&&&

 MOARTEA LUI FLORIAN PITTIȘ

„N-am chef să spun nici în glumă că începutul s-a sfârşit.”

Boala l-a doborât pe Florian Pittiș. Partea pământească a celui care a fost simbolul şi purtătorul de cuvânt al muzicii tinere s-a întors în pământ, de unde a venit.  Artistul s-a stins, duminică 5 august, după-amiaza la ora 15:15 la Institutul Oncologic Fundeni, unde era internat. Starea lui s-a agravat de la o zi la alta, iar cancerul de prostată de care suferea s-a transformat în metastaze multiple. Florian Pittiș fusese internat pe 30 iulie de urgență la Institutul Oncologic Fundeni, dupa ce cu o săptămână înainte făcuse tot aici un set de analize.

Cu numai două zile înainte să se ducă dintre noi, la data de 2 august, artistul a scris o notă prin care cerea medicilor care l-au îngrijit să respecte intimitatea suferinţei sale. „Subsemnatul Florian Pittiş declar prin prezenta şi pe propria răspundere că nu doresc sub nici un motiv ca nici un aspect al bolii mele pentru care sunt internat să fie comunicat presei sau persoanelor neautorizate de mine. Mulţumesc pe această cale întregului presonal medical al spitalului în care mă aflu internat pentru modul exemplar in care mi-au apărat şi îmi apără dreptul la intimitate şi pentru îngrijirea pe care mi-o acordă. Cu tot respectul, Florian Pittiş”.

Conform medicilor, Florian Pittis a fost diagnosticat cu cancer la prostată, în urmă cu peste un an de zile, „puțin prea târziu„, iar starea acestuia s-a agravat cu o lună în urmă – o lună și jumătate. În ultimele zile, Florian Pittis a fost „curajos” și a arătat „mult umor și foarte multă demnitate„, au mai precizat reprezentanții Institutului Oncologic Fundeni. Doctorul Mădălina Drăgănescu, cea care l-a supravegheat pe Pittiș în perioada în care a fost internat, a precizat că fostul muzician a stat într-o rezervă până duminică dimineața, când a fost mutat la secția de Terapie Intensivă. În ultimele momente de luciditate a cerut să fie impărtășit de un preot.

Destin de artist

„Poate de-aceea m-a „aruncat” mama, Ana Pitiș pe scenă, când aveam vreo… 4 ani. Da, da, am apărut pe scenă în spectacolul „Congresul puştilor” de Saşa Georgescu şi I. Avian. Partenerii mei au fost, ţin minte, Flavia Buref, Alexandru Lulescu, Ileana Cotrubaş. Eu jucam rolul „Ciuculeţ”. Asta se întâmpla în 1947. Rolul meu era de fapt un monolog, în care povesteam că aveam un câine bolnav şi prietenii mei nu veneau să-l vadă. Eram supărat foc, dădeam din picior şi oftam de zor…” spunea Pittiș.

Florian Pittiș a fost actor al Teatrului Bulandra, jucând în anii de glorie ai acestui teatru în mari montări în regia lui Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Șerban sau Alexandru Tocilescu. Puțini știu că deținătorul celei mai frumoase voci românești a ratat în primul an admiterea la IATC, pentru că era rârâit. În anul următor a luat lecții intensive de dicție și s-a angajat ca electrician la Teatrul Bulandra, timp în care a urmărit toate spectacolele, seară de seară, și toate repetițiile. Recordul de vizionare a fost la spectacolul „Cum vă place“, pe care l-a văzut de 236 de ori. Pittiș a afirmat că „norocul“ lui a fost Liviu Ciulei, care i-a propus, într-o seară, să înlocuiască un actor, iar mai târziu, când regizorul a devenit director la Bulandra, l-a și angajat.

Un rebel care a iubit viaţa prin ce a gândit, prin ce a făptuit, prin ce a dăruit…

Înfocat iubitor de muzică rock, Pittiș a avut o activitate prodigioasă și în acest domeniu. A cântat mai întâi alături de Anda Călugăreanu și Dan Tufaru, iar mai târziu, la Cenaclul Flacăra. În 1992 s-a alăturat grupului Pasărea Colibri împreună cu care a înregistrat câteva albume.

A semnat cronici muzicale în diverse publicații, iar după căderea regimului comunist a devenit directorul Canalului Tineret al Radiodifuziunii Române, transformat ulterior în Radio3net.ro, ce emite exclusiv pe Internet. „Îl consider cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viața mea.”  spunea Pittiș despre acest radiou.

Irina Iana Baltă (Radio3net):  „Radioul a fost copilul de suflet al lui Pittiş. Ne spunea că aproape se bucură că n-a avut copii, pentru că se putea dedica în totalitate acestui proiect. Tot timpul în spital ne întreba cum merg lucrurile, iar într-o noapte, la Reanimare, când a putut să stea în capul oaselor, a cerut laptop-ul„, povesteşte cu emoţie fosta colegă.

Viața artistului a ars între două mari pasiuni: muzica și teatrul

Spirit liber și cu o personalitate complexă, Pittiș a adus o contribuție notabilă la popularizarea muzicii rock prin realizarea unor emisiuni radiofonice cum ar fi „Pittiș Show“,  „Disco – enciclopedie”,  „Nici o zi fără Beatles” sau „Declaraţie de iubire”.

În televiziune, a apărut mult în emisiunile realizate de regretatul Alexandru Bocăneț și și-a împrumutat vocea celei mai longevive emisiuni din România,  „Teleenciclopeda”.  Ultimele două texte înregistrate de Moţu pentru Teleenciclopedia au fost „Titanicul” şi „Lumea într-o picătură de apă”.

În film a jucat în peliculele pentru copii ale Elisabetei Bostan, „Veronica“ și „Mama“, în „Gioconda fără surâs“, „Adio, dragă Nela“ și „Înnebunesc și-mi pare rău“. A alternat jocul actoricesc cu regia, debutul făcându-l în 1980 cu „Cum se numeau cei patru Beatles?”. Au urmat apoi ani întregi de joc și joacă.

Purta păr lung din 1971 şi a declarat întotdeauna că nu are de gând să renunţe la el

Intrebat de ce i se spune „Moțu“, răspundea cu umor: „Pentru că așa sunt eu, mai cu moț“. De fapt, cea care l-a numit prima dată Moțu a fost bunica lui din partea tatălui pentru că, fiind primul nepot, era într-adevăr „mai cu moț“. Numele său de familie a fost scris greșit în certificatul de naștere cu doi de „t“, de un „conțopist bețiv“, cum povestea adesea.

Francmason

Florian Pittiş a făcut parte din francmasonerie şi funcţia cea mai înaltă pe care a deţinut-o a fost, din 2004, aceea de Mare purtător de cuvânt al Marii Loji Naţionale din România.

Ultimul turneu, ultimele zile

La sfârșitul lunii mai 2007, Florian Pittiș împreună cu Ducu Bertzi a efectuat ultimul său turneu, în Statele Unite, pentru a susține o serie de concerte în scop caritabil. Fondurile strânse au fost donate proiectului de construire a noii biserici românești „Sfântul Apostol Andrei” din statul Maryland, biserică a cărei construire a fost propusă de Părintele Calciu. Peste o mie de români au venit să-l asculte și să-l aplaude fără să știe că e pentru ultima dată.

Florian Pittiș în ultimul concert

A continuat să cânte pe scenă alături de Ducu Bertzi şi Marius Bâţu până la Festivalului Medieval de la Mediaş, din 14 iulie 2007.

Apoi a urmat un tratament cu citostatice. Era slăbit, ajunsese la aproape 40 de kilograme, se ținea destul de greu pe picioare, mai mult sprijinit de Anda, cea care îi era soție de mai bine de 12 ani. De altfel, aceasta a fost singura căreia Pittiș i-a permis sa-i fie alături, zi și noapte, pe patul de spital. Dornic să rămână în memoria românilor ca o persoană puternică și discretă, artistul a refuzat cu încăpățânare să fie văzut slăbit pe un pat de spital tocmai de prietenii și oamenii ce l-au iubit o viață intreagă.

Institutul Oncologic Fundeni

Trupul său a trecut în neființă in acea duminică călduroasă de 5 august, lăsând în urmă o lume înmărmurită. A murit omul, dar s-a născut legenda.

Regrete de la Cotroceni

„Preşedintele României a primit cu adâncă tristeţe vestea dispariţiei marelui artist Florian Pittiş. Actor de teatru şi film, interpret de muzică folk, compozitor, precum şi realizator de emisiuni de radio şi de televiziune, Florian Pittiş a fost un artist complex, o personalitate remarcabilă a vieţii culturale româneşti. Spirit veşnic tănăr, el a adus in inimile noastre bucuria artei şi a cuvântului rostit cu inegalabilă expresivitate. Preşedintele Traian Băsescu transmite sincere condoleanţe familiei lui Florian Pittiş pentru pierderea suferită. Dumnezeu să-l odihnească!”

comunicat de presă transmis de Departamentul de comunicare publică al Preşedinţiei

„Când se-adună norii negri, ploaia cade ca un brici”

Florian Pittiș a fost înmormântat cu onoruri masonice marți, 7 august , la Cimitirul Bellu din Capitală, pe Aleea Artiștilor. Slujba de înmormântare a fost ținută de un sobor de preoți de la Mănăstirea Plumbuita, la Teatrul Bulandra, unde actorul a primit ultimele omagii de la cei care l-au îndrăgit și apreciat. Cortegiul funerar a plecat de la Teatrul Bulandra în jurul orei 13.00. Timp de o jumătate de oră, circulația pe strada General Berthelot a fost întreruptă, deoarece cortegiul s-a oprit în fata Radiodifuziunii Române, timp in care s-au auzit acordurile melodiei „Sfârșitul nu-i aici„.

În momentul în care cortegiul funerar a plecat de la Teatrul Bulandra, Florian Pittis a primit ultimele aplauze din partea celor care au venit să își ia rămas-bun. Sute de oameni l-au condus pe Moțu Pittiș pe ultimul drum. Multă durere și multe lacrimi. Nu numai oamenii au plâns, ci și Cerul, probabil îi părea rău că a luat un om așa bun, mult prea repede.

Printre cei prezenți la ceremonie s-au numărat oameni din lumea teatrului și a muzicii, printre care Ștefan Bănică Jr., Nicu Alifantis, Virgil Ianțu, George Mihăiță, Margareta Pâslaru, George Copos, președintele PSD Mircea Geoană, omul de afaceri Peter Imre, ș.a.

La căpătâiul său au stat pe lângă membrii familiei și prieteni, multi frați masoni. Ei au putut fi recunoscuți după salutul cu mâna la inimă, simbol al dragostei frățești. In sicriu, însăși Florian Pittiș purta mai multe însemne masonice printre care mănușile albe, simbol al purității, cinstei și corectitudinii.

In semn de omagiu

Societatea Română de Radiodifuziune (SRR) a hotarât ca, în memoria lui Florian Pittiș, postul public de radio online pe care acesta l-a fondat, http://www.radio3net.ro, să se numească „Radio3Net – Florian Pittiș”.

Ultima scrisoare

In ultimele zile de viață Moțu Pittiș, în lupta sa cu boala și știind că sfârșitul se apropie se pare că a scris o scrisoare de bun rămas. Nu există, insă, o certitudine că rândurile ce urmează au fost scrise de mâna artistului. Poate doar faptul că restul familiei iși scria numele doar cu un singur „t”, așa cum apare în textul de pe Internet.

Jerry Scwartz, editor la Radio3Net, a susținut că mesajul nu seamăna cu modul de exprimare al lui Florian Pittiș. Editorul Radio3Net nu crede ca Moțu ar fi scris scrisoarea de rămas bun. Oricum ar fi, Pittiș a plecat, trist, pentru totdeauna, sub o perdea de apă, sub ploaia pe care ne-a spus că o iubește și care l-a însoțit până la sfârșit.

Până când Timpul va scoate la iveală adevărul publicăm și acest text de o profunzime și sensibilitate aparte care ne poate duce cu gândul la spiritul lui Moțu.

Vă salut,

Mă numesc Florian Pittiş şi vă anunţ că am cancer la prostata. Am 63 de ani, sunt director la un radio şi de curând cea mai mare bucurie pe care am avut-o în viaţa mea a fost concertul Roling Stones. Doctorii m-au avertizat că sunt prea slăbit, că poate o să agravez ce a mai rămas din boala mea participând la concert!

Viaţa mea a fost extraordinar de frumoasă. Am fost rebelul cu plete în vânt, am trăit viaţa, intens ca pe o minune şi nu îmi pare rău de nimic din ceea ce am făcut. Aş vrea să vă aduceţi aminte de mine… şi tind să cred că pentru voi am însemnat ceva. Să fredonăm împreună: „Hei tramvai, cu etaj şi tras de cai/ Hei joben cum veneai la Mon Jardin/”. Ce tânăr eram atunci şi plin de viaţă…

Cum am primit vestea? Ei bine dragilor, rău! Există un moment în viaţă când fiecare trebuie să îşi ia rămas bun. Toţi veţi fi în locul meu cândva… Chiar tu care citeşti aceste rânduri cândva va trebui să îţi înfrunţi propria moarte. Pe de-o parte mă înspăimântă! Cum ar fi să nu mai fiu cu voi cei care aţi ţinut la mine, să nu vă mai văd 100 de ani, 1000 de ani, 1 miliard de ani, o eternitate, o veşnicie, un infinit, un neant?

Eu Florian Pittiş nu voi mai fi! Copiii voştri poate nu vor apuca să asculte „Pasărea Colibri”, nu vor apuca să vadă emisiunile la „Teleenciclopedia” titrate de mine… Încet,  incet voi fi uitat de toţi, sau sper eu nu chiar toţi.

Ce mesaj să vă transmit acum?

Nu ştiu dragilor! Trăiesc într-un vis rău şi mă gândesc că toate astea nu mi se întâmplă mie… Marea trecere spre neant, spre nefiinţă. Trebuie să am curaj… O singură dată în viaţă treci într-o altă etapă! Aş vrea să vă spun… să vă iubiţi mai mult, să preţuiţi fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima… Eu vă iubesc pe toţi şi se pare că EL mă va chema în ceruri… Îmi pare rău că nu am realizat tot ceea ce îmi doream. Îmi pare rău că am lăsat atâtea lucruri neîmplinite… Dar nu! NU îmi pare rău de viaţa ce am trăit!

Îţi multumesc Dumnezeule pentru viaţa ce mi-ai hărăzit, pentru iubirea ce mi-ai dăruit! Îmi pare rău că mă chemi aşa curând la tine… Vroiam să fac mai multe Doamne! Vroiam să fac mai multe… Neantul mă cheamă şi mă înspăimântă în acelaşi timp…

Eu să nu mai fiu? EU? Să nu mai exist să dispar pur şi simplu în bezna uitării? Ce înseamnă Doamne să nu mai fiu?! Mă pui la grea încercare! Ultima din viaţa mea… Dumnezeule ma ia o frica mare! Oare exişti? Doamne nu mă lăsa în bezna nefiinţei!

Eu vreau ca să mai fiu!

Teeee rooog!

Nu vreau să fiu doar o cruce într-un cimitir…

Florian Pittiș este înmormântat pe Aleea Artiștilor din Cimitirul Bellu

DATA ŞI LOCUL NAŞTERII: 4 octombrie 1943, București

DATA ŞI LOCUL MORȚII: 5 august 2007 / 63 ani, Bucur ești

CAUZA DECESULUI: cancer de prostată

A FOST: actor, traducător, muzician, om de radio și televiziune

&&&

 AFGANISTANUL ANTIC

Istoria antică a Afganistanului, o țară fără ieșire la mare din Asia Centrală, găzduiește culturi fascinante, de la triburile nomadice timpurii la regatele Persiei ahemenide, seleucizii, mauryas, parți și sasanizi, până la popoare de stepă, cum ar fi kushanii și heftaliții (alias hunii albi). Toate aceste civilizații și-au pus amprenta asupra regiunii, dând naștere unui amestec unic de culturi și religii.

Geografie și popoare

Afganistanul are granițe cu Iran la vest, Turkmenistan și Uzbekistan la nord, Tadjikistan la nord-est, China la est și nord-est și Pakistan la sud-est. Țara este unul dintre principalii conectori între Asia Centrală și Asia de Sud. Acest fapt a conferit teritoriului o importanță geopolitică enormă. De-a lungul mileniilor, rute vitale de invazie și rute comerciale strategice au trecut prin regiuni ale Afganistanului contemporan. Exemple notabile sunt Drumul Mătăsii și Pasul Khyber.

Cu toate acestea, traversarea Afganistanului are provocările ei. Cea mai mare parte a țării variază de la teren montan la văi adânci și înguste. Gama impunătoare Hindu Kush separă câmpiile de nord și de sud-vest. Partea de sud este relativ aridă, iar deșertul Registan acoperă suprafețe mari din provincia Kandahar.

La fel ca în primele zile, o mare parte a populației de astăzi este formată din fermieri sau crescători modești. În principal regiunile nordice oferă pământ fertil. Prin urmare, râurile și pâraiele au jucat întotdeauna un rol esențial în structurile urbane și în dezvoltarea timpurie a agriculturii. Culturile antice s-au dezvoltat în apropierea căilor navigabile precum Helmand, Kabul și Oxus ( moderna Amu Darya).

Deoarece Afganistanul este bogat în minerale, activitățile miniere au jucat un rol central încă din cele mai vechi timpuri. Din păcate, terenul muntos și accidentat îngreunează foarte mult accesul la aceste resurse. Prin urmare, primii locuitori ai Afganistanului au trebuit să muncească din greu pentru a recolta mineralele prețioase.

În ciuda rădăcinilor puternice ale islamului în populația de astăzi, țara a experimentat diverse influențe. Primii conducători cunoscuți ai regiunii au fost perșii ahemenizi. Cu toate acestea, ei au fost departe de a fi primii care au influențat regiunea.

De la primii coloniști până la primele civilizații

Artefactele și oasele descoperite sugerează că oamenii locuiau în Afganistan cu cel puțin 52.000 de ani în urmă. Deși știm puține despre apariția orașelor în Afganistan, diverse descoperiri au făcut lumină în acest sens. De exemplu, cultura Helmand a construit așezări, cum ar fi locul Mundigak din actuala provincia Kandahar. Afganistanul avea, de asemenea, zone urbane asociate cu Harrapanii, mai bine cunoscută sub numele de Civilizația Văii Indusului.

Civilizația Oxus, numită și Complexul Arheologic Bactro-Margian (abreviat ca BMAC în engleză), era situată în regiunea de nord a actualului Afganistan. Oamenii de știință știu că a fost o societate agricolă cu așezări fortificate și abilități extinse de prelucrare a metalelor care au influențat regiunea din jurul anului 2200 până în jurul anului 1700 î.Hr. Indo-arienii au început să se deplaseze spre est din Asia Centrală în subcontinentul indian între aproximativ 2000 și 1200 î.Hr. Au intrat în contact cu popoare și culturi deja prezente în Afganistan, precum BMAC.

Integrarea în imperii

În jurul anului 500 î.Hr., diverse civilizații au modelat istoria regiunii. Două dintre acestea, Gandhara și Kamboja, aparțineau celor 16 Mahājanapadas („mari regate”) din India antică. Ei au exercitat o importanță politică considerabilă în ceea ce este acum estul Afganistanului.

Mezii au fost primii care au încorporat armonios cea mai mare parte a Afganistanului pe teritoriul lor. Acest popor iranian a înființat în jurul anului 700 î.Hr. unul dintre primele regate ale Orientului Apropiat, care se întindea de la țărmul sudic al Mării Negre până în Pakistan.

În 550 î.Hr., mezii au decăzut și s-au integrat în Imperiul Persan Ahemenid, care a modelat istoria lumii pentru următorii 200 de ani. Darius I (c. 550-486 î.Hr.) a fost o figură centrală. Până la moartea sa, el a obținut realizări culturale, arhitecturale și infrastructurale semnificative în provinciile (satrapiile) Imperiului Persan. De asemenea, a fost un adept al zoroastrismului, principala religie monoteistă a Imperiului Ahemenid, a cărei răspândire a promovat-o.

Alexandru cel Mare

În 356 î.Hr., Alexandru cel Mare (21 iulie 356 î.Hr. – 323 î.Hr.) a preluat în cele din urmă controlul asupra satrapiei Bactriei. Regiunea acoperea zone ale Afganistanului modern, Uzbekistanului și Tadjikistanului, iar locuitorii săi erau de ceva vreme un ghimpe în coasta lui Alexandru. Călăreții bactrieni erau printre cele mai formidabile armate persane cu care cuceritorul macedonean se confruntase în timpul campaniei sale.

Chiar și după înfrângerea Marelui Rege Darius al III-lea (r. 336–330 î.Hr.), satrapul (conducătorul regional) Bessus din Bactria (r. 336-329 î.Hr.) s-a dovedit problematic. Împreună cu alți satrapi, l-a asasinat pe Darius al III-lea când a devenit clar că regele nu mai putea face față lui Alexandru. Această trădare l-a lipsit pe Alexandru de oportunitatea de a-și consolida legitimitatea prin rivalul său învins.

Mai mult, satrapii au opus o rezistență acerbă înaintării lui Alexandru. Nici măcar capturarea și execuția iminentă a lui Bessus nu i-au putut pune capăt. Un nobil cunoscut sub numele de Oxyartes a continuat lupta și s-a predat abia după ce Alexandru a capturat fortăreața Stâncii Sogdian. Acolo Alexandru și-a văzut pentru prima dată viitoarea soție, fiica lui Oxyartes, celebra Roxane. Căsătoria lor a pecetluit definitiv controlul macedonean asupra regiunii.

Cu trupele sale reîmprospătate și Imperiul Ahemenid sub controlul său, Alexandru sa întors în India. Din păcate, această campanie nu a mers bine și a trebuit să se întoarcă în Afganistan. În timpul domniei sale, Alexandru a fondat multe orașe din regiune și a implementat influențe elene și schimbări politice considerabile. Mai mult, Alexandru a făcut tot posibilul pentru a apropia popoarele Greciei și Persiei. Cu toate acestea, a murit înainte de a atinge acest obiectiv.

Moștenirea lui Alexandru

Vastul imperiu al lui Alexandru nu a supraviețuit mult timp după moartea sa. În lipsa unui succesor clar, între comandanții regatului a izbucnit o luptă pentru putere. Aceste războaie ale diadochilor au dus la ani de rivalitate, comploturi și tulburări. Roxane și fiul ei Alexandru au fost printre cele mai importante victime ale acestei epoci tulburi.

Controlul pe termen lung al părților de est, inclusiv a zonelor din Afganistanul modern, a căzut în mâinile lui Seleucus I Nicator (c. 358–281 î.Hr.). Astfel a început dinastia seleucidului. Seleucus a domnit cu o mână de fier și a împins granițele imperiului său înapoi la râul Indus. Atunci s-a angajat într-o luptă decisivă împotriva conducătorilor Maurya din India în 305 î.Hr. Imperiul Maurya a fost rezultatul retragerii lui Alexandru din vestul Indiei. Fondatorul său, Chandragupta Maurya (r. c. 321–c. 297 î.Hr.), a profitat de oportunitatea creată de incursiunea eșuată și a făcut presiuni agresive pentru a controla Valea Indusului și nord-vestul Indiei.

Eforturile lui Seleucus de a relua fostele zone conduse de macedoneni nu au avut succes. Conflictul cu Mauryas s-a încheiat în 303 î.Hr. B.C. și Seleucus a cedat zone mari, inclusiv părți din sudul Afganistanului, lui Chandragupta. El a primit în schimb 500 de elefanți de război, iar o alianță conjugală a consolidat acest acord.

Influența Mauryană în Afganistan a continuat timp de peste 100 de ani. Nepotul lui Chandragupta, Ashoka cel Mare (r. 268–232 î.Hr.), a jucat un rol esențial. Regele avea să devină mai târziu un adevărat adept și susținător al budismului. Și-a răspândit credințele prin proclamații și edicte sculptate în stânci și stâlpi. Ca urmare, budismul a devenit o religie influentă alături de zoroastrism.

Ascensiunea greco-bactrienilor și a parților

Până în 200 î.Hr., seleucizii și-au pierdut treptat controlul asupra domeniilor lor estice din cauza tulburărilor interne și a luptelor din vest. Ei și-au slăbit astfel stăpânirea asupra regiunilor Afganistanului modern. Prin urmare, noi puteri au profitat de această situație. Regatul greco-bactrian a apărut în jurul anului 250 î.Hr., când satrapul Bactriei și provinciile din jur s-au revoltat împotriva conducătorului lor seleucid. Cunoștințele actuale despre regatul greco-bactrian provin în principal din monede și din câteva observații din textele istorice. Regatul a avut o mare bază de prosperitate datorită zonelor sale fertile și a diverselor rute comerciale. Cu toate acestea, spre vest, se profila o nouă amenințare.

Un trib nomad numit Parnes, probabil înrudit cu sciții, a început să migreze spre sud de pe pământurile lor originale. Invazia lor prelungită a regiunii le-a permis să se stabilească în conducători în jurul anului 247 î.Hr. Acești oameni aveau să fie cunoscuți ca parți, după numele regiunii pe care au dominat-o prima dată.

Până în anul 200 î.Hr., diferitele facțiuni au încercat să-și stabilizeze sau să-și întărească controlul. Seleucizii, în special, au încercat să-și recucerească teritoriile pierdute din est. Antioh al III-lea (r. 223–187 î.Hr.) s-a bucurat de scurte succese cu multiple victorii împotriva parților și greco-bactrienilor până la sfârșitul campaniei sale de est în 205 î.Hr. Cu toate acestea, le-a permis dușmanilor săi învinși să rămână la putere pentru a le asigura loialitatea.

Căderea puterilor stabilite

În cele din urmă, parții și greco-bactrienii au profitat de slăbiciunile seleucizilor și mauryas. Antioh al III-lea a suferit multiple înfrângeri împotriva Republicii Romane și a fost forțat să accepte condiții dure de pace în 188 î.Hr. Pierderea rezultată de pământ, putere militară și resurse i-a paralizat pe seleucizi. În următoarele decenii, odată puternicul imperiu s-a dezintegrat din cauza revoltelor și a războaielor (civile). Pe de altă parte, Imperiul Mauryan s-a prăbușit încet după moartea lui Ashoka. Greco-bactrienii au profitat de această instabilitate pentru a-și extinde influența până în India modernă. Această expansiune a dat naștere regatelor indo-grece care au fost independente din punct de vedere politic și au devenit locuri ale unui amestec unic de cultură elenistică și indiană.

Cu toate acestea, tulburările interne și diviziunile au afectat regatele grecești din Asia Centrală. Un bărbat numit Eucratide (r. c. 171–145 î.Hr.) și-a răsturnat regele greco-bactrian în jurul anului 171 î.Hr. și apoi a mărșăluit împotriva indo-grecilor. Conducătorul lor, Menander I (r. c. 165–130 î.Hr.), i-a eliminat în cele din urmă pe invadatori. El este considerat în general cel mai mare dintre conducătorii indo-greci și a fost un patron faimos al greco-budhismului.

Pe de altă parte, parții s-au dovedit a fi vecini occidentali ambițioși. Paralel cu sau la scurt timp după înaintarea lui Eucratide, parții, sub Mithridates I (r. 165–132 î.Hr.), au dat lovituri severe greco-bactrienilor. Este posibil ca greco-bactrienii să fi ajuns chiar să devină vasali ai parților. Acesta din urmă a devenit treptat puterea dominantă în regiune, confiscând porțiuni substanțiale din pământurile seleucide din vest.

Invaziile Saka și Yuezhi

Ruina supremă a stăpânirii greco-bactriane a venit din nord. La începutul secolului al II-lea î.Hr., o confederație de triburi nomade, Yuezhi, și-a părăsit teritoriul din vestul Mongoliei și Chinei de astăzi. Pe drumul lor spre sud-vest, ei au împins un trib scit numit Saka din stepele Kazahstanului modern. Sakas, la rândul lor, s-au îndreptat către Imperiul Part și domeniile grecești. Unii au ajuns în cele din urmă în India și au stabilit o cultură cunoscută sub numele de indo-scită.

Parții au reușit să reziste valurilor de populații nomade care au urmat, deși cu greu. Cu toate acestea, regatele grecești din regiune au slăbit treptat sub presiunea Partiei și a noilor sosiți nomazi. Drept urmare, au devenit tot mai fracturate în secolul următor. Autoritatea elenistică din regiune a cedat în cele din urmă în fața progreselor Yuezhi, (indo-)sciților și (indo-)partilor în jurul anului 10 e.n.

Regatul Indo-Part era un tărâm independent situat în părți ale Pakistanului, Indiei și Afganistanului de astăzi. Istoricii îi reconstruiesc istoria în principal din monede și mențiuni rare în scrierile antice. Înființarea sa datează de la Gondophares I (r. c. 19–c. 46 e.n.), care s-a desprins de stăpânirea parților în anul 19 e.n.

Sprijinul politic pentru această preluare poate să fi venit din relația lui Gondophares cu casa nobilă partică Suren. Datorită influenței lor semnificative, unii istorici numesc regatul indo-partic regatul Suren. După domnia lui Gondophares de aproape 30 de ani, succesorii săi nu au putut împiedica fragmentarea regatului. Cu toate acestea, au reușit să mențină controlul asupra regiunii de sud a Afganistanului până la cucerirea acesteia de către sasanizi în 225 d.Hr.

Imperiul Kushan

Majoritatea cunoștințelor noastre despre Imperiul Kushan provin din monede și documente chinezești. Potrivit acestor surse, Yuezhi s-au stabilit în cele din urmă în regiunea Bactria. Au început prin a se amesteca cu populația existentă, făcând din zonă o bază pentru extinderea lor viitoare.

Deși inițial aceste triburi amestecate nu aveau un guvern uniform, unul dintre ele (numit Kushans) a devenit mai dominant în timp. Termenul Imperiu Kushan este aplicat în general din timpul domniei lui Kujula Kadphises (r. c. 30–c. 80 EC). Cu puțin timp înainte sau în timpul domniei sale, confederația Yuezhi a devenit o unitate politică.

În timpul expansiunii ulterioare spre est, Kushanii au pus mâna pe mari părți din pământurile (indo-)parte. Au adoptat elemente și tradiții din cultura elenistică din Bactria, precum și alte influențe. În granițele lor, au existat multe sisteme de credințe, de la zoroastrism la culte grecești, religii iraniene, hinduism și budism.

În principal, budismul a înflorit în Imperiul Kushan, în special sub patronajul lui Kanishka I cel Mare (r. c. 127–c. 150 EC). Sub conducerea sa, Kushanii și-au extins influența în diferite părți ale Asiei, inclusiv în nordul Indiei și poate chiar în China. La apogeul său, Imperiul Kushan a fost un punct focal al comerțului intercultural între Est și Vest, conectând mari civilizații precum China Han și Imperiul Roman prin Drumul Mătăsii.

Imperiul Sasanid

Imperiul Sasanid a răsturnat Imperiul Part și rămășițele indo-parților în 224 e.n. Numiți după un strămoș al fondatorului lor, Ardashir I (c. 180–241 d.Hr.), sasanizii au profitat de starea slăbită a stăpânirii parților. Această situație s-a datorat conflictelor interne prelungite și războiului cu romanii.

Sub conducerea lor, regiunea a cunoscut o renaștere a culturii iraniene. Printre multe evoluții notabile, zoroastrismul a devenit din nou religia de stat. Unele surse susțin, de asemenea, că, sub stăpânirea sasanidă, termenul „afgan” sau „abgan” a apărut pentru prima dată pentru a descrie strămoșii tribali ai paștunilor de astăzi.

Kushanii au cedat în cele din urmă locul sasanizilor. Curând după sau în timpul domniei lui Vasudeva I (r. c. 191–232 EC), considerat în general ultimul „Mare Kushan”, Imperiul Kushan s-a împărțit în mai multe părți. Această fragmentare și tulburările generale de pe continentul asiatic au avut repercusiuni profunde asupra interacțiunilor comerciale dintre Vest și Est și, în consecință, asupra prosperității Kushanilor.

Imperiul Sasanid i-a subjugat pe Kushanii de vest la mijlocul secolului al III-lea e.n., cel mai probabil sub conducerea lui Shapur I (r. 240–270 e.n.). El a instalat nobili cunoscuți ca Kushano-Sassanizi sau Kushanshahs (Regii Kushanilor) ca guvernatori vasali. Kushanii de Est aveau să rămână la putere până când guptașii din India i-au învins în secolul al IV-lea e.n.

Sasanizii se vedeau drept succesori ai perșilor ahemenizi, dar în realitate puterea lor era slabă. Vasalii au domnit peste regiuni îndepărtate, care au împărțit puterea politică și au lăsat calea deschisă potențialilor rivali. Mai multe descoperiri de monede sugerează, de exemplu, că Kushano-Sassanizii au încercat să se răzvrătească. Succesul acestei încercări nu poate fi măsurat cu nicio precizie. Pierderile suferite împotriva Imperiului Roman, alte revolte și jefuiri de către arabii din nord au complicat și mai mult situația sasanizilor.

Noi incursiuni nomade din Nord

Toate aceste provocări au modelat domnia lui Shapur al II-lea (r. 309–379), care a obținut succese importante împotriva arabilor și romanilor. De asemenea, s-a străduit să asigure ferm controlul imperiului său asupra regiunilor Kushano-Sasanide. Apariția noilor incursiuni nomade a complicat acest ultim obiectiv. Începând cu anul 350 d.Hr., numeroase documente menționează atacuri dinspre nord către regiunile din jurul Bactriei. Invadatorii nomazi primesc nume diferite în înregistrările istorice, cum ar fi xioniți, kidariți sau huni kidariți. Cu toate acestea, înregistrările disponibile despre originile lor și dacă aceste triburi au fost unul sau mai multe sunt neclare.

În general, termenul Kidarites se referă cel mai adesea la acest popor nomad. Relațiile lor cu sasanizii erau complicate, deoarece ei erau periodic fie dușmani, fie aliați. Conform înregistrărilor chineze, kidariții și-au stabilit domeniul în Balkh pe la mijlocul sau sfârșitul secolului al IV-lea d.Hr., înlocuindu-i pe kushano-sassanizi.

Pe lângă kidariți, alte popoare tribale au intrat în istoria Afganistanului între secolele al IV-lea și al VI-lea d.Hr. Din nou, dovezile disponibile prin monede, scris de mână și documente scrise lasă o imagine neclară. Unele surse indică faptul că kidariții și-au consolidat puterea în Afganistan, s-au mutat în sud-estul Indiei și au intrat în conflict cu Gupta. Alții presupun că oamenii nomazi numiti Alkhoni i-au condus în acea direcție, preluând controlul asupra regiunilor din jurul Balkh și Kabul.

Heftaliții

Un alt grup de triburi de o importanță deosebită au fost heftaliții, numiți uneori hunii albi. Ei au intrat în istoria Afganistanului în jurul anului 442 d.Hr. După conflictele inițiale cu sasanizii, ei par să fi format o alianță temporară. Se spune că Peroz I (r. 459–484) s-a bazat în mare măsură pe sprijinul heftaliților pentru a ieși învingător din luptele interne pentru putere din cadrul sasanizilor. În plus, această alianță a jucat un rol vital în recucerirea fostelor provincii ale Kushano-Sasanid de la poporul nomad de la putere.

Până în 467 d.Hr., majoritatea regiunilor pierdute erau din nou sub controlul sasanid. Heftaliților li s-a acordat pământ ca recompensă pentru sprijinul lor. Dar acest lucru pare să fi fost insuficient, deoarece câțiva ani mai târziu a izbucnit un conflict deschis între foștii aliați. După un deceniu de război, hunii albi au dat o lovitură fatală sasanizilor în bătălia de la Herat din 484 e.n. Această victorie decisivă a dus aproape la distrugerea forțelor sasanide și la moartea lui Peroz I.

Heftaliții au jefuit și au subjugat mari părți din domeniul sasanid de est în următorii câțiva ani. Potrivit unor surse, un alt popor tribal, hunii Nezak, a profitat de acest lucru pentru a se stabili în regiunea Zabulistan din sudul Afganistanului. Părți mari ale Afganistanului erau acum în mâinile triburilor nomade care migrau mai departe în India și îl provocau pe Gupta. Dar, spre deosebire de conducătorii anteriori, heftaliții par să fi avut doar un impact limitat asupra culturii regiunii.

Sfârșitul stăpânirii heftaliților s-a datorat forțelor combinate ale unui inamic antic revitalizat și unui nou grup de oameni de stepă. Imperiul Sasanid și-a recăpătat puterea și încrederea până la mijlocul secolului al VI-lea, după conflicte reușite împotriva bizantinilor. La nord de râul Oxus au găsit un aliat de încredere în primul khaganat turcesc, stabilit de nomazii Goktürk.

Forțele lor combinate au dat o lovitură fatală heftaliților. Ca urmare, regiunile acestora din urmă la nord de râul Oxus au trecut în mâinile Goktürk. Teritoriul de la sud a revenit sub controlul sasanid. Heftaliții rămași s-au împărțit în mici regate și nu au mai putut exercita niciodată vreo stăpânire în Afganistan.

Evoluția culturală de-a lungul secolelor

Cunoștințele despre evoluția culturală înainte de apariția documentelor scrise sunt limitate. Diverse descoperiri implică schimburi cu culturi învecinate, precum Harrapanii. Regiunile bogate în minerale ale Afganistanului au permis schimbul de materiale precum aur, argint, cupru și lapis lazuli cu cereale, bumbac și bunuri similare. Culturile ulterioare, cum ar fi BMAC, au demonstrat o mare artă și abilități de prelucrare a metalelor, producând figurine complicate și ceramică pictată.

Utilizarea scrisului a apărut încă din dominația persană. Cu toate acestea, se bănuiește că a apărut și mai devreme. Ahemenizii au implementat, de asemenea, diverse aspecte ale managementului în stăpânirile lor, cum ar fi un sistem fiscal, reforme legale și împărțirea zonelor administrative. Artele și arhitectura au prezentat un amestec unic de moștenire și culturi iraniene sub dominația persană.

Cultura elenistică a jucat un rol important în istoria antică a Afganistanului după cuceririle lui Alexandru. Mai multe civilizații au încorporat limba greacă, scripturile și moneda până la mult timp după declinul puterii elene. Exemple în acest sens sunt Edictele grecești Kandahar ale lui Ashoka (care învață precepte morale) și prezentarea subiectelor budiste în stil greco-roman în subcontinentul nordic indian. Monedele în stil elenic au fost încă folosite mult mai târziu, de exemplu de Kushani și Heftaliți.

Arhitectura greacă s-a răspândit în întreaga lume prin eforturi rapide de urbanizare. Până în prezent puteți găsi ruine ale clădirilor și stilurilor clasice elene, cum ar fi coloanele dorice, ionice și corintice. Influențe orientale și indiene s-au amestecat, în special în cadrul regatului greco-bactrian și indo-grec. Orașul Ai Khanoum este un bun exemplu. Rămășițele sale prezintă clădiri în stil clasic elen, cum ar fi un gimnaziu, un teatru sau mai multe temple. Între timp, palatul regal prezintă o combinație distinctă de arhitectură persană și greacă.

Evoluțiile culturale viitoare au rezultat adesea din sinteza elementelor elene și a diverselor elemente locale. Parții, de exemplu, au continuat tradiția de monedă a puterilor dominante anterioare și au refolosit multe clădiri existente, dar și-au adus propriile contribuții la alte aspecte ale vieții de zi cu zi. Îmbrăcămintea, arhitectura și artele purtau semne clare ale originilor lor nomade. Desigur, cultura cailor a jucat un rol esențial în imperiul lor. Creșterea cailor de înaltă calitate a fost nu numai un semn de putere pentru elită, ci și un element crucial al puterii militare a armatei parte.

Sub Kushani, a prevalat o varietate culturală uluitoare, și nu numai în religiile practicate. În regatul lor, arta greco-romană s-a împletit cu piese cu influențe clar asiatice (occidentale). Bijuterii și decorațiuni opulente, precum și obiecte din metal fin lucrate, ceramică și textile, au demonstrat statutul social. Datorită unei mentalități liberale generale și a amplasării sale pe rute comerciale esențiale, imperiul a favorizat și dezvoltarea diferitelor progrese filozofice și științifice.

Acest patronaj a continuat sub domnia sasanizilor. Mai mult, sasanizii considerau renașterea culturii persane drept cea mai mare datorie a lor. Combinația de trăsături ahemenide cu elemente parte și elene este un semn distinctiv al artei sasanide. Textilele, picturile și alte meșteșuguri au fost decorate cu culori strălucitoare. Țesăturile și covoarele, în special, au fost printre cele mai admirate produse sasanide. Multe dintre aceste aspecte aveau să servească mai târziu drept bază pentru arta musulmană.

Perspective

La mijlocul secolului al VI-lea, Afganistanul contemporan a trecut printr-o perioadă de turbulențe. Impactul nomazilor indo-europeni părea întrerupt și sasanizii și-au recăpătat controlul. Dar mai puțin de 100 de ani mai târziu, avea să aibă loc una dintre cele mai importante evoluții. Înarmați și cu o credință neclintită, primii arabi au devenit puterea dominantă. Prin influența lor, învățăturile profetului Mahomed s-au răspândit, făcând islamismul religia dominantă a Afganistanului până în zilele noastre.

Surse:

-Afganistan - Începuturi istorice (până în secolul al VII-lea d.Hr.) | Britannica .

-Afghanistan Analysts Network - engleză. „Întrebări și răspunsuri AAN: O industrie consolidată – Fapte de bază despre economia condusă de opiu din Afganistan”.

-Akimbekov, sultanul Magrupovic. Istoria Afganistanului. Institutul de Economie și Politică Mondială sub fundația Primului Președinte al Kazahstanului. Astana, Almaty, 2016

-Alram, Michael. „De la sasanizi la huni, noi dovezi numismatice din Hindu Kush”. Cronica numismatică , 174 (2014), pp. 261–91.

-Anthony, David W. Calul, roata și limbajul. Princeton University Press, 2010.

Beckwith, Christopher I. Imperiile Drumului Mătăsii. Princeton University Press, 2011.

-Benjamin, Craig. Istoria lumii Cambridge. Cambridge University Press, 2015.

-Chiari, Bernhard și Lutz, Karl-Heinz. Afganistan . Brill Schoningh, 2020.

--Moneda Nezak | Klaus Vondrovec - Academia.edu , accesat 20 iulie 2022.

-Cortesi, Elisa, Maurizio Tosi, A. Lazzari și Massimo Vidale. „Relații culturale dincolo de platoul iranian: civilizația Helmand, Baluchistan și Valea Indusului în mileniul al treilea î.e.n. Paleorient 34 , nr. 2 (2008), pp. 5–35.

-Dupree, Nancy Hatch. Un ghid istoric al Afganistanului. Organizația turistică afgană, 1971.

-Emadi, Hafizullah. Cultura și obiceiurile din Afganistan. Greenwood, 2005.

-Heckel, Waldemar. Pe Calea Cuceririi. Oxford University Press, 2020.

-Joe Cribb. „Regatul grec al Bactriei, monedele sale și prăbușirea sa”. Afganistan străveche răscruce de drumuri între est ș i vest , 2005.

-Kim, Hyun Jin. Hunii. Routledge, 2015.

-Lamberg‐Karlovsky, CC „Arheologie și limbaj”. Antropologia actuală , 43, nr. 1 (2002), pp. 63–88.

***

 ALEXANDRU CEL MARE

Alexandru al III-lea al Macedoniei,mai cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare (21 iulie 356 î.Hr. – 10 sau 11 iunie 323 î.Hr., r. 336–323 î.Hr.), a fost fiul regelui Filip al II-lea al Macedoniei (r. 359–336 î.Hr.). A devenit rege la moartea tatălui său în 336 î.Hr. î.Hr. și ulterior a cucerit cea mai mare parte a lumii cunoscute a timpului său.

Este cunoscut drept „cel mare” atât pentru geniul său militar, cât și pentru abilitățile sale diplomatice în gestionarea diferitelor populații din regiunile pe care le-a cucerit. De asemenea, i se atribuie răspândirea culturii, limbii și gândirii grecești din Grecia în Asia Mică , Egipt și Mesopotamia până în India, inițiind astfel epoca perioadei elenistice (323-31 î.Hr.) în timpul căreia patru dintre generalii săi (succesorii săi, cunoscuți sub numele de Diadochi), între războaiele lor pentru supremație, și-au continuat politicile de integrare a culturii grecești ne elenistice cu acea cultură elenistică a estului. El a murit din cauze necunoscute în 323 î.Hr. fără să fi desemnat în mod clar un succesor (sau, conform unor relatări, alegerea sa a comandantului Perdiccas a fost pur și simplu ignorată) și imperiul pe care îl construise a fost împărțit între Diadohi.

Campaniile lui Alexandru au devenit legendare după moartea sa, influențând tactica și cariera generalilor greci și romani de mai târziu și inspirând numeroase biografii care îi atribuiau statut divin. Istoricii moderni au adoptat, în general, o abordare mai critică a vieții și carierei sale decât relatările anterioare, așa cum o demonstrează criticile asupra distrugerii lui Persepolis și a modului său de tratare a cetățenilor din Tir , dar consensul general cu privire la moștenirea sa printre savanții occidentali rămâne totuși în mare măsură pozitiv și el rămâne una dintre cele mai populare și recunoscute figuri din istoria lumii.

Tinerețea lui Alexandru

Când Alexandru era tânăr, Leonidas din Epir, o rudă a mamei sale, Olimpia , l-a învățat să lupte și să călărească, precum și să îndure greutăți precum marșurile forțate. Tatăl său, Filip, a vrut să facă din el un viitor rege rafinat și așa l-a angajat pe Lysimachus din Acarnania să-l învețe pe băiat să citească, să scrie și să cânte la liră . Această tutelă avea să-i insufle lui Alexandre o dragoste pentru lectură și muzică care avea să dureze toată viața. La vârsta de 13 sau 14 ani, Alexandru a fost prezentat filozofului grec Aristotel (384-322 î.Hr.), pe care Filip îl angajase ca tutore. El a studiat cu Aristotel până la vârsta de 16 ani și se crede că cei doi bărbați au rămas în corespondență pe parcursul ultimelor campanii ale lui Alexandru, deși dovezile pentru acest lucru sunt anecdotice.

Influența lui Aristotel a avut un impact direct asupra relațiilor ulterioare ale lui Alexandru cu popoarele pe care le-a cucerit, întrucât Alexandru nu a impus niciodată cultura greacă locuitorilor din diferitele regiuni, ci pur și simplu a introdus-o în același mod în care Aristotel și-a învățat studenții. Influența lui Leonidas este observată în rezistența fizică și rezistența lui Alexandru, precum și în priceperea lui cu caii. Se spune că Alexandru l-a îmblânzit pe „nedomnicul” Bucephalus când avea doar 11 sau 12 ani.

În timp ce influențele diferiților săi tutori au avut cu siguranță un efect profund asupra lui, Alexandru părea destinat măreției încă de la naștere. Avea, în primul rând, un tată ale cărui realizări puseseră o bază solidă pentru succesele sale de mai târziu. Istoricul Diodorus Siculus observă:

„În cei douăzeci și patru de ani ai domniei sale ca rege al Macedoniei, pe care i-a început cu cele mai subțiri resurse, Filip a făcut din propriul său regat cea mai mare putere din Europa ... El a plănuit răsturnarea Imperiului Persan, a debarcat forțele în Asia și a fost pe punctul de a elibera comunitățile elene când a fost întrerupt de soartă - în ciuda acestui fapt, el a lăsat moștenirea fiului său militar fără o astfel de mărime și de calitatea lui Alexandru cu ajutorul aliaților. Aceste fapte nu au fost opera norocului, ci a propriei sale puteri de caracter, pentru că acest rege se distingea prin simțul său militar, curajul personal și inteligența sa.”

(Cartea XVI.ch.1)

Deși este clar că tatăl său a avut un mare impact asupra lui, Alexandru însuși a ales să-și vadă succesul ca fiind ordonat de forțele divine. El s-a numit fiul lui Zeus și a pretins astfel statutul de semizeu , legându-și descendența de cei doi eroi ai săi preferați ai antichității, Ahile și Hercule și modelându-și comportamentul după al lor. Această credință în divinitatea ei i-a fost insuflată de Olympias, care îi spusese și că nașterea ei este fecioară, deoarece fusese în mod miraculos impregnată de însuși Zeus. Nașterea lui a fost asociată cu semne și miracole mari, cum ar fi o stea strălucitoare care a strălucit peste Macedonia în acea noapte și distrugerea templului lui Artemis din Efes . Plutarh scrie:

„Alexandru s-a născut pe 6 a lunii Hecatombaeon, pe care macedonenii o numesc Lous, în aceeași zi în care templul Dianei a fost ars la Efes . Hegesias de Magnesia reflectă asupra acestui eveniment într-un mod atât de rece încât ar fi putut stinge focul: „Nu este de mirare”, spune el, „că acest templu a fost ars, Diana fiind ocupată în acea zi cu Olimpia, pentru nașterea lui Alexandru. „Toți Magii care se aflau atunci la Efes, convinși că arderea templului era semnul unei nenorociri mai mari, alergau pe străzi, lovind-o pe față, strigând că această zi a dat naștere celui mai groaznic flagel pentru Asia.”

(Plutarh, Viața lui Alexandru, I )

Deși nașterea sa este bine documentată de istorici, se știe puține despre viața sa timpurie, în afară de relatările despre precocitatea sa (se spune că ar fi chestionat demnitarii aflați în vizită despre granițele și forțele Persiei la vârsta de șapte ani), tutorii și prietenii săi din copilărie. Prietenii lui Alexandru Cassander (c. 355-297 î.Hr.), Ptolemeu (c. 367-282 î.Hr.) și Hephaestion (c. 356-324 î.Hr.) aveau să devină tovarășii săi de-o viață și generalii armatei sale.

Calistenes (c. 360-327 î.Hr.), un alt prieten, a fost nepotul lui Aristotel și a ajuns la curtea macedoneană împreună cu filozoful. A devenit istoric de curte și l-a urmat pe Alexandru în campanie. Hephaestion a rămas cel mai bun și mai drag prieten al său de-a lungul vieții și al doilea la comandă al armatei. Despre prima viață a lui Alexandru, istoricul Worthington scrie că Alexandru „ar fi fost educat acasă, așa cum era obiceiul în Macedonia, și s-ar fi obișnuit să vadă (și să participe la) concursurile de băutură care făceau parte din viața curții macedonene”, dar că altfel „știm surprinzător de puține despre copilăria lui Alexandru” (33).

Cheronea și primele campaniiPerformanța militară a lui Alexandru a fost observată pentru prima dată în bătălia de la Cheronea din 338 î.Hr. Deși avea doar 18 ani, el a contribuit la schimbarea valului bătăliei în victoria decisivă a macedonenilor care au învins orașele-stat grecești aliate. Când Filip al II-lea a fost asasinat în 336 î.Hr., Alexandru a urcat pe tron ​​și, cu orașele-stat grecești acum unite sub stăpânirea macedoneană după Cheronea, el s-a angajat în marea campanie pe care o plănuise tatăl său: cucerirea puternicului Imperiu Persan. Worthington spune:

Homer a fost biblia lui Alexandru și a luat ediția lui Aristotel cu el în Asia... În timpul campaniilor sale, Alexandru a fost mereu dornic să descopere tot ce putea despre regiunile prin care a trecut. A adus cu el un anturaj de oameni de știință care să înregistreze și să analizeze aceste informații, fie că este vorba de botanică, biologie, zoologie, meteorologie sau topografie. Dorința lui de a învăța și de a înregistra informațiile în cel mai științific mod posibil a venit probabil din învățăturile și entuziasmul lui Aristotel. (34-35)

Cu o armată macedoneană de 32.000 de infanterie și 5.100 de cavalerie, Alexandru a mărșăluit prin Asia Mică în 334 î.Hr. pentru a începe cucerirea Imperiului Persan Ahemenid, învingând armata persană condusă de satrapi în bătălia de la Granicus din mai. În același an a „eliberat” (cum și-a definit cucerirea) orașele Sardes și Efes de sub dominația persană, înainte de a ataca alte orașe din Asia Mică. În Efes s-a oferit să reconstruiască templul lui Artemis , care fusese distrus de incendiu în noaptea nașterii sale, dar orașul i-a refuzat gestul. În 333 î.Hr. În 336 î.Hr., Alexandru și trupele sale au învins forțele mai mari ale regelui persan Darius al III-lea (r. 336–330 î.Hr.) în bătălia de la Issus . Alexandru a jefuit apoi orașele feniciene Baalbek și Sidon (care se predaseră) în 332 î.Hr., apoi a asediat orașul insular Tir.

Era atât de hotărât să cucerească orașul antic Tir, încât a construit un drum între continent și insulă pentru a-și staționa mașinile de asediu. Acest drum, de-a lungul timpului, a acumulat nămol și pământ și acesta este motivul pentru care Tirul, în Liban, este astăzi parte a continentului. Pentru rezistența lor încăpățânată, locuitorii orașului au fost masacrați, iar supraviețuitorii vânduți ca sclavi. Politica sa față de cetățenii din Tir este citată de istorici, antici și moderni, ca un prim exemplu al nemilosirii sale.

În 331 î.Hr. a cucerit Egiptul unde a fondat orașul Alexandria . La Oracolul din Siwa, în oaza egipteană cu același nume, a fost proclamat fiu al zeului Zeus-Amon.

Deși a cucerit Egiptul, Alexandru nu era interesat să-și impună poporului propriile idei de adevăr, religie sau comportament, atâta timp cât popoarele cucerite au păstrat de bunăvoie liniile de aprovizionare pentru a-și hrăni și echipa trupele (un aspect important al capacității sale de a conduce regiuni mari, care urma să fie neglijat de succesorii săi). Aceasta nu înseamnă însă că el nu a suprimat fără milă revoltele sau a ezitat să-i anihileze cu cruzime pe cei care i s-au opus. După ce a conceput planul orașului Alexandria, a părăsit Egiptul spre Siria și nordul Mesopotamiei pentru a continua campanii împotriva Persiei.

Campaniile persane

În 331 î.Hr. În anul 200 î.Hr., Alexandru l-a întâlnit din nou pe regele Darius al III-lea la Bătălia de la Gaugamela (numită și Bătălia de la Arbela), unde, din nou, în fața unui număr copleșitor, l-a învins decisiv pe Darius al III-lea, care a fugit de pe câmpul de luptă. Alexandru a capturat apoi Babilonul și Susa , care s-au predat necondiționat și fără rezistență. În iarna anului 330, Alexandru a mărșăluit spre Persepolis, întâmpinând rezistență la Bătălia de la Porțile Persane apărate de eroul Ariobarzanes (386–330 î.Hr.) și de sora sa Youtab (+330 î.Hr.) în fruntea trupelor persane. Alexandru a triumfat asupra acestei forțe și a luat Persepolis, pe care apoi a ars-o.

Potrivit istoricului antic Diodorus Siculus (și a altor surse antice), el a declanșat incendiul care a distrus palatul principal și cea mai mare parte a orașului ca răzbunare pentru incendierea Acropolei în timpul invaziei persane a Greciei de către Xerxes în 480 î.Hr. Actul ar fi fost pus la cale în timpul unei petreceri în stare de ebrietate de Thais, iubita ateniană a generalului Ptolemeu, care a susținut că ar fi o răzbunare potrivită ca orașul să fie ars „de mâinile femeilor”, iar ea și-a aruncat torța imediat după ce Alexandru a aruncat prima.

În vara anului 330 î.Hr., Darius al III-lea a fost asasinat de propriul său general și vărul Bessus, act pe care Alexandru l-ar fi deplâns. Cadavrul lui Darius al III-lea a fost tratat cu cel mai mare respect, la fel ca și membrii supraviețuitori ai familiei sale. Alexandru s-a autoproclamat rege al Asiei și și-a continuat cucerirea mergând în regiunea Afganistanului de astăzi. În anul 329 î.Hr. a fondat orașul Alexandria-Eschate pe râul Iaxarte, a distrus orașul Cyropolis și i-a învins pe sciții la granițele de nord ale imperiului. Între toamna anului 330 î.Hr. și primăvara anului 327 î.Hr., a făcut campanie împotriva Bactriei și Sogdianei , bătălii crâncene pe care le-a câștigat așa cum a făcut în fiecare angajament până în prezent. Bessus a fost capturat și executat pentru trădarea sa împotriva fostului său rege pentru a transmite mesajul că o astfel de neloialitate nu va fi niciodată răsplătită.

Alexandru a fondat multe orașe numite după el în această perioadă pentru a-și întări imaginea publică, nu doar ca „eliberator”, ci și ca zeu, și a adoptat titlul Shahanshah (rege al regilor) folosit de conducătorii Imperiului Persan timpuriu. În conformitate cu acest statut, Alexandru a introdus în armată obiceiul persan al proskynesis , cerând celor care i se adresau să îngenuncheze și să-i sărute mâna.

Trupele macedonene s-au simțit din ce în ce mai neliniștiți de îndumnezeirea aparentă de către Alexandru și de adoptarea obiceiurilor persane. Comploturile de asasinat au fost puse la cale (în special în 327 î.Hr.) doar pentru a fi expuse și conspiratorii executați, chiar dacă erau prieteni vechi. Callistenes a fost unul dintre ei când a fost implicat într-un complot. Cleitos, vechiul om de stat care i-a salvat viața lui Alexandru în bătălia de la Granicus, se va condamna pe sine în același mod. În jurul anului 327 î.Hr., Alexandru a scăpat de Calistene și Cleitos, în incidente separate, pentru trădare și punerea sub semnul întrebării a autorității sale.

Obiceiul lui Alexandru de a bea în exces era binecunoscut, iar în cazul morții lui Cleitos, aproape sigur, acesta a influențat în mod semnificativ crima. Atât Cleitos, cât și Calistenes criticaseră vehement adoptarea de către Alexandru a obiceiurilor persane. Deși capabil de mare diplomație și pricepere în relațiile sale cu popoarele cucerite și conducătorii acestora, Alexandru nu era cunoscut pentru că tolera opiniile personale care intrau în conflict cu ale sale, iar această intoleranță a fost exacerbată de băutură. Moartea lui Cleitos a fost rapidă, printr-o suliță aruncată în el de Alexandru, în timp ce Calistenes a fost închis și a murit în arest.

India și Revolta

În 327 î.Hr., cu Imperiul Persan în control ferm și căsătorindu-se recent cu nobila bactriană Roxane (c. 340 – c. 310 î.Hr.), Alexandru și-a îndreptat atenția către India. Auzind de isprăvile marelui general macedonean, regele indian Omphis din Taxila s-a supus autorității sale fără luptă, dar triburile Aspasioi și Assakenoi au opus o rezistență puternică. În timpul bătăliilor care au avut loc pe tot parcursul anului 327 î.Hr. î.Hr. și până în 326 î.Hr. În 326 î.Hr., Alexandru a supus aceste triburi, întâlnindu-se în cele din urmă cu regele Porus al Pauravei în bătălia de la Hydaspes din 326 î.Hr. J.-C.

Porus a încărcat forțele lui Alexandru cu elefanți și a luptat atât de curajos cu trupele sale încât, după ce l-a învins pe Porus, Alexandru l-a instalat ca conducător al unei regiuni mai mari decât deținuse anterior. Calul lui Alexandru, Bucephalus, a fost ucis în această bătălie și Alexandru a numit unul dintre cele două orașe pe care le-a întemeiat după bătălie, Bucephala, după el.

Alexandru intenționa să-și continue marșul și să traverseze Gange pentru a-și continua cuceririle, dar trupele sale, epuizate de grea bătălie de la Porus (în care, potrivit lui Arrian , Alexandru a pierdut aproape 1.000 de oameni), s-au revoltat în 326 î.Hr. și au refuzat să meargă mai departe. Alexandru a încercat să-și convingă oamenii să continue, dar, nereușind să-i convingă, le-a acceptat în cele din urmă cererea. El și-a împărțit armata în două, trimițând pe o jumătate înapoi la Susa pe mare, sub comanda amiralului Nearchus, peste Golful Persic, iar cealaltă jumătate traversând deșertul Gedrosian în 325 î.Hr., la aproape un an întreg după ce trupele sale s-au revoltat.

Raționamentul din spatele acestei decizii, atât întârzierea retragerii după revoltă, cât și forma pe care a luat-o în cele din urmă, este încă neclar și este subiect de dezbatere în rândul istoricilor. Deși a abandonat cucerirea Indiei, s-a oprit pe drum pentru a supune triburile ostile pe care le-a întâlnit pe drum. Terenul accidentat deșertic și luptele militare au pus la încercare trupele sale, iar când au ajuns la Susa în 324 î.Hr. Până în 200 î.Hr., Alexandru suferise pierderi considerabile.

La întoarcere, el a descoperit că mulți dintre satrapii cărora le-a încredințat puterea au abuzat de puterea lor și i-au executat, precum și cei care au vandalizat mormântul lui Cyrus cel Mare (r. c. 550–530 î.Hr.) din vechea capitală Pasargadae . El a ordonat restaurarea capitalei antice și a mormântului și a făcut alți pași pentru a-și integra armata cu populațiile din regiune și a fuziona culturile Persiei și Macedoniei.

Alexandru a ținut o nuntă în masă la Susa în 324 î.Hr. î.Hr., timp în care s-a căsătorit cu membrii personalului său cu prințese și femei nobile persane, în timp ce el însuși s-a căsătorit cu o fiică a lui Darius al III-lea pentru a se identifica în continuare cu regalitatea persană. Multe dintre trupele sale s-au opus acestei fuziuni culturale și au criticat din ce în ce mai mult adoptarea de către acesta a îmbrăcămintei și manierelor persane încă din 329 î.Hr. Ei s-au opus, de asemenea, promovării perșilor față de macedoneni în armată și ordinului lui Alexandru de a fuziona unitățile persane și macedonene. Alexandru a răspuns numind perși în poziții importante în armată și acordând unităților persane titluri și onoruri tradiționale macedonene.

Trupele sale au cedat și s-au supus dorințelor lui Alexandru, care, într-un gest de bunăvoință, a restituit titlurile macedonenilor și a ordonat un mare ospăț comun la care a luat masa și a băut cu armata. El abandonase deja obiceiul proskynesis din respect pentru oamenii săi, dar a continuat să se comporte mai degrabă ca un persan decât ca un rege macedonean.

Aproximativ în aceeași perioadă, în 324 î.Hr., prietenul său de o viață, posibil iubit și comandant secund, Hephaestion, a murit de febră, deși unele rapoarte sugerează că ar fi fost otrăvit. Afirmația că Alexandru era homosexual sau bisexual este susținută de biografii scrise după moartea sa, iar Hephaestion este citat în mod regulat ca iubit și cel mai bun prieten al său. Relatările istoricilor despre reacția lui Alexandru la acest eveniment sunt toate de acord că durerea lui era insuportabilă.

Plutarh susține că Alexandru i-a masacrat pe Cossæens dintr-un oraș din apropiere ca un sacrificiu pentru prietenul său, iar Arrian scrie că l-a executat pe medicul lui Hephaestion pentru că nu l-a vindecat. Coamele și cozile cailor au fost tăiate în semn de doliu, iar Alexandru a refuzat să promoveze un alt bărbat în funcția de comandant al cavaleriei lui Hephaestion. S-a abținut să mănânce și să bea și a declarat o perioadă de doliu în tot imperiul său și rituri funerare rezervate de obicei unui rege.

Moartea lui Alexandru

În timp ce încă îndurera moartea lui Hephaestion, Alexandru s-a întors în Babilon în 323 î.Hr. cu planuri de a-și extinde imperiul, dar nu le-a îndeplinit niciodată. A murit în Babilon la vârsta de 32 de ani, la 10 sau 11 iunie 323 î.Hr., după ce a suferit zece zile de febră mare. Teoriile referitoare la cauza morții sale variază de la otrăvire la malarie, meningită și infecție bacteriană de la consumul de apă contaminată (printre altele).

Plutarh relatează că, cu paisprezece zile înainte de moartea sa, Alexandru i-a tratat pe amiralul său Nearchus și pe prietenul său Medius din Larisa cu o sesiune lungă de băutură, după care a fost cuprins de o febră din care nu și-a mai revenit niciodată. Întrebat cine ar trebui să-i succedă, se spune că Alexandru a răspuns „cel mai puternic”, ducând la împărțirea imperiului său între patru generali ai săi: Cassander, Ptolemeu, Antigon și Seleucus (cunoscut sub numele de Diadochi sau „succesori”).

Plutarh și Arrian susțin însă că și-a predat domnia lui Perdiccas, prietenul lui Hephaestion cu care Alexandru dusese trupul prietenului lor la înmormântarea lui din Babilon. Perdiccas a fost și prietenul lui Alexandru, precum și garda de corp și colegul său de călăreț și ar fi logic, având în vedere obiceiul lui Alexandru de a-i răsplăti pe cei apropiați cu favoruri, că l-ar fi ales pe Perdiccas în locul altora. Oricum, după moartea lui Alexandru, generalii i-au ignorat dorințele și Perdiccas a fost asasinat în 321 î.Hr.

Diadochii

Tovarășul său de multă vreme Cassander a ordonat execuția Roxanei, soția lui Alexandru, fiul pe care îl născuse de Alexandru și Olimpia, mama lui Alexandru, pentru a-și consolida puterea ca noul rege al Macedoniei (titlu pe care îl va pierde mai târziu în fața lui Antigon I și a moștenitorilor săi). Se spune că Ptolemeu I ar fi furat trupul lui Alexandru în drumul său spre Macedonia și l-a dus în Egipt în speranța de a obține profeția că țara în care se va odihni va fi prosperă și invincibilă. El a întemeiat dinastia ptolemaică în Egipt, care a durat până în anul 30 î.Hr. și s-a încheiat cu moartea descendenței sale Cleopatra a VII-a (69-30 î.Hr.).

Seleucus a fondat Imperiul Seleucid (312–63 î.Hr.), care includea Mesopotamia, Anatolia și o parte a Indiei. El va fi ultimul supraviețuitor al Diadochilor după 40 de ani de război neîncetat între ei și moștenitorii lor. El a fost cunoscut sub numele de Seleucus I Nicator (Necucerit, r. 305–281 î.Hr.). Niciunul dintre generalii lui Alexandru nu avea inteligența naturală, înțelegerea sau geniul său militar, dar totuși au fondat dinastii care, cu câteva excepții, și-au condus regiunile respective până la ascensiunea Romei.

Influența lor asupra regiunilor pe care le controlau a creat ceea ce istoricii numesc perioada elenistică, în care gândirea și cultura greacă s-au amestecat cu cele ale populațiilor indigene. Potrivit lui Diodor Siculus, una dintre prevederile testamentului lui Alexandru a fost crearea unui imperiu unificat între foștii dușmani. Popoarele din Orientul Apropiat urmau să fie încurajate să se căsătorească cu cele din Europa , iar cele din Europa să facă la fel; Procedând astfel, o nouă cultură elenistică ar fi îmbrățișată de toți. Deși diadochii nu au reușit să-și îndeplinească în mod pașnic dorințele, ei au contribuit, prin elenizarea imperiilor lor, la visul lui Alexandru de unitate culturală, chiar dacă această unitate nu a putut fi niciodată pe deplin realizată.

Surse:

-Arrian. Arrian. Biblioteca clasică Loeb, 1976.

-Diodor Siculus. Diodor Siculus. Biblioteca clasică Loeb, 1935.

-Durant, W. Viaţa Greciei. Simon & Schuster, 2011.

-Grant, M. Readings in the Classical Historians. Scribner, 1993.

-Plutarh's Life of Alexander.

-Plutarh. Viețile lui Plutarh selectate și editate de John S. White. New York. Fiii lui GP Putnam, c1883., 1970.

-Toynbee, A.J. Gândirea istorică grecească 1952.

-Waterfield, R. Împărțirea pradei. Oxford University Press, SUA, 2012.

 -Winthrop, LA Alexandru cel Mare. Longman, 2004.

-Worthington, I. Alexandru cel Mare. Longman, 2004.

&&&

 

ISTORIA ALFABETULUI

Istoria alfabetului începe în Egiptul antic .În 2700 î.Hr. Până în 1500 î.Hr., scrierea egipteană consta dintr-un set de aproximativ 22 de hieroglife pentru a reprezenta silabe care încep cu o consoană unică a limbii lor, plus o vocală (sau nicio vocală) care trebuia furnizată de vorbitorul nativ. Aceste glife au fost folosite ca ghiduri de pronunție pentru logograme, pentru a scrie inflexiuni gramaticale și, mai târziu, pentru a transcrie împrumuturi și nume străine.

Cu toate acestea, deși păreau a fi de natură alfabetică, unilitrii egipteni originali nu au constituit un sistem și nu au fost niciodată folosiți singuri pentru a codifica vorbirea egipteană. În timpul Epocii Bronzului Mijlociu, un sistem aparent „alfabetic” cunoscut sub numele de scriere proto-sinaitică este considerat de unii ca a fost dezvoltat în centrul Egiptului în jurul anului 1700 î.Hr. JC pentru sau de către muncitorii semitici, dar doar una dintre aceste scrieri timpurii a fost descifrată și natura lor exactă rămâne deschisă interpretării. Pe baza aspectului literelor și numelor, se crede că se bazează pe hieroglife egiptene.

Această scriere a dat naștere în cele din urmă la alfabetul proto-canaanit, care la rândul său a fost rafinat pentru a deveni alfabetul fenician. De asemenea, a dat naștere alfabetului sud-arabian, din care a derivat alfabetul Ge'ez (un abugida). Rețineți că scripturile menționate mai sus nu sunt considerate alfabete în sine, deoarece toate le lipsesc caractere care să reprezinte vocalele. Aceste alfabete timpurii fără vocale se numesc abjad și încă există în scripturi precum arabă, ebraică și siriacă.

Feniciana a fost prima scriere fonetică majoră. Spre deosebire de alte două sisteme de scriere utilizate pe scară largă la acea vreme, hieroglifele cuneiforme și egiptene, acesta conținea doar aproximativ două duzini de litere distincte, făcându-l un script suficient de simplu pentru a putea învăța comercianții obișnuiți. Un alt avantaj al fenicianului a fost că putea fi folosit pentru a scrie multe limbi diferite, deoarece înregistra cuvintele fonetic.

Colonizarea feniciană a permis răspândirea scrisului în Marea Mediterană. În Grecia, scrierea a fost modificată pentru a adăuga vocale, dând naștere primului alfabet adevărat. Grecii au luat litere care nu reprezentau sunete care existau în greacă și le-au modificat pentru a reprezenta vocalele. Aceasta marchează crearea unui alfabet „adevărat”, cu vocale și consoane ca simboluri explicite într-un singur script. La începuturile sale, alfabetul grec a avut multe variații, ducând la apariția multor alfabete diferite.

Forma cumeană a alfabetului grec a fost purtată de coloniștii greci din Eubeea în peninsula italiană, unde a dat naștere unei varietăți de alfabete folosite pentru a scrie limbile italice. Unul dintre acestea a devenit alfabetul latin, care s-a răspândit în toată Europa pe măsură ce romanii și-au extins imperiul . Chiar și după căderea Imperiului Roman , alfabetul a supraviețuit în lucrări intelectuale și religioase. În cele din urmă, a ajuns să fie folosit pentru limbile descende din latină (limbile romanice), iar apoi pentru alte limbi ale Europei.

Surse:

Jan van der Crabben

$$$

 ISABEL ALLENDE

Biografia lui Isabel Allende, o scriitoare chiliană cu mare succes editorial, membră a Academiei Americane de Arte și Litere și câștigătoare a Premiului Național pentru Literatură din Chile.

Interes pentru biografia lui Isabel Allende

Isabel Allende este o romancieră de succes. Numărul total de cărți vândute depășește 70 de milioane de exemplare.

Romanele ei au fost traduse în 42 de limbi și în prezent este considerată cea mai citită scriitoare în viață din lumea vorbitoare de spaniolă.

Familia și studiile lui Isabel Allende

Isabel Allende s-a născut pe 2 august 1942, la Lima, Peru.

Tatăl său, diplomatul chilian Tomás Allende, a fost văr primar cu Salvador Allende, care era președintele Chile.

Mama ei, Francisca Llona Barros, a născut fiica, Isabel, la Lima, unde își însoțea soțul.

Doña Francisca s-a stins din viață în septembrie 2018, la vârsta de 98 de ani. A menținut mereu o corespondență intensă cu fiica sa Isabel.

În 1945, Francisca Llona și-a rupt căsătoria cu Tomás Allende și s-a întors în Chile cu cei trei copii ai ei. Isabel este cea mai mare dintre cei trei frați. Ceilalți doi sunt Juan și Francisco.

Familia s-a dus să locuiască în casa lui Santiago Llona, ​​tatăl lui Doña Francisca. Acolo, în Santiago de Chile, copiii au crescut în grija mamei și a bunicului lor Santiago, până în 1953.

În 1953, Doña Francisca s-a căsătorit cu Ramón Huidobro Domínguez, un diplomat de carieră.

Ramón Huidobro a fost repartizat în Bolivia în 1958. Isabel Allende avea deja 16 ani și, pentru a-și continua studiile, s-a înscris la o școală americană din La Paz.

La scurt timp, familia a fost nevoită să se mute în Liban; Isabel Allende și-a terminat studiile la o școală privată engleză.

Isabel Allende din 1959 până în 1973

Când s-au întors în Chile în 1959, Isabel Allende l-a cunoscut pe Miguel Frías, un student la inginerie, cu care s-a căsătorit în 1962.

În anul următor, în 1963, fiica lor Paula s-a născut în Santiago, Chile.

Isabel Allende a început să lucreze la biroul FAO, Organizația pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite , din Santiago, Chile.

Dar în 1964, familia s-a mutat la Bruxelles, Belgia. Aproape imediat, în 1965, s-au mutat în Elveția.

Înapoi în Chile, în 1966, s-a născut al doilea fiu al său, Nicolás.

Din 1967, Isabel Allende a făcut parte din redacția revistei „Paula” și a publicat un număr mare de articole care au fost foarte bine primite de cititori.

Pe lângă articole, a scris o rubrică satirică foarte amuzantă numită „Los impertinentes”.

Ca jurnalist, căutarea de informații a fost neobosită. Nu i-a fost frică să sune la ușa unei case, să intre și să pună întrebări. De asemenea, nu a ezitat să oprească un străin în mijlocul străzii și să-l întrebe.

Rezultatul acestei lucrări informative și proza ​​sa agilă și creativă au fost articole de un interes enorm.

Umorul a fost întotdeauna o parte integrantă a scrierilor sale. Isabel Allende are capacitatea de a arăta cu grație o viziune alternativă a aproape tot ceea ce observă.

În acești ani de activitate jurnalistică, Isabel Allende a lucrat și în televiziune și a colaborat la revista pentru copii, „Mampato”, din Santiago.

La începutul anilor 1970 s-a aventurat în dramaturgie. Piesa sa „Ambasadorul” a avut premiera în 1971.

Succesul obținut prin originalitatea și grația intrigilor au ajutat-o să aibă premiera aproape imediat: „Balada clasei de mijloc”, „Sunt Tránsito Soto” și „Cele șapte oglinzi”.

Viața lui Isabel Allende între 1973 și 1988

Între 1973 și 1974, Isabel Allende a fost redactor supleant al revistei „Mampato”. De asemenea, a publicat două povestiri pentru copii și o colecție de articole instructive și distractive intitulate „Civilizați-vă trogloditul”.

În plus, a lucrat pentru două canale de televiziune din Chile.

După lovitura de stat militară care a răsturnat guvernul unchiului ei Salvador Allende în septembrie 1973, viața lui Isabel Allende în Chile s-a complicat sub dictatura militară.

În cele din urmă, în 1975, Isabel Allende și soțul ei au decis să caute o nouă viață în afara Chile și au plecat cu cei doi copii ai lor în Venezuela.

Ei au rămas în Venezuela timp de treisprezece ani, unde a lucrat ca jurnalist pentru ziarul din Caracas „El Nacional” și la o școală secundară.

În 1982, Isabel Allende a publicat romanul „ Casa spiritelor”, iar asta i-a schimbat complet viața, când avea 40 de ani.

Acest prim și cel mai cunoscut roman al său a apărut din scrisorile pe care le-a început să le scrie bunicului său în 1981, când avea 99 de ani și știa că era pe cale să moară.

Succesul „The House of the Spirits” a fost răsunător. Faima lui Isabel Allende s-a răspândit în toate țările, 51 de milioane de exemplare ale cărții au fost vândute, iar romanul ei a fost tradus în peste 27 de limbi.

Mulți cercetători clasifică „Casa Spiritelor” drept o lucrare autobiografică. Cu toate acestea, Isabel Allende a spus că este mai degrabă o colecție de amintiri.

Romanul este o operă de ficțiune inspirată din amintiri, atât ale ei, cât și ale bunicului și altor rude.

Povestea pe care Isabel Allende o spune în „The House of the Spirits” a fost adusă pe ecrane. A avut premiera la München pe 22 octombrie 1993. Au jucat Jeremy Irons, Meryl Streep, Winona Ryder, Glenn Close și Antonio Banderas.

La doi ani după publicarea „The House of the Spirits” în 1984, Isabel Allende și-a lansat al doilea roman. Intitulat „Of Love and Shadows”, a devenit, de asemenea, un alt mare succes de publicare.

În 1987, după o perioadă de despărțire de soțul ei Miguel Frías, timp în care Isabel Allende se afla în Spania, amândoi au decis să divorțeze.

Viața lui Isabel Allende între 1988 și 2000

La începutul anului 1988, Isabel Allende a călătorit în Chile pentru a participa la plebiscitul convocat de Augusto Pinochet.

În iulie 1988, Isabel Allende s-a căsătorit cu avocatul William Gordon. Căsătoria a avut loc în Statele Unite, în San Francisco, California.

Isabel Allende îl cunoscuse pe William Gordon în 1987, când era în turneu în SUA, promovând cartea ei „Of Love and Shadows”.

William Gordon a fost un avocat care a apărat imigranții latino. Născut în 1937, și-a petrecut copilăria într-un cartier mexican din Los Angeles. Știa spaniola și citise romanul lui Isabel Allende.

În 1990, Isabel Allende a călătorit în Chile pentru a primi „Premiul Gabriela Mistral” de la președintele Patricio Aylwin.

În 1991, Isabel Allende a suferit o lovitură teribilă când fiica ei Paula Frías Allende a fost internată la un spital din Madrid, suferind de o criză de convulsii, delir și vărsături.

După ce a primit îngrijiri medicale inițiale, Paula, în vârstă de 28 de ani, părea că își revine. Dar apoi a căzut într-o comă profundă, din care nu a mai ieșit niciodată.

Ea trăia într-o stare vegetativă, iar Isabel Allende a decis să o ia acasă la ea din California. A murit acolo pe 6 decembrie 1992.

Isabel Allende a surprins povestea neputinței și a frustrării sale într-un roman pe care l-a scris ca un omagiu adus fiicei sale: „Paula”.

În 1994, Isabel Allende a creat o fundație în memoria fiicei sale, care lucrase ca educatoare voluntară și psiholog în comunitățile marginalizate din Venezuela și Spania.

Isabel Allende în anii 2000

Isabel Allende lucrează în mod normal din casa ei din Sausalito, unde locuiește din 1988 și unde a scris multe dintre romanele ei.

După numeroasele sale succese cu romanele de memorie, Isabel Allende a decis să scrie cărți de ficțiune istorică. Aceste subiecte au necesitat multă cercetare, dar i-au permis să-și exprime mai liber imaginația.

Așa au apărut romanele istorice:

     -„ Inés del alma mía ” bazat pe viața lui Inés de Suárez, prima femeie spaniolă sosită în Chile, în 1541, însoțindu-l pe Pedro de Valdivia şi

     -„ Insula de sub mare ” care spune povestea sclavului Zarité din Haiti la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

În 2012 a decis să se aventureze în domeniul romanelor polițiste, un gen pe care soțul ei, William Gordon, îl cultiva din 2006.

Primul ei roman polițist, ajutată de soțul ei în structura intrigii, a fost „Ripper’s Game”. Agentul ei, Carmen Balcells, a publicat-o la începutul anului 2014.

În 2015, în timp ce se afla la Târgul de Carte de la Madrid, Isabel Allende a dezvăluit că s-a separat de cel de-al doilea soț, William Gordon, cu care locuia în San Rafael, California.

William Gordon, născut în 1937, s-a stins din viață pe 17 martie 2019, la vârsta de 82 de ani. Toți cei care l-au cunoscut își amintesc privirea lui sinceră și bună dispoziție neclintită.

A treia căsătorie a lui Isabel Allende

În iunie 2016, Isabel Allende și-a întâlnit actualul partener, avocatul Roger Cukras, la New York.

Roger Cukras este avocat și partener la o prestigioasă firmă de avocatură din New York. A studiat dreptul la Universitatea Temple din Philadelphia, specializarea drept fiscal.

Domnul Cukras are aceeași vârstă cu Isabel Allende și a rămas văduv în 2015.

Povestea de dragoste a început în urmă cu un an, când Roger Cukras se ducea să-și vadă copiii în Boston. La radioul local a auzit un interviu cu Isabel Allende, despre care citise mai multe cărți de când descoperise „Casa spiritelor”.

Din acea zi, el a continuat să-i trimită e-mailuri de „bună dimineața” și  noapte bună” timp de cinci luni, până când a reușit să o convingă pe romancieră să răspundă, după ce și-a însoțit ultimul e-mail cu un buchet de flori.

Isabel Allende s-a îndrăgostit la vârsta de 75 de ani, pentru a treia oară în viață. În iulie 2019, într-o ceremonie intimă, Isabel Allende și Roger Cukras s-au căsătorit la Washington.

Premii și onoruri acordate Isabel Allende

Principalul „premiu” a fost primit de Isabel Allende cu acceptarea internațională a scrierilor sale. Lista cărților sale este lungă și atestă aplauzele tăcute ale cititorilor.

     -Ea a fost recunoscută de „Academia Americană de Arte și Litere”.

     -În mai 2007, a primit un doctorat onorific de către Universitatea din Trento.

     -În septembrie 2010, ea a fost distinsă cu Premiul Național pentru Literatură din Chile.

Isabel Allende a fost a patra femeie care a primit acest premiu, precedată de Gabriela Mistral (în 1951), Marta Brunet (în 1961) și Marcela Paz (în 1982).

În anul următor, a primit Premiul Hans Christian Andersen pentru literatură pentru calitățile ei de povestitoare magică și pentru talentul ei de a „î ncânta” publicul. Scriitoarea britanică Joanne Rowling  câștigase prima ediție a acestui premiu.

***

 LANCELOT ȘI GUINEVERE

A fost dragoste la prima vedere, genul de amor care îți străfulgeră inima și nu mai ai scăpare. Gândurile lor erau invadate de persoana iubită. Simțeau fiorul dragostei, dar nu puteau trăi povestea ca doi îndrăgostiți, căci iubirea lor părea cel mai trist lucru de pe pământ.

Dragostea dintre Lancelot și Guinevere este o sursă inepuizabilă de inspirație și credință în iubire. Ei au trăit o poveste de iubire pe cât de frumoasă, pe atât de imposibilă. Acțiunea are loc la curtea unuia dintre cei mai îndrăgiți conducători ai istoriei - puternicul rege Arthur, domnitor în Regatul Camelot.

Lancelot

Cel de-al treisprezecelea cavaler s-a dovedit a fi chiar primul, omul de încredere al regelui Arthur, Lancelot. Determinarea și priceperea lui erau calitățile-cheie ale cavalerului, calități ce l-au transformat în favoritul regelui. Acesta era liderul Cavalerilor Mesei Rotunde și cel mai respectat om de la curte, imediat după rege. Cu toate acestea, dragostea lui pentru regina Guinevere, soția lui Arthur, a trecut granițele îndatoririlor umane.

Guinevere

Guinevere era o femeie frumoasă, cu trăsături fine. Ea îl respecta pe Arthur și îl privea cu mare admirație, dar nu-l iubea, căsătoria lor fiind impusă de rațiuni politice. Dragostea a venit în viața lui Guinevere în momentul în care a apărut Lancelot la palat. Dar povestea lor evoluează încet. Zadarnic au încercat ei să se opună focului mistuitor din inimă și să trăiască după regulile moralei.

Simțind că nu își poate stăpâni sentimentele, regina îl trimitea pe Lancelot în misiuni cât mai îndepărtate de palat. Însă la prima lor întâlnire, inimaginabilul s-a produs.

Descoperirea adulterului

Îndrăgostit peste măsură de Guinevere, regele Arthur vedea că ceva se schimbase în viața reginei sale. Așa că a hotărât să se convingă și a pus camera lui Guinevere sub stricta și discreta supraveghere a gărzilor sale.

Într-una din seri, doisprezece cavaleri, conduși de unul dintre nepoții regelui, au intrat cu forța în iatacul reginei, surprinzându-i pe cei doi amanți. Lancelot, fiind cel mai brav dintre cavaleri, a reușit să scape prin luptă. Regina, rămasă în urmă, a fost încătușată și condamnată la moarte prin ardere pe rug. În ziua execuției, însă, când regina era urcată pe eșafod, din mulțimea de curioși a apărut de nicăieri Lancelot și a reușit să salveze din flăcări femeia iubită.

Final învăluit în mister.

Legenda spune că întâmplarea scindează Cavalerii Mesei Rotunde în două părți, zguduie și slăbește puterea regatului lui Arthur.

Despre amanți: Nu se știe dacă îndrăgostiții au putut da curs dragostei ce-i unea sau iubirea lor a trecut dincolo de moarte, pentru a se reîntâlni într-o lume mai bună, care să le îngăduie să-și îndeplinească dorința arzătoare.

Sir Lancelot va sfârși ca pustnic, iar Guinevere se va retrage la Mănăstirea Amesbury.

Un final cu atât mai incitant cu cât lasă loc imaginației să completeze această tulburăto are poveste de dragoste.

$$$

 YIN ȘI YANG

Principiul Yin și Yang,din filozofia chineză, este că toate lucrurile există ca opuse inseparabile și contradictorii. Forțele opuse ale Yin și Yang sunt, de exemplu, feminin și masculin, întuneric și lumină, și bătrâni și tineri. Perechile de opuse egale se atrag și se completează reciproc. Principiul Yin și Yang datează din secolul al III-lea î.Hr., dacă nu chiar mai devreme.

Yin și Yang este un concept fundamental în filosofia, medicina și cultura chineză în general. După cum este ilustrat de simbolul cercului alb-negru al lui Yin și Yang, fiecare parte conține în nucleu un element al celeilalte (reprezentat prin puncte mici). Nici unul dintre poli nu este superior celuilalt și, deoarece o creștere a unuia are ca rezultat o scădere corespunzătoare a celuilalt, trebuie realizat un echilibru adecvat între cei doi poli pentru a obține armonie.

Originea Yinului și Yangului

Conceptul de Yin și Yang a devenit popular cu lucrările școlii chinezești Yinyang care a studiat filosofia și cosmologia în secolul al III-lea î.Hr. Principalul susținător al teoriei a fost cosmologul Zou Yan (sau Tsou Yen) care credea că viața trece prin cinci faze ( Wuxing ) - foc, apă, metal, lemn, pământ - continuu interschimbabile conform principiului Yin și Yang.

Câteva exemple de Yin

Yin este:

femeie

negru

întuneric

Nord

apa (transformare)

pasiv

luna (slăbiciunea și zeița Changxi)

pământ

rece

vechi

numere pare

văi

sărac

moale

și dă duh tuturor lucrurilor.

Yin-ul atinge apogeul de influență odată cu solstițiul de iarnă. Yin-ul poate fi reprezentat și de tigru, culoarea portocalie și o linie întreruptă în trigramele I Ching (sau Cartea Schimbărilor ).

Câteva exemple de la Yang

Yang este:

bărbat

alb

aprinde

Sud

foc (creativitate)

activ

soarele (puterea și zeul Xihe)

cer

fierbinte

tineri

numere impare

munţi

bogat

greu

și oferă formă pentru toate lucrurile.

Yang atinge apogeul de influență odată cu solstițiul de vară. Yang poate fi reprezentat și de dragon, culoarea albastră și o linie continuă într-o trigramă.

Yin și Yang în mitologie și religie

În mitologia chineză, Yin și Yang s-au născut din haos când universul a fost creat pentru prima dată și se crede că există în armonie în centrul Pământului. În timpul creației, ei au realizat un echilibru perfect în oul cosmic care a permis nașterea lui Pangu (sau P'an ku), primul om. Mai mult, primii zei Fuxi, Nuwa și Shennong s-au născut din Yin și Yang. În religia chineză, taoiștii favorizează Yin-ul, în timp ce confucianii preferă Yang în conformitate cu obiectivul principal al filozofiilor lor respective. Taoistii pun accentul pe izolare, in timp ce confucianii cred in importanta angajamentului in viata.

După cum se exprimă în I Ching , relația în continuă schimbare dintre cei doi poli este responsabilă pentru fluxul constant al universului și al vieții în general. Când există prea mult dezechilibru între Yin și Yang, pot apărea dezastre precum inundații, secete și ciumă.

Yin este pozitiv sau negativ?

În filosofia chineză, yin-ul nu este în mod explicit negativ, dar unele dintre manifestările sale au fost interpretate ca atare. De exemplu, yin-ul este întunecat (comparativ cu lumina yangului), rece (comparativ cu căldura yangului) și sărac (comparativ cu bogăția yangului).

Yin este alb sau negru?

Conform principiului Yin și Yang din filozofia chineză, Yin este negru.

Sunt Yin și Yang sinonime cu echilibru?

Yin și Yang sunt sinonime cu echilibrul, deoarece cele două forțe opuse sunt complementare și se atrag reciproc. Un exces de Yin sau Yang duce la dezechilibru.

Yin este masculin sau feminin?

În principiul Yin și Yang al filozofiei chineze, Yin este femininul, forța feminină și energia feminină.

Surse:

-Dawson, R. Experiența chineză. Phoenix, Londra, 2000

-Hackin, J. Asiatic Mythology 1932. Kessinger Publishing, LLC, 2005.

-National Geographic. National Geographic Essential Visual History of World Mythology. National Geographic, 2008.

-yinyang (filosof ia orientală) -- Britannica Online Encyclopedia , accesat la 1 decembrie 2016.