$$$

 George Constantin - marele Burebista al filmului şi teatrului românesc, nascut pe 3 mai 1933...

Măreţ, impunător, cu voce de tunet şi glas de furtună, George Constantin „umplea”sala cu personalitatea sa electrizantă, indiferent de personajul pe care l-ar fi interpretat.

Când vorbea şi gesticula ACTORUL nu se auzea nici musca în sală, respiraţia tuturor era oprită, atenţia sporită la maxim, ca în faţa unui miracol.

Ba chiar şi tăcerile lui George Constantin, impuse de rol, erau atât de sonore, de cosmice, încât publicul părea că asistă la geneze, la naşteri de universuri şi religii, la legende încropite sub ochii lor orbiţi de grandoarea actului artistic.

Asta pentru că însuşi George Constantin devenise o legendă a teatrului şi filmului românesc încă în viaţă fiind!

S-a născut în 1933, în Bucureşti, într-o familie modestă, cu puţine posibilităţi financiare, mai mereu aflată în pragul sărăciei, în acele vremuri tulburi, când războiul bătea serios la uşă. Şi cum permanenţa sărăciei n-ar fi fost suficientă, tatăl său, care lucra ca şofer la Fabrica de Ţigarete din Regie, decedează la câţiva ani după naşterea lui, iar el, mama şi sora sa sunt nevoiţi să părăsească locuinţa de serviciu şi să se mute în cartierul Ghencea.

Dar amintirea casei din Regie îl va urmări toată viaţa „păstrată în suflet, ca reprezentând cel mai curat, cal mai pur lucru din lume”, după cum mărturisea.

Şi tot el zicea: „Spuneam că amintirile mele despre casa părintească sunt sărace. În oraş oamenii se risipesc, se uită unii pe alţii. Îmi închipui că la ţară oamenii simt altfel aderenţa la locurile natale, unde-şi au, de fapt, şi strămoşii şi familiile şi pământul – adică totul. De aceea satul însuşi poate fi considerat ca o casă părintească. Mai mult, chiar ţara capătă această valoare la un moment dat”.

Ca să poată să-şi ajute familia a început să muncească de la o vârstă foarte fragedă, ca ucenic la un patron.

Actriţa Valeria Seciu îşi amintea cu duioşie şi respect de el: „La George, până şi clişeul era ceva bogat. De pildă, intrările în scenă.

Cum acoperea spaţiul, cum îl înghiţea, cum îl filtra, cum alegea din spaţiu punctele de forţă, energiile pe care le putea folosi, pe care se putea bizui. Cu oamenii făcea la fel. Elimina orice energie care-l încărca.

Asta se întâmpla dintr-o privire, cu un gând, în zecimi de secundă. Când jucai cu el simţeai pe viu relaţia pe care o stabilea cu tine. Lângă el, foarte greu puteai greşi.

Punea pe tine o lumină crudă şi am văzut actori dispărând cu totul în fascicolul necruţător. Când venea la mine, îşi amintea mereu că în blocul în care stau a adus el o butelie unei doamne, fiind ucenic şi trimis de patronul lui.

Stând pe butelie, în drum, a văzut o paradă de 10 mai. Era uimit de ceea ce i se întâmplă, de faptul că el, copilul acela cu butelia, e un mare actor”.

Şi totuşi el însuşi, în timp ce alţii îl cădelniţau cu tot felul de epitete care mai de care mai bombastice, avea propria măsură, propria dimensiune umană, propria modestie simplă, firească, omenească. „În comparaţie cu marii actori din lume (ce i-am văzut doar în filme) sau cu ruşii stanilavskieni, văzuţi în tinereţe, precum Cerkasov...răspunsul este nu. În comparaţie cu ce se întâmplă la noi sunt doar un actor bun. Ţara aceasta a avut actori mari, unii monumente de teatru. I-am văzut jucând, nu puteai să stai în faţa lor cu pălărie pe cap şi mâinile în buzunare. Da, în vremurile acestea golăneşti şi aspre, aş putea fi numit actor bun”.

Ei bine, acest „actor bun”, la 15 ani, în 1948, se înscrie la Şcoala profesională metalurgică nr. 12, cu specializarea „ajustaj”. În primăvara anului 1949, o doamnă profesoară de la Şcoala pedagogică din Bucureşti vine la şcoala sa şi-l selectează pentru o piesă de teatru pentru elevi, în rolul lui Ştefan Tipătescu, din „O scrisoare pierdută”. A fost momentul său de debut şi factorul determinant în hotărârea sa de a susţine examen la Institutul de Teatru. Nu intră însă de prima oară.

„Ca şi prietenul şi colegul meu Gheorghe Cozorici, n-am fost prea ajutaţi de soartă. Am fost amândoi nevoiţi să facem şcoli de meserii, el la Vulcan, eu la Fabrica de Avioane. Când am dat examenul de admitere la Institut, în 1951, am căzut. Anul următor, ca să fiu mai sigur, am dat şi la teatru şi la cinematografie (era institut separat). Am reuşit la ambele şi, ţin minte, am mers cu Cozorici în Piaţa Universităţii şi am dat cu banul unde să mergem. Ne-a căzut Teatrul”, îşi amintea actorul.

După facultate este repartizat la Teatrul Nottara, unde a făcut peste 50 de roluri uriaşe. În cinematografie îl ştiţi în primul rând din „Reconstituirea”, dar şi din „Burebista”, „Cu mâinile curate”, „Ultimul cartuş”, „Pentru patrie”, „August în flăcări”, „Răpirea fecioarelor”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, etc.

Şi totuşi, după atâtea şi atâtea roluri asumate, frământate, plămădite până la ultima esenţă, după atâtea emoţii, trăiri, dăruiri pe scena teatrului sau pe platourile de filmare, actorul îşi trăieşte ultimii ani din viaţă cuprins de o tristeţe „iremediabilă”, vorba lui Topârceanu.

După 1989 este distribuit din ce în ce mai puţin, noua societate creată nu mai pune preţ pe valoare ci pe ideea de îmbogăţire rapidă, foştii proprietari ai casei naţionalizate în care locuia îl ameninţă permanent cu evacuarea, iar gândul, frământarea, că-şi va pierde casa în care a locuit cu familia îl îmbolnăveşte (la propriu) până la urmă.

Moare prematur, pe 30 aprilie 1994, la nici 61 de ani, de „inimă rea” (după cum spun unii) la gândul că e dat afară din casă după o viaţă de muncă.

Marele „Burebista” ridica pentru ultima dată sabia, „dom’ Semaca” dădea ultima oară ordine, iar viaţa, „mama ei de viaţă”, vorba lui Noica, trăgea cortina peste sufletul actorului George Constantin.

În urma lui s-a aşternut „asurzitoarea linişte” a teatrului românesc, „linişte” ce până acum n-a mai putut fi sfărâmată de o altă voce de tunet, de un alt glas de furtună. George Constantin n-a mai putut fi înlocuit. Dumnezeu să te odihnească, maestre!

$¢$

 Cum au apărut în fotbal cartonașul galben și cartonașul roșu?

De la introducerea lor, la Cupa Mondială din 1970, cartonașele galbene și roșii au devenit unele dintre puținele elemente care au rămas practic neschimbate în fotbal. Utilizarea lor este descrisă strict în regulamentul FIFA ca o modalitate de a pedepsi jucătorul care comite nereguli medii și grave, de la „comportament nesportiv” la „încălcarea repetată a regulilor de joc”.

Cartonașele au apărut dintr-o idee a britanicului Ken Aston (1915-2001), unul dintre cei mai respectați arbitri din acest sport, care a făcut parte din Comisia de Arbitri a FIFA din 1966 până în 1972.

În 1966, Aston se întreba cum ar fi posibil să dezvolte ceva care să ajute la gestionarea momentelor controversate din timpul unui meci. Nevoia de a crea așa ceva a devenit și mai evidentă în timpul unui meci dintre Anglia și Argentina, care a fost atât de violent, încât, după ce s-a terminat, echipa sud-americană a încercat să pătrundă în vestiarul englez, să se bată cu jucătorii britanici.

În timp ce conducea spre casă după meci, Aston s-a oprit la un semafor și s-a gândit să folosească tocmai culorile semaforului ca sursă de inspirație pentru crearea cartonașelor.

Când a văzut galben la semafor, semn care anunța că urma să se aprindă roșu, s-a gândit că această culoare ar putea servi drept avertisment pentru jucătorul care a comis o abatere mai serioasă, dar nu gravă, deoarece aceasta putea fi semnalizată cu un cartonaș roșu.

Este important de precizat că, deși cartonașul roșu și cartonașul galben au intrat în uz la Cupa Mondială din 1970, măsura eliminării de pe teren exista deja în regulamentul fotbalului, chiar și în lipsa unui cartonaș specific.

În mod surprinzător, informațiile despre standardele oficiale de producție a cartonașelor folosite la meciurile de fotbal sunt dificil de găsit. Cele mai multe cartonașe disponibile în comerț măsoară, de obicei, 7.6 centimetri pe 10.1 centimetri, dar este destul de frecvent să găsești și versiuni cu numere rotunjite, cum ar fi 6 centimetri pe 12 centimetri.

Nici măcar nuanțele de galben și roșu folosite pe aceste cartonașe nu respectă întocmai un standard oficial, deși producătorii acestor materiale preferă să folosească nuanțe mai luminoase și mai atrăgătoare pentru a permite observarea mai ușoară de către jucătorul care urmează să fie pedepsit.

Un fapt interesant este că ideea lui Aston a funcționat atât de bine, încât cartonașele au ajuns să fie folosite pentru a indica avertismente și sancțiuni nu doar în fotbal, ci și în alte sporturi, inclusiv în scrimă, volei și polo.

Curios, expresia „a arăta cartonașul galben/roșu” a intrat în vocabularul curent în cultura occidentală, arătând un avertisment sau dezaprobarea cu privire la o anumită persoană sau acțiune.

De exemplu, Organizația Mondială a Muncii a Organizației Națiunilor Unite, în timpul Cupei Africii Națiunilor din 2002, a lansat o campanie intitulată „Cartonașul roșu pentru exploatarea copiilor prin muncă”, pentru a sensibiliza opinia publică cu privire la acest fenomen.

Vinars Miorița – Când calitatea trece testul timpului, simplitatea devine rafinament

 

Din Beciul Domnesc, o companie cu tradiție, aleg întotdeauna cu siguranță o sticlă de vinars Miorița. 

Alegerea nu a venit spontan, fără testarea prealabilă a calităților sale. Nu sunt adepta consumului constant al unui produs din start fără testarea prealabilă. Dar a fost suficient ca, la sugestia unor prieteni, să gust produsul și din acel moment m-a cucerit.

Un produs simplu dar asupra căruia timpul și-a pus amprenta. Este acel produs care "îmbătrânește" frumos. Îmbătrânește și se maturizează crescând în rafinament. 

Este la fel ca o relație de prietenie... Nimic deosebit la prima vedere: o relație între două persoane care s-au întâlnit din întâmplare (sau poate a fost destinul lor să se întâlnească) și care a evoluat previzibil sau neașteptat spre ceva absolut firesc dar deosebit de ceea ce a fost la începuturi.

Este la fel ca o relație de dragoste: la prima vedere sau înfiripată în timp, lent și tumultuos in același timp, dar care a făcut ca cei doi să se contopească într-o singură ființă; nu-i poți separa fără să sfâșii legătura dintre ei, lăsând răni adânci, cu slabe șanse de vindecare și supraviețuire.

Este la fel tocmai pentru că timpul duce la maturizare, iar maturizarea și îmbătrânirea in sensul bun al cuvântului înseamnă sofisticare, complexitate și rafinament. Este acea maturizare care face ca razele soarelui reflectate de fiecare strop să ofere o sclipire aparte, o culoare deosebită ce își oferă și căldura venită din tot sufletul. Este acea maturizare care oferă aroma inconfundabilă ce îți dezmiardă simțurile într-un mod unic. Este acea maturizare care te umple de căldură până în cele mai ascunse părți ale trupului și sufletului. Este acea maturizare care te îmbată frumos, fără a te scoate din luciditatea cu care ești obișnuit dintotdeauna, ci, dimpotrivă, îți ascute simțurile într-un mod plăcut și neașteptat.

Surprinzător sau poate că nu... Constați că, încă de la prima întâlnire, de la primul contact, se creează acea relație unică de prietenie sau poate chiar de dragoste care te face să nu te poți lipsi de prezența și de compania sa în fiecare moment în care ar trebui să trăiești senzații unice, memorabile. Și poate că tocmai versatilitatea de care dă dovadă produsul găsit te face să îl alegi in orice moment, in orice situație, pentru că știi că îți oferă acele senzații ce se potrivesc perfect in orice moment, senzații diferite și totuși unice ce îți oferă plăcerea și desfătarea potrivită exact momentului și care ți se întipărește în memorie pentru totdeauna.

Surprinzător sau poate că nu... Constați că îți place din prima și te face să te îndrăgostești nebunește de el și te face să-i cauți și să-i dorești compania. Constați că îți dorești să îți încânte simțurile cu fiecare ocazie, să te facă să-l dorești din ce în ce mai mult cu fiecare clipă ce se dorește a fi memorabilă. Să-l dorești în momentele de sărbătoare, in momentele de bucurie sau tristețe, când vrei să-ți sporească bucuria sau să-ți aline tristețea.

Surprinzător sau poate că nu... Constați că așteptările ți-au fost îndeplinite și satisfăcute pe deplin și știi că orice ar fi îl vei alege să-ți fie alături mereu.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2025

$$$

 20 de curiozități despre Statuia Libertății, cel mai celebru simbol american. 

Această statuie gigantică are un trecut fabulos și multe semnificații ascunse pe care, probabil, nu le știai. Citește în continuare ca să afli mai multe curiozități despre Statuia Libertății și istoria impresionantă a celui mai cunoscut simbol american.

Statuia Libertății era un far al speranței și libertății pentru emigranții care ajungeau în America prin Insula Ellis, cu mai multe decenii în urmă. Astăzi, este unul dintre cele mai celebre repere din SUA.

1. Iată prima informație de pe lista noastră cu curiozități despre Statuia Libertății: greutatea totală a statuii este de 225 de tone!

2. Dacă ai cumpăra o pereche de pantofi pentru Statuia Libertății, ar trebui să aibă mărimea 879!

3. Timp de 16 ani, Statuia Libertății a funcționat ca far, iar lumina sa putea fi văzută de la 38 de kilometri.

4. Statuia are o înălțime de 92 de metri, fiind cea mai înaltă statuie din America de Nord.

5. Dacă vântul este destul de puternic, statuia se poate înclina cu 7 centimetri, iar torța ei cu 15 centimetri.

6. Designul statuii este inspirat de designul statuilor din Roma antică.

7. Paznicii de la Administrația Parcurilor din SUA au descoperit că șoimii călători aveau obiceiul de a sta cocoțați pe coroana statuii.

8. Numele întreg și oficial al statuii este „Libertatea iluminând lumea”.

9. Pentru a ajunge la coroană, trebuie să urci 354 de scări. După ce ajungi sus, coroana este prevăzută cu 25 de ferestre prin care poți privi peisajul.

10. Fața statuii a fost modelată după fața mamei sculptorului, Charlotte.

11. În interiorul statuii se află 16 cabluri de tensiune verticale, care se întind la aproximativ 18 metri de la vârful piedestalului.

12. Aceste cabluri sunt importante fiindcă „trag” statuia către piedestal și o țin în loc. Când statuia a fost construită, s-a folosit o cheie uriașă pentru a strânge șuruburile acestor cabluri.

13. Statuia a fost un dar al Franței, făcut în 1886, propus de Edouard Laboulaye. Statuia reprezenta victoria americanilor în Revoluția Americană și sărbătorea abolirea sclaviei.

14. Laboulaye spera ca acest dar să-i inspire pe compatrioții săi francezi să lupte pentru democrație împotriva lui Napoleon al III-lea.

15. De când a fost construită, statuia este lovită de trăsnet de aproximativ 600 de ori pe an. Un fotograf a surprins acest fenomen pentru prima dată în 2010.

16. Doi oameni s-au sinucis sărind de pe statuie, în vreme ce alții care au sărit au supraviețuit căderii.

17. Nuanța de verde deschis a statuii se datorează uzurii naturale a cuprului.

18. Când a fost construită, în 1886, era cea mai înaltă structură din New York, fiind echivalentul unui bloc cu 22 de etaje.

19. Torța originală a fost înlocuită în 1984 cu o torță nouă de cupru, acoperită cu foiță de aur de 24 de karate.

20. Iată și ultima informație de pe lista noastră de curiozități despre Statuia Libertății: cătușele sfărâmate de la picioarele statuii reprezintă eliberarea de tiranie și opresiune.

$$$

 AMERIGO VESPUCCI

Un faimos navigator italian, născut la Florența pe 9 martie 1451; decedat la Sevilla pe 22 februarie 1512. A fost al treilea fiu al lui Ser Nastagio, un notar din Florența , fiul lui Amerigo Vespucci. Mama sa a fost Lisabetta, fiica lui Ser Giovanni, fiul lui Ser Andrea Mini; mama ei a fost Maria, fiica lui Simone, fiul lui Francesco di Filicaia.

Data nașterii lui Vespucci, odinioară mult discutată, este acum stabilită definitiv de cărțile Ufficio delle Tratte, păstrate în Arhivele Regale de Stat din Florența , unde se găsește următorul pasaj: „Amerigo, fiul lui Ser Nastagio, fiul lui Ser Amerigo Vespucci, în ziua a IX-a a lunii martie MCCCCLI” (1451, stil comun). Mama tatălui lui Amerigo a fost Nanna, fiica lui Mestro Michele, din Onesti din Pescia , și sora lui Mestro Michele, tatăl lui Nicolè și al lui Francesco, care locuiau în magistrato supremo al Priorilor din Republica Florența .

Vespucci a primit primele sale instrucțiuni de la unchiul său, Giorgio Antonio, un filosof platonician care a fost profesorul majorității nobilimii florentine . Amerigo a cultivat studiul literaturii, inclusiv cel al limbii latine, așa cum o arată un mic codex autograf din Biblioteca Ricardiana din Florența , intitulat „Dettati da mettere in latino”, la sfârșitul căruia este scris următorul text: „Această broșură a fost scrisă de Amerigo Se Anastagio Vespucci”. De asemenea, a scris o scrisoare în latină tatălui său , datată 19 octombrie 1476, în care prezintă studiile sale. Este posibil ca Vespucci să fi avut relații cu Toscanelli , care, după cum se știe, a murit în 1482, la doi ani după plecarea lui Amerigo în Spania . Ulterior, Amerigo s-a dedicat studiului fizicii , geometriei, astronomiei și cosmografiei, științe în care a făcut progrese rapide.

După moartea tatălui său , care a avut loc în jurul anului 1483, Amerigo, probabil din cauza circumstanțelor nefericite ale familiei sale , a devenit administrator în casa lui Lorenzo di Pierfrancesco de' Medici, cu diverse sarcini care s-au multiplicat pe măsură ce a dobândit încrederea și afecțiunea fiilor lui Pierfrancesco, ale căror interese rurale și comerciale a devenit superintendent, așa cum reiese din numeroasele scrisori adresate lui, care au fost publicate recent. Din 1478 până în 1480 a fost atașat la ambasada de la Paris , sub conducerea rudei sale Guido Antonio Vespucci, ambasador al Florenței la Ludovic al XI-lea al Franței . Prin urmare, a scris numeroase rapoarte către Signoria, care sunt păstrate în Arhivele de Stat din Florența . Șederea lui Vespucci la Paris și cea a ducelui Rene de Lorena la Florența , mai devreme, explică de ce Vespucci i-a trimis ducelui Rene o copie, în latină, a scrisorii celor patru călătorii, scrisă în italiană gondolfiere -ului perpetuo Piero Soderini, și de ce una dintre cele mai vechi ediții ale călătoriilor lui Vespucci (a treia) a fost realizată la Paris în 1504. Funcțiile pe care Vespucci le-a deținut din ramura mai tânără a casei de Medici explică de ce primul, între noiembrie 1491 și februarie 1492, s-a alăturat la Sevilla lui Giannetto di Lorenzo Berardo Berardi, șeful unei case stabilite în acel oraș, care avea relații financiare strânse cu ramura mai tânără a familiei de Medici , adică cu Lorenzo di Pierfrancesco și fiul său. Prin inteligența sa, a devenit unul dintre agenții principali ai acelei firme, care, mai târziu, a avut un rol important în organizarea expedițiilor oceanice care au dus la descoperirea Lumii Noi .

Călătoriile reușite ale lui Cristofor Columb au sporit dorința lui Vespucci de a lua parte la mișcarea europeană generală de căutare a unei traversări spre vest, către Indii. După ce a obținut trei nave de la Ferdinand, regele Castiliei, Vespucci a putut întreprinde prima sa călătorie. Prin urmare, a plecat din Cadiz pe 10 mai 1497, navigând spre Insulele Norocoase, apoi îndreptându-și cursul spre vest. După douăzeci și șapte sau treizeci și șapte de zile, pe 6 sau 10 aprilie, a atins continentul ( Guyana sau Brazilia ?) și a fost bine primit de locuitori. În această primă călătorie, este posibil să fi intrat în Golful Mexic și să fi navigat de-a lungul unei mari părți a Statelor Unite , până la Golful Sfântul Laurențiu. Apoi s-a întors în Spania și a debarcat la Cadiz pe 15 octombrie 1498. Nu există altă relatare a acestei prime călătorii decât cea conținută în prima scrisoare a lui Amerigo Vespucci referitoare la insulele nou descoperite în cele patru călătorii ale sale, adresată lui Piero Soderini, gonfalonier din Florența .

Pe 16 mai 1499, Vespucci a plecat din Cadiz în a doua sa călătorie, împreună cu Alonzo de Ojeda și Juan de la Cosa . Și-a îndreptat cursul spre Capul Verde, a traversat Ecuatorul și a văzut uscatul, pe coasta Braziliei , la 4° sau 5° S., posibil lângă Aracati. De acolo, a navigat de-a lungul Guyanelor și al continentului, de la Golful Paria până la Maracaibo și Capul de la Vela; a descoperit Capul Sfântul Augustin și râul Amazon și a făcut observații notabile ale curenților marini, ale Crucii Sudului și ale altor constelații sudice. S-a întors în Spania în septembrie 1500. Acolo au fost întreprinse două expediții în serviciul Spaniei ; a treia și a patra, în serviciul Portugaliei . Ca urmare a lungilor oboseli din a doua sa călătorie, Vespucci s-a îmbolnăvit de febră cuartă. Când sănătatea sa s-a restabilit, i-a scris o relatare a călătoriei sale lui Lorenzo di Pierfrancesco de' Medici.

Pe 14 mai 1501, a navigat de la Lisabona spre Capul Verde și de acolo spre vest, până când, pe 1 ianuarie 1502, a ajuns la un golf situat la 13° S., căruia i-a dat numele de Bahia de Todos Santos și pe țărmurile căruia se află acum orașul Bahia . De acolo a navigat de-a lungul Americii de Sud, până la Plata. La întoarcere, a descoperit insula Georgia de Sud, situată la 54° S. și la 1200 de mile est de Tierra del Fuego. A ajuns la Lisabona pe 7 septembrie 1502. În a patra călătorie, a navigat cu Gonzal Coelho din Lisabona , pe 10 iunie 1503, a atins țărmul Insulelor Capului Verde și și-a îndreptat cursul spre Golful Tuturor Sfinților. La Capul Frio, după ce a găsit cantități mari de lemn de Brazilia, și-a stabilit o agenție, exact pe Tropicul Capricornului. După aceea, a navigat de-a lungul continentului, aproape până la Rio de la Plata, apoi s-a întors la Lisabona , unde a sosit pe 18 iunie 1504. Vespucci a făcut o a cincea călătorie cu Juan de la Cosa , între mai și decembrie 1505; au vizitat Golful Darien și au navigat 200 de mile pe râul Atrato. În timpul acelei călătorii, au colectat aur și perle și au primit informații despre o mare abundență a acestor substanțe în acea regiune. Această călătorie a fost repetată de cei doi navigatori în 1507. Despre aceste două expediții, însă, nu există nicio relatare specială din partea lui Vespucci. Trebuie adăugat că, în 1506, Vespucci era ocupat în Spania , pregătind expediția lui Pinzón , care a fost abandonată în martie 1507.

Faptele referitoare la călătoriile lui Vespucci sunt acceptate ca fiind prezentate în relatarea de mai sus de către majoritatea biografilor autorizați ai acelui navigator; însă inexactitatea textelor tipărite, dificultatea de a identifica numele locurilor folosite de Vespucci cu cele moderne și eroarea de a atribui sinceritate tuturor afirmațiilor conținute în documentele oficiale, în special în cele referitoare la proceduri judiciare, au dat naștere unei enorme confuzii în tot ceea ce privește călătoriile lui Amerigo Vespucci, a căror bază principală pentru criticile viitoare va fi investigarea codicelor apocrife ale narațiunilor călătoriilor lui Vespucci, scrise în momentul în care au apărut cele autentice . Vespucci era cu siguranță ținut la mare stimă în Spania , unde s-a stabilit după călătoriile sale în slujba Portugaliei . În 1505, printr-un decret regal din 14 aprilie a acelui an, a primit naturalizarea spaniolă, iar un decret din 6 august 1508 l-a numit pilot major de España , titlu corespunzător celui modern de șef al amiralității și pe care Vespucci l-a purtat până la moartea sa.

Amerigo Vespucci s-a căsătorit cu Maria Cerezo, se pare, în 1505. Singura informație precisă despre ea este furnizată de decretul regal din 28 martie 1512, care i-a acordat o pensie, în contul satisfacției acordate de soțul ei în calitate de pilot mayor , pensie confirmată prin decretul din 16 noiembrie 1523. Pe de altă parte, un decret din 26 decembrie 1524 acordă restul pensiei surorii sale, Catalina Cerezo; ceea ce dovedește că Maria a murit între ultimele două date și că nu a lăsat copii. Cu Amerigo Vespucci a fost însă fiul fratelui său Antonio, Giovanni, care s-a născut pe 6 martie 1486 și care a fost numit pilot mayor în 1512, la moartea predecesorului și unchiului său, Amerigo. Pentru informații despre el, vezi Harrisse, „The Discovery of North America” (1892), 744-5.

Este imposibil să se determine aici locul lui Amerigo Vespucci în istoria descoperirii Lumii Noi , în raport cu cele ale lui Cristofor Columb , Sebastian Cabot și ale fraților Pinzón . Mai întâi este necesar să se facă distincția între descoperirea geografică și cea socială a Americii . Prima se datorează islandezilor , care au stabilit pe coasta de est a Groenlandei o colonie menținută între secolul al X-lea și al XV-lea, a cărei istorie este prezentată într-un compendiu foarte bun de Fischer în „Descoperirile Scandinavilor în America” (Londra, 1902); în legătură cu această lucrare ar trebui consultată colecția de documente privind relațiile Bisericii Romei cu Groenlanda în aceste secole, publicată din ordinul lui Leon al XIII- lea .

Descoperirea Americii s-a datorat eșecului cruciadei împotriva turcilor , încercată de Pius al II-lea , al cărei succes a fost zădărnicit de rivalitatea și corupția statelor europene din acea vreme . Europa a simțit atunci nevoia de a merge spre Est pe o altă cale, de a căuta Estul prin Vest, o deviză care a devenit steagul navigatorilor din acea epocă. Paolo Toscanelli , a cărui sinceritate a sentimentului religios nu era mai prejos decât marele său merit de realizare științifică (vezi lucrarea autorului de față despre Toscanelli , I, 1894, în „Raccolta Colombiana”, partea a V-a), a prevăzut, înainte ca Portugalia să prevadă, că venise momentul ca această țară să ia locul Italiei ca intermediar al comerțului dintre Europa și Asia și, prin urmare, ca punct de plecare al navigatorilor și aventurierilor, seduși de dorința de a fi executorii marii întreprinderi. Columb a fost primul care a ajuns la vest — una dintre insulele Bahamas — pe 12 octombrie 1492, convins că ajunsese la una dintre insulele Asiei de Est . A fost urmat de Vespucci, Cabot și mulți alții, fiecare propunându-și să ajungă în țara mirodeniilor, adică India .

Nu putem intra aici în problema foarte complexă a faptului care dintre cei trei navigatori numiți a fost primul care a pășit pe continentul Lumii Noi . Pentru aceasta, ar fi necesar să avem în față textele corecte ale tuturor documentelor fundamentale referitoare la acești navigatori. În ceea ce-l privește pe Columb , „Raccolta Colombiana”, publicată de guvernul italian cu ocazia celui de-al patrulea centenar al descoperirii Americii, este un document exhaustiv. Foarte importante, pentru întreaga istorie a descoperirii Americii, sunt colecția lui Navarrete , cărțile și documentele publicate de Harrisse, ducesa de Alba și mulți alții. Dar în ceea ce-l privește pe Vespucci, există la Florența copii apocrife sincrone ale tuturor relatărilor călătoriilor sale, cu excepția textului care a fost folosit pentru publicarea „Mundus novus”, ale cărui relatări, așa cum se va vedea mai departe, lipsesc o ediție corectă.

Primele ediții ale documentelor referitoare la călătoriile lui Vespucci pot fi clasificate după cum urmează:

A. Text parizian

A. „Mundus novus” (a treia călătorie), ediția I, 1503 sau 1504.

B. Texte florentine

Ba. Scrisoare despre cele patru călătorii din anii 1497-98, 1499-1500, 1501-2, 1503-4; ediția I, 1507

Scrisoare publicată de Baldini în 1745, referitoare la a doua călătorie

Scrisoare publicată de Bartolozzi în 1789, referitoare la a treia călătorie

Bd. Scrisoare publicată de Baldelli Boni în 1827, referitoare la a treia călătorie.

C. Texte venețiene :

Scrisoare a lui Girolamo Vianello către Signoria Veneției , datată 23 decembrie 1506, referitoare la o a cincea călătorie, publicată pentru prima dată de Humboldt în 1839.

Cb. Scrisoare a lui Francesco Corner către Signoria Veneției , datată 19 iunie 1508, referitoare la o a șasea călătorie, publicată pentru prima dată de Harrisee în 1892.

Principala întrebare se îndreaptă, deopotrivă, asupra autenticității călătoriei și asupra celei a publicațiilor A, Ba, Bb, Bc, Bd, Ca și Cb. În general, se face o confuzie foarte eronată între două puncte: aproape toată lumea admite autenticitatea publicațiilor A și Ba, dar mulți resping autenticitatea primei călătorii, efectuată de Vespucci în anii 1497 și 1498 și descrisă în publicația Ba. Unii, precum Varuhagen și alții, neagă autenticitatea textelor Bb, Bc și Bd, în timp ce alții au opinia contrară cu privire la unul sau altul dintre aceste texte, sau la toate trei. Aproape toți consideră inadmisibile a cincea și a șasea călătorie, relatate în textele Ca și Cb.

Pentru diversele ediții ale „Mundus novus”, publicarea lui Sarnow și a lui Trubenbach este exhaustivă, dar nu există o ediție critică a niciunuia dintre celelalte texte, care au fost tipărite cu multe erori ; în timp ce, așa cum s-a spus, textele apocrife , deși contemporane, ale tuturor acestora sunt păstrate la Florența . Autorul prezentului articol a propus pregătirea unei ediții critice de acest fel, iar propunerea a fost aprobată de trei Congrese Naționale de Geografie din Italia , ținute la Florența (1898), la Milano (1901) și, respectiv, la Napoli (1904), precum și de Congresul Internațional al Americaniștilor, ținut la Stuttgart, în august 1904. Recent, a fost creată la Florența o comisie , pentru îndeplinirea acestui scop, sub președinția marchizului Filippo Corsini, președintele Societății de Studii Geografice și Coloniale cu sediul la Florența ; membri ai acestei comisii sunt profesorul Attilo Mori, de la Institutul Geografic Militar, și autorul acestui articol. Până când nu va apărea publicația în cauză, va fi inutil să discutăm despre autenticitatea călătoriilor lui Vespucci, bazându-ne pe textele incorecte disponibile în prezent - cu excepția „Mundus novus”, citat mai sus. Cei care doresc detalii suplimentare cu privire la aceste codice pot consulta Harrisse, „Biblioteca americana vetustissima” (1868) și „Additions” (1872). Toate lucrările acestui autor, fie ele bibliografice sau istorice, stau la baza oricărei lucrări despre descoperirea Americii.

Este bine cunoscut astăzi că Vespucci nu a fost în niciun fel responsabil pentru faptul că numele său, și nu cel al lui Columb , a fost dat Lumii Noi și, prin urmare, că cu siguranță nu merită acuzația de furt care i-a fost adusă de mulți; printre ei, faimosul publicist american Emerson, care a fost indus în eroare de scriitori partizani. Pe de altă parte, corespondența afectuoasă dintre cei doi mari navigatori ar fi suficientă pentru a infirma toate acuzațiile nedemne. Acuzația a primit un oarecare sprijin din eforturile unei părți considerabile a clerului , din întreaga lume, de a obține canonizarea lui Columb , care, însă, nu a avut succes, când fondul cazului a fost examinat, din ordinul lui Leon al XIII-lea , cu ocazia celui de-al patrulea centenar al descoperirii Americii. În acea perioadă , protestele generale împotriva lui Americo Vespucci au fost atât de mari încât faimosul om de stat american Blaine, cu ocazia expoziției de la Chicago , a publicat o carte sub titlul „Columbus și Columbia”, pentru ca aceasta să nu fie contaminată de numele nelegiuit al lui Vespucci.

Se poate remarca faptul că, în momentul descoperirii Americii, așa cum este acum clar dovedit , narațiunile călătoriilor lui Vespucci erau mult mai răspândite decât cele ale călătoriilor lui Columb și că Florența era principalul centru de difuzare a știrilor despre descoperirea Lumii Noi . Relațiilor strânse care au existat între Gianfrancesco Pico, ducele della Mirandola , și Florența , precum și între Gian Francesco și eruditul german Matthew Ringmann, care, în 1504, a editat una dintre cele mai importante ediții ale „Mundus novus”, sub titlul „De ora antartica per regem Portugalliae pridem inventa”, și relațiilor strânse dintre Ringmann și geograful Martin Waldseemüller (Hylacomilus), se datorează faptul că, atunci când, în 1507, Waldseemüller a publicat celebra lucrare „Cosmographiae introductio”, la Saint-Dié , în Lorena , a dat Lumii Noi numele de America , argumentând că, din moment ce cele trei continente cunoscute atunci, Europa , Asia și Africa , aveau nume de femei , era potrivit să se dea continentului nou descoperit și un nume de femeie , preluându-l de la numele de botez al descoperitorului noului continent, Vespucci.

S-au făcut numeroase încercări de a numi Lumea Nouă Columbia , așa cum părea să ceară dreptatea , dar toate aceste eforturi au eșuat. Scriitorul a încercat să clarifice aceste aspecte și să demonstreze onestitatea lui Vespucci; iar eforturile sale au primit aprobarea Societății Numismatice și Arheologice din New York; căci aceasta din urmă, hotărând să bată, în fiecare an, o medalie comemorativă a unui binefăcător al Americii, a decis ca prima dintre aceste medalii să fie bătută în onoarea lui Americo Vespucci și i-a cerut scriitorului să propună cel mai bun portret al marelui navigator pentru reproducere. Societatea a acceptat sugestia scriitorului și a acordat preferință portretului Galleria degli Uffizi din Florența , care este în general considerat a fi cel mai autentic, dar a considerat că ar trebui să ia în considerare marea hartă a lui Waldseemuller , din 1507, pe care există un portret al lui Amerigo Vespucci; și, prin urmare, medalia a fost bătută cu cele două portrete, câte unul pe fiecare parte.

¢$$

 APARIȚII DIVINE PE CÂMPURILE DE LUPTĂ

O să încep prin a spune că nu cred atât în materializarea imaginii unui erou legendar pe câmpul de luptă, cât în reflecția acestuia în mentalul colectiv, într-un moment foarte greu, când psihicul omului caută orice ajutor posibil și orice cale de supraviețuire.

Experiențele de pe front, pe măsură ce tehnica s-a perfecționat, au devenit tot mai șocante. Există mărturii despre soldați care alergau cu viteză pe cioate, pe câmpul de luptă, convinși fiind că încă mai au picioare. Unii strategi militari vorbeau despre efectele terapeutice ale fricii sau despre cum ea poate fi transformată în curaj și cum poate ajuta la câștigarea bătăliilor. Educația patriotică, cultul eroilor, au creat anumite așteptări în subconștientul colectiv, așa precum a făcut-o și educația religioasă, credința în miracole, în puterea supranaturală a sfinților sau a sfintei treimi.

Până și Maxim Gorki, fondator al realismului socialist în literatură, recunoștea că „personalitatea devine focarul a mii de voințe care au ales-o ca organ al aspirațiilor lor și ni se arată drapată în minunatul veșmânt de lumină al frumuseții și al forței, sub focul scânteietor al năzuințelor poporului său… Indiferent cine ar fi această individualitate, important este faptul că toți eroii ni se înfățișează ca niște depozitari ai energiei colective, ca niște reprezentanți ai năzuințelor care însuflețesc masele.”

Cine putea apărea la Plevna, pentru a lupta încă o dată cu turcii, dacă nu Ștefan cel Mare și Sfânt, cea mai deplină şi cea mai curată icoană a sufletului poporului român (Nicolae Iorga) ? O consemnare scrisă de pe vremea Războiului de Independenţă din anul 1877 relatează că în asediul îndelungat al cetăţii Plevna, mai mulţi ostaşi ar fi spus că în toiul bătăliilor, pe câmpul de luptă a apărut însuşi Ştefan cel Mare, semănând însufleţite printre oştenii români care au obţinut, în cele din urmă, victoria. La mijlocul secolului XIX figura domnitorului era încă pregnant prezentă în viața oamenilor de rând, cântat fiind în balade, povestiri, poezii, cântece laice și religioase. În Moldova lui Ştefan se ştiau şi unele lucruri minunate despre marele înaintaş. Astfel se zicea „că el a murit şi că pe mormântul lui a ars trei zile şi trei nopţi o lumină, pe care n-o aprinsese nimeni. Moartea nu i-a luat simţirea şi când neamul lui suferă, strămoşul plânge în mormântul său”. Că va veni vremea când se va scula, pentru a face dreptate poporului său şi a-i asigura pacea şi fericirea definitivă. După aceea se va „culca iarăşi în mormântul lui de la Putna, dormind acum pe veci cu drepţii”. Astfel, în imaginarul colectiv, Ștefan este asimilat lui Mesia.

De altfel, contactul lui Ștefan cu lumea sfinților ar fi avut loc din copilăria viitorului domnitor. În lucrarea sa „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tradiţii şi cântece populare”, din 1903, Gheorghe Teodorescu Kirileanu reţine o povestire populară despre perioada copilăriei voievodului care, într-o pădure, a avut revelaţia „unei lumini care ardea nemişcată sub ploaie şi vânt”. Copilul Ştefan atinge lumina, nimerind apoi într-o colibă, ca o chilie, asemănătoare celor ale călugărilor isihaşti athoniţi, unde adoarme, iar lângă el, doi bătrâni se roagă prevestind că Ştefan va fi apărătorul credinţei.

În antichitate existau credințe religioase, care nouă astăzi ne par a fi simple superstiții. adânc înrădăcinate în psihicul colectiv și cu efecte imediate în planul acțiunilor umane. Bătălia de la Tapae, din anul 101 d.H., decisivă pentru soarta primului război daco-roman (101 – 102), în urma căruia romanii au ocupat poziţii hotărâtoare pentru cucerirea Daciei, a fost tranșată și în urma unui eveniment meteorologic. În toiul luptei, când soarta bătăliei era încă indecisă, a izbucnit o furtună puternică. Vântul aducea ploaia înspre daci, care au interpretat aceasta ca pe o dovadă a faptului că, Gebeleizis, zeul dac al războiului și furtunii, le era nefavorabil în acea zi. Un factor total neaşteptat care a determinat retragerea dacilor a fost trăsnetul care a lovit pe unul dintre fruntaşii lor, interpretat probabil tot ca un semn divin (scena este reprezentată pe Columna lui Traian). Așa s-a încheiat o luptă la finalul căruia armata romană a avut atât de mulți răniți încât însuși împăratul Traian și-a rupt hainele pentru a le transforma în bandaje. Dacă în legătură cu locul ocupat de Gebeleizis în panteonul divinităților geto-dace există oarece controverse, episodul relatat mai sus, desfășurat în cadrul luptei de la Tapae, este destul de bine documentat.

Biserica Maicii Domnului din Vlaherne – Blachernae – este o biserică ortodoxă aflată în orașul Constantinopol (astăzi Istanbul, Turcia). Aceasta este cea mai cunoscută și importantă biserica închinată Maicii Domnului, din întreaga capitală a Bizanțului, după Catedrala Sfanta Sofia. Cu toate ca astăzi din biserica inițială se mai păstrează doar câteva ruine, aceasta a rămas vie în conștiința credincioșilor din toată lumea creștină, aflați pururea sub purtarea de grijă a Maicii Domnului. Un celebru eveniment a avut loc în anul 626, când orașul Constantinopol a fost asediat de către avari, în timp ce împăratul Heraclie si trupele sale erau plecați la lupta cu perșii, în Asia Mica. Icoana Maicii Domnului Blachernitissa a fost scoasă în procesiune pe câmpul de lupta de către fiul împăratului absent și de către Patriarhul Sergius (610-638). Avarii au încetat asediul, victoria punându-se intru toate pe seama Maicii Domnului. Toata populația orașului s-a adunat la Biserica din Vlaherne, unde au făcut priveghere toată noaptea, cântând Imnul Acatist al Maicii Domnului.

Poate ultimul caz de creare a unui mit al eroului salvator al neamului românesc este cel al viitorului mareșal, pe atunci general, Alexandru Averescu, comandant al Armatei a II-a în primul război mondial, pe care a condus-o în bătăliile de la Mărăști și Oituz. Din tranșee, generalul va intra în viața politică. Averescu a înființat în 1918 și a condus Liga Poporului (din 1920 va deveni Partidul Poporului) și a fost în trei rânduri prim-ministru (ianuarie-martie 1918, 1920-1921, 1926-1927). Colaborator apropiat al generalului, C. Argetoianu scria în memoriile sale: „În toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zăriseră coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, alții-cei care făcuseră războiul-povesteau că trăiseră cu el în tranșee. Printre țărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile, numai de la el se aștepta minunea unui trai lipsit de griji și de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural și fel de fel de legende începuse să-și facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc. Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, și demobilizații au adus-o în sate cum ar fi adus orice boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile, și izbutise mai întotdeauna să facă față și situațiilor disperate. S-au obișnuit astfel soldații să vadă în el salvatorul și au început încetul cu încetul să încerce protecția lui nu numai pentru nevoile de pe front ci și pentru cele de acasă (…) Ca păianjenul în mijlocul pânzei sale, Averescu sta nemișcat și lăsa muștele să vie. El n-a umblat după popularitate și la începutul războiului nici nu i-a trecut prin cap că așa ceva ar fi posibil”.

Cu destulă greutate și în urma unor stăruitoare insistențe, Alexandru Averescu a acceptat să facă, în toamna anului 1919, o vizită prin mai multe sate din județele Ilfov și Călărași. Constantin Argetoianu relatează modul de desfășurare a acestei vizite: „Întregul traseu era străjuit de țărani așezați pe două rânduri, veniți spontan la auzul știrii că vine generalul. În capul coloanei erau autoritățile, cu popii, cu învățătorii. Averescu cobora din mașină cu mantaua sa albastră, fără galoane, pe care o purtase pe front. Și atunci începea nemaipomenitul spectacol. Bărbații cădeau în genunchi, sărutau poala mantiei albastre, dau din cap, oftau adânc și șopteau Ține-l Doamne, ține-l pentru mântuirea noastră Femeile nu îndrăzneau să se aproprie, dar plângeau toate, cu hohote, și-și împingeau copiii înainte să se atingă ei de mântuitorul lor.”

Țăranii uitaseră cu totul că Alexandru Averescu, în calitate de ministru de război, reprimase răscoala din 1907. Dacă ar fi trăit în perioada medievală, este foarte posibil ca și mareșalul Averescu să fi rămas o icoană în galeria eroilor luptei pentru neatârnarea neamului, care, uneori, în greul luptei, se ivea din ceruri pentru a-și îmbărbăta urmașii. Dar, tributar timpurilor pe care le-a trăit și aproape forțat să intre în politică, Averescu și-a epuizat fantasticul capital de simpatie deținut la începutul anilor ´20 ai secolului trecut, guvernările sale dovedind limpede că între imaginația colectivă și realitate exista o mare diferență.

Surse:

Gorki despre literatură, articole de critică literară, București, 1956.

N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, povestită neamului românesc, Bucureşti, 1904.

Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București.

http://www.crestinortodox.ro/…/biserica-vlaherne-67747…

https://adevarul.ro/…/halucinatii-colective…/index.html

$$$

 ANDRE GIDE

André Gide s-a născut pe 22 noiembrie 1869 la Paris, singurul fiu al lui Paul Gide, profesor de drept la Sorbona, și al Juliettei Rondeaux. Primii ani de viață au fost influențați de educația rigidă impusă de familie și de relația puternică și contradictorie cu mama sa, o legătură care s-a întărit odată cu moartea tatălui său în 1880. De atunci încolo, atitudinea profund religioasă și strict calvinistă a mamei lui Gide a ajuns să-i domine educația și să-i influențeze puternic evoluția personalității. Cea mai mare parte a școlii sale s-a desfășurat în mod privat, în casa familiei din Normandia, deoarece bolile frecvente și problemele nervoase ale lui Gide îl împiedicau adesea să participe la cursuri la „École Alsacienne”, unde fusese înscris la vârsta de opt ani. Relația lui Gide cu verișoara sa, Madeleine Rondeaux, care a început când cei doi erau adolescenți, reflectă atât natura complexă a relației lui Gide cu mama sa, cât și atitudinea mistică din primii săi ani. La scurt timp după moartea mamei sale, în 1895, Gide a decis să se căsătorească cu Madeleine, în ciuda faptului că își recunoscuse deja homosexualitatea, pecetluind astfel o legătură sentimentală care avea să se bazeze întotdeauna pe sentimente pure și idealizate, mai degrabă decât pe o iubire pasională.

Cariera sa literară a început cu publicarea unui roman scurt, Les Cahiers d'André Walter (1891, Caietele lui André Walter ) și cu două fragmente de proză poetică, Le Voyage d'Urien (1893, Călătoria lui Urien ) și La tentative amoureuse (1893, Încercarea de iubire ), care, pe de o parte, mărturisesc despre pasiunea timpurie a lui Gide pentru roman, un interes care avea să culmineze în 1925 cu lucrarea experimentală Les Faux-monnayeurs , iar pe de altă parte, dezvăluie puternica influență exercitată asupra sa de simbolismul din acea vreme. Inițierea sa în societatea literară pariziană avusese loc, de fapt, în cercurile simboliste, apropiindu-l de Mallarmé și Valéry.

Cele două lungi călătorii în Africa de Nord pe care Gide le-a întreprins între 1893 și 1895 cu intenția de a-și îmbunătăți sănătatea tulburată s-au dovedit decisive atât pentru viața, cât și pentru scrisul său. Eliberarea de mediul sufocant al casei sale și contactul cu diferite civilizații (împreună cu prieteniile sale cu Oscar Wilde și Sir Alfred Douglas, pe care îi cunoscuse în timpul călătoriilor) l-au ajutat să-și abordeze propria personalitate și scrisul dintr-un punct de vedere mai sincer și mai deschis. În Africa și-a confruntat homosexualitatea și a dezvoltat abordarea vitalistă a artei, pe care a exprimat-o la scurt timp după aceea în Paludes (1895, Mlaștini ) și Les Nourritures terrestres (1897, Fructele pământului ), două opere de proză poetică care critică convențiile sociale și literare ipocrite și propun în schimb o exaltare a vieții și o respingere a ideii de păcat.

Operele care au urmat au început să arate natura complexă și contradictorie a personalității lui Gide, prefigurând modul în care cariera sa literară va fi întotdeauna dominată de interacțiunea unor forțe și idei opuse, o trăsătură adesea considerată un semn al inconsecvenței lui Gide. Un mecanism particular stă la baza dezvoltării lui Gide ca scriitor: la nivel superficial, relația stabilită de fiecare operă cu predecesoarea sa pare să se bazeze mai mult pe respingerea pozițiilor anterioare decât pe o evoluție autentică a ideilor lui Gide. Acest lucru a dat naștere, pe de o parte, la critici la adresa a ceea ce sunt percepute ca poziții efemere și, pe de altă parte, la o subliniere a naturii deschise și dialectice a operelor lui Gide:

le refus de s'engager, le culte du doute, le soin de n'affirmer que ce qu'on a soi-même vérifié, le sentiment que tout un système este demoli par une seule expérience contraire; une sympathie presque mimétique corrigée par un esprit critique qui fait qu'on se reprend et qu'indéfiniment on recommence . . . tous ces traits de l'esprit non prévenu qu'est Gide sont les caractères mêmes du savant. (Fernandez, 43 de ani)

Refuzul de a se angaja, cultul îndoielii, grija de a afirma doar ceea ce a verificat singur, sentimentul că un sistem întreg poate fi demolat de o singură experiență contrară; o simpatie aproape mimetică atenuată de un spirit critic, adică te corectezi la nesfârșit și o iei de la capăt... toate aceste trăsături ale spiritului lipsit de prejudecăți pe care îl reprezintă Gide sunt însăși caracterul omului învățat.

În tragedia Saul (1903), Gide prezintă o respingere aparentă a doctrinei sale recent dezvoltate despre vitalism, prin reprezentarea dramatică a unui personaj dominat de dorință și instinct; cu toate acestea, aceste contradicții sunt, de fapt, centrale în prezentarea personalității multistratificate și contrastante a autorului. Această atitudine dinamică este evidentă și în natura eclectică a producției literare a lui Gide, care în acești ani cuprinde o mare varietate de genuri și teme, de la Regele candaule (1899) și Prometeu mal înlănțuit (1899, Prometeu legat ) până la basmul oriental El Hadj (1899).

În anii care au urmat acestei perioade, Gide a revenit la ficțiunea narativă cu două texte, L'Immoraliste (1902, Imoralistul ) și La Porte étroite (1909, Strâmtă e poarta ), care prezintă din nou teze aparent contrastante. L'Immoraliste , construit pe o structură narativă inovatoare și aproape teatrală, se concentrează pe personajul lui Michel, dominat de ego-ul său și dedicat urmăririi dorințelor sale, în ciuda consecințelor dramatice ale acțiunilor sale atât pentru el, cât și pentru soția sa. La Porte étroite , în schimb, o vede pe personajul principal, Alissa, ca întruchipare a purității ascetice, ceea ce o determină să facă sacrificii extreme în urmărirea unui ideal. Ca în majoritatea operelor lui Gide, aceste două texte sunt puternic autobiografice și, în acest sens, opoziția lor diametrală transmite în mod potrivit complexitatea și tensiunea elementelor contrastante care stau la baza personalității și operei lui Gide. Mai mult, arătând consecințele dramatice ale a două atitudini diferite, dar la fel de extreme, aceste texte demonstrează cum la Gide opinii aparent ireconciliabile se dovedesc adesea a avea un teren comun neașteptat. În această perioadă, Gide a jucat, de asemenea, un rol activ în viața intelectuală pariziană. A co-fondat Nouvelle Revue Française , care avea să devină extrem de influentă în scena literară interbelică și care i-a permis să ia contact cu mai mulți intelectuali, inclusiv cu Martin Roger du Gard, care a devenit unul dintre cei mai apropiați prieteni ai săi.

În 1914, Gide a publicat romanul Les Caves du Vatican ( Aventurile lui Lafcadio - Pivnițele Vaticanului ), pe care ulterior l-ar defini drept o soție , înscriindu-l astfel într-o tradiție derivată din comedia franceză a secolelor al XIV-lea și al XVI-lea. Prin deformarea grotescă a personajelor și evenimentelor, opera prezintă o portretizare satirică a Bisericii Romano-Catolice, pentru care a fost puternic criticată (în 1952, după moartea lui Gide, Biserica Catolică i-a plasat lucrările la Index) și introduce, prin personajul Lafcadio, ideea de actu gratuit ( act gratuit ), pe care Gide o va dezvolta ulterior în Les Faux-monnayeurs .

Urmărind tendința operei sale de a submina propriile poziții cheie și de a le înlocui cu o succesiune nesfârșită de idei noi, în 1919 Gide a publicat Simfonia pastorală , un roman mai tradițional care nara dragostea sentimentală și mistică a unui pastor protestant pentru o tânără oarbă. În anul publicării cărții „ Les caves du Vatican”, Gide a tipărit privat și controversatul său Corydon , republicat în 1924, în care folosește forma dialogului filosofic grecesc pentru a prezenta o apologie și o explicație psihologică a homosexualității. De asemenea, a continuat să producă critică și eseuri, o activitate pe care o inițiase în 1903 cu colecția „ Prétextes” (urmată de „ Nouveaux Prétextes” în 1911). În 1923, Gide a adunat sub titlul „Dostoievski” o serie de prelegeri pe care le-a ținut despre autorul rus, pe care îl admira profund și ale cărui structuri narative dialogice s-au dovedit foarte importante pentru propria sa experimentare narativă.

Cariera prolifică de scriitor a lui Gide și variatele experimente narative sunt încapsulate în Les Faux-monnayeurs (1925, Falsificatorii ), singura dintre lucrările sale pe care Gide a definit-o retrospectiv drept roman: în anii 1930, el a clasificat L'Immoraliste și La porte étroite drept recituri , datorită utilizării narațiunii la persoana întâi și presupusei lipse a unei structuri narative adecvate. Pentru Les Faux-monnayeurs, Gide a elaborat în schimb o arhitectură narativă complexă, combinând narațiunea la persoana a treia cu secțiuni din jurnalul personajului principal și prezentarea într-o anexă a propriului jurnal a compoziției operei ( Le Journal des Faux-monnayeurs ). O sofisticată punere în abis (un termen a cărui aplicare la forma literară a fost inițiată de Gide) care implică personajul Édouard, portretizat în procesul de creare a unui roman intitulat Les Faux-monnayeurs , îi permite lui Gide să deconstruiască narațiunea tradițională și să facă intriga complexă să evolueze într-un mod fragmentar din mai multe puncte de vedere (vezi Dällenbach). Intenția de a-l nedumeri pe cititor este exprimată în mod deschis de Gide în Le Journal des Faux-monnayeurs , împreună cu proiectul de a transmite realitatea ca fiind inextricabil legată de artă și ficțiune. În acest sens, romanul din 1925 apare ca o lucrare profund inovatoare, care condensează multe dintre temele și experimentele formale ale modernismului și, de asemenea, anticipează relația dialectică cu cititorul care va fi tipică romanelor postmoderniste: „Je voudrais que... ces apparaisissent légèrement histoire déformés; requiert sa collaboration pour se bien dessiner” [„Mi-ar plăcea ca evenimentul să pară ușor deformat, cititorul va avea un fel de interes din simplul fapt de a fi nevoit să reconstruiască povestea pentru a se contura corect”] (Gide 1926, 416).

După publicarea cărții Les Faux-monnayeurs , pe care Gide însuși o considera punctul culminant al carierei sale, scriitorul a abandonat formele hibride care îi caracterizau operele anterioare și s-a dedicat aproape exclusiv genului autobiografic. În 1926, a republicat Si le grain ne meurt ( Dacă ar muri... ), care apăruse deja în 1920 și în care își narează copilăria și tinerețea până la căsătoria cu Madeleine. O relatare mai profundă a relației sale cu soția sa avea să fie oferită ulterior în Et nunc manet in te , publicată postum. Ambele texte au fost compuse de Gide cu scopul de a scoate la lumină diversele sale experiențe și, din acest motiv, în aceste opere sunt prezente și unele „falsificări” gidiene tipice. Acestea, probabil, nu diminuează actul sincer de autoexplorare care stă la baza celor două texte, ci mai degrabă mărturisesc interpretarea originală a lui Gide asupra autobiografiei ca un gen în care realitatea și ficțiunea se suprapun, iar opiniile subiective transmit inevitabil doar o relatare personală și parțială a experienței. Majoritatea operelor de ficțiune ale lui Gide sunt caracterizate de rădăcini autobiografice evidentă, iar în acest sens, implicarea lui Gide în autobiografia „convențională” în texte precum Si le grain ne meurt reactivează și inversează relația dinamică dintre ficțiune și realitate în opera sa. Proiecția personalității și experiențelor sale de către Gide asupra personajelor sale completează proiectul său autobiografic: protagoniștii sunt înscriși într-o lume fictivă, dar se suprapun cu strategii autobiografice, în timp ce tehnicile fictive și de autodistanțare sunt inserate în autobiografie. În acest sens, autoexplorarea devine un proces în care autocoincidența este negată perpetuu, iar subiectul este fragmentat într-o interacțiune continuă între subiect și persoană, între elemente reale și fictive. În ambele tipuri de texte, sinele este portretizat ca un fenomen imperfect inteligibil, iar actul scrisului și limbajul în sine, cu toate falsificările și compromisurile sale comunicative, devin centrale în proiectul nesfârșit al autocunoașterii (vezi Holdheim, 108).

Între timp, Madeleine a rămas un subiect delicat pentru Gide; în acest sens, unele dintre interpretările greșite ale faptelor pot fi interpretate ca încercări de a-i diminua atât sentimentul de vinovăție, cât și durerea provocată de moartea ei. Gide a scris Et nunc manet in te în 1938, la scurt timp după ce Madeleine murise în Cuverville, unde se retrăsese singură în 1920. Relația dintre soț și soție suferise o criză decisivă după publicarea romanului Corydon și, chiar dacă legătura sentimentală dintre cei doi a rămas puternică, Madeleine s-a distanțat treptat de soțul ei de-a lungul anilor. În 1916, după ce Gide petrecuse o lungă perioadă în Elveția cu iubitul și tovarășul său de călătorie, Marc Allégret, Madeleine a distrus toate scrisorile pe care Gide i le trimisese, un act pe care Gide l-a considerat insuportabil de dureros. Legătura care îi lega pe cei doi era complexă și profundă și, așa cum afirmă Gide în Et nunc manet in te , nu putea fi niciodată ruptă odată pentru totdeauna. Cu toate acestea, multe elemente au contribuit la deziluzia lui Madeleine: nu numai că homosexualitatea lui Gide a împiedicat-o să simtă că mariajul lor era complet și împlinit, dar ideile neconvenționale și personalitatea egoistă a lui Gide erau în contrast puternic cu atitudinea ei religioasă puternică. În plus, în anii 1930, ea a descoperit probabil existența fiicei lui Gide, Catherine, din relația acestuia cu Elizabeth Van Rysselbergh.

Pe lângă scrierile autobiografice, în a doua jumătate a anilor 1920 și în anii 1930, Gide s-a interesat de diverse probleme sociale, punând la contribuție personalitatea sa egocentrică, celebră, cauzelor umaniste. Drept urmare, a fost activ în politică ca apărător al minorităților și a scris două texte dedicate efectelor negative ale colonialismului francez, Voyage au Congo ( Călătorii în Congo ) și Le Retour du Tchad (Întoarcerea Ciadului) (1928). Les Nouvelles nourritures (Noutățile hranei ) (1935) au mărturisit aderarea sa la comunism, o poziție pe care a revizuit-o curând după o călătorie dezamăgitoare în Rusia, așa cum explică în Retour de l'Urss ( Întoarcerea din URSS ) (1936 ).

Cu puțin timp înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, Gide a început să lucreze la publicarea jurnalului pe care îl ținea din 1889, care avea să apară în trei secțiuni separate între 1939 și 1950 ( Jurnal ). În 1946 a publicat Thésée ( Tezeu ), o serie de reflecții asupra mitului grecesc, iar în anul următor a fost numit doctor în litere la Universitatea din Oxford și i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură. Gide a murit pe 19 februarie 1951, lăsând în urmă un ultim text autobiografic, Les Jeux sont faits ( Așa să fie ) , o nouă meditație asupra vieții sale bogate și contradictorii, o existență umană și intelectuală intensă care s-a impus ca una dintre cele mai emblematice și semnificative ale secolului XX și care, împreună cu opera sa, continuă să stârnească discuții și reinterpretări.