14 COMPETENȚE PSIHOLOGICE PE CARE TREBUIE SĂ LE STĂPÂNEȘTI:
1. Construiește autodisciplina.
2. Scapă de obiceiurile proaste.
3. Nu te mai îngrijora pentru viitor.
4. Recunoaște-ți greșelile.
5. Nu te teme de eșec.
6. Alege simplitatea.
7. Învață să spui NU.
8. Lasă trecutul în urmă.
9. Fă-ți prieteni noi.
10. Renunță la gelozie.
11. Pornește o afacere.
12. Gândește pozitiv zilnic.
13. Apreciază ce ai.
14. Fii mereu recunoscător.
De mică am fost, probabil, un copil cumva introvertit. Nu spun că nu aveam prieteni, dar adesea mă simțeam ceva mai bine doar in compania... propriei persoane. Și cum trebuia să-mi umplu timpul cu cel puțin o ocupație... citeam. Citeam cărțile din biblioteca familiei. Citeam cărți împrumutate de la bunici. Citeam cărțile împrumutate de la biblioteca municipală. Citeam cărțile cumpărate din librării... Și cumpăram "in draci" din momentul în care am început să am bani la dispoziție.
Suflet și Suflețel...
... sunt două personaje:
un căluț și o fetiță.
Le-am întâlnit într-o zi din martie a acestui an, pe o străduță din spatele unor blocuri. De la distanță, mi-a atras atenția mărțișorul unui căluț. De fapt, căluțul avea trei mărțișoare - niște canafi uriași, câte unul de o parte și cealaltă a capului, iar un altul la piept. Erau făcuți fiecare din câte o ,,tonă" de ață, albă și roșie. Parcă dansau când calul mergea țanțoș, tropăind zgomotos pe asfaltul umed.
Mi-era și drag, mi-era și milă de el, bietul căluț. Cam neîngrijit. Trăgea o căruță și ea vai-mama-ei. În căruță... trei copii: doi băieți și o fetiță. Mă uitam la ei și mă gândeam...
Wow!... Deodată, într-o pantă scurtă, dar cu o înclinație cam mare, s-au amestecat hamurile, calul, căruța și copiii. Adrenalina și instinctul de supraviețuire au făcut din fiecare suflet un resort. Calul a dat să se ridice și a plecat la vale, târâș, pe genunchi, un băiețel a apucat de partea dreaptă a căruței, celălalt de partea stângă, iar fetița a prins frâna cu toată puterea ei.
Ce mai frână și aceea!...
Nu funcționa. Frânarea a fost făcută de tălpile și fundulețele copiilor, din care parcă ieșea fum. Au știut Suflețelele astea că forța de frecare micșorează viteza... și-astfel au ajuns tefere la obiectivul lor, adică la containerele de gunoi.
Urcat din nou în căruță, băiatul mai măricel ținea biciul ca pe o flamură. Scăpase teafăr. Și el și ai lui.
... Mi-am zis eu, în sinea mea, că mărțișoarele acelea, ale căluțului lor, au fost salvatoare. Poate salvator a fost și clopoțelul legat de unul dintre ele.
... Am mers să le ofer ceva. Suflet - căluțul - părea obosit, băieții erau preocupați de găsirea unor ,,bunătăți", iar fetița, pe care am botezat-o instant, în gând, Suflețel, mi-a zis zâmbind:
--- Vreau și eu o ojă ca a matale, tanti!... E tare frumoasă! Îmi place!
--- Mi-e mi-ar plăcea să îți ofer bucurii nenumărate, draga mea (am gândit)!
... M-a vrăjit inocența din ochii ei ca de cărbune, ochi asemenea cu ai copiilor din picturile lui Nicolae Tonitza. I-aș fi dat și o bucățică din sufletul meu. Mi-ar fi plăcut... și i-aș fi dat un tată, unul așa ca al meu. Tăicuțul nostru ne lua cu căruța - pe mine și pe sora mea - ca la plimbare. El nu ne-ar fi lăsat să circulăm pe străzi ultra aglomerate de mașini, ori prin intersecții complicate. Plus că el iubea animalele. Ele făceau parte din familia noastră. Caii noștri erau țesălați și potcoviți la timp. Și bine hrăniți. Și adăpați cu apă proaspăt scoasă din fântână. Căruța avea o frână zdravănă. Când cailor le era greu, mai ales la urcatul dealului, ei erau îndemnați cu vorba blândă, nicicum cu biciul. Numai ce-l vedeam pe tata proptind cu pieptul și mâinile lui căruța și-i auzeam glasul domol, protector:
--- Hai, Băiețel! Hai, Puișor! Haide-ți, tată!...
Eu... mie...
--- Ce mi-ar mai plăcea să îi ofer Suflețelului-fetiță cu ochi negri și isteți?...
... o regină pentru țara noastră, una asemenea Reginei Maria a României. Cu tată duce englez și mamă ducesă rusoaică, ei i-ar plăcea să fie o bună înțelegere între est și vest, iar banii nu ar fi cheltuiți aiurea pentru arme (că astea fac doar rău). Inima ăstei regine, mare și empatică, ar alunga orgoliile și ar pune frână războiului de orice fel.
... Și-apoi... nu ar lăsa ea niște copii să trăiască necăjiți. Ar îndrăgi zâmbetul lor și ar admira uriașul mărțișor cu clopoțel al căluțului - un sărman și el.
Ar zice:
--- Fiți fericite, Suflețelelor! Că viața e doar una, pentru orișicine...
Mulțumesc că m-ai împins înainte...
Mulțumesc că m-ai făcut să mă simt ca și cum nu am fost niciodată suficient de bun să văd asta.
Am învățat că valoarea mea nu este legată de incapacitatea altcuiva
Mulțumesc că m-ai ignorat atunci când am avut cea mai mare nevoie de tine.
Am învățat că atunci când cuiva îi pasă cu adevărat, nu te lasă niciodată să așterni.
Mulțumesc că mi-ai întors spatele când am crezut că vei rămâne.
Am învățat că dragostea adevărată nu pleacă atunci când devine grea.
Mulțumesc că mi-ai tratat sentimentele ca și cum nu ar conta.
Am învățat că emoțiile mele sunt valabile și merită să fie auzite.
Mulțumesc că m-ai făcut să mă simt mică, ca și cum vocea mea nu ar conta.
Am învățat să vorbesc mai tare, să stau mai înalt și să nu mă micșorez niciodată pentru nimeni pentru că m-ai îndepărtat.
Mulțumesc că nu ai luat niciodată atitudine când mă chinuiam.
Am învățat că pot conta pe mine, chiar și atunci când alții nu apar.
Mulțumesc că ai făcut dragostea să pară ceva ce trebuia să câștig. am învățat că dragostea trebuie dăruită de bunăvoie, nu ca recompensă pentru bună purtare.
Mulțumesc că m-ai doborât cu tăcerea ta.
Am învățat că tăcerea poate vorbi mai tare decât cuvintele și nu este întotdeauna amabilă.
ALHAZEN (ABU ALI al-HASAN IBN al-HAYTHAM)
Abu Ali al-Hasan Ibn Al-Haytham (n. 965 - d. 1039), a fost savant arab (sau persan, dupa alti autori). Printre domeniile in care a adus contributii, putem enumera: filozofia, teologia, matematica, fizica, astronomia, optica, anatomia, oftalmologia si multe altele (stiinta in general).
S-a nascut in Basra si a fost educat la Bagdad. Isi incepe cariera stiintifica in orasul natal. Este convocat de califul Al-Hakim, pentru a realiza un proiect de regularizare a Nilului, care inunda Egiptul an de an.
Misiunea lui Alhazen nu a dat niciun rezultat si, deoarece califul era furios datorita esecului, Alhazen se preface ca este bolnav psihic. Este nevoit sa ramana intr-un fel de arest (de fapt califul ii acorda "ingrijire") o buna perioada de timp, pana in 1021, cand moare Al-Hakim. In aceasta perioada, Alhazen scrie celebrul sau tratat de optica.
Mai tarziu, Alhazen calatoreste in Spania, unde intreprinde diverse cercetari stiintifice, carora le-a dedicat diverse carti.
In lucrarea sa, Risala fi’l-makan ("Tratat asupra locului"), Alhazen critica conceptia lui Aristotel in problematica spatiului, a locului (topos). Fizica lui Aristotel considera locul ca fiind o limitare bidimensionala a obiectului continut. Dimpotriva, Al-Hazen demonstreaza ca locul ("al-makan") este imaginea tridimensionala a spatiului vid dintre suprafetele interioare ale corpului, aratand astfel ca locul este strans legat de spatiu, anticipand conceptia lui René Descartes din lucrarea sa Extensio scrisa cu 6 secole mai tarziu.
Ulterior, in Qawl fi al-Makan ("Discurs asupra locului"), Al-Hazen realizeaza o geometrizare a spatiului, demers criticat de Abd al-Latif (sustinator al lui Aristotel) in lucrarea acestuia, Fi al-Radd ‘ala Ibn al-Haytham fi al-makan ("Respingere a spatiului lui Al-Hazen").
Al-Hazen a fost unul dintre marii sustinatori ai islamismului sunit, creat de scoala lui Al-Ash'ari, in opozitie cu cel siit. Si Al-Hazen a scris despre teologia islamica, in care discuta despre profetii si elaboreaza un sistem filozofic prin care sa discearna profetiile false de cele adevarate.
Al-Hazen abordeaza religia islamica cu scepticismul specific omului de stiinta. Daca omul este din nastere imperfect (numai Allah fiind perfect), atunci, pentru revelarea adevarului si dezvaluirea misterelor naturii, nu trebuie sa ne bazam pe parerile noastre, ca simpli muritori, trebuie sa lasam Universul sa vorbeasca despre el insusi.
Al-Hazen este continuatorul operei lui Euclid si Thabit ibn Qurra. Sistematizeaza capitolele sectiuni conice si Teoria numerelor, se ocupa si de geometria analitica si de conexiunile dintre algebra si geometrie.
Lucrarile sale matematice au influentat geometria lui René Descartes si calculul infinitezimal al lui Isaac Newton.
Al-Hazen dezvolta geometria analitica, stabilind astfel legatura dintre geometrie si algebra. De asemenea, a descoperit formula sumei primelor 100 de numere naturale (pe care, mai tarziu, si Carl Friedrich Gauss a obtinut-o, chiar tanar fiind), dar printr-o metoda geometrica.
Al-Hazen face una din primele incercari de a demonstra axioma paralelelor a lui Euclid utilizand metoda reducerii la absurd, introducand astfel conceptele de miscare si transformare geometrica. Ca recunoastere, unii autori denumesc patrulaterul lui Lambert ca find patrulaterul Lambert - Al-Hazen.
Contributiile lui Al-Hazen in domeniul geometriei au avut o remarcabila influenta asupra geometrilor islamici de mai tarziu, ca Omar Khayyám si Nasir al-Din al-Tusi si apoi asupra lui Witelo, Gersonides, Alfonso, John Wallis si Giovanni Girolamo Saccheri.
Cea mai celebra lucrare a lui Alhazen este celebrul sau tratat de optica in 7 volume, Kitab al-Manazir ("Carte de optica"), scris in perioada 1011 - 1021 si care poate fi considerata, precum cartea lui Isaac Newton, Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, ca fiind una din cartile cu cel mai puternic impact asupra evolutiei fizicii, deoarece introduce metoda stiintifica si initiaza o adevarata revolutie in domeniile opticii si al perceptiei vizuale.
Tratatul a fost tradus in latina in jurul anului 1200, iar in 1572 a fost tiparita de Friedrich Risner cu titlul Opticae thesaurus: Alhazeni Arabis libri septem, nuncprimum editi; Eiusdem liber De Crepusculis et nubium ascensionibus si s-a bucurat de o mare reputatie in perioada Evului Mediu.
Studiile lui Alhazen au influentat dezvoltarea ulterioara a opticii si ne referim aici la cateva aplicatii practice, cum ar fi: telescopul, microscopul si aparatul fotografic. Marele erudit islamic se ocupa si de subiecte ca: lentila, oglinda, reflexia, refractia luminii, descompunerea acesteia in culori, vederea binoculara, viteza finita a luminii, propagarea rectilinie a acesteia.
De aceea, pentru editarea acestui Tratat de optica, Alhazen a fost considerat parintele opticii.
Alhazen poate fi considerat unul dintre cei mai mari fizicieni ai tuturor timpurilor, cel putin al epocii medievale. Opera sa a dainuit, nefiind egalata peste 6 secole pana in vremurile lui Johannes Kepler.
VASILE LUCACIU
Vasile Lucaciu s-a născut la 21 ianuarie 1852 în comuna Apa, comitetul Sătmar, Imperiul Austriac și moare la 29 noiembrie 1922 în Satu Mare, Regatul României şi este înmormântat în ziua de 1 decembrie la biserica Șișești. Tatăl său era Mihail Lucaciu, de profesie învățător, iar mama, Iuliana Toth (de origine ruteană), fiică de învățător cu doi frați episcopi, care au jucat un rol important în viața de formare a eroului ardelean Vasile Lucaciu. Numele de familie provine de la transformarea numelui de botez al bunicului său, Luca în Lucaciu, bunicul său era țăran iobag pe moșia contelui Karoly. În 1865 s-a căsătorit cu Paulina Șerbac și au avut împreună 5 copii: Vasiliu Cicerone Virgiliu (moare la 3 luni după naștere), Epaminonda (1876), Maria Veturia (1878), Vasile Romulus (1885) și Tulia.
Primele clase le-a învățat la școala din sat sub îndrumarea tatălui său, în localitatea Apa din Baia Mare, judeţul Maramureș, având rezultate deosebite, a fost apoi înscris la gimnaziu, iar după gimnaziu a fost trimis pentru clasa a cincea la Ungvar, în Ungaria, la unchiul său Nicolae Toth, care la vremea aceea era profesor de teologie, iar mai târziu devine episcop de Eperjes. Aici îi devine apăsătoare rigurozitatea unchiului său și pleacă pe jos la Oradea pentru a se înscrie la liceul premonstratensilor, mâncând pe drum pâine goală și dormind în clăi cu fân. Ajuns la Oradea, posibilitățile de întreținere erau foarte mici, așa că dă meditații copiilor bucătarului de la Episcopia Romano-Catolică. Și aici este nemulțumit de lumea dură din liceu, așa că la mrejele unui subofițer se înrolează voluntar în armata austro-ungară, unde descoperă o viață mult mai dură și, disperat, cere ajutorul și iertare tatălui său, care cu un efort mare financiar și prin intervenția unchiului Nicolae Toth, reușesc să-l scoată din armată. Întors din armată dă examen pentru obținerea stipendiilor pentru clasa a VI-a, ce erau acordate de Episcopia Greco-catolică-română. Cu aceste stipendii reușește să plece la Roma, unde învață clasele a VII-a și a VIII-a de liceu. În Italia a făcut filosofia și teologia, iar la vârsta de 22 de ani se întoarce în Transilvania ca doctor în teologie și filosofie. În primii trei ani, a fost preot în Sâncrai de pe Grui, jud. Sălaj, în același timp colaborând cu publicațiile românești: „Gazeta Transilvaniei”, „Foaia poporului” și „Tribuna”, timp în care reușește să lege relații cu conducătorii românilor din Transilvania, Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești (nașul celor 5 copii ai lui), Aurel Suciu, Teodor Mihail.
După cei trei ani la Sâncrai reușește să obțină catedră de religie la gimnaziul de stat din Satu Mare, unde cu multă insistență, luptă pentru introducerea limbii române în gimnazii și licee, prin numeroase articole publicate în Brașov, Arad, Sibiu, Blaj. Aceasta inițiativă i-a adus revolta și ura colegilor maghiari, care-l doreau înlăturat de la catedră. Episcopului Ioan Szabo de Gherla îi revine misiunea de a-l convinge să plece în Ungaria pentru un post la minister, de unde va putea face mai multe pentru români. A acceptat, dar în loc de minister a primit un post la o şcoală, Losoncz, de unde, după un an s-a reîntors la Gherla pentru a-i cere episcopului care l-a trimis, o parohie românească cât de saracă. Astfel primește parohia Șișești din Maramureș, unde construiește din donații în 1905, o biserică din piatră după Catedrala Sf. Petru din Roma. Sub acoperiș a scris inscripția „Pros Unione Omnium Romanorum” care se traduce „Pentru Unirea Tuturor Românilor”. Pentru această inscripție a fost mustrat de episcopal Ioan Szabo, acuzație de instigare la revoltă, dar fără consecințe, doar mustrare. Practic aici începe rolul lui politic în lupta pentru drepturile omului, este ales membru în Comitetul Partidului Național Român din Transilvania. În 1892 a participat la redactarea „Memorandumului”, cu rolul de a prezenta împaratului Franz Joseph nedreptățile românilor în statul maghiar. Între timp a avut de suferit perioade de arestări cu întemniţări aspre în speranța că va muri. Trei sute de delegați au mers la Viena, în frunte cu Vasile Lucaciu, pentru a înainta „memorandul” împaratului, dar acesta refuză să-i primească, trimițându-i guvernului maghiar, care s-a manifestat cu teroare asupra petiţionarilor. Este momentul în care învățătorul Gheorghe Bocu din Șistocăreț compune „Doina lui Lucaciu”, inspirat de „Balada lui Roman” compusă de Romulus Vulcan ziaristului Alexandru Roman, mort pentru aceeași cauză. Vasile Lucaciu a fost din nou aruncat în închisoare în Ungaria. Episcopul Szabo îl suspendă din preoțime forțat de autorități, motivul fiind inscripția de deasupra ușii de la biserică, dar preotul face apel la Papa de la Roma, care îl repune în funcție şi-l înlătură pe episcop. După mari eforturi ajunge deputat în parlamentul de la Budapesta, unde are ca subiect în prima discuție drepturile românilor din Transilvania, în administrație, justiție, învățământ… În perioada izbucnirii Primului Război Mondial, a intervenit la toți miniștrii din țară pentru a-i convinge să se angajeze în război de partea Antantei pentru recucerirea Ardealului. Ales președinte al Ligii culturale, membru în Federația Apărării Naționale, după intrarea Italiei în război, desfășoară și mai multă muncă în covingerea României de a se alătura Antantei. La 15 august 1916 România intră în război, iar Vasile Lucaciu trece la mobilizarea românilor ardeleni, foști soldați austro-ungari, pentru a crea regimente de voluntari. Răsplata pentru efortul la realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia a fost răsplătit cu numirea in funcția de ministru fără portofoliu, el fiind la Roma în acel moment. În anii 1919-1920 este ales deputat de Baia Mare în Parlamentul de la București. Cu o sănătate șubredă, candidează din nou în 1922, din partea Partidului Național Român, dar prin falsificare de voturi pierde alegerile. În urma unei agresiuni fizice din partea contracandidatului, se retrage din viața politică, intră în izolare şi este cu ușurință uitat de cei pentru ale căror drepturi a luptat. Numit „Leul de la Șișești” pentru vehemența și forța cu care își susținea cauza, a murit în noaptea de 29 noiembrie 1922, în casa din Satu Mare și a fost înmormântat pe 1 decembrie la Șișești. Post mortem a fost decorat de prim-ministrul I. I.C. Brătianu cu Ordinul „Steaua României” în grad de mare comandor, decoraţia a fost depusă pe sicriul său și Iuliu Hossu, episcopul greco-catolic l-a avansat post-mortem la rangul de vicar episcopal.
Doina lui Lucaciu, 1893, George Bocu
„Cântă miela prin păduri/
Robu-i Lucaciu la unguri/
Pentru sfânta libertate /
De care noi n-avem parte.
Nu fi mierlă supărată/
Nu-i robia ne-ncetată/
Vine dalba primăvară/
Fi-va Lucaciu liber iară,
Nu suspina în zădar/
Du-mi-te pân’ la Sătmar/
Unde-i Lucaciu la-nchisoare/
Nu vede nici cer nici soare,
Vântul bate frunza pică/
Inima mi se despică/
De durere și de chin/
Că-i Lucaciu la Seghedin.
Seghedine, Seghedine/
Dumnezeu cum te mai ține/
Mureș, Tisa până când/
Te mai ține pe pământ!”.
THEODOR PALLADY
Motto: „Delicat în nuanțe și splendori fragile, meșterul nostru ne povestește tainele culorilor văzute pe dinăuntru, învăluite în borangic” – TUDOR ARGHEZI.
Născut la Iaşi, pe 24 aprilie 1871, Theodor Pallady, fiul inginerului Iancu Pallady și al Mariei Cantacuzino, şi-a închinat întreaga viaţă picturii.
La vîrsta de doisprezece ani, a fost înscris la Liceul Sf. Gheorghe din București, iar în 1886, deci la șaisprezece ani, a devenit student la Școala de poduri și șosele (viitoarea Politehnică bucureșteană). Din pricina unui conflict cu directorul școlii, care îl învinuise pe nedrept că ar fi copiat, a plecat la Dresda, unde a studiat, în paralel, ingineria la Politehnică și pictura cu Ervin Oehme.
Pasionat de artă, în 1889 a decis să se îndrepte spre Paris, unde, după doi ani de pregătire în atelierul lui Aman Jean, a fost primit la Școala de Arte Frumoase și a lucrat în atelierul marelui pictor Gustave Moreau, pentru care a avut o mare admirație. După moartea acestuia, tînărul a continuat să studieze în atelierele din capitala Franței, avîndu-i colegi pe Matisse, Marquet, Manguin și Guérin. În 1900, și-a prezentat lucrările la Salonul din Paris, doi ani mai tîrziu a expus la Londra și la Paris, iar în 1904, la București. Între 1906 și 1916, Pallady și-a petrecut mult timp la via din Bucium, Iași, din acea perioadă datînd multe dintre peisajele sale. Între timp se căsătorise cu Jeanne Ghica, o femeie atrăgătoare, care avea două fiice dintr-o căsătorie anterioară.
În anii anteriori Primului Război Mondial, a prezentat lucrări atît la Salonul Național de la Paris, cît și la Salonul oficial sau la „Tinerimea artistică” din București. Foarte exigent cu sine însuși, abia în 1920 a deschis prima expoziție personală la Paris, elogios prezentată de Jean Royère, iar în 1925 a avut două expoziții, una la Paris, prezentată de Aman Jean, și alta la București, al cărei catalog a fost prefațat de Tudor Arghezi. În acea perioadă s-a depărtat de soție și a început o relație cu Yvonne Cousin, care i-a devenit muză și iubită.
În 1923, pictorul a organizat o nouă expoziție la Paris, prezentată de poeta Anne de Noailles, născută Brâncoveanu. În țară, a avut expoziții personale în 1929, 1933, 1935, 1937, 1940, iar între 1942 și 1947 a participat la expozițiile colective organizate de „Căminul artei”.
În 1926, Theodor Pallady a primit marele premiu naţional, iar în 1956, cu prilejul împlinirii vîrstei de 85 de ani, i s-a acordat titlul de maestru emerit al artei din România. La scurt timp după aceea, la 16 august 1956, Theodor Pallady a încetat din viață. În 2012, a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.
Era vegetarian convins, iubitor al eternului feminin, dar și un tip iute la mînie.
Cîteva episoade mai puțin cunoscute din viața artistului au fost redate de memorialistul Al. Rosetti. De pildă, maestrul avea un regim strict vegetarian, neagreînd deloc mesele bogate în alimente pe bază de carne.
,,Theodor Pallady era un om chinuit, revoltat împotriva condiţiei umane, a ciclului atît de scurt al vieţii terestre şi stării mizerabile a unei umanităţi conduse de instincte animalice. Resimţea în mod dureros lupta între spirit şi materie. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruri, Pallady se constrîngea la un regim strict vegetarian, condamnînd violent pe semenii săi care se înghesuiau zilnic în jurul meselor încărcate de alimente: carne, carne şi iar carne…
Excluderea plăcerilor alimentare nu implica, însă, castitatea. Căci înfăţişarea austeră a maestrului nu excludea interesul pentru eternul feminin. Era gelos pe oricine se bucura de favoarea unei femei pe care o admira. Tînăr sau bătrîn, prieten sau necunoscut, cei favorizaţi aveau dreptul la ura maestrului, care îi visa doborîţi la pămînt, în lupte singulare. De aici favoarea acordată de Pallady lucrurilor ferite de scăderile fiinţelor vii. Naturile moarte înfăţişate în nenumărate tablouri constituie o culme a artei sale. Se desprinde din aceste pînze un mister care provine din potrivirea culorilor, din parfumul emanat de flori, din străfundurile cenuşii ale tabloului. Aceasta constituie numai o latură a artei lui Pallady. Cealaltă e consacrată în întregime corpului feminin, pe care maestrul îl chinuieşte, redîndu-l uneori în trăsături brutale, ca o reacţiune faţă de atracţia emanată de model. Numeroasele sale desene, cîteodată uşor colorate, înfăţişează scene din viaţa cotidiană, crochiuri trasate rapid de o mînă nervoasă, redînd frînturi de viaţă la oraş sau la ţară…”.
Același memorialist scria că Theodor Pallady se înfățișa ,,ca un muschetar întîrziat”. Astfel, ,,în orice moment, o vorbă imprudentă sau o atitudine îl puteau îndemna să tragă spada. A avut multe dueluri. Două din ele sînt demne de a fi amintite. Într-o împrejurare în care onoarea unui soţ era în joc, Pallady a acceptat condiţiile ieşirii pe teren dictate de partea adversă: duel cu pistolul, în mai multe reprize; după primul foc, adversarii se vor apropia unul de altul şi vor trage fără comandă.
Primul glonţ a șuierat la urechea maestrului. Dar el nu a tras. Al doilea, fără a-l atinge. Şi nici de data aceasta nu şi-a descărcat arma. Ştiindu-se vinovat şi adversarul său avînd copii, Pallady a socotit că era de datoria lui să-i dea o şansă de a se răzbuna… La gară, la plecarea din Bucureşti, scosese capul pe fereastra compartimentului. Întrebat de însoţitoarea rămasă pe peron dacă e singur în cabină, Pallady i-a răspuns că mai călătorește cu el «un imbecil». După plecarea trenului, «imbecilul» s-a prezentat și i-a înmînat cartea sa de vizită. Era un ofițer de cavalerie din armata austriacă. Au convenit să se întîlnească la Viena, peste trei luni. S-au luptat cu sabia, arma aleasă de cel insultat, şi amîndoi partenerii au fost răniţi”, relatează Al. Rosetti. (Sursa: dosaresecrete.ro)
,,Dacă n-aș fi făcut pictură,
cred că aș fi ajuns scriitor”
Se știe din notele sale de jurnal, din cronici, din memoriile prietenilor săi, faptul că Theodor Pallady era un admirator al literaturii, al poeziei, mai ales cea a lui Baudelaire și Mallarmé. Chiar de la el aflăm: „Pictura nu a fost pentru mine decît un mijloc de exprimare a artei mele. Aș fi putut deveni tot atât de bine scriitor, dacă mi-aș fi îndreptat atenția și efortul în direcția literaturii. Pictura nu e pentru mine decît o formă de expresie și nimic mai mult. Eu nu sînt pictor, ci artist”. Cel mai bine este evidențiată această poziție în lucrarea Toujours du Baudelaire.
„Dacă n-aş fi făcut pictură, cred că aş fi ajuns scriitor“, mărturisea Theodor Pallady în jurnalul său intim. „Întotdeauna mi-a plăcut să caut cuvintele potrivite pentru a exprima cît mai clar esenţialul, înlăturînd tot balastul vorbelor inutile”. O vastă cultură literară şi muzicală i-a îngăduit să cunoască îndeaproape operele celor mai de seamă scriitori şi compozitori. A făcut parte din cenaclul lui Mallarmé, a fost prieten cu Paul Valéry şi cu George Enescu. Preferinţele sale s-au îndreptat către poezie şi uneori a evocat în anumite lucrări climatul poetic din versurile lui Baudelaire sau ale lui Mallarmé.
„Pallady a pretins întotdeauna că nu este pictor, ci artist. El a înţeles că, indiferent de mijlocul de expresie folosit, poetul, pictorul sau compozitorul interpretează realitatea şi ne dezvăluie armoniile ei nebănuite, aspectele ei mai profunde şi mai subtile, oferindu-ne astfel o posibilitate de cunoaştere calitativă a vieţii.
(…) Pallady obişnuia să păstreze în carnetul său de schiţe simple frunze uscate, culese din pustiirile toamnei. Le admira arabescurile fine şi delicate ale nervurilor şi nuanţelor rare şi spunea: «Cine s-ar putea încumeta să egaleze neîntrecuta măiestrie a naturii?». Prietenii cei mai dragi îi erau copacii bătrîni din grădinile pe care le vizita în fiecare zi, meditînd sau desenînd în preajma lor. Dar nu se mulţumea să contemple natura, ci dragostea lui devenea un mijloc de cunoaştere, de înţelegere a rosturilor ei. Acest contact vizual şi afectiv i-a îngăduit să transpună în operele sale anumite armonii ale naturii, pe care arta sa ni le dezvăluie în toată frumuseţea lor. Elev al lui Gustav Moreau, în atelierul căruia a fost coleg cu Henri Matisse, Albert Marquet şi Georges Rouault, Pallady nu s-a lăsat influenţat de curentele moderniste care au bîntuit la începutul acestui veac capitala Franţei. De la început, el şi-a manifestat voinţa de a-şi exprima o viziune proprie, originală, legată de realitate. S-a spus că Pallady ar fi un «Matisse român». Pictura sa se deosebeşte însă fundamental de aceea a lui Matisse, care foloseşte armoniile de şoc, nuanţele intense, planurile largi, decorative, pe cînd el nu recurge decît la sonorităţile delicate ale culorilor, la corespondenţele lor muzicale, la raporturile lor juste, într-o artă discretă, lipsită poate de vigoare, dar plină de nobleţe şi de spiritualitate. Atmosfera poetică, specifică artei lui Pallady, nu este numai vibraţie lirică, ci se bazează pe nevoia de ordine, logică şi echilibru, specifică spiritului latin, pe armonia proporţiilor şi pe puterea sentimentului”, scria criticul Ionel Jianu la moartea artistului.
Theodor Pallady a fost singurul pictor cu o deplină conştiinţă a stilului, din generaţia sa, cu o nestăvilită aspiraţie către absolut. Conform criticii de specialitate, Pallady a avut privilegiul remarcabil al unei conştiinţe a formei ca putere a spiritului asupra vieţii. El rămîne, fără îndoială, unul din cei mai prestigioşi artişti moderni, păstrîndu-şi întreagă ambiţia de a fi un pictor „din toate timpurile”.
R.M.
