din adâncul Terrei,

că lumea e de toate, da-n foc stă miezul erei,

și chiar de nu-i gândire, simțirea-i mod de viață…

Dar creierul din mine n-ascultă de cuvinte,

și nici de vreo idee ce plânge-un fir de iarbă,

nici de povestea vorbei ce-și râde tâmp în barbă, 

ci doar de-o rațiune ce calcă pe morminte.

Nu pot să-l vând pe-o coapsă și nici pe vreo idee,

mă-ntorc cu el acasă și-l las să aiurească,

să umble printre gânduri și-n gând să se gândească,

iar eu să-mi umplu viața c-o floare și-o femeie…

N-am să-l împac vreodată cu apa și cu focul – 

în fiecare creier, e-un creier care zace,

în fiecare vorbă, e-o vorbă care tace – 

și n-am să-i schimb vreodată cu nenoroc norocul… 

Dar eu, umil port-creier, am alte fascinații

și-o inimă ce bate, cu foc, prin constelații.

Gheorghe Văduva,

București, 02 iunie 2016