###

 Marin Preda s-a născut pe 5 august 1922, în comuna Siliștea-Gumești, județul Teleorman, fiind fiul plugarului Tudor Călărașu și al Joiței Preda, și, pentru că cei doi nu erau căsătoriți, a primit numele mamei sale. Astfel Joița Preda putea primi în continuare pensie ca văduvă de război din partea soțului ei decedat, cu care avea două fete, Măria, căreia i se spunea Alboaica, și Mița (Tita). Tudor Călărașu avea și el trei băieți din prima căsătorie: Ilie, Gheorghe și Ion, iar noua familie va mai avea trei copii, Ilinca, Marin și Alexandru (Sae).

 Marin Preda termină școala primară în sat, apoi urmează trei clase în satul vecin, încheind clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obținerea certificatului de absolvire l-a susținut la Școala de centru din Ciolănești, aflată la zece kilometri distanță de Siliștea-Gumești.

În 1937, s-a prezentat la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar a fost respins la vizita medicală din cauza miopiei, iar tatăl său intenționa să-l dea la o școală de meserii. Librarul Constantin Păun din Miroși, de unde copilul împrumuta cărți, l-a convins pe Tudor Călărașu să-l ducă la Școala Normală din Abrud, unde a luat examenul cu nota 10 și a primit bursă.

În toamna lui 1939 Marin Preda a fost transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde și-a continuat studiile încă un an. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul a primit repartiție pentru o școală similară din București. La sfârșitul anului școlar 1940-1941, susține examenul de capacitate, însă, din cauza problemelor finaanciare, se hotărăște să renunțe la școală.

Datorită intervenției poetului Geo Dumitrescu, tânărul Marin Preda este angajat în 1941 corector la ziarul „Timpul”, iar în aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu’ în revista literară „Popasuri”, coordonată de Miron Radu Paraschivescu. Tot aici publică schițele și povestirile „Strigoaica”, „Salcâmul”, „Calul”, „Noaptea”, „La câmp”.

În septembrie Preda demisionează din postul de corector la „Timpul” și pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică, apoi secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.

Între 1943-1945 a fost luat în armată, iar în 1945 a devenit corector al ziarului „România liberă”. Între 1949 și 1955 scrie primul volum al romanului „Moromeții” și în aceeași perioadă Marin Preda a devenit redactor la revista „Viața românească”.

În 1955 scriitorul s-a căsătorit cu poeta Aurora Cornu (dispărută și ea de curând, pe 14 martie 2021) de care va divorța în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care a emigrat în Franța la începutul anilor 70, și apoi cu cea de-a treia soție, Elena, cu care va avea doi fii, Nicolae și Alexandru.

Marin Preda a fost ales în 1968 vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 a devenit director al editurii Cartea Românească, pe care a condus-o până la moartea sa. Romanul său, „Marele singuratic”, a primit premiul Uniunii Scriitorilor pentru anul 1971, iar în 1977 scriitorul a publicat „Viața ca o pradă”, romanul său autobiografic.

În 1980, la editura pe care o conducea, a apărut ultimul său roman, „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Dispariția neașteptată a lui Marin Preda, la mai puțin de 58 de ani, a provocat un sentiment de consternare și neliniște la București. Ultimele lui cărți – „Delirul”, „Viața ca o pradă”, „Cel mai iubit dintre pământeni” îi aduseseră o popularitate rar egalată de scriitorii contemporani. Marin Preda a fost găsit fără viață în dimineaţa zilei de 16 mai 1980, în patul său din camera numărul 6 de la Mogoşoaia de către scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu.

În interviurile date după moartea lui Preda, acesta povesteşte că urmau să plece la o întâlnire cu cititorii la Focșani și stabiliseră să se întâlnească la casa de creație a scriitorilor de la Mogoșoaia: “În dimineaţa plecării, telefoanele de la Focșani mă zăpăciseră. Întâlnirea lui Preda cu cititorii urma să se desfăşoare în sala teatrului. Era aşteptat de toată lumea. Se pregătea un fel de sărbătoare a autorului. Pe la ora 11.30 l-am luat pe Cornel Popescu (redactorul șef al Editurii Cartea Românească) şi-am plecat la Mogoşoaia. Era o zi friguroasă. Am urcat în goană scările din marmură şi am bătut la uşa camerei cu numarul 6. Niciun răspuns. Am mai ciocănit o dată. Linişte. Am apăsat clanţa şi uşa maronie s-a deschis. În încăpere becul era aprins. Marin Preda părea că doarme într-o poziţie nefirească. L-am zgâlțâit cu blândețe șoptindu-i:

– Scoală, monșer, ne așteaptă lumea la Focșani!

Un fior mi-a străbătut mâna, apoi corpul, apoi mintea și inima. Monșer era mort!

M-am speriat cumplit și i-am șoptit lui Cornel Popescu:

– Cornele, a murit Preda!

– Ești nebuuun? Ești nebuuun?, a urlat Cornel Popescu și a rupt-o la fugă afară.

Am ieșit și m-am dus la mașină. Am luat geanta medicală și am urcat în fugă treptele, chemând portarul și pe Cornel Popescu care, într-un colt, plângea în hohote, ca un copil. Spun că a fost un moment de dezechilibru pentru că Marin Preda murise şi nici eu, cu trusa mea plină de injecţii, si nici nimeni de pe lumea asta nu-i mai putea fi de ajutor”, mai mărturisește medicul într-un interviu pe care l-a dat la scurt timp după moartea lui Preda.

Cauza morţii, așa cum a fost trecută în certificatul de deces, a fost asfixie mecanică prin astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale.

În procesul-verbal întocmit în data de 16 mai 1980 de Procuratura municipiului București se specifică: „În jurul orei 12.15, în camera cu numarul 6 din Pavilionul C, pe patul de lângă fereastră, cu capul sprijinit de tăblia patului, este găsit scriitorul Marin Preda decedat, cu rigiditate cadaverică instalată. Cadavrul este îmbrăcat cu pijama, papuci şi un pardesiu înspicat negru cu alb. Pe mucoasa buzei superioare, lângă comisura stângă, prezintă o mică zonă echimotică cu o contuzie superficială în centrul ei, corespunzând caninului superior stâng. În dreptul corpului decedatului, pe covor, se observă o pereche de ochelari cu bratele deschise”.

Vestea morții lui Preda a ajuns repede la București. Dramaturgul Radu F. Alexandru povestește că se afla în redacția revistei Timpul, în biroul lui Radu Popescu, când Ileana Popovici a intrat în cameră și le-a dat vestea celor de față. Radu F. Alexandru l-a sunat pe scriitorul Bujor Nedelcovici și au plecat împreună spre Mogoșoaia. Au găsit curtea palatului pustie, au intrat în hol: “Mi-era groază să urc, sus se auzea cineva plângând și larmă de voci. Cornel Popescu și doctorul Tănăsescu mi-au relatat cele petrecute cu două ore mai devreme. Amândoi erau stupefiați. În cameră organele judiciare își începuseră cercetările. El nu mai era acolo”.

Și Radu F. Alexandru continuă: “Rugat de doamna Preda, dimineață am însoțit-o împreună cu cumnatul ei la Uniune (Uniunea Scriitorilor). În hol, cu aceeași expresie pe figură ca în zorii zilei de 5 martie 1977, i-am întâlnit pe Chiriță, pe Dinescu, pe Iorgulescu. Ne-am salutat tăcuți, fără să putem schimba un cuvânt. George Macovescu încerca să-și păstreze tonul calm, cumpătat, care-l definește dintotdeauna. Dar ochii îi avea roșii și cearcăne grele se desenau pe figura marcată de durere. Uniunea se angaja să rezolve toate problemele administrative. Erau făcute toate demersurile. De la un ceas la altul urma să se primească răspuns privind fomula în care aveau să se desfășoare funeraliile.

– Am cerut fie Ateneul, fie Marea Adunare Națională. În cazul cel mai rău, îl vom depune în holul Uniunii.

 

La discuție era prezent și Traian Iancu (director administrativ al Uniunii Scriitorilor).

După-masă, la 4, cu titlu de mare favoare, s-a acceptat un priveghi în capela Institutului Medico-Legal. Am ajuns primul. Portarul nu știa nimic, cheia era la cineva care plecase, el, portarul, n-avea nicio putere. Au venit între timp și Laurențiu Fulga, și Traian Iancu, Romulus Vulpescu, Mircea Micu, Ștefan Iureș, Matei Gavrilă, Gheorghe Pituț, familia (fără copii), preotul, s-a găsit cheia, am intrat toți în capelă. Era acolo. Pe o targă sanitară, acoperit cu o cârpă roșie. Nu suficient de lungă să acopere mânerele metalice și picioarele suportului.

A doua zi dimineața, duminică, oamenii au aflat și au început pelerinajul. La ora la care am fost acolo, i-am întâlnit pe Eugen Simion, Bujor Nedelcovici, Norman Manea, Ileana Mălăncioiu, Radu Tudoran.

Luni după-masă se ține o slujbă la Biserica Boteanu, marți va fi depus la Muzeul Literaturii Române, de acolo, într-o mașină închisă, dus la Bellu, unde va avea loc înhumarea”.

Povestea o continuă Dan Claudiu Tănăsescu: “În ziua când a fost înmormântat, miercuri, 21 mai 1980, către orele 13, de sus au căzut picături dese de ploaie. Cerul plângea. Plângeam și noi, plângea și pământul aruncat peste capacul ce închidea sub el un om care nu fusese ca toți oamenii. Țăranii spun că, de câte ori plouă în timpul unei îngropăciuni, pe dispărut îl plânge Dumnezeu!”

Am păstrat pentru finalul acestor amintiri cuvintele poetei Ileana Mălăncioiu:

“Cu Marin Preda am avut sentimentul că moare Scriitorul.

Și într-un fel nu m-am înșelat.

El a fost și continuă să fie înlocuit, dar locul lui a rămas și va rămâne multă vreme gol. (…) E o grabă de a se acoperi cu ceva locul gol, dar Marin Preda nu se lasă înlocuit cu una, cu două. El dărâmă totul cu un zâmbet venit de dincolo, fiindcă totul e șubred. El ridică pălăria lui ușor caraghioasă și ne spune: Borselino Tolegato, eu am plecat.

Și a plecat, nu putem să-i spunem să mai rămână, dar vedem încă pălăria lui și îl auzim încă râzând și spunând: Borselino Tolegato.

În vreme ce în urma lui se simte un gol imens în care totul pare definitiv pierdut.

În acest gol se vorbește adesea ca și cum lumea și-a pierdut controlul.

Măcar dacă și l-ar fi pierdut de durere.

Dacă ar fi simțit că odată cu Marin Preda a murit Scriitorul și dacă ar începe să creadă într-o minune prin care ar putea fi înviat”.

$$$

 26 de ani de la moartea unuia dintre cei mai talentați actori de comedie

Contemporanii l-au numit ”Luis De Funes al României”, după celebrul actor francez. Marele actor de comedie Puiu Călinescu a făcut să rădă generații de spectatori, iar rolul Trandafir din seria B.D. l-a făcut nemuritor. Nu avea studii de actorie.

Când apărea pe scenă marele actor Puiu Călinescu, toată sala rîdea instantaneu. Își învârtea ochii în cap și își strâmba gura într-un mod hilar. A fost inimitabil, unic.

Se numea, de fapt, Alexandru Călinescu, dar era alintat de toată lumea Puiu, chiar și când împlinise 76 de ani.

Românii obișnuiesc să spună că un actor ca Puiu Călinescu se naște la câteva sute de ani distanță. Maestrul comediei Alexandru „Puiu” Calinescu a plecat dintre noi la vârsta de 76 de ani, dar a lăsat în urmă o mulțime de roluri memorabile, care ne fac și azi să râdem în hohote. Rolul Trandafir din seria B.D. l-a făcut nemuritor.

Alexandru Călinescu s-a născut la 21 iunie 1920 în București și este considerat unul dintre cei mai talentați actori de comedie români. Succesul său s-a datorat în special grimaselor sale din scenete, dar și datorită talentului de a interpreta personajele într-un mod original.

Și-a inceput cariera jucând în „revistele” de cinematograf care precedau proiecția unui film. În 1984, a intrat în trupa de teatru de comedie „Constantin Tănase”., fără să aibă studii de actorie. Spectacolele de pe Calea Victoriei, care umpleau sălile, cu titlurile lor trăsnite, „Un băiat de zahăr ars”, „Trăsnitul meu drag”, „Idolul femeilor” au fost scrise și interpretate de el timp de 10 ani.

Notorietatea sa s-a datorat în special filmelor ecranizate ca „BD la munte și la mare” (1971) și „Nea Mărin Miliardar” (1979). A și scris pentru televiziune filmele „La un restaurant de lux” (1994) și „Informații-gară” (1971).

Orfan de mamă de la 5 ani

Puiu Călinescu a fost greu încercat, încă de când era copil. Iată ce a povestit la TVR, la emisiunea ”Profesioniștii”, de la TVR. “Am fost orfan de mamă de la 5 ani şi am fost crescut de surorile ei. Prima mea muncă de artist a fost să lipesc afişe de spectacole în Bucureşti, la cinema. Pe vremea aceea erau filme mute şi în pauză, când se schimbau rolele cu peliculă, eu ieşeam în sală, în faţa ecranului, ca să fac lumea să râdă. Eu nu am şcoli şi diplome, ce am învăţat am învăţat din acele filme, de pe stradă şi din viaţă. Secretul este munca, munca neîntreruptă, cu idei noi, cu veşnice căutări! Păi eu sunt bolnav dacă nu am repetiţii, sau spectacole, sau turnee, trebuie să fac mereu câte ceva. De aia şi sunt ca şi scândura, că nu are timp grăsimea să se adune. Şi atunci scriu, că textele din comediile în care joc, eu le fac şi alţii le cenzurează”, povestea artistul în emisiunea TVR “Profesioniștii”, a Eugeniei Vodă.

Celebru pentru grimasele sale senzaționale, Puiu Călinescu a făcut un rol memorabil în seria ”Brigada Diverse”: a fost Trandafir. Rolul i-a venit-mănușă și l-a făcut nemuritor. În unul din aceste filme, Trandafir are o interpretare fabuloasă: își ”scrântește” ochii după ce ia ”prafuri pentru bunica” care erau de fapt droguri.

Primele semnale, că ceva nu e în ordine, au apărut prin luna martie 1997, când a început să nu mai vadă şi să i se facă rău pe scenă. A mers la Spitalul Militar. Suferise un preinfarct. Dar, a continuat să joace. Pe 1 Mai 1997, a fost cu familia la Sinaia, i s-a făcut rău şi au hotărât să-i facă o ecografie. Era grav. A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul Floreasca, unde a fost internat la reanimare.

Cu o zi înainte de a muri dădea semne că se simte mai bine. Pe 16 mai 1997, fiica sa, Carmen, îl găseşte glumind cu asistentele în salon. Îl lasă şi pleacă ceva mai liniştită la şcoala unde preda (ca profesoară), spunându-i că vine să-l vadă după-amiază. La ora 17, când vrea să intre în salon, i se spune că a decedat.

„În acel moment am simţit că mă prăbuşesc, cu punga în care aveam supa şi compotul pe care şi le dorise. Am apucat să văd că în patul lui era altcineva. Când plecasem dimineaţa de la spital, era bine, vorbea, şi nu înţelegeam ce s-a întâmplat. Mi s-a spus că decedase la 16.45”, a povestit Carmen Călinescu.

Carmen Călinescu, fiica artistului, a povestit despre ultimele clipe din viața acestuia: ”Era înconjurat de asistente, le spunea glume și, din senin, a făcut un stop respirator. A murit cum și-a dorit, cu zâmbetul pe buze!”

$$$

 Bula avea un câine de rasă. Intr-o zi, citeste-n ziar că la Paris, pentru 5000 de euro câinele poate fi învătat într-o săptămână să vorbeascã. Imediat îl cheamă pe fiul său, Bulisor, îi dă 5000 de euro ca să plece cu câinele la Paris. Băiatul ia banii şi pleacă cu câinele la Paris. Acolo, în două zile, face praf toti banii pe femei si distractii. Toată noaptea nu doarme îngrozit că Bula o să-l omoare c-a prăpădit banii. Dupa trei zile, Bula telefonează ca să afle cum progresează câinele. Bulisor îi spune că totul merge strunã.

- Cum adică, a început deja sa vorbeascã ?

- Turuie ca o morisca! Apropo, tată, tu te mai culci cu secretara ?

- Cine ti-a spus asta ?

- Câinele!

- Da-i una-n cap, lasă-l la Paris si vino acasă!

$$$

 Scriitoarea Ștefana Velisar Teodoreanu, delicata soție a lui Ionel Teodoreanu

Ștefana Velisar Teodoreanu (Lily), s-a născut pe 17 octombrie 1897, în acelaşi an cu viitorul ei soţ, Ionel Teodoreanu, și a fost fiica juristului şi diplomatului Ştefan Lupaşcu şi a Mariei Mazurier, care era născută în Franța. Tatăl era fratele Mariei Lupaşcu, soția lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, deci Ştefana Velisar a fost verișoară bună cu Cella şi cu Margareta, fiicele scriitorului, prin intermediul cărora la Iaşi, în 1918, l-a cunoscut pe Ionel Teodoreanu.

“Copilăria mea a fost plină de ruperi, de morţi, de despărţiri. Într-un fel a fost o copilărie tristă. Tata umbla pe tot globul, nu-şi găsea astâmpăr, pleca mereu, iar eu muream de dorul lui. Mă obişnuisem de mică să-mi fac singură poveşti în care totul se termina frumos şi bine. Când, pe la 6 ani, am fost dusă la bunicii mei din Remirmont, în Vosgi (mama era franţuzoaică), inventam poveşti fantastice şi senzaţionale despre Bucureşti şi despre ţara din care veneam, ca să îmi uimesc şi să îmi impresionez rudele franceze.

Tot ce era din România era extraordinar. Refuzam să mănânc şi ceream mîncăruri româneşti care nu se cunoşteau acolo. În cele din urmă, pentru că trăiam numai cu dulciuri, m-am îmbolnăvit, dar nu mi s-a ghicit boala, diagnosticându-se „mal du peys” şi am fost adusă acasă. Lipsisem un an şi jumătate. Când am plecat vorbeam româneşte şi nemţeşte, dar copiii învaţă şi uită la fel de repede; la întoarcere nu ştiam decât franţuzeşte. Când am auzit vorbindu-se româneşte, mi se părea că seamănă cu un ciripit de păsări sau cu un clipocit de apă curgând printre pietricele.

De câte ori, mai apoi, am văzut străini ascultând limba română m-am gândit că ei trebuie să aibă aceeaşi impresie. Bineînţeles că în noua limbă pe care o învăţam a doua oară, mi-am continuat şirul povestirilor extraordinare, care de data asta erau localizate în Franţa”, îi mărturisea scriitoarea Anei Blandiana într-un interviu publicat în România literară în octombrie 1977.

Volumul prozatoarei, “Ursitul”, publicat în 1970, rememorează cu delicatețe episodul care a precedat căsătoria cu Ionel Teodoreanu. Tinerii aveau doar 21 de ani și, din cauza războiului, îşi nu își finalizaseră studiile superioare, Ionel avea doar bacalaureatul, iar Ștefana era încă la liceu.

S-au întâlnit în preajma Crăciunului, acasă la familia Teodoreanu. “Ionel, în rubașcă albastră, cu părul în „tumbe castanii” părea, la prima impresie, încrezut. Nu era decât volubil, îndrăgostit de caietele lui de compuneri, dar amator de a citi şi încercările altora. S-au împrietenit în acea seară şi s-au plimbat o noapte întreagă prin ger. Idila a continuat la Bucureşti cu întâlniri şi plimbări, întrerupte de boala Ștefanei, care a fost afectată de gripă în timpul pandemiei din 1918. Cei doi tineri s-au logodit pe 6 martie 1919, apoi ea și-a însoțit tatăl la Paris, iar Ionel s-a întors la Iaşi, unde şi-a luat licenţa în drept.

Părinţii lui speraseră că depărtarea îi va face să uite de mariajul pe care îl programaseră, dar nu a fost așa. Ștefana Velisar și Ionel Teodoreanu s-au căsătorit la Iaşi, în casa mirelui, pe 15 februarie 1920.

“Deoarece era delicată (mătuşa lui Ionel, Valenţa, îl prevenise că o să aibă cu o asemenea nevastă păpuşi, nu copii) şi băuse şampanie la nuntă, a adormit cu capul pe masă, provocând indignarea lui Păstorel Teodoreanu, care a observat că fratele lui s-a însurat cu o… găină”, consemnează Al. Piru.

Cuplul a avut doi băieți gemeni, „cu năsucuri de mici faraoni egipteni” sau „doi Buda mici de pămînt ars”, Gogo şi Afane.

“Spre a stimula fantezia lui Ionel, i-a trimis scrisori de admiraţie ca din partea unei necunoscute, ceea ce pricinui serioase nelinişti lui Ibrăileanu, îngrijorat de eventuala zdruncinare a căminului prietenilor săi. Când farsa i-a fost dezvăluită, criticul a dezaprobat-o, sub cuvânt că nu putem să ne jucăm cu inimile altora. Mai înţelegător, Ionel a introdus scrisorile in romanul său din 1935 Loreley (O farsă)”, mai scrie Al. Piru.

În jurul anului 1926 soţii Teodoreanu, care se aflau cu copiii la mare, s-au întâlnit la Eforie cu soţii Arghezi şi cu copiii lor, făcând cunoştinţă prin intermediul celor mici, mai întâi Ştefana Velisar Teodoreanu şi poetul, pe care Ionel nu avea curajul să-l abordeze.

Despre cum a început, la rândul său, să scrie, Ștefana Velisar a povestit în același interviu acordat Anei Blandiana în 1977:

“Când intra el în cameră (Ionel Teodoreanu) şi mă găsea lucrând, închideam repede mapa în sertar. „Ce scrii tu acolo?”, mă întreba. Răspundeam: „Scriu o scrisoare”.

Începusem să public în „Bilete de papagal”, „Familia”, „Timpul”, „Revista Fundaţiilor”. Ionel, care nu prea citea revistele literare, n-a ştiut nimic şi a aflat numai când s-a întrebat cui scriu eu scrisorile pe care le ascund de el. „Tocmai mie să nu-mi spui”, mi-a reproşat. „Am luat un pseudonim ca să nu te fac de râs dacă scriu prost”, i-am răspuns.

Sunt foarte emotivă: la fotograf, mă strâmb, când trebuie să spun ceva, mă bâlbâi. De scris am scris întotdeauna ca să fug de ceva trist, dramatic, teribil. După ce ne-am mutat din laşi la Bucureşti, m-am îmbolnăvit. Din întrebările doctorului am dedus că am cancer, boală de care murise mama. Timp de un an am aşteptat moartea. Aşa am scris prima mea carte, “Calendar vechi”. Am fost operată şi s-a dovedit că nu fusese cancer. Mă jucasem numai cu moartea. A urmat “Viaţa de toate zilele”, apoi, atunci când tatăl meu s-a îmbolnăvit grav şi ştiam că va muri, am scris “Acasă”. Tata m-a îndemnat s-o scriu. Este mai puţin un roman şi mai mult o carte de amintiri despre copilăria mea şi a verilor mei Lupaşcu, dintre care Ştefan era un copil minune, mai trăieşte şi azi şi este un filosof cunoscut, Stephane Lupasco.

Pentru “Calendarul vechi” am primit Premiul intelectualilor români, “Viaţa de toate zilele” a primit Premiul pentru roman al Academiei. Ţin minte că mai mare plăcere decât premiul în sine mi-a făcut faptul că referatul pentru el, foarte frumos, era semnat de Mihail Sadoveanu. Am aflat-o mult mai târziu. Nu-mi spusese niciodată că i-a plăcut cartea mea, nici de referat. O dată, numai, îmi scrisese o dedicaţie: „Micii mele prietene Lili, din care a crescut Ştefana Velisar Teodoreanu” şi atunci am avut bănuiala că poate i-a plăcut vreo pagină a mea”.

În același interviu scriitoarea a mărturisit, întrebată de Ana Blandiana cum și-l amintește pe Ionel Teodoreanu în ultimii săi ani:

“Obosit, foarte obosit. Alerga de Ia un proces Ia altul, în tramvaie si autobuze, mereu grăbit, epuizat. Când îi venea o idee, o aşternea pe un petec de hârtie pe care-l punea în buzunarul interior. S-au strâns astfel nişte poeme frumoase pe care abia am reuşit să le transcriu, după moartea lui, de pe peticele de hîrtie muiate de alergătură, care şi acum mai poartă urme de transpiraţie. A murit la 57 de ani, în plină viaţă, roind de idei, muncind ca un rob ca să ne asigure hrana. A murit obosit. Dar de ce-oi fi spunând toate astea? Evident nu sunt bune de povestit”.

Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu, i-a dedicat bunei ei prietene, Ștefana Velisar Teodoreanu, un articol emoționant ce a fost publicat în România literară în 1982:

“Nu toți copacii arată la fel în pragul iernii. E câte un castan care-şi păstrează frunza verde până ce dă îngheţul, pe câtă vreme alt semen al său abia de-i mai spânzura pe crengile-i uscate o frunză galbenă şi pleoştită. Aşa e şi cu noi, oamenii. Adesea ne iese în cale câte-un bătrân pleşuv, gârbov şi morocănos, de care aflăm cu uimire că ne-a fost pe vremuri tovarăş de joacă. Pe câtă vreme alţii, la aceeaşi vârstă, sub uşoara ninsoare care a căzut asupră-le, îşi păstrează vigoarea şi vioiciunea, ba, mai mult, uneori timpul i-a afânat, adăugându-le o nobleţă uimitoare, — cum s-a întâmplat cu părintele meu, căruia, la peste şaptezeci şi cinci de ani, un mare medic elveţian i-a spus, după ce-l consultase:

— Sunteţi cel mai frumos om pe care l-am văzut vreodată!

La fel, ca şi „conu-Mihai”, cum îi spunea ea marelui ei prieten Sadoveanu, şi Lily Teodoreanu, — cunoscută dumneavoastră, lectorilor, din minunatele-i cărţi: Cloşca cu pui, Calendar vechi, Viaţa cea de toate zilele, Acasă, Ursitul, Căminul, Şoapte întru Asfinţit, sub numele de Ştefana Velisar Teodoreanu, împlinind în toamna asta, la 18 octombrie, optzeci şi cinci de ani, departe de a se schimba, şi-a păstrat toată sprinteneala, agerimea minţii, expresivitatea şi nobleţea fiinţei pe care o cunosc de mai bine de o jumătate de veac.

Iat-o pe aleile Copoului, de mână cu cei doi gemeni ai ei în vârstă de cinci ani, Gogo şi Afani, păşind voiniceşte, ca la o bătălie. „E foarte mică, neagră la piele şi cu părul scurt” — consemnează cu haz scriitoarea, în “Ursitul”, spusele tatălui ei, conu Ştefan Lupaşcu, când se punea problema unei rochii de mireasă pentru „fetiţa” lui. E drept că era scundă şi brună. Cu înfăţişarea asta de mică zeitate indiană a şi rămas întreaga viaţă; dar nu o zeitate ce visează, mută şi neclintită, cu picioarele sub ea, ci una sprintenă, vioaie, veşnic în mişcare, clocotind de o patimă pe care o trădau ochii ei mari şi adânci, de-o strălucire uneori aproape de nesuportat.

Aşa aveam s-o revăd la noi „un deal”, sub teiul cel mare, alături de Ionel, veniţi pentru întâia oară să ne viziteze. La fel de simplu îmbrăcată, cu tocuri joase, purtând însă brăţări pe încheieturile fine ale mâinilor şi-un cordon minunat pe mijlocu-i subţire. Părul negru, creţ şi răzvrătit era la fel de dârz şi de sprinten ca şi stăpâna lui.

— Ce bine-mi pare că te văd, coane Mihai! Ce mai lucrezi? Ce frumos e în cuibul matale! Unde-i coana Catincuța? Unde-s copiii?

Având alături pe Ionel Teodoreanu, Lily izbutea să-l întreacă… în pledoarie. Apa vorbelor ei năvalnice curgea liberă şi nestăvilită, acoperind imediat conversaţia. Povestea exact la fel cum scrie ori dacă vreţi scrie la fel cum povesteşte şi acuma, îndată ce-o stârneşti cu vreo întrebare care-i trezeşte rezonanţe, nesilit, cu haz şi spirit de observaţie şi, în acelaşi timp, cu o adâncă şi sinceră simplicitate.

— De ce nu mai scrii, Lily?

— Ce să mai scriu, Profiriţă dragă? Sunt bătrână, la toamnă împlinesc optzeci şi cinci de ani, mi-a spus în vara asta, găsindu-ne amândouă în Ținutul Neamţului, în preajma Valeriei Sadoveanu, prietena noastră comună, căreia eu îi eram oaspete pentru o vreme în casa din vârful dealului, de Ia Văratec.

Bătrână? Lily? Asta-i bună! Nu urca ea la fel de sprintenă pântecele pantei abrupte a drumului sătesc ori cele 104 trepte ce trec prin curtea Palatului Episcopal? Şi asta zilnic, ba, câteodată, chiar de două ori pe zi.

Cât despre scris, ar mai avea atâtea de spus despre oameni şi întâmplări de demult, pe care le poartă în sine ca pe-o comoară închisă cu cheiţă tainică. Dar, cum o provoci, scoate îndată cheiţa şi deschide besacteaua cu giuvaieruri. Toată lumea tace şi priveşte mai cu seamă la ochii adânci şi pătimaşi care trădează un destin de eroină.

Dragostea ei unică pentru Ionel, soţul şi tatăl copiilor ei, o plasează lângă marile îndrăgostite ale lumii: o Beatrice, o Cloe, o Julietă. Tăria şi dârzenia caracterului ei o aşază între acele rare fiinţe gata să moară pe rug, ca o Ioana d’Arc, să se sacrifice pentru o idee, cu preţul vieţii.

Această adâncime pătimaşă, însă curată ca lacrima, îmbinată cu sprinteneala spiritului şi cu ascuţimea observaţiei, a dat literaturii noastre pe marea povestitoare — după părerea mea şi cred că şi a multor altora care s-au delectat citindu-i cărţile – bineînţeles că lăsându-l de o parte din aureola lui, pe autorul „Amintirilor”, pe hâtrul de la Humuleşti.

Şi-aşa cum, apăsând pe pedala unei orge, aceasta prinde a arunca în aer sunete pătimaşe şi dramatice, dar în acelaşi timp e în stare să-şi ciripească cu sprinteneală şi volubilitate, la fel aş vrea şi eu să pot apăsa pe sufletul marii noastre prozatoare, Ştefana Velisar Teodoreanu, care e în acelaşi timp şi buna mea prietenă — ca să ţâşneascâ din adâncu-i, atât de bogat şi încă atât de tânăr, noi povestiri minunate şi nespus de preţioase pentru literatura noastră”. (Profira Sadoveanu)

Delicata scriitoare Ștefana Velisar Teodoreanu, soția lui Ionel Teodoreanu, a încetat din viață pe 31 mai 1995, la vârsta de 97 de ani, la București, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

Surse:

România literară, 1977, Ana Blandiana în dialog cu Ștefana Velisar Teodoreanu, În visul unei librării

România literară, 1982, Profira Sadoveanu, Ștefana Velisar Teodoreanu – 85

$$$

 „S-a distrus tot! Țara e vândută! Suntem sclavii Europei! Ne-au pus în poziția capră străinii care ne fură bogățiile!” — lozinci care sună dramatic și atât.

Când întrebi concret, se face liniște.

Când ceri dovezi, se schimbă subiectul.

Când insiști pe fapte, îți spun că ești „vândut”, „sorosist”, „trădător”. 

Tu, cel care ceri argumente, ești, bineînțeles "manipulat". 

Țara cui a fost vândută? Când? Ce anume? Unde-s actele? O tranzacție? Un beneficiar? O semnătură? Ai vreo probă sau doar o senzație preluată de pe TikTok? Dacă n-ai date, n-ai dreptate. Ai doar emoții și sloganuri.

Suntem sclavii Europei? Serios?

Ți-a luat cineva casa cu forța? Ți-a recrutat copilul în armată, cu forța? Te pune cineva la muncă forțată? Ți-a îngrădit cineva dreptul la muncă plătită? Ți-a interzis cineva să deschizi o firmă? Nu. Dimpotrivă. Ai libertăți, ai opțiuni, ai drepturi. 

Dar îți place să te declari „sclav” pentru că sună eroic, revoltător și comod. Scutește de gândire și analiză.

Ai fost forțat să pleci din țară? Nu. Ai plecat pentru că ai putut. Iar asta s-a întâmplat pentru că „globaliștii” au deschis porțile Europei. Ți-au dat voie să alegi. Să te reinventezi. Să trăiești unde ești mai util. Ai acces la libertatea de mișcare, la locuri de muncă, la studii, la viață.

România are probleme — dar și milioane de oameni care trăiesc decent. Dacă tu n-ai reușit, nu înseamnă că Romania e distrusă. E doar dovada că...fiecare are altă cale. 

Și în loc să urli, ai putea construi. Sau, măcar, să nu încurci.

Când afirmi că „suntem îndatorați până la a șaptea generație”, îți spun:

Ai tu televizor? Mașină? Casă? Le-ai luat cu banii jos pe toate?

Nu cred. Le plătești în rate.

Exact așa funcționează și economia unui stat.

România are datorii. Dar și spitale renovate cu fonduri UE.

Școli, drumuri, poduri, digitalizare, microbuze pentru elevi, echipamente medicale.

Fonduri europene atrase în 2023? Peste 10 miliarde de euro.

Dar hai să mai vorbim despre „sclavii Europei”:

- eMAG: 10+ miliarde lei vânzări anuale.

- E-commerce în România: peste 11 miliarde euro.

- Malluri? Pline.

- Kaufland, Lidl, Carrefour? Cozi zilnice.

- Temu, Aliexpress, Trendyol? Mii de comenzi pe zi.

- Străzile? Blocate de mașini, nu de sărăcie.

- Cererea pentru materiale de construcții? Atât de mare încât distribuitorii nu mai fac față.

Cine face toate vânzările astea? 

Românii! 

Nu „elitele”, nu „globaliștii”. Tu, eu, vecinul tău. 

Și totuși... urli că „au distrus tot” și că „nu mai producem nimic”.

Serios? România are agricultură, IT, servicii, turism.

Așa cum sunt, cu probleme, dar nu suntem o ruină.

Ești liber să pleci, liber să votezi, liber să comentezi.

Asta nu e sclavie. E mod natural de viață.

Iar dacă refuzi să vezi asta, înseamnă că nu vrei adevărul. Vrei doar să urli.

Și da, există și copii care mănâncă doar cartofi fierți. Există bătrâni uitați. Dar ei nu sunt întreaga Românie. România înseamnă și studentul de la Cambridge, și antreprenoarea de 20 de ani cu 30 de angajați. Și tânărul IT-ist, și fermierul care vinde în Franța. Și sutele de afaceri profitabile și miile locuri de muncă bune, din care trăiesc atâția români. 

Asta e manipularea pură: să iei o dramă reală, dar marginală, și s-o umfli până devine mit național. Ca să obții voturi pe bază de plâns colectiv.

România mea nu e o cocioabă în paragină. E o țară imperfectă, dar vie.

România mea nu e o victimă, încolțită de barbari, ca să aibă nevoie să fie salvată cu pumni, topoare, săbii și violență. 

Tocmai pentru că România mea este deja bogată, frumoasă, suverană și independentă, nu are nevoie de "Salvatori". Ci de Lideri muncitori, echilibrați, calculați, onești, care să-și respecte fișa postului. Atât e destul.

PS: Dacă nu poți răspunde la întrebări simple precum:

- Cine ne-a vândut?

- Cui?

- Ce a vândut și cine/ce a făcut cu ce a "cumpărat"? 

- Unde stă România "capră"? 

- Ce anume ai avut și ai pierdut concret, din cauza străinilor?

… atunci n-ai fost informat.

Ai fost manipulat.

Și acum urli, dar nu poți explica.

Plângi, dar nu știi de ce.

Votezi, dar nu înțelegi ce.

Și totuși... te simți informat.

###

 

Fetițele stăteau în fața chirurgului. Aveau opt ani și erau surori. Nu gemene, nu. Chirurgul, înalt și chel, le privea cu o expresie încruntată.

Conversația ce urma să aibă loc se anunța grea, aproape insuportabilă. Îi rugase pe părinți să iasă din încăpere pentru cinci minute. Dorea din tot sufletul să vorbească și să explice. Deși... ce-ar fi de explicat, de fapt?

Că șansele de supraviețuire sunt infime? Să le spună despre zădărnicia vieții? Că, mai devreme sau mai târziu, toți ajungem acolo? Să-i spui toate acestea unui copil de opt ani?

Căuta cuvintele potrivite, ezitând să înceapă discuția.

– Dar voi de ce sunteți amândouă fără păr?

întrebă el, trecându-și instinctiv mâna peste chelie.

– Eu mi-am ras părul ca să fiu alături de sora mea.

răspunse una dintre fetițe și îi strânse mâna surorii sale cu palma stângă.

– O iubești mult?

continuă doctorul.

– Foarte mult.

venise răspunsul, simplu și limpede.

– Nu vă faceți griji, domnule doctor. Vreau din tot sufletul să-i dau o parte din ficatul meu. Nimeni nu m-a rugat. De când s-a îmbolnăvit de cancer, am știut că voi face orice ca ea să se facă bine.

Buzele chirurgului tremurară ușor, strânse de o crampă emoțională.

– Dacă ar fi venit puțin mai devreme...

murmură el, aproape inaudibil.

– Ce-ați spus, domnule doctor?

întrebară fetițele în cor.

– Spuneam...

își reveni medicul.

– Spuneam: ce iubiți voi cel mai mult?

Și ele începură să turuie.

Chirurgul le privea cu durere în suflet, privind chipul palid al copilei bolnave, care se înseninase la amintirea lucrurilor dragi.

– Ah, dacă ar fi fost mai devreme...

îi răsunau gândurile.

Fetițele povesteau cu entuziasm.

– Când o să se facă bine, primul lucru pe care-l vom face va fi să ne jucăm cu motanul nostru iubit, Phoenix.

– Când mă voi simți mai bine, mergem la grădina zoologică să vedem cacadu uriași și pârși.

– Vă plac animalele?

întinse doctorul conversația.

– Foarte mult!

răspunseră în cor.

– Acasă îl avem doar pe Phoenix. I-am cerut mamei voie să luăm un pisoiaș care trăiește pe casa scării, dar...

– Dar n-a fost de acord. Spune că sora mea nu are voie, deocamdată.

– Și bine face.

suspină medicul și luă o decizie.

– Ascultați-mă. Nu vă faceți griji. Voi face tot ce-mi stă în putință. Dar să știți...

Chirurgul ezită.

– Nu sunt un vrăjitor. Din păcate, nici pe departe.

– Domnule doctor...

fetița bolnavă se ridică și se apropie de el.

– Nu vă temeți. Nu mi-e frică de moarte. Am avut o viață frumoasă. Am părinți buni, o soră minunată și pe Phoenix. Toți mă iubesc. Și, atâta timp cât mă vor ține minte, n-o să mor niciodată, nu-i așa?

Chirurgul rămase fără suflu. Înghiți în sec, își drese glasul și o mângâie pe cap.

– Chemați, vă rog, din nou părinții.

spuse el fetelor care ieșeau.

Discuția cu părinții fu grea. După ce semnară toate documentele necesare, el le făcu semn și fetițele se îndreptară spre ușă cu pasul unor oameni deodată îmbătrâniți.

Mama lor își reținea cu greu lacrimile. Nu trebuia să le arate copiilor.

– Știți ceva?

îi opri chirurgul.

Părinții se întoarseră.

– Duceți-le pisoiașul acela. Cel de sub scară.

– E murdar, plin de purici. Vreți să se îmbolnăvească înainte de operație?

încercă mama să protesteze.

Chirurgul se ridică, păși aproape de ea și spuse, cu voce joasă:

– Nu înțelegeți că poate fi ultima ei bucurie? Trebuie să vă explic lucruri atât de simple? Luați-l, îngrijiți-l, curățați-l. Nu contează cum. Dar faceți-o.

Se întoarse și se așeză la birou.

După câteva zile, fetele au fost internate și pregătite pentru transplantul hepatic.

Chirurgul stătea de multă vreme în fața ușii salonului, înainte de a intra.

Nu credea în Dumnezeu și întotdeauna scria cuvântul cu literă mică. Pentru că...

Pentru că cine vede atâtea suferințe și morți, încetează să mai creadă în ceva bun.

Și totuși, acum, în fața ușii, căuta în minte o rugăciune. Una din copilărie, pe care mama i-o spusese cândva.

Buzele i se mișcau fără sunet, dar niciun cuvânt nu-i venea în minte.

Apăsă pe clanță și intră.

– Domnule doctor!

strigară fetițele cu veselie, și o piatră căzu de pe inima lui.

– Domnule doctor! Ați convins-o pe mama?

– Nu, nu.

răspunse el.

– A fost ideea ei. Sigur, așa a fost.

spuse, așezându-se pe marginea patului.

Fetițele îi apucară mâna.

– Sunteți un om bun.

zise una.

– Vă mulțumim!

spuse cealaltă.

El își înghiți lacrimile și ieși în grabă din salon. Străbătu culoarul și, ajuns în cabinet, începu să-și șteargă obrajii înlăcrimați.

Atunci, deodată...

Cineva începu să aplaude.

Privirea i se opri asupra colegilor — doctori și asistente. Toți aplaudau, tăcuți.

Uimit, chirurgul rămase înmărmurit.

– Un caz fără speranță, colegule.

spuse cel mai în vârstă dintre chirurgi.

– Nimeni n-a avut curajul. Nici eu. M-am temut. N-am vrut să plec la pensie așa.

– Vă înțeleg.

răspunse chirurgul.

– Eu pe mine nu mă înțeleg.

spuse bătrânul, întinzându-i mâinile. Nu tremurau.

– Oferiți-mi onoarea, colegule. Luați-mă în echipă. Nu mă lăsați să plec așa, cu regretul acesta.

– O fac.

zâmbi chirurgul. Și din nou, toți aplaudară.

Înainte de anestezie, fetița bolnavă îl chemă cu un gest. Se apropie.

– Mulțumesc pentru pisoi.

spuse ea.

– L-am numit Speranță.

– E pisicuță?

întrebă doctorul.

– Nu, motănel.

răspunse ea și zâmbi slab.

– Are... niște oușoare mici.

Operația fu lungă și extrem de dificilă. N-am să vă spun toate greutățile. Doar atât: inima copilei s-a oprit de două ori.

– A treia oară n-o mai suportă.

șopti chirurgul colegului său.

Și a treia oară veni.

Inima mică se opri.

Echipa se agită. Se făceau manevrele salvatoare. Iar bătrânul chirurg se trase deoparte, sprijinindu-se de perete.

Se ținea de inimă. Buzele îi murmurau:

– Nu. Niciodată. E ultima mea luptă. Și eu decid.

Inima copilei porni din nou.

– Coaseți, în muma voastră!

strigă chirurgul, iar toți se întoarseră febril la masa de operație.

Când totul se termină, iar fetele erau scoase din sală, chirurgul zări:

– Colegule! Colegule!

îl strigă pe bătrânul care rămăsese rezemat de perete.

Dar el nu răspundea.

Medicul se apropie, îi privi chipul, îi scoase boneta.

– Dumnezeule...

șopti.

– Cum ai putut?

Apoi zise:

– A plecat ca un erou. A dat totul, până la capăt.

Când ieși la părinții care așteptau cu sufletul la gură, aceștia se repeziră spre el.

– Liniște.

le spuse, ridicând mâinile.

– Operația a reușit. Atât pot spune. Speranța ne rămâne.

După un an, mama fetelor îl sună.

– Domnule doctor, ați putea face un mic gest pentru noi? Fetițele vor tare mult să mergeți cu ele la grădina zoologică. Ne însoțiți?

El acceptă.

Fetele mergeau, ținându-l de mână, zâmbitoare, vorbind întruna. Povesteau tot. Cum trăiesc, cât de năzdrăvan e Speranță.

Chirurgul le asculta. Și, deodată, în minte i-au revenit acele cuvinte demult uitate, din rugăciunea pe care mama lui îl învățase.

Literele se adunau în cuvinte, cuvintele în versuri.

Iar buzele i se mișcau ușor, murmurând.

– Ce spuneți?

întrebară surioarele în cor.

– Spun...

zâmbi el.

– Spun că sunteți două fetițe curajoase. Țineți-vă strâns una de cealaltă. Și nimic nu vă va învinge.

Fetițele se lipiră de el, l-au îmbrățișat. Iar în fața lui se contura chipul bătrânului chirurg. Cel care-și dăruise viața până la capăt. Și care, acum, zâmbea.

Aceasta este povestea.

Și nu știu, cu adevărat, despre ce e ea.

Despre dragostea dintre surori?

Despre curajul unui medic de a lua asupra lui o povară pe care alții n-au putut-o?

Despre un chirurg bătrân, care a ales să plece tăcut, dar să lase viața să învingă?

Ce e mai important?

Cum decizi?

Cum?

$$$

 HARRISON FORD

Harrison Ford s-a luptat ani de zile ca actor înainte ca George Lucas să-l distribuie în American Graffiti din 1973. Ford a atins apoi statutul de superstar ca Han Solo în primele trei filme Star Wars și ca Indiana Jones în Raiders of the Lost Ark și continuările sale, toate succese uriașe. S-a bucurat de roluri principale în numeroase filme de la Hollywood, cum ar fi „Blade Runner”, „Witness”, „Working Girl”, „Patriot Games”, „The Fugitive” și „42”, printre multe altele. Ford a reluat mai târziu unele dintre cele mai faimoase personaje ale sale în „Indiana Jones și Regatul Craniului de Cristal”, „Star Wars: The Force Awakens” și „Blade Runner 2049”.

Născut pe 13 iulie 1942, în Chicago, Illinois, Ford a crescut în suburbia Des Plaines, ca fiu al unui director de publicitate și al unei mame casnice.

După absolvirea liceului în 1960, Ford a studiat engleza și filozofia la Ripon College din Wisconsin. Acolo, a descoperit talentul de a povesti aproape din întâmplare. Ford s-a înscris la un curs de teatru, sperând să obțină o notă bună ușoară. "Eram îngrozit să mă ridic în fața oamenilor, dar mi-a plăcut foarte mult partea de povestire", a explicat el pentru People. Cu toate acestea, Ford nu a fost cel mai bun student din facultate și a ajuns să plece înainte de a-și termina studiile.

Împreună cu viitoarea sa soție, Mary Marquardt, a ajuns la Hollywood la mijlocul anilor 1960. Ford a obținut mai întâi un contract cu Columbia Pictures ca avtor sub contract, câștigând 150 de dolari pe săptămână. Apoi a ajuns la Universal. În 1966, Ford și-a făcut debutul în film într-un rol mic în „Dead Heat on a Merry-Go-Round”. Directorii studioului nu au fost deloc impresionați. Un oficial al studioului a spus: "Nu vei reuși niciodată în această afacere", a declarat Ford pentru The Hollywood Reporter.

Frustrat de lipsa de succes ca actor, Ford a devenit tâmplar pentru a-și suplimenta veniturile. George Lucas i-a oferit primul său rol important în drama sa din 1973, „American Graffiti”, dar cariera sa nu a reușit să progreseze prea mult după aceea. A lucrat pentru Francis Ford Coppola atât ca tâmplar, cât și ca actor, cu roluri mici în „The Conversation” (1974) și „Apocalypse Now” (1979).

În 1977, Ford a colaborat din nou cu Lucas pentru rolul său revoluționar ca Han Solo în „Star Wars”. Portretizarea lui ticălos îndrăzneț, dar simpatic în acest clasic științifico-fantastic, i-a ridicat profilul la Hollywood. Cele două continuări ale filmului, „Imperiul contraatacă” (1980) și „Întoarcerea lui Jedi” (1983), l-au ajutat să devină un star.

În această perioadă, Ford a adus pe marele ecran un alt personaj legendar al său de film. A jucat rolul arheologului Indiana Jones în „Raiders of the Lost Ark” din 1981, regizat de Steven Spielberg. Povestea de acțiune-aventură, scrisă parțial de Lucas, s-a dovedit a fi un succes uriaș. A dat naștere mai multor continuări, inclusiv „Indiana Jones and the Temple of Doom” (1984) și „Indiana Jones and the Last Crusade” (1989). În perioada primei serii a lui Indiana Jones, Ford a jucat și rolul personajului principal în „Blade Runner” (1982), o povestire științifico-fantastică din umbră regizată de Ridley Scott, care avea să devină un clasic cult.

Ford și-a îmbunătățit reputația de actor dramatic cu mai multe roluri importante la mijlocul anilor 1980. A primit o nominalizare la Premiul Oscar pentru rolul său din „Witness” din 1985, o dramă polițistă cu Kelly McGillis și regizată de Peter Weir. În anul următor, Ford a făcut din nou echipă cu Weir pentru a juca rolul unui inventator neconvențional în „The Mosquito Coast”, cu River Phoenix și Helen Mirren. În timp ce proiectul a fost o dezamăgire comercială, filmul i-a permis lui Ford să abordeze un personaj neobișnuit și uneori neplăcut. În 1988, și-a arătat latura mai ușoară în populara comedie romantică „Working Girl”, cu Melanie Griffith și Sigourney Weaver.

Revenind la rolul de erou de acțiune, Ford a jucat în „Patriot Games” din 1992 în rolul agentului CIA Jack Ryan, protagonistul romanelor bestseller ale lui Tom Clancy. Publicul l-a iubit în rol, pe care l-a reluat în „Clear and Present Danger” din 1994. În acest moment, Ford devenise una dintre cele mai profitabile vedete de la Hollywood. A câștigat 20 de milioane de dolari pe film, cu 15% din încasările brute ale filmului la box office.

După ani de succes, Ford a trecut prin câțiva pași greșiți la mijlocul anilor 1990. A jucat în remake-ul dezamăgitor al comediei dramatice „Sabrina” din 1954 cu Julia Ormand și Greg Kinnear. Alături de Brad Pitt, Ford și-a văzut thrillerul polițist din 1997 „The Devil's Own” eșuând. Dar a dovedit că priceperea sa la box office nu s-a estompat odată cu rolul său de președinte al Statelor Unite în thrillerul de acțiune de succes „Air Force One” din același an. Alte drame în care a jucat în această perioadă includ „Presumed Innocent” (1990), „Regarding Henry” (1991) și filmul de groază „What Lies Beneath” (2000) cu Michelle Pfeiffer.

La începutul anilor 2000, Ford a avut mai puține roluri în filme. Rolurile pe care le-a jucat au avut rezultate mixte. A colaborat cu Josh Hartnett pentru „Hollywood Homicide” din 2003, o dramă polițistă care a primit o primire călduță din partea cinefililor. În 2006, thrillerul său „Firewall” a apărut și a plecat fără preaviz. Ford a revenit apoi în formă cu una dintre francizele care l-au făcut celebru în 2008. „Indiana Jones and the Kingdom of Crystal Skull” a ajuns pe primul loc la box office în weekendul de deschidere, câștigând peste 786 de milioane de dolari în întreaga lume.

Ford a adoptat o formă neobișnuită de film de acțiune în 2010 cu „Cowboys & Aliens”, confruntându-se cu Daniel Craig. În același an, comedia sa „Morning Glory” cu Rachel McAdams și Diane Keaton s-a descurcat bine la box office. În 2013, și-a arătat talentul dramatic în „42”, un film despre viața legendei afro-americane a baseball-ului Jackie Robinson. Ford joacă cu Branch Rickey, directorul de baseball care l-a semnat pe Robinson pentru a juca pentru Brooklyn Dodgers. În acel an a apărut și în aventura științifico-fantastică „Ender's Game” și în thrillerul „Paranoia”.

La sfârșitul lunii aprilie 2014, Ford a încântat fanii filmului de pretutindeni cu vestea că va apărea în cea mai recentă parte a francizei Star Wars. Distribuția i-a inclus și pe colegii săi anteriori, Carrie Fisher și Mark Hamill. „Star Wars: The Force Awakens”, regizat de J.J. Abrams, a avut premiera în SUA pe 18 decembrie 2015 și a doborât o serie de recorduri de box office, câștigând peste 247 de milioane de dolari pe plan intern în weekendul de deschidere.

Doi ani mai târziu, Ford și-a reluat rolul din „Blade Runner” în continuarea sa, „Blade Runner 2049”, cu Ryan Gosling. Actorul de lungă durată s-a înscris apoi pentru primul său proiect de animație, dând voce unui câine de fermă pe nume Rooster pentru „The Secret Life of Pets 2” (2019), înainte de a juca alături de un câine CGI pentru o adaptare pe marele ecran a filmului lui Jack London „The Call of the Wild” (2020).

Ford a fost căsătorit cu prietena sa din facultate, Mary Marquardt, din 1964 până în 1979. Cuplul are doi fii împreună. S-a căsătorit cu scenarista Melissa Mathison în 1983. S-au cunoscut în timpul filmului Apocalypse Now din 1979. Au avut doi copii împreună înainte de a se despărți în 2001 și de a finaliza divorțul în 2004. Ford a fost implicat romantic cu actrița Calista Flockhart din 2002. Cuplul s-a căsătorit în 2010.

Pilot de lungă durată, Ford a ajuns pe prima pagină a ziarelor în martie 2015, când a fost implicat într-un accident de avion. El a fost forțat să facă o aterizare forțată pe un teren de golf din Venice, California, după ce a avut probleme la motor. El a avut probleme cu avionul său de epocă la scurt timp după decolarea de pe aeroportul Santa Monica din California, pe 5 martie. Potrivit New York Daily News, Ford și-a rupt glezna și pelvisul în accident, ambele răni necesitând o intervenție chirurgicală.

În noiembrie 2017, Ford a revenit la știri pentru un alt accident de vehicul, de data aceasta pentru că a asistat un șofer care a ieșit de pe autostrada 126 în Santa Paula, California. Ford, în zonă după ce și-a folosit avionul la aeroportul din apropiere, s-a grăbit la locul accidentului împreună cu alți câțiva trecători și l-a ajutat pe șofer să iasă din mașină.

Apărând la The Ellen DeGeneres Show în iunie 2019, Ford, în vârstă de 76 de ani, a dezvăluit că a încercat recent parașutismul pentru prima dată, împreună cu fiul său de 18 ani, Liam.