$$$

 IOAN ALEXANDRU

În anii '80, Ioan Alexandru nu numai că era ca unul dintre cei mai mari poeţi religioşi în viaţă, dar se manifesta şi ca unul dintre cei mai curajoşi cetăţeni ai regimului comunist. Poetul născut în noaptea de Crăciun a anului 1941, parcă predestinat să trăiască fiorul mistic, a susţinut la Universitatea din Bucureşti un curs de ebraică prin care le vorbea studenţilor despre Dumnezeu şi le descifra tainele limbii în care Elohim se adresa patriarhilor biblici şi profeţilor care l-au vestit pe Iisus Hristos.

Era un lucru nemaiîntâlnit şi de o libertate extraodinară ce se petrecea la acel curs. Nu se ştie cum a fost aprobat acel curs. Se pare că autorităţile au fost deranjate din ce în ce mai mult de existenţa lui. La un moment dat, se adunau prea mulţi tineri şi se auzeau lucruri peste care regimul dorea tăcere adâncă.

Se ştia că erau şi securişti în sală, veniţi sub masca interesului pentru cuvântul inspirat al poetului, deşi se vedea clar pentru ce sunt acolo. La început, Ioan Alexandru a fost lăsat să-şi ţină cursul, dar cu cât se ducea vestea mai mult despre el şi participau mai mulţi oameni, cu atât era mai rău văzut. Astfel încât, în vara lui 1989, atât poetul, cât şi unii apropiaţi ai lui, au fost anchetaţi la Securitate.

"Am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei"

 Cursul de ebraică într-o lume osificată în laude la adresa dictatorilor a făcut vâlvă prin lauda la adresa Creatorului. Studenţii simţeau că participă la ceva extraordinar. Veneau să-l asculte pe Ioan Alexandru nu doar studenţii lui, ci şi liceeni entuziaşti, cursanţi de la facultăţi ce nu aveau nici o legătură cu literatura şi chiar oameni de cultură. A fost văzut în sală de câteva ori părintele Nicolae Steinhardt, care fusese unul dintre prigoniţii regimului, care suferise în temniţă, el însuşi încă urmărit de Securitate.

Unul dintre foştii martori ai acelei vremi a fost inginerul Silviu Despa, care, vrăjit de personalitatea poetului, a căpătat altă viziune asupra vieţii, iar mintea şi sufletul i s-au deschis spre credinţa în Dumnezeu. Ne-a povestit unele lucruri de atunci.

"Eram încă licean când, prin anii '80, umblam prin bisericile din Bucureşti după hrană spirituală şi cunoştinţe teologice.  

Am avut şansa ca în familie să descopăr prin credinţa mamei o lume spirituală cu valori întemeiate pe morala creştină. Regimul acelor vremi nu oferea decât surogatul de ideologie ateist-comunistă pe care încercau să-l inoculeze, prin liderii de opinie ai timpului, tinerilor lipsiţi de educaţie religioasă. La finele liceului, am auzit de la un profesor de sport, pasionat de poezie, de interesantele prelegeri ţinute de Ioan Alexandru la Universitate. Am fost prezent din curiozitate la acest curs facultativ şi am descoperit mai mult decât cursul în sine de limba şi literatura ebraică, am descoperit în discursul său o manifestare publică a credinţei în Iisus Hristos într-un spaţiu universitar, un lucru cu totul ieşit din comun în acele vremuri. Am simţit din primul moment că întreaga sa tărie de caracter şi mai ales curajul de care dădea dovadă proveneau din comoara de înţelepciune ascunsă în buna interpretare a Sfintei Scripturi. La cursul lui Alexandru, călugărul Nicu Steinhardt era o prezenţă stridentă şi inconfundabilă în rasa lui de monah. Dacă nu mă înşel, la cursul de la Arte venea şi Andrei Pleşu", povesteşte Silviu Despa.

"Întotdeauna venea la curs cu Sfânta Scriptură, scrisă cu literele vechi ebraice. Era plină de notiţe şi sublinieri. Analiza fiecare cuvânt scris, încercând să-i pătrundă înţelesul spiritual şi filologic. Desfolia înţelesurile cuvintelor până ajungea la miezul de foc al lor care se arăta energizant, plin de încărcătură spirituală. Parcă am şi acum în faţa ochilor pe Ioan la catedră cu Biblia, mare, îmbrăcată într-o hăinuţă mov, deschizând-o de la sfârşit, întrucât era scrisă în textul original ebraic care se citeşte invers decât suntem noi obişnuiţi. La fel de însemnată era şi Septuaginta, Vechiul Testament scris în greaca veche, din care ne citea adesea. Erau comentate cuvintele greceşti în spaţiile dintre rânduri pentru a desluşi mai bine înţelesul lor. Punea preţ pe interpretarea lor corectă. Îmi aduc aminte de îndemnul său către studenţi: «Folosiţi aceşti ani de foc din viaţa dumneavoastră, învăţaţi limbile ce păstrează cuvintele Domnului în Evanghelii şi Scripturi: greaca veche şi ebraica proorocilor, apoi latina sfinţilor strămoşi fără de care nu se poate lucra cum se cuvine în ogorul mântuirii»", îşi aminteşte fostul cursant al lui Ioan Alexandru.  

Era chiar atât de liber poetul să ţină acel curs? Silviu Despa ne spune: "Ioan Alexandru a fost şicanat, făcut nebun, ameninţat, dar cred că a fost şi protejat de anumite personalităţi ale timpului. Cursul său a fost susţinut pe învăţătura Mântuitorului, care spune «Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii». A fost ajutat, desigur apărat la nivel formal, şi de doctoratul sau masteratele în literatura comparată sau limbi moarte, pentru că altfel îl internau de mult la psihiatrie slujitorii ateist-comunismului". În afară de cursul de ebraică, Alexandru mai ţinea un curs de spiritualitate bizantină la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu".

În vara lui '89, anchetaţi la Securitate

Poetul şi cursanţii lui au avut parte şi de intimidare din partea autorităţilor, ba chiar mai mult decât atât, spune Silviu Despa: "Uneori, la Universitate, găseam sala de clasă încuiată, fiind nevoiţi să ţinem cursul prin podul clădirii sau în atelierele de lucru. Adesea, portarul instituţiei legitima studenţii şi participanţii care veneau la orele de curs. Cred că erau metode de descurajare şi de urmărire a noastră. Nu ştiu cum se întâmpla că numai la orele lui Ioan se stingea lumina în toată Universitatea, fiind nevoiţi să stăm uneori la lumina lumânării. Cel mai descurajant moment a fost în vara lui '89, când am fost anchetaţi de Securitate câţiva participanţi la curs în urma unor vizite acasă la Petre Tuţea. Ioan Alexandru ne-a solicitat în aula Universităţii să-l vizităm pe Ţuţea, întrucât era neputincios şi neajutorat în garsoniera de la Cişmigiu. În discuţia cu Ioan Alexandru pe care am avut-o după ce am fost anchetat mi-a spus că de fapt se urmăreşte închiderea cursului de ebraică. Nu au mai apucat să îl închidă, întrucât a venit, hai să-i zicem, Revoluţia".  

Silviu Despa a ajuns unul dintre apropiaţii poetului-profesor şi îşi aduce aminte chiar de un moment mai puţin obişnuit: "Odată m-a invitat la catedră în locul său să prezint traducerea unui imn al poetului Roman Melodul din veacul al şaselea, în faţa participanţilor la curs, spunându-mi că el trebuie urgent să plece. Mi-a lăsat în faţă pe catedră câteva hârtii scrise cu stiloul cu multe ştersături şi tăieturi pline de cuvinte greceşti şi româneşti amestecate. Am încercat să descifrez câteva fraze, după care m-au asaltat la catedră toţi cursanţii ca să desluşim împreună cele scrise de profesor. Am rămas cu amintirea plăcută a acelui frumos imn...".

După 1989, Silviu Despa a realizat un film documentar despre Ioan Alexandru intitulat "Mai presus de moarte în Iubire" şi întreţine un blog dedicat personalităţii marelui poet român şi creştin.

###

 MADAME DE MAINTENON

În zilele noastre, la primul etaj al părții centrale a Castelului Versailles , apartamentele Doamnei de Maintenon și -au recăpătat culorile de epocă. Damasc roșu și verde, mătăsuri de la producătorul lyonez Tassinari et Chatel , tafta și flori aurii împodobesc, ca în secolul al XVIII-lea, pereții acestui apartament alăturat, al cărui iluminat de epocă a fost, de asemenea, reprodus. Abia patru camere, care ocupă totuși un loc strategic în centrul castelului, foarte aproape de apartamentele lui Ludovic al XIV-lea , mărturisind importanța ocupantului său în viața personală a suveranului. „Marea tragedie a Doamnei de Maintenon este că nu a mai rămas mare lucru din ea”, explică Mathieu da Vinha , directorul științific al Centrului de Cercetare de la Castelul Versailles . În alei discrete, fiica acestui prizonier își exercita influența, până la punctul de a deveni una dintre cele mai apropiate cunoștințe ale Regelui Soare .

De la închisoarea Niort până la saloanele pariziene

Povestea lui Françoise d'Aubigné , viitoarea marchiză de Maintenon , este una despre răzbunare împotriva sărăciei și a statutului social. Născută în 1635 în închisoarea din Niort, unde era încarcerat tatăl ei, și-a petrecut primele luni de viață cu mătușa sa, Madame de Villette , care i-a oferit o educație protestantă. După eliberarea tatălui său, familia a plecat în Antile , unde a fost numit guvernator al Marie-Galante. Dar căutarea bărbatului pentru avere și afaceri bune eșuează, iar el le abandonează pe Françoise și pe mama ei în sărăcie. La întoarcerea în Franța continentală, tânăra fată s-a întors la Madame de Villette înainte de a fi luată în grijă de mama nașei sale, Madame de Neuillan , care a trimis-o la mănăstirile ursuline din Niort, apoi din Paris , pentru a renunța la credința calvină și a se alătura religiei catolice. Dusă din Niort în Martinica , apoi din La Rochelle la Paris, în mizerie și sărăcie, Françoise d'Aubigné avea acum șaisprezece ani, o educație catolică bine apreciată și putea începe să frecventeze saloanele. În această perioadă a început ascensiunea sa treptată. Discreta tânără, poreclită „frumoasa indiancă” datorită tenului său bronzat, i-a atras atenția lui Paul Scarron , un poet burlesc care ținea un salon frecventat de marii intelectuali parizieni ai vremii. La Scarron trebuie să fii văzut, în cartierul Marais, unde se întâlnesc rebelii, sulfuroșii, protestatarii și provocatorii. Françoise a înțeles bine acest lucru și, când Scarron i-a oferit o înțelegere: să-i dea o zestre pentru a putea intra în mănăstire sau să se căsătorească el însuși cu ea, a ales să se dedice poetului. „Cred că a fost foarte strategică, dar nu cu Scarron”, asigură Mathieu da Vinha . „Mai presus de toate, voia să scape de mănăstire; era atât de sătulă de Ursulinele din Niort și Paris încât prefera statutul de femeie căsătorită celui de călugăriță. » O alegere decisivă pentru tânără. Scarron promite apoi : „Nu-i voi face nimic prostesc, dar îl voi învăța câte ceva.” » A învățat multe de la el și din anturajul său, a frecventat doamnele de la Curte și s-a împrietenit cu Ninon de Lenclos , cunoscută pentru moravurile sale relaxate.

Ascensiunea discretă

Când a murit în 1660, poetul i-a lăsat lui Françoise Scarron o cultură vastă și o rețea solidă de contacte, dar și numeroase datorii. Prietenii ei din Marais au obținut o pensie pentru ea de la Regina Mamă, iar tânăra s-a mutat la Ursulinele de Saint Jacques, unde s-a cufundat în religie . Nu fără a continua să exercite o anumită libertate de spirit și de acțiune, în special cu marchizul de Villarceaux , un iubit al lui Ninon de Lenclos , cu care se spune că ar fi avut o aventură. O pictură misterioasă semnată cu numele marchizului, păstrată acum la Château de Villarceaux și care o înfățișează pe Françoise Scarron goală, se spune că ar fi o martoră a acestei relații mult timp negate, ceea ce contribuie la misterul acestei femei contradictorii, deopotrivă devotată și foarte liberă.

Viitoarea marchiză avea reputația de a fi foarte spirituală, conversatoare și inteligentă, trăsături care au sedus-o pe Françoise-Athénaïs de Montespan , viitoarea favorită a regelui, cu care a legat o prietenie decisivă. În această perioadă, Montespan își săpa groapa la Versailles și în inima lui Ludovic al XIV-lea , care găsea la ea, ca și la celelalte amante ale sale, amuzamentul pe care se chinuia să-l împărtășească cu regina Maria Tereza . Françoise Scarron este martoră discretă la ascensiunea prietenei sale la titlul de favorită a Regelui Soare , care acum cedează celor mai mari capricii ale ei. Când dă naștere celui de-al doilea copil nelegitim, ea îl încredințează în secret lui Françoise , care devine guvernanta oficială a acestui urmaș secret. Ea i-a crescut pe primii cinci copii ai regelui și ai lui Montespan lângă Versailles , la Castelul Vaugirard .

„Madame de Maintenant” și căsătoria secretă

În 1672, primul copil al regelui și favoritul său a murit. Mișcat de emoția pe care moartea sa i-a provocat-o lui Françoise, Ludovic al XIV-lea a făcut multe vizite la Vaugirard, unde compania și conversațiile sale pline de umor erau plăcute. „Poate că nu și-a dat seama imediat de influența pe care o va avea asupra regelui”, continuă Mathieu sa Vinha . „ Dar părerea mea este că, atunci când a văzut certurile tot mai mari dintre rege și Montespan, a jucat rolul de confidentă. A existat poate un element de inconștiență, dar și de strategie. » În 1673, când regele și-a legitimat primii copii cu Madame de Montespan , Françoise s-a prezentat la curte. Un an mai târziu, a cumpărat Castelul de Maintenon și titlul care îl însoțea, devenind oficial Marchiză de Maintenon . „A fi guvernantă nu era deloc o povară, dimpotrivă.” Când Ludovic al XIV-lea s-a căsătorit cu fiul său, a creat special pentru ea titlul de a doua doamnă de companie, prin urmare responsabilă de garderoba prințesei, ceea ce i-a permis să respecte regulile și să trăiască la curte. În 1679, Madame de Maintenon s-a mutat la Versailles în apartamentul pe care i-l dăduse regele. Acum erau un cuplu, iar când regina Maria Tereza a murit în 1683, Ludovic al XIV-lea s-a căsătorit în secret cu femeia pe care curtenii o porecleau acum „ Madame de Maintenant ” și pe care clerul o aproba mult mai mult decât fostele sale relații libertine.

Răzbunarea unei legende

Doamna de Maintenon a fost foarte criticată . Ea a fost acuzată în special de revocarea Edictului de la Nantes , de instaurarea unei atmosfere excesiv de religioase la Versailles și de faptul că l-a făcut pe rege să cheltuiască averi, cheltuieli pentru care ea nu era în realitate responsabilă. „Are ghinionul de a fi favorita căsătorită, dar nedeclarată, și, prin urmare, are toate dezavantajele amantei, nu participă la mari ceremonii de stat și este urâtă de mulți la curte”, explică Mathieu da Vinha . Însă Madame de Maintenon nu i-a furat locul la Versailles, unde a rămas până la moarte. În 1686, a fondat Maison Royale de Saint-Louis , în Saint-Cyr, un internat pentru educația tinerelor fete nobile și fără bani, așa cum fusese ea însăși în copilărie. „În ceea ce privește pedagogia și modelul educațional, acesta era destul de avansat.” Pe lângă sarcinile predate în mod obișnuit tinerelor fete ale vremii, acestea învățau conversația, spiritualitatea, teatrul și arta de a vorbi bine. Erau pregătiți fie să se alăture mănăstirii, fie să fie înzestrați de rege. Cultura și conversația ei, învățate de Scarron , au fost cele care au salvat-o într-un fel pe Madame de Maintenon și au condus-o către cele mai înalte sfere ale curții. Alegerea de a le învăța fetițe a fost o formă de răzbunare pe propria tinerețe. Până la sfârșitul zilelor sale, pe care le-a încheiat la Saint-Cyr în 1719, la patru ani după moartea lui Ludovic al XIV-lea , Madame de Maintenon a încercat să-și păstreze secrete relațiile cu regele. Expoziția dedicată ei la Castelul Versailles îi reia viața prin picturi, cărți, gravuri și cadrul original al vieții sale la Curte, unde această femeie, născută săracă într-o închisoare din Niort, a devenit una dintre cele mai importante femei din istoria Versailles-ului, discret și cu un singur principiu în minte, scris într-unul dintre caietele sale secrete: „Să lăsăm cât mai puțin din noi înșine”. »

$$$

 JAROSLAV HASEK

Jaroslav Hašek (1883–1923) a fost un scriitor ceh, umorist, satiric, jurnalist, boem, mai întâi anarhist și apoi comunist, și comisar al Armatei Roșii împotriva Legiunii Cehoslovace. El este cel mai bine cunoscut pentru romanul său „The Fateful Adventures of the Good Soldier Švejk during the World War”, un roman neterminat despre un soldat din Primul Război Mondial și o satiră despre ineptitudinea figurilor de autoritate. Romanul a fost tradus în aproximativ 60 de limbi, fiind cel mai tradus roman din literatura cehă.

Viaţa

Strămoșii paterni ai lui Jaroslav Hašek au fost fermieri cu rădăcini în Mydlovary din Boemia de Sud. Bunicul lui Hašek din partea tatălui său, František Hašek, a fost membru al Landtag-ului ceh și mai târziu și al așa-numitei convenții Kromeriz. De asemenea, a fost implicat în lupte de baricade la Praga în 1848. Potrivit unor zvonuri, a lucrat cu Mihail Bakunin în timpul șederii sale în Boemia în 1849.  

Familia mamei sale, Katherine, născută Jarešová, era și ea din Boemia de Sud. Bunicul său Antonín Jareš și străbunicul său Matěj Jareš erau paznicii de iaz ai prinților Schwarzenberg din satul Krč nr. 32. 

Tatăl său, Josef Hašek, profesor de matematică și fanatic religios, a murit devreme din cauza intoxicației cu alcool. Și-a pus capăt vieții din cauza durerii cauzate de cancer. Sărăcia a forțat-o apoi pe mama sa Kateřina, cu trei copii, să se mute de mai mult de cincisprezece ori.

La vârsta de patru ani, medicul a diagnosticat la micuțul Jaroslav o malformație cardiacă și „glandă tiroidă pipernicită”. Din această cauză, a petrecut mult timp la țară, cu bunicul din partea mamei, în așa-numita casă de baraj Ražice, în special cu fratele său mai mic, Bohuslav. În copilărie, Jaroslav a fost gelos pe Bohuslav și chiar a încercat de mai multe ori să-l rănească în copilărie. Ulterior au avut o relație extrem de puternică și au călătorit mult împreună pe jos. Bohuslav a băut până a murit la un an după moartea lui Jaroslav.

Copilăria lui Hašek a fost obișnuită, băiețoasă, plină de aventuri cu semenii și citirea lui Karl May și Jules Verne. Totuși, acest lucru s-a schimbat când Hašek avea unsprezece ani: marinarul pensionar Němeček s-a mutat pe strada Lipová, unde locuiau familia Hašek la acea vreme. Němeček l-a „înfășurat pe adolescent Hašek în jurul degetului său mic”, a furat banii pe care Hašek îi furase de acasă și a început să-l ducă în baruri, inclusiv în infama Jedová chýše (Cabana cu otravă) de pe strada Apolinářská, unde l-a învățat să bea alcool. În plus, a întreținut relații sexuale în mod intenționat cu iubita lui în fața băiatului. A fost o traumă pentru Hašek. Mai târziu și-a amintit aceste experiențe cu dezgust și remușcări. Probabil a influențat relația lui Hašek cu femeile. În discuțiile sale cu tovarășii săi din legiunile rusești, se zice că a spus: „Poate fi ceva mai rău pe lume decât un astfel de porc uman? Nu știam nimic despre aceste lucruri și totuși simțeam atât de mult dezgust și repulsie încât a fost de ajuns să-mi otrăvească toată viața. Nu m-am mai putut uita niciodată la o femeie și de atunci mi-a fost și frică de femei". Unele teorii despre homosexualitatea lui Hašek, răspândite în principal de istoricul literar Jindřich Chalupecký (eseul „Podivný Hašek” din cartea Expresionsté), au apărut și aici, precum și din mărturia prietenului lui Hašek, Rudolf Šimanovský. 

La scurt timp după ce Hašek și-a început studiile la liceul din strada Ječná, tatăl său a murit. În 1897 a fost prezent la revoltele antigermane de la Praga ca student. A fost arestat, iar profesorii de la gimnaziu l-au obligat să părăsească „voluntar” instituția. Apoi s-a pregătit ca farmacist în farmacia lui Kokoška de la colțul străzii Perštýn și Martinská, dar în cele din urmă a absolvit Academia de Afaceri Ceho-Slovacă din strada Resslova. La academie s-a împrietenit cu Ladislav Hájek și împreună au scris și lansat o parodie a poeziei lirice de dragoste din May Shouts, în care Hašek a râs mai întâi cu patos și a intrat în domeniul literaturii umoristice.

După absolvire, a devenit angajat al Băncii Slavia, dar în curând a început să-și câștige existența exclusiv în jurnalism și literatură. În acea perioadă a cunoscut și anarhiști cehi. A început să ducă o viață boemă și vagabondă. Împreună cu fratele său Bohuslav, a străbătut, printre altele, Slovacia și vestul Galiției (acum în Polonia). Poveștile din aceste călătorii au fost publicate de Jaroslav Hašek în „Národní listy”.

În 1907, a devenit redactor al revistei anarhiste Komuna și a fost închis pentru scurt timp pentru munca sa.

În același an, s-a îndrăgostit de Jarmila Mayerová, dar, din cauza vieții sale boeme, părinții ei nu l-au considerat un partener potrivit pentru fiica lor. Când a fost arestat pentru profanarea drapelului austro-ungar la Praga, părinții lui Mayer au dus-o la țară în speranța că va ajuta la încheierea relației lor. Ca răspuns, Hašek a încercat să se retragă din politica sa radicală și să obțină un loc de muncă permanent ca scriitor. În 1908 a editat Orizontul femeilor. În 1909 a publicat șaizeci și patru de povestiri scurte, iar în același an a fost numit redactor al revistei Animal World. Logodna lui Hašek cu Svět zvířat, adică Lumea Animalelor, a fost doar pentru a doua oară în viață în care a fost angajat permanent, iar acum a rezistat mult mai mult în muncă decât a făcut-o la Banka Slavia, probabil în jur de 20 de luni. 

Obținerea unui loc de muncă permanent la Animal World a contribuit la depășirea rezistenței părinților lui Jarmila Mayerová de a se căsători cu Hašek, iar nunta a avut loc pe 23 mai 1910. Cu toate acestea, după un an de căsătorie, Jarmila s-a întors la părinții ei după ce Hašek a fost reținut după ce a încercat să-și provoace propria moarte. Potrivit altor surse, totuși, aceasta a fost o tentativă serioasă de sinucidere, motivată de înțelegerea faptului că nu era în stare să ducă o viață conjugală. După această încercare, a fost internat pentru scurt timp într-un spital de psihiatrie.

Din 1911, a contribuit la Cuvântul ceh, apoi la Torța, Scrisori umoristice, Urzica, Desene animate și, ceva timp, a condus Institutul de Cinologie, care a inspirat cartea sa ulterioară „Magazinul meu de câini”.

În 1911, a fondat Partidul Progresului Moderat în limitele legii. L-a fondat împreună cu prietenii săi în cârciuma Vinohrady numită U zlatého litru (Litrul de Aur) pentru a parodia viața politică de atunci. De asemenea, a scris lucrarea satirică „Istoria politică și socială a Partidului Progresului Ușor în limitele legii” , dar nu a fost publicată sub formă de carte până în 1963.

În această perioadă, împreună cu František Langer, Emil Artur Longen și Egon Erwin Kisch, a fost coautor pentru o serie de spectacole de cabaret, unde a fost și interpretul principal.

În vara anului 1912, Hašek a petrecut câteva săptămâni într-un pub din Chotěboř, de unde nu au putut să scape de el, iar proprietarii au așteptat în zadar plata. El a descris șederea sa la Chotěboř în poveștile „Trădătorul națiunii în Chotěboř”, „Tribunalul din Malibor” și „Ce zici de locul nașterii lui Ignát Herrmann sau Consacrarea din Krivice”.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Hašek a trăit cu caricaturistul Josef Lada, care mai târziu a ilustrat Bunul Soldat Švejk. 

În februarie 1915, Hašek a fost chemat în batalionul de înlocuire al Regimentului 91 al armatei austro-ungare din České Budějovice. Cu batalionul 12 marș al regimentului, la începutul lunii iulie a fost transportat pe frontul de est din Galiția (acum Ucraina). A slujit pe front până la 24 septembrie 1915, când a fost capturat de ruși și trimis în tabăra Totskoye din guvernoratul Orenburg. Aici s-a alăturat Legiunii Cehoslovace în 1916. Apoi a fost înrolat în Regimentul 1, unde a lucrat ca scrib, emisar al comitetului de recrutare și artilerist. Apoi a fost transferat la secțiunea de legătură, secțiunea de mitraliere (în care a participat la bătălia de la Zborov împotriva austriecilor) și biroul Regimentului 1. Din iulie 1916 până în februarie 1918 a publicat în revista Čechoslovan și Cs. soldat și a fost autorul mai multor articole anti-bolșevice.

La sfârșitul lunii februarie 1918, s-a alăturat Partidului Muncitoresc Social Democrat Cehoslovac (precursor al Partidului Comunist din Cehoslovacia, 1921–1992). Ce l-a determinat pe Hašek să abandoneze anarhismul și să accepte idealurile socialiste nu a fost clarificat nicăieri. În martie, legiunile cehoslovace s-au îmbarcat în binecunoscuta lor retragere, cu scopul de a se alătura Frontului de Vest prin Vladivostok. Hašek nu a fost de acord cu acest lucru și a mers la Moscova, unde a început să coopereze cu bolșevicii. În aprilie s-a transferat din legiuni în Armata Roșie. A fost trimis la Samara, iar în anul următor a fost director al tipografiei armatei din Ufa, șef al departamentului de lucru cu străinii etc. La sfârșitul anului 1918 a servit ca comandant al trupelor ciuvașe în Armata Roșie și ca adjunct al comandantului militar al raionului Bugulma. Apoi a lucrat în Siberia, unde a publicat mai multe reviste. Una dintre ele a fost și prima revistă în limba Buryat, Jur (Zori). 

În 1920, a fost rănit într-o tentativă de asasinat la Irkutsk, unde a servit ca membru al sovietului orașului. În același an s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, iar în mai s-a căsătorit cu o tipografie pe nume Alexandra Grigorievna Lvova, numită Shura, care l-a îngrijit după boală. După întoarcerea sa în Cehoslovacia, nu a fost judecat pentru poligamie din cauza lipsei de legi și a recunoașterii diferitelor tratate internaționale din Rusia.

În decembrie 1920, Hašek s-a întors în Cehoslovacia independentă. Inițial a fost plasat în carantină la Pardubice, iar pe 19 decembrie a ajuns la Praga cu Shura. Sovieticii îl trimiseseră în Cehoslovacia pentru a organiza mișcarea comunistă. Cu toate acestea, el a fost împiedicat să facă acest lucru de două împrejurări: pe de o parte, în sprijinul revoltelor de la Kladno, a primit de la autoritățile ruse o sumă de 1.500 de mărci, care, însă, a fost complet devalorizată de inflația germană. În plus, chiar înainte de sosirea lui Hašek la Praga, Jaroslav Handlíř, liderul unui grup de agenți ruși pe care Hašek urma să-i contacteze, a fost arestat în Cehoslovacia. În acest fel, interesul lui Hašek pentru politica comunistă a încetat și a revenit la stilul său de viață boem. A vizitat cârciumi din Praga și din împrejurimi, unde și-a scris poveștile. Multe povestiri care descriu această perioadă au fost scrise de prietenul lui Hašek, Zdeněk Matěj Kuděj.

La 25 august 1921, Hašek a plecat împreună cu soția sa Shura și cu pictorul Jaroslav Panuška la Lipnice nad Sázavou. Până atunci era grav bolnav și periculos de obez. La Lipnice a început să scrie capodopera sa, „Soarta bunului soldat Švejk în timpul războiului mondial”. În cele din urmă, nu a putut să scrie, dar a continuat să dicteze capitolele lui Švejk în dormitorul său. La 3 ianuarie 1923, a murit de o boală de inimă. Ultima fotografie cunoscută a fost făcută în decembrie 1922.

$$$

 Sinuciderea lui Vladimir Maiakovski, copilul teribil al secolului XX. Poetul a murit la doar 36 de ani

Vladimir Vladimirovici Maiakovski s-a născut pe 19 iulie 1893 în satul georgian Bagdadi unde tatăl său lucra ca brigadier silvic. În 1902, la vârsta de 9 ani, copilul este înscrie la școala din Kutais unde va studia până în 1906, când tatăl său moare de septicemie, apoi se mută la Moscova împreună cu mama și cele două surori mai mari, Olga și Ludmila.

În 1908 se înscrie în Partidul Social Democrat Rusesc și începe să scrie literatură marxistă, dar în 1909 este închis timp de 6 luni pentru activități subversive. După eliberare abandonează politica și se înscrie la Școala de Arte din Moscova, singura instituție de învățământ superior în care studenții erau primiți fără fi nevoiți să prezinte certificatul de bună purtare eliberat de poliție.

În 1915 poetul o cunoaște pe cea care avea sa devină iubirea vieții sale, Lili Brik, soția lui Osip Brik, editorul și colaboratorul său literar, cu care începe o aventură ce va dura până în 1928. Între 1915 și 1917 a lucrat ca proiectant pentru Școala Militară de automobile din Sankt Petersburg, iar din 1918 poetul a fost editorul revistei Gazeta futuristov.

În 1919 se întoarce la Moscova, scrie poeme populare și piese scurte de propaganda, iar în 1923, după niște neînțelegeri cu Lili Brik, pleacă la Berlin și Paris. Aici va avea o idilă cu Tatyana Jakovleva, o tânără de de 18 ani, prietenă a scriitoarei Elsa Triolet.

Când se întoarce la Moscova întemeiază împreună cu Osip Brik gruparea literară dadaistică LEF, iar în 1924 scrie elegia morții lui Vladimir Lenin care-l va face cunoscut în toată Rusia.

Poetul călătorește în Europa, Statele Unite, Mexic, Cuba, fiind unul din puținii scriitori cărora li s-a permis să plece în străinătate. Nu trece mult timp și Maiakovski începe să fie atacat în presa sovietică, interzicându-i-se să mai călătorească în străinătate .

În vara anului 1925, Maiakovski, aflat la New York, a întâlnit-o pe emigranta rusă Elli Jones, născut Yelizaveta Petrovna Zibert, o traducătoare care vorbea fluent rusa, franceza, germana și engleza. Cei doi au devenit iubiți și timp de trei luni au fost nedespărțiți, dar au decis să păstreze secretul relației. La scurt timp după revenirea poetului în Uniunea Sovietică, Elli a născut o fiică pe care a numit-o Patricia. Poetul și-a văzut fată o singură dată, la Nisa, în 1928, când aceasta avea trei ani. Patricia Thompsona fost profesoară de filozofie și studii feministe în New York și este autoarea cărții “Mayakovsky din Manhattan”, în care a povestit povestea de dragoste dintre părinții ei.

Trei ani mai târziu, în 1928, poetul a întâlnit-o la Paris pe emigrata rusă Tatyana Yakovleva, un fotomodel în vârstă de 22 de ani care lucra pentru casa de modă Chanel și era nepoata pictorului Alexandre Jacovleff. S-a îndrăgostit nebunește de ea și i-a dedicat două poezii, “Scrisoare către tovarășul Kostrov despre esența iubirii” și “Scrisoare către Tatiana Yakovleva”. Maiakovski a încercat să o convingă pe Tatyana să se întoarcă în Rusia, dar ea a refuzat. La sfârșitul anului 1929, el a încercat să călătorească la Paris pentru a se căsători cu frumoasa rusoaică, dar i s-a refuzat viza pentru prima dată.

La sfârșitul anilor 1920, Maiakovski a avut încă două aventuri, mai întâi cu studenta Natalya Bryukhanenko și apoi cu actrița Veronika Polonskaya, pe atunci soția actorului Mikhail Yanshin. Faptul că aceasta nu a vrut să divorțeze de soțul ei a dus la certuri repetate cu poetul.

Pe 12 aprilie 1930, Maiakovski a fost văzut în public pentru ultima dată, la o ședință de la Sovnarkom despre legea drepturilor de autor. Pe 14 aprilie 1930, partenera lui, actrița Veronika Polonskaya, care se pregătea să iasă din apartamentul în care locuiau împreună, a auzit o lovitură în spatele ușii camerei poetului. S-a repezit și l-a găsit pe Vladimir întins pe podea. Se pare că s-a împușcat în inimă. Maiakovski lăsase, însă, un bilet: “Pentru toți. Eu mor, dar nu învinovățiți pe nimeni pentru asta. Mama, surori, tovarăși, iartați-mă, dar nu exista altă cale de ieșire pentru mine. Lily, iubește-mă. Tovarăși din guvern, familia mea este formată din Lily Brik, mama, surorile mele și Veronika Vitoldovna Polonskaya. Dacă puteți să le oferiți o viață decentă, vă mulțumesc”.

Ceremonia funerară a lui Maiakovski a avut loc pe 17 aprilie 1930 și au participat aproximativ 150.000 de persoane, acesta fiind cel de-al treilea cel mai mare eveniment de doliu public din istoria sovietică, depășit doar de funeraliile lui Vladimir Ilici Lenin și, în 1953, de cele ale lui Iosif Visarionovici Stalin. Trupul său a fost incinerat pe data de 17 aprilie 1930.

Curând după moartea poetului au apărut însă speculații despre tragicul eveniment. Glonțul scos din trupul său nu se potrivea cu modelul pistolului pe care îl avea. În plus, vecinii au spus ulterior că au auzit două focuri de armă, nu unul și mai târziu s-a spus că ultimele sale cuvinte au fost: “Nu trageţi, tovarăşi!”. Zece zile mai târziu, ofițerul care cerceta sinuciderea scriitorului a fost ucis el însuși, alimentând speculațiile despre moartea lui Maiakovski.

Lili, femeia de care a fost îndrăgostit toată viața, era sora mai mare a scriitoarei Elsa Triolet și soția scriitorului și criticului literar Osip Brik. Elsa și Lili erau renumite în epocă pentru frumusețea lor, aveau o educație foarte bună, amândouă cântau la pian și vorbeau fluent germana și franceza. Lili Brik va scrie în memoriile sale: “Ideea sinuciderii lui Vladimir Maiakovski a fost ca o boală cronică în interiorul lui și, ca orice boală cronică, s-a agravat în anumite circumstanțe”.

Mai târziu în 1930, după ce a divorțat de Osip la începutul acelui an, Lili s-a căsătorit cu generalul sovietic Vitali Primakov, care va fi arestat în 1936 și executat în 1937, iar după un an, în 1938, s-a căsătorit cu scriitorul Vasily Abgarovici Katanyan, cu care a avut un mariaj de patruzeci de ani.

Lili Brik s-a sinucis la vârsta de 87 de ani, fiind grav bolnavă.

$$$

 7 lucruri mai puțin cunoscute despre Pablo Picasso, artistul preferat de hoți

Unul dintre cei mai importanți artiști ai secolului XX, Pablo Picasso a fost subiectul a numeroase cărți și filme. Celebrul artist a avut o viață plină și tumultuoasă, lucrând până la moartea sa, survenită în 1973, la vârsta de 91 de ani.

Cunoscut drept unul dintre fondatorii cubismului, Picasso a fost un artist prolific și a trecut prin multe stiluri de-a lungul deceniilor. Și, așa cum se întâmplă adesea în cazul geniilor, viața sa personală a fost la fel de interesantă precum operele pe care le-a creat.

 1. Numele lui de botez este enorm

Născut la 25 octombrie 1881, artistul a primit un nume de botez format din nu mai puțin de 23 de cuvinte. Sunt fie nume de sfinți, fie numele unora dintre rudele artistului.

Picasso a fost botezat Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso.

 2. Primul cuvânt pe care l-a rostit i-a prevestit viitorul

Picadorul

 În timp ce primele cuvinte ale majorității copiilor sunt „mama” sau „tata”, Picasso și-a manifestat înclinația pentru artă încă din fragedă pruncie.

Conform PabloPicasso.org, primul cuvânt rostit de pictor a fost „piz”, o prescurtare a cuvântului „lápiz”, care în limba spaniolă înseamnă „creion”.

 3. Pablo Picasso a scris și poezii

Picasso nu a fost doar pictor, ci și sculptor, ceramist, poet, dramaturg și scenograf. În ceea ce privește scenografia, în timpul Primului Război Mondial a început o colaborare cu Ballets Russes, o companie pariziană de operă și balet.

A realizat decoruri cubiste și costume pentru mai multe producții aclamate. În timpul acestei colaborări, Picasso a întâlnit-o pe prima sa soție, dansatoarea Olga Koklova.

Poezia a intrat în viața lui Picasso mai târziu. Acesta a început să scrie cu seriozitate în 1935, după destrămarea primei sale căsătorii. Între 1935 și 1959 a scris peste 300 de poezii.

În anii ‘40 a scris două piese de teatru, „Desire prinsă de coadă” și „Cele patru fetițe”. Ambele sunt opere suprarealiste.

 4. În 1911, când Picasso avea 29 de ani, celebra „Mona Lisa”, de Leonardo da Vinci, a fost furată din Muzeul Luvru. Poetul francez Guillaume Apollinaire a fost reținut de poliție ca suspect, iar acesta l-a implicat și pe prietenul său, Picasso.

Așa a ajuns artistul la poliție, pentru audieri. Până la urmă, atât Picasso, cât și Apollinaire au fost exonerați.

Doi ani mai târziu, s-a descoperit că Vincenzo Peruggia, un angajat italian al muzeului, furase tabloul deoarece credea că locul lui ar fi trebuit să fie într-un muzeu italian.

 5. Este cel mai prolific artist din lume

Cu o carieră care a durat peste 75 de ani, Picasso a avut mult timp să creeze și a făcut-o „cu vârf și îndesat”, profitând de orice ocazie pentru a realiza opere de artă.

Conform Cărții Recordurilor Guinness, Picasso a creat 13.500 de picturi și desene, 100.000 de gravuri, 34.000 de ilustrații de carte și 300 de sculpturi și obiecte de ceramică.

 6. Operele sale sunt furate cel mai frecvent 

Având în vedere numărul mare de lucrări pe care le-a produs, nu ar trebui să ne surprindă că Picasso este artistul cu cele mai multe lucrări furate, dispărute sau aflate în litigiu.

În 2012, de exemplu, Art Loss Register (registrul operelor de artă furate) enumera 1.147 de lucrări ale lui Picasso care fuseseră furate.

Un portret al lui Marie-Thérèse Walter, amanta lui Picasso, a fost furat în 2016 din casa miliardarei Wilma Tisch. 

Unul dintre cele mai celebre furturi a avut loc în 2010, când un tablou de Picasso și lucrările altor cinci artiști au fost furate de la Muzeul de Artă Modernă din Paris.

În 2016, miliardara Wilma Tisch, o avidă colecționară de artă, a dat în judecată un dealer de artă din Florida după ce și-a dat seama că una dintre picturile de Picasso pe care le deținea fusese pusă la vânzare fără acordul ei.

Colecția de artă a lui Tisch era atât de mare, încât femeia nici nu observase că pictura fusese sustrasă din casa ei.

Ulterior, s-a dovedit că opera de artă fusese furată de o fostă menajeră, care a vândut-o dealer-ului din Florida. În final, judecătorii au ordonat restituirea tabloului proprietarei sale.

 7. Picasso era un afemeiat notoriu

Artistul a avut o viață amoroasă tumultuoasă. A fost căsătorit de două ori, dar a avut multe amante de-a lungul vieții și a lăsat în urmă patru copii, făcuți cu trei femei.

Prima sa soție, Olga, a rămas căsătorită cu el până când a murit, în 1955. Asta, deși cei doi erau despărțiți din 1935, când Olga a aflat despre relația lui Picasso cu Marie-Thérèse Walter, o tânără de doar 17 ani.

Întrucât Picasso a refuzat să-și împartă averea cu Olga, conform legii franceze, aceasta nu a avut de ales decât să rămână căsătorită legal cu el.

Multe dintre amantele lui Picasso erau mult mai tinere decât artistul, inclusiv Françoise Gilot. Aceasta avea doar 21 de ani când l-a cunoscut pe Picasso, care avea 61 de ani.

Françoise a fost muza artistului și a trăit cu el timp de 10 ani, cuplul având doi copii. Memoriile lui Françoise, „Viața cu Picasso” (disponibilă aici), detaliază relația lor tumultuoasă.

Din cauza numeroaselor sale escapade amoroase, Picasso a lăsat în urmă o familie disfuncțională. A doua soție a pictorului, Jacqueline Roque, a refuzat să-i lase pe copiii lui Françoise Gilot să participe la înmormântarea artistului.

Ulterior, Roque s-a sinucis, la fel ca Marie-Thérèse, amanta care a cauzat destrămarea primei căsătorii a lui Picasso.

###

 Marin Preda s-a născut pe 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, județul Teleorman, fiind fiul plugarului Tudor Călărașu și al Joiței Preda, și, pentru că cei doi nu erau căsătoriți, a primit numele mamei sale. Astfel Joița Preda putea primi în continuare pensie ca văduvă de război din partea soțului ei decedat, cu care avea două fete, Măria, căreia i se spunea Alboaica, și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți din prima căsătorie: Ilie, Gheorghe și Ion, iar noua familie va mai avea trei copii, Ilinca, Marin și Alexandru (Sae).

 Marin Preda termină școala primară în sat, apoi urmează trei clase în satul vecin, încheind clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obținerea certificatului de absolvire l-a susținut la Școala de centru din Ciolănești, aflată la zece kilometri distanță de Siliștea-Gumești.

În 1937, s-a prezentat la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar a fost respins la vizita medicală din cauza miopiei, iar tatăl său intenționa să-l dea la o școală de meserii. Librarul Constantin Păun din Miroși, de unde copilul împrumuta cărți, l-a convins pe Tudor Călărașu să-l ducă la Școala Normală din Abrud, unde a luat examenul cu nota 10 și a primit bursă.

În toamna lui 1939 Marin Preda a fost transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde și-a continuat studiile încă un an. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul a primit repartiție pentru o școală similară din București. La sfârșitul anului școlar 1940-1941, susține examenul de capacitate, însă, din cauza problemelor finaanciare, se hotărăște să renunțe la școală.

Datorită intervenției poetului Geo Dumitrescu, tânărul Marin Preda este angajat în 1941 corector la ziarul „Timpul”, iar în aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu’ în revista literară „Popasuri”, coordonată de Miron Radu Paraschivescu. Tot aici publică schițele și povestirile „Strigoaica”, „Salcâmul”, „Calul”, „Noaptea”, „La câmp”.

În septembrie Preda demisionează din postul de corector la „Timpul” și pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică, apoi secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.

Între 1943-1945 a fost luat în armată, iar în 1945 a devenit corector al ziarului „România liberă”. Între 1949 și 1955 scrie primul volum al romanului „Moromeții” și în aceeași perioadă Marin Preda a devenit redactor la revista „Viața românească”.

În 1955 scriitorul s-a căsătorit cu poeta Aurora Cornu (dispărută și ea de curând, pe 14 martie 2021) de care va divorța în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care a emigrat în Franța la începutul anilor 70, și apoi cu cea de-a treia soție, Elena, cu care va avea doi fii, Nicolae și Alexandru.

Marin Preda a fost ales în 1968 vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 a devenit director al editurii Cartea Românească, pe care a condus-o până la moartea sa. Romanul său, „Marele singuratic”, a primit premiul Uniunii Scriitorilor pentru anul 1971, iar în 1977 scriitorul a publicat „Viața ca o pradă”, romanul său autobiografic.

În 1980, la editura pe care o conducea, a apărut ultimul său roman, „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Dispariția neașteptată a lui Marin Preda, la mai puțin de 58 de ani, a provocat un sentiment de consternare și neliniște la București. Ultimele lui cărți – „Delirul”, „Viața ca o pradă”, „Cel mai iubit dintre pământeni” îi aduseseră o popularitate rar egalată de scriitorii contemporani. Marin Preda a fost găsit fără viață în dimineaţa zilei de 16 mai 1980, în patul său din camera numărul 6 de la Mogoşoaia de către scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu.

În interviurile date după moartea lui Preda, acesta povesteşte că urmau să plece la o întâlnire cu cititorii la Focșani și stabiliseră să se întâlnească la casa de creație a scriitorilor de la Mogoșoaia: “În dimineaţa plecării, telefoanele de la Focșani mă zăpăciseră. Întâlnirea lui Preda cu cititorii urma să se desfăşoare în sala teatrului. Era aşteptat de toată lumea. Se pregătea un fel de sărbătoare a autorului. Pe la ora 11.30 l-am luat pe Cornel Popescu (redactorul șef al Editurii Cartea Românească) şi-am plecat la Mogoşoaia. Era o zi friguroasă. Am urcat în goană scările din marmură şi am bătut la uşa camerei cu numarul 6. Niciun răspuns. Am mai ciocănit o dată. Linişte. Am apăsat clanţa şi uşa maronie s-a deschis. În încăpere becul era aprins. Marin Preda părea că doarme într-o poziţie nefirească. L-am zgâlțâit cu blândețe șoptindu-i:

– Scoală, monșer, ne așteaptă lumea la Focșani!

Un fior mi-a străbătut mâna, apoi corpul, apoi mintea și inima. Monșer era mort!

M-am speriat cumplit și i-am șoptit lui Cornel Popescu:

– Cornele, a murit Preda!

– Ești nebuuun? Ești nebuuun?, a urlat Cornel Popescu și a rupt-o la fugă afară.

Am ieșit și m-am dus la mașină. Am luat geanta medicală și am urcat în fugă treptele, chemând portarul și pe Cornel Popescu care, într-un colt, plângea în hohote, ca un copil. Spun că a fost un moment de dezechilibru pentru că Marin Preda murise şi nici eu, cu trusa mea plină de injecţii, si nici nimeni de pe lumea asta nu-i mai putea fi de ajutor”, mai mărturisește medicul într-un interviu pe care l-a dat la scurt timp după moartea lui Preda.

Cauza morţii, așa cum a fost trecută în certificatul de deces, a fost asfixie mecanică prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale.

În procesul-verbal întocmit în data de 16 mai 1980 de Procuratura municipiului București se specifică: „În jurul orei 12.15, în camera cu numarul 6 din Pavilionul C, pe patul de lângă fereastră, cu capul sprijinit de tăblia patului, este găsit scriitorul Marin Preda decedat, cu rigiditate cadaverică instalată. Cadavrul este îmbrăcat cu pijama, papuci şi un pardesiu înspicat negru cu alb. Pe mucoasa buzei superioare, lângă comisura stângă, prezintă o mică zonă echimotică cu o contuzie superficială în centrul ei, corespunzând caninului superior stâng. În dreptul corpului decedatului, pe covor, se observă o pereche de ochelari cu bratele deschise”.

Vestea morții lui Preda a ajuns repede la București. Dramaturgul Radu F. Alexandru povestește că se afla în redacția revistei Timpul, în biroul lui Radu Popescu, când Ileana Popovici a intrat în cameră și le-a dat vestea celor de față. Radu F. Alexandru l-a sunat pe scriitorul Bujor Nedelcovici și au plecat împreună spre Mogoșoaia. Au găsit curtea palatului pustie, au intrat în hol: “Mi-era groază să urc, sus se auzea cineva plângând și larmă de voci. Cornel Popescu și doctorul Tănăsescu mi-au relatat cele petrecute cu două ore mai devreme. Amândoi erau stupefiați. În cameră organele judiciare își începuseră cercetările. El nu mai era acolo”.

Și Radu F. Alexandru continuă: “Rugat de doamna Preda, dimineață am însoțit-o împreună cu cumnatul ei la Uniune (Uniunea Scriitorilor). În hol, cu aceeași expresie pe figură ca în zorii zilei de 5 martie 1977, i-am întâlnit pe Chiriță, pe Dinescu, pe Iorgulescu. Ne-am salutat tăcuți, fără să putem schimba un cuvânt. George Macovescu încerca să-și păstreze tonul calm, cumpătat, care-l definește dintotdeauna. Dar ochii îi avea roșii și cearcăne grele se desenau pe figura marcată de durere. Uniunea se angaja să rezolve toate problemele administrative. Erau făcute toate demersurile. De la un ceas la altul urma să se primească răspuns privind fomula în care aveau să se desfășoare funeraliile.

– Am cerut fie Ateneul, fie Marea Adunare Națională. În cazul cel mai rău, îl vom depune în holul Uniunii.

 

La discuție era prezent și Traian Iancu (director administrativ al Uniunii Scriitorilor).

După-masă, la 4, cu titlu de mare favoare, s-a acceptat un priveghi în capela Institutului Medico-Legal. Am ajuns primul. Portarul nu știa nimic, cheia era la cineva care plecase, el, portarul, n-avea nicio putere. Au venit între timp și Laurențiu Fulga, și Traian Iancu, Romulus Vulpescu, Mircea Micu, Ștefan Iureș, Matei Gavrilă, Gheorghe Pituț, familia (fără copii), preotul, s-a găsit cheia, am intrat toți în capelă. Era acolo. Pe o targă sanitară, acoperit cu o cârpă roșie. Nu suficient de lungă să acopere mânerele metalice și picioarele suportului.

A doua zi dimineața, duminică, oamenii au aflat și au început pelerinajul. La ora la care am fost acolo, i-am întâlnit pe Eugen Simion, Bujor Nedelcovici, Norman Manea, Ileana Mălăncioiu, Radu Tudoran.

Luni după-masă se ține o slujbă la Biserica Boteanu, marți va fi depus la Muzeul Literaturii Române, de acolo, într-o mașină închisă, dus la Bellu, unde va avea loc înhumarea”.

Povestea o continuă Dan Claudiu Tănăsescu: “În ziua când a fost înmormântat, miercuri, 21 mai 1980, către orele 13, de sus au căzut picături dese de ploaie. Cerul plângea. Plângeam și noi, plângea și pământul aruncat peste capacul ce închidea sub el un om care nu fusese ca toți oamenii. Țăranii spun că, de câte ori plouă în timpul unei îngropăciuni, pe dispărut îl plânge Dumnezeu!”

Am păstrat pentru finalul acestor amintiri cuvintele poetei Ileana Mălăncioiu:

“Cu Marin Preda am avut sentimentul că moare Scriitorul.

Și într-un fel nu m-am înșelat.

El a fost și continuă să fie înlocuit, dar locul lui a rămas și va rămâne multă vreme gol. (…) E o grabă de a se acoperi cu ceva locul gol, dar Marin Preda nu se lasă înlocuit cu una, cu două. El dărâmă totul cu un zâmbet venit de dincolo, fiindcă totul e șubred. El ridică pălăria lui ușor caraghioasă și ne spune: Borselino Tolegato, eu am plecat.

Și a plecat, nu putem să-i spunem să mai rămână, dar vedem încă pălăria lui și îl auzim încă râzând și spunând: Borselino Tolegato.

În vreme ce în urma lui se simte un gol imens în care totul pare definitiv pierdut.

În acest gol se vorbește adesea ca și cum lumea și-a pierdut controlul.

Măcar dacă și l-ar fi pierdut de durere.

Dacă ar fi simțit că odată cu Marin Preda a murit Scriitorul și dacă ar începe să creadă într-o minune prin care ar putea fi înviat”.

$$$

 26 de ani de la moartea unuia dintre cei mai talentați actori de comedie

Contemporanii l-au numit ”Luis De Funes al României”, după celebrul actor francez. Marele actor de comedie Puiu Călinescu a făcut să rădă generații de spectatori, iar rolul Trandafir din seria B.D. l-a făcut nemuritor. Nu avea studii de actorie.

Când apărea pe scenă marele actor Puiu Călinescu, toată sala rîdea instantaneu. Își învârtea ochii în cap și își strâmba gura într-un mod hilar. A fost inimitabil, unic.

Se numea, de fapt, Alexandru Călinescu, dar era alintat de toată lumea Puiu, chiar și când împlinise 76 de ani.

Românii obișnuiesc să spună că un actor ca Puiu Călinescu se naște la câteva sute de ani distanță. Maestrul comediei Alexandru „Puiu” Calinescu a plecat dintre noi la vârsta de 76 de ani, dar a lăsat în urmă o mulțime de roluri memorabile, care ne fac și azi să râdem în hohote. Rolul Trandafir din seria B.D. l-a făcut nemuritor.

Alexandru Călinescu s-a născut la 21 iunie 1920 în București și este considerat unul dintre cei mai talentați actori de comedie români. Succesul său s-a datorat în special grimaselor sale din scenete, dar și datorită talentului de a interpreta personajele într-un mod original.

Și-a inceput cariera jucând în „revistele” de cinematograf care precedau proiecția unui film. În 1984, a intrat în trupa de teatru de comedie „Constantin Tănase”., fără să aibă studii de actorie. Spectacolele de pe Calea Victoriei, care umpleau sălile, cu titlurile lor trăsnite, „Un băiat de zahăr ars”, „Trăsnitul meu drag”, „Idolul femeilor” au fost scrise și interpretate de el timp de 10 ani.

Notorietatea sa s-a datorat în special filmelor ecranizate ca „BD la munte și la mare” (1971) și „Nea Mărin Miliardar” (1979). A și scris pentru televiziune filmele „La un restaurant de lux” (1994) și „Informații-gară” (1971).

Orfan de mamă de la 5 ani

Puiu Călinescu a fost greu încercat, încă de când era copil. Iată ce a povestit la TVR, la emisiunea ”Profesioniștii”, de la TVR. “Am fost orfan de mamă de la 5 ani şi am fost crescut de surorile ei. Prima mea muncă de artist a fost să lipesc afişe de spectacole în Bucureşti, la cinema. Pe vremea aceea erau filme mute şi în pauză, când se schimbau rolele cu peliculă, eu ieşeam în sală, în faţa ecranului, ca să fac lumea să râdă. Eu nu am şcoli şi diplome, ce am învăţat am învăţat din acele filme, de pe stradă şi din viaţă. Secretul este munca, munca neîntreruptă, cu idei noi, cu veşnice căutări! Păi eu sunt bolnav dacă nu am repetiţii, sau spectacole, sau turnee, trebuie să fac mereu câte ceva. De aia şi sunt ca şi scândura, că nu are timp grăsimea să se adune. Şi atunci scriu, că textele din comediile în care joc, eu le fac şi alţii le cenzurează”, povestea artistul în emisiunea TVR “Profesioniștii”, a Eugeniei Vodă.

Celebru pentru grimasele sale senzaționale, Puiu Călinescu a făcut un rol memorabil în seria ”Brigada Diverse”: a fost Trandafir. Rolul i-a venit-mănușă și l-a făcut nemuritor. În unul din aceste filme, Trandafir are o interpretare fabuloasă: își ”scrântește” ochii după ce ia ”prafuri pentru bunica” care erau de fapt droguri.

Primele semnale, că ceva nu e în ordine, au apărut prin luna martie 1997, când a început să nu mai vadă şi să i se facă rău pe scenă. A mers la Spitalul Militar. Suferise un preinfarct. Dar, a continuat să joace. Pe 1 Mai 1997, a fost cu familia la Sinaia, i s-a făcut rău şi au hotărât să-i facă o ecografie. Era grav. A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul Floreasca, unde a fost internat la reanimare.

Cu o zi înainte de a muri dădea semne că se simte mai bine. Pe 16 mai 1997, fiica sa, Carmen, îl găseşte glumind cu asistentele în salon. Îl lasă şi pleacă ceva mai liniştită la şcoala unde preda (ca profesoară), spunându-i că vine să-l vadă după-amiază. La ora 17, când vrea să intre în salon, i se spune că a decedat.

„În acel moment am simţit că mă prăbuşesc, cu punga în care aveam supa şi compotul pe care şi le dorise. Am apucat să văd că în patul lui era altcineva. Când plecasem dimineaţa de la spital, era bine, vorbea, şi nu înţelegeam ce s-a întâmplat. Mi s-a spus că decedase la 16.45”, a povestit Carmen Călinescu.

Carmen Călinescu, fiica artistului, a povestit despre ultimele clipe din viața acestuia: ”Era înconjurat de asistente, le spunea glume și, din senin, a făcut un stop respirator. A murit cum și-a dorit, cu zâmbetul pe buze!”