$$$

 

,, Caii sălbatici de la Letea, din Delta Dunării, trăiesc liberi de 200 de ani. Descendenți ai cailor aduși de țărani, peste 1.000 de exemplare galopează prin pădurea seculară. În 2023, un armăsar de 20 de ani a fost surprins conducând turma prin mlaștini.

În inima Deltei Dunării, unde canalele se strecoară tăcut printre stufărișuri și liniștea e întreruptă doar de fâlfâitul aripilor de pelican sau de trosnetul vântului printre sălcii, trăiesc, liberi și semeți, caii sălbatici de la Letea. Sunt una dintre cele mai spectaculoase prezențe ale naturii din România, o apariție aproape ireală în peisajul mlăștinos și sălbatic al celei mai mari delte din Europa.

Acești cai nu au fost întotdeauna sălbatici. Se crede că sunt descendenți ai cailor aduși în zonă de țărani, pescari și coloniști lipoveni, cu peste 200 de ani în urmă. O parte dintre ei au fost abandonați în timpul retragerilor armate, secetei, foametei sau în contextul schimbărilor sociale și economice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Alții au evadat sau au fost lăsați liberi intenționat. Însă, odată ajunși în sălbăticie, natura i-a transformat. Astăzi, trăiesc fără stăpân, în grupuri organizate, rezistând iernilor aspre, verilor toride și pericolelor dintr-un mediu care nu iartă.

Populația lor s-a dezvoltat în mod natural, iar în prezent se estimează că peste 1.000 de exemplare cutreieră zona pădurii Letea și împrejurimile ei. Aceștia nu trăiesc în haite haotice, ci în turme bine organizate, conduse de un armăsar dominant care are grijă de femele și de mânji. Fiecare turmă are teritoriul ei și se deplasează între pășuni, dune de nisip și marginea pădurii în căutare de hrană și apă.

Pădurea Letea este ea însăși un fenomen spectaculos — cea mai veche rezervație naturală din România, declarată încă din 1938. Este o pădure subtropicală de tip luncă, cu stejari seculari, liane sălbatice și dune de nisip care amintesc de peisaje aproape exotice. Aici, caii au găsit adăpost și hrană, într-un mediu puțin alterat de om. Deși se apropie uneori de sate sau gospodării, caii sălbatici își păstrează instinctul de supraviețuire și libertate.

În anul 2023, un moment impresionant a fost surprins de cercetători și fotografi ai unei organizații de conservare: un armăsar de aproximativ 20 de ani conducea cu autoritate o turmă întreagă printr-o zonă mlăștinoasă din marginea pădurii. Calul, înalt, cu coamă zburlită de vânt și privire atentă, părea să cunoască fiecare cotitură, fiecare zonă sigură, ghidând turma cu experiența acumulată în zeci de ierni și veri. În spatele lui, zeci de iepe și mânji îl urmau fără ezitare. Era imaginea perfectă a naturii neîmblânzite, dar organizate — o societate în miniatură, născută din adaptare și instinct.

Acești cai nu sunt protejați oficial ca o specie sălbatică, deși trăiesc în libertate. De-a lungul anilor, au existat controverse legate de statutul lor — unii îi consideră dăunători pentru ecosistem, alții îi văd ca parte integrantă a patrimoniului natural al Deltei. Unele ONG-uri și organizații pentru drepturile animalelor luptă pentru conservarea și protecția lor, încercând să prevină capturarea sau vânzarea lor ilegală.

Caii sălbatici de la Letea sunt un simbol al libertății, dar și al supraviețuirii. Ei nu cer nimic, nu au fost dresați, nu au fost îmblânziți. Trăiesc după propriile legi, în armonie cu natura și în ciuda condițiilor uneori dure. Sunt o dovadă vie că și ceea ce omul a abandonat poate deveni parte valoroasă a unui ecosistem, dacă natura este lăsată să-și urmeze cursul.

Astăzi, mulți turiști vin în Deltă nu doar pentru peisajele acvatice, pelicani și stuf, ci și pentru șansa rară de a zări, chiar și de la distanță, o turmă de cai galopând liber printre copacii contorsionați ai pădurii Letea. Este un spectacol mut, dar memorabil. O amintire care rămâne în sufletul oricărui călător.

Acești cai nu sunt doar animale. Sunt parte din istoria tăcută a locului. O moștenire vie, care respiră, aleargă și ne amintește ce înseamnă să trăiești simplu, dar demn, în sânul naturii."

~Text preluat ~

$$$

 Anna Magnani – actrița italiană emblematică, care a cucerit lumea prin interpretările sale tulburătoare ale femeilor din clasele modeste, în filmele neorealistice. Prima actriță italiană distinsă cu Premiul Oscar pentru cel mai bun rol feminin. Iată câteva dintre aforismele sale memorabile, pline de spirit, ironie și curaj:

— E mai ușor să trăiești cu un geniu decât cu un idiot.

— Fată bătrână e femeia care a spus „nu” cu o dată mai mult decât trebuia.

— Femeia care se subestimează trage în jos prețul tuturor femeilor.

— Dumnezeu ne-a dat rudele, dar, slavă cerului, prietenii ni-i alegem singuri.

— Divorțata: femeia care s-a măritat ca să nu lucreze și acum lucrează doar ca să nu se mai mărite.

— Când viața ta se apropie de final, știi deja prea bine cum ar fi trebuit s-o începi.

— Faima are un mare defect: nu poți fugi de ea.

— „Frankenstein” e cartea care ne arată ce se întâmplă când un bărbat încearcă să facă un copil fără o femeie.

— Soarta ne poate doborî în genunchi, dar nu ne poate obliga să ne târâm.

— Un sărut poate fi o virgulă, un semn de întrebare sau un semn de exclamare.

— Fiecare rid al meu e o poveste din viața mea. Nu renunț la niciunul, pentru că pe fiecare l-am plătit scump.

— Pe măsură ce îmbătrânesc, nu vreau să par mai tânără — vreau să par mai fericită.

©️ Anna Magnani

$¢$

 ,,Elefanții sunt înotători excelenți, folosindu-și trompa ca snorkel pentru a respira. În Delta Okavango din Botswana, ei traversează adesea râuri și canale, înotând distanțe mari prin apă. Această abilitate le permite să migreze și să caute hrană în zone acvatice întinse. Doar o mică parte din elefanți au fost observați parcurgând distanțe de mai mulți kilometri, iar în 2023, comportamente similare au fost documentate de cercetători în regiunea deltei.

Când ne imaginăm elefanții africani, de obicei îi vedem traversând savanele, ridicând nori de praf în urma lor, cu pași grei și demni, în turme strâns legate. Însă puțini știu că acești colosi terestri ascund o abilitate surprinzătoare: sunt înotători desăvârșiți, capabili să parcurgă distanțe impresionante prin apă. Este o calitate rar întâlnită în rândul animalelor de talie mare și cu o asemenea greutate – dar elefanții o posedă din plin și o folosesc cu o naturalețe uimitoare.

Ceea ce le permite să înoate atât de bine este, în parte, trompa lor versatilă, pe care o folosesc ca pe un adevărat snorkel. Atunci când corpul lor masiv este aproape complet scufundat, trompa rămâne ridicată deasupra apei, permițându-le să respire fără dificultate. În acest mod, elefanții pot traversa râuri, lacuri sau canale adânci fără să se oprească și fără a intra în panică – o dovadă de adaptabilitate extraordinară.

Unul dintre cele mai spectaculoase locuri în care această abilitate este pusă în practică este Delta Okavango din Botswana, una dintre cele mai bogate și mai diverse regiuni umede din Africa. Aici, elefanții se confruntă adesea cu necesitatea de a traversa canale largi, ape adânci sau terenuri mlăștinoase, mai ales în timpul sezonului ploios, când delta se umple și transformă întreaga regiune într-un adevărat labirint acvatic.

Pentru elefanți, aceste traversări nu sunt doar un exercițiu de rezistență fizică, ci o necesitate vitală. Ei trebuie să migreze în mod constant în căutarea hranei și a apei, iar multe dintre sursele cele mai bogate de vegetație se află tocmai în mijlocul acestor zone acvatice. Capacitatea de a înota le oferă un avantaj imens în fața altor erbivore mai limitate în mobilitate. Înotul devine astfel o punte între supraviețuire și abundență.

Deși toți elefanții sunt, în teorie, capabili să înoate, doar o parte dintre ei parcurg în mod regulat distanțe mari prin apă. Traversările de mai mulți kilometri sunt mai rare și apar de obicei în turmele cele mai mobile sau în rutele migratoare tradiționale. Aceste comportamente nu sunt întotdeauna ușor de observat, deoarece elefanții se deplasează adesea prin zone greu accesibile oamenilor.

Totuși, în 2023, cercetători care monitorizează fauna din Delta Okavango au reușit să documenteze în detaliu acest fenomen, folosind drone, camere ascunse și coliere cu GPS. Ei au surprins imagini cu turme întregi traversând canale adânci, înotând coordonat, fără haos sau teamă. Elefanții păreau relaxați și obișnuiți cu acest mediu, uneori chiar jucându-se în apă, ridicându-și trompa ca pe o antenă.

Descoperirile au oferit date valoroase despre rutele lor acvatice, duratele de înot, comportamentul în grup și momentele din zi în care preferă să traverseze. Totodată, aceste observații pot contribui semnificativ la protejarea habitatelor naturale, prin trasarea unor coridoare de migrație esențiale, care să nu fie întrerupte de construcții sau activități umane.

Înotul elefanților este și o expresie a relației lor profunde cu apa – nu doar ca element de hidratare, ci ca spațiu de deplasare, joacă și răcorire. Într-o lume în care zonele umede sunt tot mai amenințate de schimbările climatice, comportamentele acvatice ale elefanților devin un semnal de alarmă: protejarea acestor ecosisteme înseamnă protejarea unor specii emblematice și a echilibrului natural.

Așadar, elefanții africani nu sunt doar stăpânii uscatului, ci și navigatori ai apelor. Înotul lor, cândva o simplă curiozitate, devine tot mai mult o cheie de înțelegere a inteligenței, adaptabilității și nevoilor reale ale acestor uriași blânzi. Și poate că, în dansul lor lent printre stuf și valuri, ne oferă o lecție despre cum să ne mișcăm prin lume: cu forță, dar și cu grație, în ritmul naturii."

~Text preluat ~

$¢$

 21 mai 1932 s-a născut Ileana Vulpescu, a fost o filologă, lexicografă, prozatoare, romancieră și traducătoare română.

A fost soția poetului și traducătorului Romulus Vulpescu.

Ileana Vulpescu a scris proză și teatru, a tradus din literaturile engleză, franceză și spaniolă, și a semnat versiuni în limba franceză din literatura modernă și contemporană românească.Distinsă cu medalia Ordinului Național „Steaua României”. (d. 12 mai 2021).

###

 

UN LUCRU IMPORTANT DE ȘTIUT:

ÎMPĂRĂTEASA ELENA ESTE MAMA ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN ! (ȘI NICIDECUM SOȚIA LUI, PRECUM CRED UNII DINTRE CREȘTINI !)

Sfânta Elena, o împărăteasă pe urmele Mântuitorului... - Misiunea Împărătesei Elena la Ierusalim.

Împăratul Constantin a trimis-o la Ierusalim pe mama sa, evlavioasa împărăteasă Elena, ca să descopere locul unde a fost îngropat Mântuitorul şi unde este lemnul Sfintei Cruci. Totodată, împărăteasa Elena avea misiunea să se închine pe Golgota şi la Sfântul Mormânt al Mântuitorului. Pentru împlinirea acestei misiuni, împărăteasa Elena s-a rugat lui Dumnezeu împreună cu Macarie episcopul Cetăţii Ierusalim.

Pe Dealul Golgotei s-au descoperit trei cruci. Pentru a identifica adevărata cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul, trupul mort al unei femei care trecea pe acolo pentru a fi dus spre îngropare, a fost aşezat lângă fiecare cruce și atins de ea. Trupul mort a înviat imediat ce a fost aşezat pe crucea Mântuitorului. În data de 14 septembrie 326, episcopul Macarie, a adus crucea şi-a înălţat-o în faţa mulţimii. De atunci, ziua de 14 septembrie a devenit Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. 

Împărăteasa Elena a înălţat apoi mai multe lăcaşuri sfinte printre care: Biserica Sfântului Mormânt, Biserica din Bethleem şi Biserica din Nazaret.

Despre Împărăteasa Elena, documentele vremii menţionează că a fost prima femeie care şi-a eliberat sclavii şi i-a ajutat mult pe creştinii persecutaţi.

Împărăteasa Elena a murit la scurt timp după pelerinajul din Țara Sfântă, în 329 sau 330, se pare că la Nicomidia. Eusebiu de Cezareea istorisește că a fost înmormântată într-o cetate imperială, într-un mormânt împărătesc, dar nu numește locul. Împăratul Constantin cel Mare i-a făcut un sarcofag de marmură, artefact ce se păstrează până astăzi în Muzeul Vaticanului. Trupul Sfintei Elena se află într-o mănăstire de lângă Veneția, pe o insulă ce-i poartă numele, păstrat într-un sicriu de sticlă, într-o biserică romano-catolică. 

Pentru rugăciunile Sfintei Împărătese Elena (care nu de mult a vizitat țara noastră!) și ale fiului ei, Constantin, Doamne miluiește și mântuiește sufletele noastre!

Sursa: Basilica.ro

$$$

 

🌹Potrivit studiilor efectuate de geologi și de paleontologi, trandafirii au apărut pe pământ înaintea apariției omului. 

🌹Cercetătorii au găsit urme de petale de trandafiri pe bucăți de cărbune vechi de peste 50 de milioane de ani. 

🌹Prima mențiune scrisă despre trandafirul sălbatic provine din Grecia Antică, din secolul al IV-lea î.Hr. În scrierile istoricului grec Teofrast, este menționat un trandafir sălbatic – Rosa galica. 

🌹Potrivit lui Teofrast, grecii culegeau trandafirii, dar se ocupau și de cultivarea tufișurilor de trandafiri. 

🌹În perioada romană, petalele de trandafiri erau utilizate pentru a decora străzile pe care treceau armatele victorioase. 

🌹În secolul XV, trandafirii au folosit ca simbol al puterilor care se luptau pentru controlul Angliei. Trandafirul Alb simboliza York, iar trandafirul roșu Lancaster. Ca urmare, conflictul dintre cele două tabere a fost cunoascut drept, ”Razboiul Rozelor”.

🌹Semnificația culorii trandafirilor:

-Trandafiri roșii: DRAGOSTE;

-Trandafiri albi: PURITATE;

-Trandafiri roz: ADMIRAȚIE;

-Trandafiri galbeni: PRIETENIE;

-Trandafiri portocalii: ENTUZIASM;

-Trandafiri mov: FASCINAȚIE;

-Trandafiri verzi: ECHILIBRU;

-Trandafiri albaștri: MISTER.

Sursa: Inginerie Didactică

$$$

 

În 1607,o fetiță s-a născut în Köln care ar sfida în liniște orice regulă pe care lumea o avea pentru ea.

Numele ei era Anna Maria van Schurman,iar la vârsta de trei ani deja știa să citească .

Până la unsprezece,ea stăpânise deja limba latina și îl cita pe Seneca. 

Apetitul ei pentru cunoaștere nu avea limite,a mers mai departe și a  învețat ebraică,arabă și aramaică, alături de teologie,matematică, astronomie și artă.

Fetele la vremea ei erau așteptate să se căsătorească,să brodeze și să rămână tăcute. 

Dar tatăl Annei credea în mintea ei 

la fel au crezut și oamenii de știință care au ajuns să o cunoască. 

Când familia ei s-a mutat la Utrecht, ea a fost atrasă de universitate,dar femeile nu aveau voie să participe. Așa că au făcut un compromis: Anna putea asculta prelegeri,dar numai în spatele unei cortine, pentru ca bărbații să nu fie „distrași”.

Ea a fost de acord și a absolvit facultatea.

Apoi ea a scris ceva care a facut la momentul respectiv valuri în toată Europa.

A scris o disertație în latină  argumentând că femeile merită o educație egală cu bărbații. 

Cuvintele ei au ajuns la gânditori precum Descartes. 

Anna a devenit  atunci vocea fiecărei fete strălucite căreia i s-a spus să tacă.

Mai târziu în viață,ea s-a alăturat unei comunități radicale care a tratat femeile ca pe egale, alegând o viață de credință și filosofie comună în locul faimei și alinării. 

Criticii au numit-o naivă. 

Dar ea nu a ezitat niciodată.

Anna Maria van Schurman nu a fost doar „Steaua lui Utrecht. ”

Ea a fost o forță a intelectului, artei și curajului. 

Viața ei ne amintește că tavanele de sticlă nu se sparg întotdeauna cu o bubuitură,ci uneori se crapă de o strălucire liniștită.