_$_

 Icoana necurată și prezicerea ghicitoarei

Să vă spun o poveste întâmplată în perioada când începusem o viață, să zicem... mai duhovnicească.

Cunoscusem o femeie mai în vârstă decât mine, foarte credincioasă, care mergea adesea la biserică. Într-o vizită la ea, am admirat o mulțime de icoane, mai mici, mai mari, pe care le avea într-o cameră ce fusese a fiicei ei – aceasta plecase la mănăstire. Îmi plăcea să stau la ea, era o femeie foarte pioasă, iar în preajma ei te simțeai foarte bine. Doar că familia ei avea mereu necazuri, dureri și trăia în lipsuri.

Într-o zi, mi-a dăruit o icoană și mi-a spus să aleg eu ce vreau. Deși, recunosc, parcă îmi era jenă să le deranjez de la locul lor și să las un gol pe perete între atâtea iconițe minunate.

Într-un final, am ales o icoană nici mare, nici prea mică, dar cea mai veche, cu chipul Mântuitorului Judecător. Mi-a spus că îi fusese dăruită de o maică de la mănăstire. Am decis să nu aleg dintre cele frumoase, aceasta fiind mai simplă, cu ramă veche și sticlă.

Am mers acasă fericită.

Am prins icoana chiar la capul patului, într-un cui cu floare mare, care era deja acolo bătut. Icoana avea un inel special pentru a fi agățată și stătea foarte bine, nu se mișca. Așteptam să vină soțul cu bormașina să bată un alt cui, căci pereții erau de beton, și voiam să o pun lângă o altă icoană pe care o aveam.

Dar icoana nu a stat în cui decât două zile. A treia zi, venind seara de la muncă, am găsit-o căzută jos. M-am mirat, crezând că vreun copil a dat-o jos. I-am certat pe copii, dar ei au jurat că nu s-au atins de ea.

Am pus-o la loc în cui.

A doua zi, am găsit-o din nou căzută, rezemată de perete. Mi-am spus că poate nu este bine așezată, nefiind pe peretele de la răsărit, și am mutat-o pe un raft de mobilă, spunându-i soțului să bată cuiul acela mai repede.

Însă, venind seara, iarăși am găsit icoana jos. De data aceasta, era căzută cu fața în jos, direct pe podea. Deși căzuse de la înălțimea mobilei, de aproximativ doi metri, totuși, sticla nu se spărsese.

M-am mirat, căci de fiecare dată era imposibil să alunece sau să iasă din cui. Iar de pe mobilă ar fi trebuit să dărâme o vază și un bol cu bijuterii, însă cumva s-a „strecurat” printre ele, într-un mod ciudat, și doar ea cădea.

I-am povestit soțului, dar nu i-am dat prea mare importanță.

Așa că, de data aceasta, am așezat-o pe măsuța din sufragerie, rezemată de un coșuleț cu flori.

Am plecat la muncă.

Seara, când m-am întors, deschizând ușa sufrageriei, m-au trecut fiorii. Din ochii Mântuitorului au țâșnit spre mine săgeți roșii incandescente. M-am oprit din a mai intra, rămânând în prag, tulburată și străbătută de fiori.

Credeam că a fost o părere, dar privind a doua oară, ochii roșii mă priveau din icoană și nu aveau nimic sfânt.

Mi-am luat inima în dinți și, de data aceasta, am pus icoana cu fața în jos. Așteptam să vină soțul să-i povestesc.

Seara, mă sună vecina să mă întrebe dacă vreau să ies cu ea la o plimbare prin parc. Accept.

Când ne plimbam, nu știu de unde a apărut o țigancă – din aceea cu bănuți galbeni în păr, cu fuste colorate și batic roșu aprins, înflorat.

Venind glonț spre noi, a început să ne abordeze, cerând să ne ghicească viitorul.

Eu am refuzat vehement și categoric.

Vecina, însă, s-a lăsat vrăjită și i-a dat 5 lei.

După ce a „vrăjit-o” despre viitor, a insistat și la mine.

Eu am refuzat din nou, spunându-i că viitorul este doar în mâinile lui Dumnezeu și că oricum nu cred minciunile ei.

Ea, ca să-mi demonstreze că nu minte, mi-a spus:

„Uite dovada! Ai pe cineva cu o mașină albastră? Tocmai a avut accident, dar a scăpat! Ai acasă o icoană primită recent? Să știi că nu este sfințită, iar dacă o mai ții în casă, vei avea necazuri mari!”

Într-adevăr, o rudă avea o mașină albastră, avusese accident și scăpase.

Cât despre icoană... M-am cutremurat.

Trebuia să scap de ea.

Trebuia s-o duc urgent la biserică să fie sfințită.

„Ei, ce zici? Îți ghicesc viitorul?” mă întrebă țiganca.

„Nu!”, i-am spus. „Nu vreau! Viitorul este în mâna lui Dumnezeu! Cel ce-ți șoptește ție „viitorul” oamenilor este Satan! De aceea știai și de icoană, și ce urmează dacă nu scap de ea. E planul lui! Iar ochii aceia... privirea aceea... nu putea fi decât ceva demonic.”

Cu prima ocazie, am dus icoana la biserică.

I-am povestit preotului și i-am spus să o sfințească și să rămână la biserică.

Așa am scăpat și de necazuri.

Întâlnindu-mă cu acea femeie, a rămas foarte mirată, dar și foarte mâhnită că, prin acel dar, mi-a făcut „rău”.

I-am spus să nu fie supărată, că nu avea de unde să știe.

Însă, ca observație ciudată, dar de bun augur, a fost că familia ei și-a revenit miraculos din toate punctele de vedere – sănătate, situație financiară, gospodărie. Până atunci, toate păreau să fie pe ducă.

M-am bucurat că, fără să vreau, am salvat-o de un posibil necaz!

Sursa: s-a pastrat anonima, Constanta, culeasa in martie 2025

$$$

 Mortul neîmpacat

Eram copil, aveam aproximativ 10 ani, când s-a întâmplat acest lucru. O familie vecină cu noi avea un străbunic în grijă, de care însă nu se îngrijeau prea bine. După moartea bătrânului, au început să se petreacă niște fenomene stranii, ca să zic așa. În fiecare noapte, în grădina lor, se auzeau sunete înfricoșătoare, urlete. Oamenii din jurul gospodăriei respective se închideau în casă noaptea, de frică.

Într-o noapte, unul dintre vecini, mai tânăr, a decis să meargă în grădina lor împreună cu câinele său, un ciobănesc german. Când câinele a pășit în grădină, acesta a fugit imediat și s-a ascuns într-o grămadă de paie, refuzând să mai iasă de acolo, tremurând de frică. Atunci, familia respectivă a decis să cheme preotul pentru a face slujbe.

Zis și făcut! Preotul a venit timp de două seri la rând și a făcut slujbe, dar fenomenele stranii nu încetau. Preotul le-a spus că, dacă va veni și a treia seară și lucrurile nu se vor opri, nu va mai avea ce să facă.

În cea de-a treia seară, în timpul slujbei, li s-a arătat o vacă nebună, care bătea pământul cu copitele și săpa gropi. După acest episod, toate fenomenele au încetat brusc. Bătrânii spuneau, pe vremea aceea, că era spiritul bătrânului de care nu s-au îngrijit corespunzător.

Sursa: Alina Olaru, Județul Alba, culeasa in ianuarie 2025

$$_

 Vrăjitoarea purtată de diavol în padure

     Am și eu o poveste pe care am auzit-o de la mătușa mea. Se întâmpla când era în perioada adolescenței, undeva prin anii '70. Locuind la țară, vara, după ploaie, mama ei o trimitea în pădure să culeagă bureți (un soi de ciuperci cunoscute în zona Olteniei). 

    Într-o zi, când pleca spre pădure, a rugat o prietenă să o însoțească, deoarece îi era teamă de animale, nicidecum de spirite sau alte povestiri în care nu credea. Fata aceea, prietena ei, avea o bunică deloc „normală”. Era o femeie foarte bătrână, care însă arăta foarte bine. Despre ea se știa că lucra cu diavolul. Lega și dezlega. Povestea cum se întâlnea cu el și cum lucrau împreună, deci lumea știa despre asta, însă nimeni nu știa de când trăiește bătrâna mai exact și câți ani are.

    Ajunse în pădure, s-au pus pe căutat ciuperci. La un moment dat, mătușa povestește cum, de nicăieri, a apărut bunica prietenei sale, cu hainele rupte, zgâriată pe față și cu o privire demonică, cu ochii roșii și unghii lungi. Avea o voce deloc naturală și i-a spus: „Tu poți pleca acasă. Nu am nimic cu tine. Însă, dacă vei spune cuiva că m-ai văzut așa, îți va părea rău!” Mătușa mea atunci a fugit, uitând de bureți.

 

    Ajunsă acasă, a mințit că s-a speriat de animalele pădurii și a fugit. Nu a scos un sunet despre ce văzuse. Trecuse ziua, noaptea, a doua zi, și nu reușea să dea de prietena ei. Într-un final, o găsi și aceasta îi povesti cum, imediat ce ea a fugit, bunica s-a transformat într-o creatură nenaturală. Toată ziua și toată noaptea a chinuit-o, a pus-o să se zgârie singură, să se arunce în mărăcini și tot așa, până când au cântat cocoșii dimineața. Mătușa mea nu a crezut. A spus că minte și că așa ceva nu există și, cel mai probabil, nici ce văzuse în pădure nu fusese real, poate doar i se păruse și credea că bunica doar fugise de vreun animal din pădure de arăta în halul ăla. Au mers fiecare la casa ei și nu s-au mai văzut câteva zile. Când mătușa a încercat să dea de prietena ei, din nou nu o găsea. Mersese acasă la aceasta, nimeni. Mamă nu, tată nu, bunică nu. Următoarea zi, mersese iar. Ieși bunica și îi spuse să o caute la gară. (Gara din satul nostru este nefolosită de ani de zile. Au rămas doar ruine. Era un loc unde copiii se jucau acum mulți ani.)

     Mătușa a fugit mâncând pământul să își caute prietena. Când a ajuns acolo, a avut parte de șocul vieții sale. Prietena ei era ba aici, ba colo: o mână aici, alta la un metru, capul smuls din corp și toate emanau un miros de nedescris. 

   A fugit să anunțe oamenii și, ulterior, au început misterele, deoarece, în ultimele zile, fusese foarte urâtă vremea, cu ploi și furtuni, dar papucii ei erau curați ca lacrima. Oamenii vorbesc că diavolul ar fi purtat-o și ar fi ucis-o, altfel nimeni nu își explică cum de papucii, hainele și nimic nu era pătat de noroi. Doar sânge și atât.

Sper să nu fie prea lungă povestea.

Sursa: Anca Șerban, Oltenia, culeasă în ianuarie 2025

$$$

 Ielele din noaptea de Sânziene

   O altă poveste despre care uitasem și pe care mi-am amintit-o uitându-mă pe profilul dumneavoastră, o știu de la străbunicul meu.

    Pe vremuri, oamenii aveau boi ce trăgeau la căruțe. Străbunicul, fiind un om destul de înstărit, mergea noaptea să cumpere de la negustori fel de fel de cereale, bumbac, materiale textile pentru a le vinde mai departe sau a face străbunica porturi populare. 

    Des îi se întâmplau lucruri ciudate, cum ar fi să audă voci, să audă cântece ce veneau parcă din cer, fete care îl strigau pe nume când trecea pe lângă lanurile de porumb. Într-un an, chiar în noaptea de Sânziene, a mers din nou să cumpere cele necesare. Știa de poveștile cu Sânziene și se temea puțin. Gândindu-se că sigur va da nas în nas cu ele, s-a gândit să își facă un fel de ascunziș din sacii pe care îi avea în căruță. Mersese ce mersese, era liniștit că nu se întâmplase încă nimic și, la un moment dat, aproape fiind de sat, dar încă în câmp, între lanurile de porumb, văzu o lumină puternică și auzi glasuri de fete venind spre căruță. Inima i se făcu cât un purice și nici suflare nu mai avea. Stătea ascuns între saci și mânuia boii să meargă mai repede. 

    Dintr-o dată, nu se mai auzi nimic. Răsuflă ușurat, când deodată, poc! Se auzi cum cineva se puse pe saci și strigă: „Dimitrie! Știu că ești aici! Haide cu noi la un joc! Dimitrie, haide, ieși de unde ești!” El stătea tăcut mâlc, nu mișca nici frâiele de la căruță. Când se auzi alta voce: „Hai, surata! Nu-i!” Dar prima fată ce vorbi continua: „Ăsta-i sac, ăsta-i sac, dar Dimitrie nu-i.” 

   De atunci, se făcu liniște, boii își văzură drumul spre casă, iar străbunicul a scăpat datorită minții sale geniale.

Sursa: Anca Șerban, Oltenia, culeasă în ianuarie 2025

$$$

 Draci sau spirite ale pământului?

   Bunicii mei au avut o experiență ciudată într-o noapte, când au fost la încărcat fân cu tractorul. Doar ei doi au mers, pentru că în timpul zilei munceau mult și nu aveau timp sau nu se putea ocupa de copii. 

   Au încărcat remorca cu fân și erau pe drum spre casă, când au observat doi berbeci albi care i-au urmărit tot timpul. Cu cât se uitau mai mult în spate, cu atât remorca părea să fie mai grea și să se miște mai încet. Bunicul mi-a spus că au încercat să accelereze, dar berbecii tot îi urmau, parcă printr-o forță nevăzută. Au ajuns în sfârșit acasă, dar sentimentul că cineva sau ceva i-a urmărit le-a rămas în minte mult timp.

   O altă poveste mi-a spus-o mama despre frații ei. Ei mergeau adesea noaptea la cules de porumb, în special atunci când era lună plină. De multe ori, în timp ce lucrau, apărea un iepure alb care strălucea în lumina lunii. Iepurele părea că fuge încet, dar cine îl vedea nu-și dădea seama că îl urmărea. Acesta se lăsa urmărit toată noaptea, iar dimineața se trezeau departe de casă, fără să știe cum au ajuns acolo. Ceea ce era cu adevărat ciudat era că, deși mai mulți oameni îl vedeau, doar unul dintre ei spunea: „Uite ce iepure frumos! Haideți să-l luăm acasă!” Toată lumea se uita, dar nu reușea să găsească nimic. 

    Mama mi-a povestit că și pe unii prieteni de-ai lor i-a purtat în aceeași situație, fără să înțeleagă ce se întâmpla. Mi-a spus că nu avea niciun sens ca cineva să mintă despre asta, pentru că erau prea mulți martori.

    Bunica mea mi-a povestit și o întâmplare dintr-o noapte, când a văzut un taur mare și fioros trecând prin fața casei. Taurul părea să fie atât de puternic încât făcea casele să tremure și mugea atât de tare încât îngrozea pe toată lumea din jur. Bunica s-a speriat foarte tare, dar a făcut cruce și s-a rugat. În acel moment, taurul a dispărut fără urmă, iar liniștea a revenit în sat.

Sursa: s-a pastrat anonim, Banat, culeasa in ianuarie 2025

$$$

 Draci sau spirite ale pământului?

   Bunicii mei au avut o experiență ciudată într-o noapte, când au fost la încărcat fân cu tractorul. Doar ei doi au mers, pentru că în timpul zilei munceau mult și nu aveau timp sau nu se putea ocupa de copii. 

   Au încărcat remorca cu fân și erau pe drum spre casă, când au observat doi berbeci albi care i-au urmărit tot timpul. Cu cât se uitau mai mult în spate, cu atât remorca părea să fie mai grea și să se miște mai încet. Bunicul mi-a spus că au încercat să accelereze, dar berbecii tot îi urmau, parcă printr-o forță nevăzută. Au ajuns în sfârșit acasă, dar sentimentul că cineva sau ceva i-a urmărit le-a rămas în minte mult timp.

   O altă poveste mi-a spus-o mama despre frații ei. Ei mergeau adesea noaptea la cules de porumb, în special atunci când era lună plină. De multe ori, în timp ce lucrau, apărea un iepure alb care strălucea în lumina lunii. Iepurele părea că fuge încet, dar cine îl vedea nu-și dădea seama că îl urmărea. Acesta se lăsa urmărit toată noaptea, iar dimineața se trezeau departe de casă, fără să știe cum au ajuns acolo. Ceea ce era cu adevărat ciudat era că, deși mai mulți oameni îl vedeau, doar unul dintre ei spunea: „Uite ce iepure frumos! Haideți să-l luăm acasă!” Toată lumea se uita, dar nu reușea să găsească nimic. 

    Mama mi-a povestit că și pe unii prieteni de-ai lor i-a purtat în aceeași situație, fără să înțeleagă ce se întâmpla. Mi-a spus că nu avea niciun sens ca cineva să mintă despre asta, pentru că erau prea mulți martori.

    Bunica mea mi-a povestit și o întâmplare dintr-o noapte, când a văzut un taur mare și fioros trecând prin fața casei. Taurul părea să fie atât de puternic încât făcea casele să tremure și mugea atât de tare încât îngrozea pe toată lumea din jur. Bunica s-a speriat foarte tare, dar a făcut cruce și s-a rugat. În acel moment, taurul a dispărut fără urmă, iar liniștea a revenit în sat.

Sursa: s-a pastrat anonim, Banat, culeasa in ianuarie 2025

$$$

 Cititul în Tarot și demonii atrași

Fiindcă văd din ce în ce mai mulți tineri interesați de subiecte precum tarot, astrologie, spun și eu relatarea mea, ca să fie cu băgare de seamă. Eu dintotdeauna am fost atrasă de partea spirituală/ocultă, începând de când eram mică, cu partea bisericească și având vise care se adevereau (de cele mai multe ori, evenimente minore, fără vreo importanță majoră).

În timpul facultății, m-am îndepărtat de Dumnezeu și de Biserică, fiind împotriva corupției ce se tot afișa la TV. Așa că am început să mă îndrept către partea de ocult: tarot, astrologie, new age, ca să încerc să înlocuiesc credința, cum se practică. Am „furat” arta de a citi în tarot de la o rudă din familie și am început să fac și eu, la rândul meu, citiri, contracost, ca să mai fac rost de un ban, mai ales că devenisem mamă și orice bănuț câștigat mă ajuta să am grijă de copilul meu. Toate bune și frumoase vreo un an și jumătate - 2, cât timp dădeam, lumea era mulțumită de ce dădeam în tarot, eu aveam un sentiment de împlinire că ajutam omul și că mai făceam un bănuț, până când nu a mai fost.

De la un anumit punct, de fiecare dată când dădeam în tarot, rezulta cu un eveniment neplăcut în familie: ceartă, copilul se îmbolnăvea și nu-l mai puneam pe picioare, mergea super nasol și la muncă și în viața mea privată (stări de depresie, anxietate, angoasă). Ajunsesem să nu mai vreau să dau citiri, fiindcă știam că acest lucru era de vină, deși de multe ori mă amăgeam singură că era doar în capul meu și continuam. Până când am intrat într-o stare de stres maxim, când am renunțat, m-am reapucat de rugăciune și am aruncat și cărțile și tot ce a ținut de ele. Am mers la spovedit, am recunoscut ce și cum și am continuat să-mi duc viața înainte.

Acum urmează partea nasoală: într-o noapte, ca între vis și realitate, o auzeam pe fiica mea că mă striga noaptea „maaaami, maaaami” (fiind sub 3 ani la acea vreme, era normal), însă când să deschid ochii, am văzut o umbră care a venit lângă mine și eu paralizasem. Și-a băgat mâna în pieptul meu și simțeam efectiv cum trage de sufletul meu în sus, însă era ca și cum era legat cu lanțuri de picioare și de mâini. A dat drumul și am putut să respir, însă după a tras din nou, și mai tare, și simțeam cum lanțurile de care era prins sufletul meu erau întinse la maxim și simțeam cum tremura de încordare. Atunci a renunțat umbra și am reușit și eu să mă răsucesc și să mă trezesc, și l-am rugat pe soț să se ducă la copil să vadă dacă fata e bine, fiindcă eu nu mai aveam vlagă să mă ridic din pat (mă simțeam ca și cum am fost călcată în picioare).

Am mers la preot cu ocazia spovedaniei și i-am povestit ce s-a întâmplat și mi-a spus că sunt încercată de cel rău, fiindcă am renunțat la practică. Zalele ce țin sufletul în noi sunt marcate de taina botezului atunci când copilul este miruit de către preot. Fix de acolo încep lanțurile să țină sufletul în piept. Mi-a dat dezlegare la aghiazma mare, alături de anumite îndrumări de care trebuie să țin cont și încerc pe cât posibil să mă rog și să țin o viață cât mai curată. În practica de tarot făceam ritualuri de purificare, mă rugam, binecuvântam, însă degeaba a fost, fiindcă nu este ceva ce trebuie practicat, pentru că nu se știe ce poate deschide dincolo, tentațiile sunt mari și chinul sufletesc și încercarea de a te întoarce din drumul credinței este foarte apăsătoare. Astfel, prin povestea mea încerc să fac un bine și să avertizez ce și cum practicați, fiindcă nu este deloc ușor.

Sursa: S-a păstrat anonimă, București, culeasă în ianuarie 2025