$$$

 COPILĂRIA

În rochiță de mătase cu buline colorate,

Alergam prin troscot verde, pe cărările crăpate.

Și eram mai mult desculță, nu-mi păsa de n-am sandale,

Când stârneam pe drumuri colbul și căței din mahalale.

Cautam „colacul babei” pe sub gard și prin ogradă

Și rupeam susanu-n două, ca să-l îndulcesc în grabă...

Da, smulgeam din toți copacii fructe verzi şi poame acre,

Le-adunam pe toate-n poală... erau mare bunătate!

Scotoceam pe mal de râpă, căutam comori ascunse

Și crezându-mă o zână, ascundeam la sân broscuțe...

Nu scăpa de mângâiere nici pisică și nici câine,

I-aduceam pe toți acasă și-i hrăneam pe-ascuns cu pâine...

La bunica în gradină m-ascundeam prin păpușoi,

Rătăcindu-mă, adesea, nu găseam drumu-napoi.

Împleteam cosițe multe din mătăsuri de știuleți

Și-mi făceam păpuși frumoase, să mă laud la băieți...

De copacul cel de șorcov îmi plăcea să mă apropii, 

Dar aveam un fel de frică, să nu dau de „calul popii”...

Fructele erau gustoase, rămâneau mereu pe dinți,

Mă uitam cu „ochi-n patru” să nu dau peste omizi…

Și eram așa de mândră cu cireșe la urechi,

Împleteam din flori coroane, fluturând din sfoare vechi!

Și când mă ruga bunica, îmi părea ceva normal

Să alerg cu căldărușa… după balegă de cal…

Mai furam căpșuni mustoase câteodată… la vecini,

Că erau un pic mai coapte și mai bune la străini…

M-avântam să trec și gardul, curajoasă, prin urzici

Și mă întorceam „sătulă” de căpșune și... bășici...

Uneori aveam în grijă puișorii de găină,

Dar luându-mă cu joaca îi scăpam și prin grădină.

Și când mama mânioasă mă striga cu-atâta zor,

I-aduceam din scai buchete și credeam că-s dalbe flori…

Doamne, buni erau vărzarii cei cu vișină aleasă,

Ne-ntreceam la ploi de sâmburi cu amicii după casă.

Aveam urme de plăcinte de la gură la urechi,

Și purtam o pălărie dintr-o frunză de curechi…

Dar în rest eram cuminte, ajungeam în vârf de nuc,

Să cobor îmi era teamă, însă nu și să mă urc…

Cu umbrela și cu perna mă găsea maica spre seară,

Când, pitită pe sub tufe, îmi făceam căsuțe-n vară…

Mă-ntreceam ades cu vântul, când să șuier mă-nvățam

Și din sâmburi de caise șuieracuri meșteream…

Îmi făceam tartine-alese din pâinică cu zăhar

Și-așteptam să vină cioara să-i aduc un dinte-n dar…

Răscoleam prin poiețică, prin cuibare, după ouă

Și-mi sărea în cap cocoșul cu picioarele-amândouă!

Nu eram fricoasă fată, doar puţin, poate oleacă…

Și-alergam în râu de lacrimi la bunica, sa mă scoată!

Am cântat și la chitară din vioara lui bunicu’…

Și i-am pieptănat arcușul, să văd unde-i scârțâitul?!

Spuneam numai adevărul cu ochi negri de cărbuni

Și-ascundeam cu palma ceafa, unde-i „groapa cu minciuni”.

Număram pe boltă stele, ce dorințele veghează

Când amurgul cel de basme licuricii luminează.

Chiriecii erau sfetnici, ce cântau sub clar de lună

Și mă trimiteau acasă cu un marș de noapte bună…

Și treceam ca eroina pragul casei părintești

Unde mama, supărată, îmi da pilde din povești…

Și pe fonul de mustrare, ca o muzica curată,

Eu făceam bulbuci din spumă în ligheanul cel cu apă…

Azi, mi-aduc aminte gustul răsăritului de vară

Și mărarul din plăcinte și pelinul cel de țară… 

A plecat copilăria… Și, zâmbind, s-a dus departe

În rochiță de mătase, cu buline colorate…

Autor: Diana Sava Daranuța

$$$

 Tot azi o amintim și pe Anișoara Odeanu, pseudonimul literar al Doinei Stella Grațiana Peteanu, n. 28 mai 1912, Pădureni, Timiș - d. 1 septembrie 1972, Lugoj, Timiș. Poetă și prozatoare, a urmat cursurile școlii elementare la Lugoj și pe cele liceale la Liceul de fete din Timișoara(1922 - 1929). Absolventă a Facultății de Litere din București (1929 – 1933), a studiat limba franceză la Dijon și Grenoble (1930 - 1931) și și-a definitivat studiile la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București (1933 - 1936).

Fata lui Codru-Împărat - Anișoara Odeanu

Drumul meu nu se va opri niciodată în cursa vulpii roşcate 

pașii mei dansează mai uşor decât paşii iezilor albi 

versurile mele nu le-a scris pe cer nici un curcubeu 

dar mâine vor ști să le fluiere mierlele toate. 

Tristeţea mea cântă cu vântul prin văi 

nimeni să n'o plângă. Noi trăim după legea noastră. 

După aceea vom râde, căci iată pe poteci îndepărtate 

coboară din munţi spre oraşe, negustorii cu obiecte colorate. 

Iubitul meu e frumos şi liber. E prieten cu cerbii şi luna 

pe noi nu dragostea ne leagă, ne leagă pădurea 

și pădurea are legile ei aspre şi grele. Niciodată legământ 

făcut sub bolta ei, nu s'a putut desface. 

Dansul meu nu face nimănui nici un rău 

dar într'o seară când obosită fi-voi foarte 

potecile vor şti că am plecat spre Soare-Apune 

să-mi sting culorile cu fluturii de aur 

în văgăuna Negurilor Moarte.

Versuri di publicația “Universul literar”, 11 februarie 1939

$$$

 In Memoriam ALEXANDRU JULA (1934 – 2018)

   ★Pe 3 iunie 2018, lumea muzicii românești a pierdut o voce inconfundabilă și un suflet cald: ALEXANDRU JULA, unul dintre cei mai iubiți soliști ai muzicii ușoare.

    ★Cu o carieră care s-a întins pe parcursul a peste 60 de ani, ALEXANDRU JULA a urcat pe marile scene ale țării și a cucerit inimile a generații întregi cu piese precum

   🔘„SOȚIA PRIETENULUI MEU ”,

   🔘„FLOARE DE DOR ” sau  

   🔘„MI-AI SPUS ADIO ”. 

   ★A fost un artist autentic, mereu cu zâmbetul pe buze, dar și un om profund, care a trăit discret, cu demnitate.

   ★Deși era cunoscut și apreciat de o țară întreagă, ALEXANDRU JULA a dus o viață personală extrem de modestă. Nu a fost niciodată căsătorit și nu a avut copii, dar a iubit sincer și a fost iubit de cei apropiați. A locuit în GALAȚI, orașul care l-a adoptat și în care a rămas până la sfârșitul vieții.

    ★ALEXANDRU JULA s-a stins din viață la vârsta de 83 de ani, în urma unui accident vascular cerebral. A fost internat de urgență, dar, din păcate, inima lui caldă a încetat să mai bată. Cu toate acestea, vocea lui continuă să răsune în amintirea celor care l-au ascultat și l-au iubit.

   ★Astăzi, îi aducem un omagiu și îi mulțumim pentru muzica, eleganța și emoția pe care ni le-a dăruit. 

RESPECT!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

$$$

 Cum au ajuns Eminescu şi Caragiale de la prietenie profundă la ură pură. Poetul nepereche a pus problema de a-l provoca la duel pe uriaşul dramaturg.

Autor: Elisabeth Boulean

 

Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale s-au cunoscut în tinereţe, atraşi de pasiunea pentru teatru. Cei mai buni prieteni şi colegi la ziarul ”Timpul” cei doi au sfârşit urându-se din cauza unei femei pe care poetul a vrut să o ia de nevastă.

Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale s-au cunoscut pe vremea când poetul a fost cooptat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca. Cei doi au legat o frumoasă prietenie şi se spune că vreme de un an au fost nedespărţiţi. Caragiale îl admira pe Eminescu şi spunea despre el că „Era nefiresc de frumos... Prea frumos să fie adevărat”.

La rândul lui Eminescu îl considera pe Caragiale: „Un adevărat dandy. Îmbrăcat bine, elegant şi cu multe cunoştinţe despre literatură, dar şi un mare iubitor de teatru“. După ce Eminescu a plecat la studii, la Viena, drumurile celor doi amici s-au despărţit. S-au regăsit câţiva ani mai târziu, după ce Eminescu a revenit în ţară şi au ajuns colegi în redacţia ziarului „Timpul“ din Bucureşti şi la Junimea.

Eminescu a fost cel care a pledat pentru angajarea lui Caragiale la ”Timpul”. «Nu există în Bucureşti un om mai capabil în ale gazetăriei şi artei ca I. L. Caragiale!»“, ar fi spus poetul despre prietenul său, după cum notează B. Jordan şi Lucian Predescu, autorii cărţii „Tragicul destin al unui scriitor“, apărută în 1939.

Cei doi au revoluţionat redacţia ziarului „Timpul“, schimbând modalitatea de lucru, mânaţi de pasiunea pentru meşteşugul cuvintelor. Pentru că erau firi diferite, între cei doi amici se iscau conflicte care duceau la supărări ce ţineau zile în şir. Romanticul şi visătorul Eminescu era deranjat de ironiile şi de sarcasmul amicului său Iancu. Conflictele se iscau, de cele mai multe ori, pe marginea părerilor contradictorii. Caragiale îl considera pe admiratul Kant al lui Eminescu un moftangiu, iar poetul era deranjat de afirmaţiile amicului său.

Zilele lungi de lucru în redacţie se încheiau seara în oraş, la o carafă de vin. În discuţiile lor, cei doi prieteni atingeau subiecte vaste, de la artă, la filosofie, sau de la literatură, la femei. Aşa se pare că ar fi aflat Caragiale despre iubirea lui Eminescu pentru Veronica Micle.

Tradarea bunului prieten Caragiale

Caragiale a părăsit redacţia ziarului „Timpul“ în 1878 şi a ajuns la „Junimea“ de la Iaşi, condusă de Titu Maiorescu. Ajuns la Iaşi, o cunoaşte pe iubita lui Eminescu, pe Veronica Micle, şi între cei doi se înfiripă o relaţie amoroasă ascunsă. Eminescu, rămas redactor la ziarul „Timpul”, ajungea mai rar la Iaşi şi relaţia cu Veronica se derula mai mult prin intermediul scrisorilor de amor. Blonda pasiune a lui Eminescu a căzut în braţele flegmaticului Caragiale, fără ca poetul rămas la Bucureşti să bănuiască ceva.

Dramaturgul a fost cel care i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când acesta l-a informat că Eminescu are gânduri de însurătoare cu Veronica.

„Caragiale află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului. El îi împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”.

„Canalia!”

Eminescu a aflat, în final, de aventura bunului său prieten cu iubita Veronica chiar de la Maiorescu. Când s-a dus să îi spună criticului că are gânduri de însurătoare, acesta i-ar fi dezvăluit infidelitatea iubitei : „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”. „Canalia!” a fost tot ce-a mai putut spune poetul la adresa amicului său care l-a tradat, după aflarea infidelităţii Veronicăi.

Eminescu l-a ameninţat cu duelul

După aflarea infidelităţii, Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare fizică. Poetul şi-a iertat iubita infidelă, dar nu şi prietenul trădător.

„Pe domnul în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacţiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile şi răspunde-mi apoi dacă ţi le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credinţă. E un om care nu poate fi altfel“, îi scria Eminescu Veronicăi, după reluarea relaţiei, preocupat de detaliile intime ale relaţiei infidele pe care le-ar fi putut dezvălui Caragiale.

Singurele întâlniri între Veronica şi Caragiale, după aflarea infidelităţii, au fost doar prilej de acuzaţii şi reproşuri.

„Într-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu, nu există. L-am întâlnit azi. Mi-a zis că eu nu ţi-am spus, nu ţi-am mărturisit păcatul meu decât ca să sfărâm prietenia ce există între tine şi el. Apropos, zice: «Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuşte!...» şi câte alte prostii. E un adevărat spion. Mi-e groază de tot ce poate fi capabil acest om, dar să-l lăsăm în pace“, îi scria Veronica lui Eminescu despre Caragiale.

În final, Caragiale şi-a cerut transferul ca revizor şcolar la Argeş şi n-a mai călcat prin preajma Veronicăi.

Împăcarea

Când Eminescu a fost lovit de boală şi a dat primele semne de nebunie, reacţia fostului său amic a fost să izbucnească în lacrimi la aflarea veştii. Scena în care Caragiale a aflat despre primul acces de nebunie al prietenului său din tinereţe a fost redată de Titu Maiorescu în Jurnal:

„Duminică, 26 iulie 1883. Înnebuneşte Eminescu. A binecuvântat cu ochii aţintiţi în zid pe doamna Maiorescu şi pe d-ra Livia, l-a strâns în braţe pe d Maiorescu tremurând din toată firea. Veni apoi Caragiale, la dejun, la noi, aflând despre Eminescu începu să plângă”.

Când cei doi s-au revăzut, câţiva ani mai târziu, amintirile din vremea prieteniei de la „Timpul” au fost mai puternice decât cele din perioada trădării, mintea tulburată de boală a lui Eminescu uitând episodul infidelităţii.

$$$

 OMUL PROST...

Gheorghe VĂDUVA 

Bazat doar pe vorba goală, care sună-a plinătate,

omul prost se crede geniu ancorat în veșnicie,

lui nu-i pasă de ridicol, el nu știe că nu știe, 

ci trăiește, ca nimicul, în deplină libertate.

N-are lacrimă pe suflet, nici constrângeri, nici speranță, 

n-are noapte, n-are ziuă, n-are clipă, nici durată, 

lumea lui nu-i, ca la alții, bună, rea sau complicată, 

el trăiește totdeauna în deplină siguranță. 

Nu se teme, nu se plânge, nu se roagă, nu insistă,

lui nu-i trebuie-îndoială, fiindcă nu se îndoiește, 

vrea mereu să se audă, doar de-aceea tot vorbește,

este sigur de ce știe, ce nu știe nu există.

N-are limite, nici garduri, nici regrete, nici ispită, 

niciodată nu se-întreabă dacă verbele-s corecte,  

dacă trebuie să-învețe, de-i perfect sau cu defecte,

Universul n-are margini, iar prostia-i infinită. 

Verva-i pare prea-înțeleaptă, mintea lui îi e destulă,

el se crede arc voltaic într-o stea strălucitoare,  

creier supra-plin de toate, Făt frumos cu ochi de soare, 

cel mai falnic, cel mai sexi, căci prostia-i și fudulă. 

Prostul n-are cum să știe că e prost de-îngheață gheața,

gheața-i pentru el o formă de epuizare-a mării, 

este cel mai cel în toate, demn de demnitatea țării,

vede tot și tot ce vede este-un ghem ce-și neagă ața. 

Prostul nu are complexe, el, lui însuși, își ajunge,

dar e bun de președinte, de savant și de vedetă, 

melodia care-i place este cea de la flașnetă,

boul scrie-o simfonie, leul latră, viespea-împunge… 

Nasul lui e-un rât bontonic, ochii-i văd ce nu se vede, 

în mocirla fără margini, el e-un râmător de frunte,

gândul lui e ca nisipul care suie-n vârf de munte, 

el e cel ce totdeauna brav și demn de el se crede. 

Nu contează ce zic alții, vocea lui e cea mai tare,

la tribună-n parlamente, în budoare sau acasă,

e-încântat de cum se-aude, iar de alte voci nu-i pasă, 

viața lui e ca glazura cu piper, dar fără sare. 

Lui nu-i pasă de angoasă, nici de vremea care trece,

omul prost e ca o noapte exprimată printr-o farsă,

sau ca piatra ruginită, care-și spune piatră arsă,

ca oceanul fără țărmuri, ca un ceai cu apă rece. 

Nu e stâlp de cafenele, nu-i nici lord, nici viclenie,

n-are gânduri fără zare și nici planuri complicate, 

nu e templu pentru alții, nici vreun club de-abilitate,

el e doar un plin de sine, prins c-un bold de-o gămălie. 

Iar prostia-i nu-i ca vremea, nici ca ursul de cavernă,

Nu-i fosilă, nu-i nici clipă; e doar mare și eternă.

Gheorghe Văduva,

Se mai întâmplă câteodată

Să te lovești de câte-un prost

Ce-n mintea lui, infatuată,

Le știe toate pe de rost.

Vorbește de nu-l mai oprești,

Din laude și din povețe..

Nu vede că te plictisești

Și îl asculți din politețe.

Când ai scăpat, mergând alene,

Te-apuca râsul fără rost

Și te mândrești, umflat in pene,

Că tu nu ești așa de prost.

$$$

 Pe 2 iunie 1821 s-a născut ION C. BRATINU , personalitate macanta vieţii politice româneşti. 

Ion C. Brătianu a pus bazele Partidului Naţional Liberal (1875), pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii şi a contribuit decisiv la aducerea în ţară a principelui Carol I de Hohenzollern. 

Ion C. Brătianu a decedat la 4 mai 1891.

Cum a ajuns Ionel Brătianu președintele PNL și prim-ministru al României

Mihaela STOICA 

 

De la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Ionel Brătianu a început să joace un rol tot mai mare pe scena politică din România.

 În 1895, devine membru al Parlamentului României, fiind ales deputat de Gorj. Iar din 12 martie 1907 până la data de 5 decembrie 1909, Brătianu ocupă funcția de ministru de Interne. Sfârșitul anului 1908 va marca o nouă evoluție în cariera politică a lui Ionel Brătianu.

Problemele de sănătate tot mai grave ale prim-ministrului liberal D.A. Sturdza au creat frământări atât în cadrul PNL, cât și în viața politică românească.

 Ajuns într-o fază acută a unei boli mai vechi, D.A. Sturdza a plecat în decembrie 1908 la München pentru tratament de unde, la 14 decembrie 1908, a transmis regelui Carol I, printr-o scrisoare, demisia sa din fruntea guvernului.

 Demisia lui Sturdza ridica probleme atât regelui Carol, cât și liberalilor care trebuiau să își aleagă urgent un nou președinte de partid, dar și să propună un nou prim-ministru.

Ionel Brătianu era susținut de generația tânără de liberali, dar și de nume grele din cadrul partidului care i-au recunoscut meritele sale, de „bun om politic și de bun organizator”, de care dăduse dovadă în cursul ultimelor guvernări.

 Problema „succesiunii” a fost discutată în casa lui Mihail Pherekyde, la 27 decembrie 1908 de către Eugeniu Carada, P.S. Aurelian, Spiru Haret și Emil Costinescu, toți l-au sprijinit pe Ionel Brătianu. 

În aceeași zi, Birourile Parlamentului au fost convocate într-o ședință extraordinară și au admis soluția propusă, iar regele Carol I l-a numit pe Ionel Brătianu, prin decret regal, președinte al Consiliului de Miniștri.

În luna ianuarie 1909 (11/24 ianuarie) este convocat și Congresul Partidului Național Liberal pentru alegerea președintelui partidului.

 Încă de la deschidere, P.S. Aurelian, președintele Senatului, și Mihail Pherekyde, președintele Adunării Deputaților, au propus participanților alegerea lui Ionel Brătianu în fruntea partidului.

Propunerea a mai fost susținută de generalul Budişteanu, vicepreședinte al Senatului, Emil Costinescu, ministrul Finanțelor, Constantin Stere, N. Gane și Ilarie Izvoranu. 

Apoi, în ovațiile participanților la congres, Mihail Pherekyde a dat citire moțiunii prin care

 „Membrii Partidului Național Liberal, adunați în București, în sala Băilor Eforiei, în ziua de 11 ianuarie 1909, reprezentând întreaga organizație a Partidului Liberal din toată țara, declară și recunosc pe lon LC. Brătianu președinte al Comitetului Executiv și conducător al Partidului Național Liberal”.

Alegerea lui Ionel Brătianu în fruntea Partidului Național Liberal n-a însemnat doar o simplă înlocuire a unui preşedinte cu un altul. Ea a reprezentat și o victorie a tinerei generații de liberali, iar schimbul de generații în cadrul partidului s-a petrecut mult mai rapid. Alegerea lui Ion I.C. Brătianu ca preşedinte a însemnat și o întărire a unității partidului.

În ziua următoare Congresului Partidului Național Liberal a avut loc investitura lui Ionel Brătianu ca prim-ministru al țării de către Parlament.

În ședința Senatului din 12 ianuarie 1909, acesta din urmă a dat citire mesajului regal, prin care se comunica primirea demisiei lui D.A. Sturdza şi numirea lui Ion I.C. Brătianu ca preşedinte al Consiliului de Miniştri și ad-interim la Externe.

La intervenția lui C. Dissescu, care apreciase actul drept neconstituțional, deoarece ar fi trebuit mai întâi să demisioneze întregul guvern, Brătianu i-a răspuns cu calm că demisia lui Sturdza nu a fost una politică, ci din motive de sănătate, încât situația creată nu implica retragerea guvernului, iar excepția de neconstituționalitate nu poate fi invocată.

Guvernul liberal condus de Ionel Brătianu a rămas la conducerea României până la 27 decembrie 1910.

$$$

 E P I G O N I I

                  Mihai EMINESCU

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine

Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,

Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,

Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,

Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,

Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune,

Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune

Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;

Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?

S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.

S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare

Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,

Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;

Munte cu capul de piatră de furtune detunată,

Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată

Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;

L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,

În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;

Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,

Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,

Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,

Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -

Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;

Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,

Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare

Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,

Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,

Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,

Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,

Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,

Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,

Căci pe mucedele pagini stau domniile române,

Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;

Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,

Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,

Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,

Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,

Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,

Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,

Acum secolii străbate, o minune luminoasă,

Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,

Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,

Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,

El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,

https://Versuri.ro/w/5517

O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,

Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,

Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,

Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,

El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,

El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,

Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

...........................

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,

Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,

Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.

S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;

Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;

Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;

Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,

Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ,

Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,

Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,

Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,

Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,

Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.

Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,

Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;

Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,

Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,

Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.

O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;

Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,

Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",

Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;

Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;

Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,

Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase

Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită

Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită,

Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,

Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.

Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,

Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,

Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;

Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,

Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -

Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.