***

 DIPLOMATUL GEORGE I. DUCA

Instaurarea regimului comunist a avut, pe lângă alte numeroase consecinţe dezastruoase, repercusiuni şi asupra diplomaţiei româneşti ai cărei reprezentanţi, fie au trebuit să părăsească posturile, fiind rechemaţi în ţară, fie au ales să rămână în străinătate, refuzând revenirea într-o ţară aflată la cheremul Uniunii Sovietice. Printre cei care au optat pentru această din urmă alternativă se numără şi George I. Duca, fiul omului politic I.G. Duca, la acea dată şeful Legaţiei României din Stockholm.

Se ştiu foarte puţine lucruri despre viaţa şi activitatea acestui diplomat pentru că împrejurările de care vorbim l-au făcut să renunţe la carieră, la o vârstă când în acest domeniu abia încep să se culeagă roadele unei munci susţinute. Dar tot aşa de bine trebuie să remarcăm că, dacă numele său rămâne încă sub semnul uitării, aceasta este în bună parte şi din cauza faptului că puţini au fost cei care s-au aplecat cu atenţie asupra activităţii lui George I. Duca, pe tărâm diplomatic, şi nimeni nu a mai urmărit parcursul acestuia după ce a fost nevoit să ia drumul exilului.     

„Cronica unui român în veacul XX”

În mod paradoxal, cele mai multe informaţii pe care le avem ne-au fost oferite chiar de către George I. Duca într-o lucrare cu valoare autobiografică, „Cronica unui român în veacul XX”, apărută în anii 1983-1984, la München, într-o ediţie limitată. Circulând în mod clandestin în perioada comunistă  lucrarea este aproape inaccesibilă şi astăzi publicului cititor, cu excepţia câtorva exemplare aflate în marile biblioteci din ţară. De fapt, cele trei volume de memorii sunt doar rezumatul a peste 120 de caiete în paginile cărora autorul, începând de la vârsta de 14 ani, a consemnat sub forma unui jurnal toate personalităţile cunoscute, toate evenimentele importante şi toate întâmplările trăite de-a lungul unei vieţi pline de neprevăzut în care paşii aveau să-l poarte în ţări şi locuri de pe toate continentele.

Un fapt absolut banal petrecut în vara anului 1919 va fi la originea multora dintre însemnările cu valoare de document pe care George I. Duca le va lăsa posterităţii. Aşa cum avea să consemneze, în data de 23 iulie 1919 descoperă cu surprindere că însoţitoarea mamei sale, o elveţiancă tinerică, îşi nota într-un caiet tot ceea ce trăise de la venirea în România. Şi, deşi la Iaşi avusese două tentative de a aşterne pe hârtie cele întâmplate în timpul exilului, exemplul lui miss Milly Mayer a fost hotărâtor pentru tânărul George. Mai apoi, se va simţi tentat de a prelua obiceiul reginei Maria de a-şi ilustra caietele cu fotografii din lumea întreagă, făcându-ne în acest fel beneficiarii uneia dintre cele mai interesante arhive foto din toată această perioadă.

Anii de studiu la Bucureşti şi Iaşi

Fiul lui Ion G. Duca şi al Alexandrinei Moruzi, George Duca s-a născut la 14/27 noiembrie 1905 la Bucureşti. În perioada 1912-1916 a urmat clasele primare la Şcoala „Vissarion”. În condiţiile declanşării războiului, face primele două clase de liceu în particular la Iaşi, iar din toamna lui 1919 urmează cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr”. Apoi, din motive de sănătate, la insistenţele tatălui său, se pregăteşte în particular. Susţine examenele finale la Liceul „Spiru Haret”, absolvind bacalaureatul cu menţiunea „bine”, după care, începând cu 1925, urmează cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti.

Este interesant cât de realist şi obiectiv se dovedeşte a fi George I. Duca în aprecierile sale şi cât de corectă şi pertinentă este autoevaluarea pe care şi-o face cu privire la aceste studii, eliminând orice  urmă de exagerare ori de supraestimare: „Socot astăzi, din perspectiva anilor, că am fost un elev mijlociu, ascultător, copilăros, grijuliu şi destul de bine organizat, dar cărui nu i s’a dat prilejul să gândească: repetam, dar nu raţionam, ascultam însă nu interpretam. Tinzând către superioritate şi având o oarecare greutate în a mă concentra, răspunzătorii educaţiunii mele atât de îmbrobodite acasă ar fi trebuit să dezvolte inteligenţa, vioiciunea şi curiozitatea mea naturală în mod mai sistematic şi pe o bază psihologică mai bine gândită.(…) Păstrez o excelentă amintire şcolii, cu toate că am învăţat în particular. În clasa I şi II de liceu făcute la Iaşi am ieşit întâiul; în clasa următoare, prima după pribegie, am trecut destul de bine; în clasa a IV însă fiind bolnav, am ieşit mai prost ca de obicei; în clasa V am avut profesori inferiori, astfel încât am rămas locului fără progres; după aceea am trecut examenele din ce în ce mai bine.”  

Anii de studenţie au fost pentru tânărul George Duca o primă ocazie de a lua contact cu lumea diplomatică europeană. Chiar dacă, încă de la sfârşitul claselor liceale manifestase înclinaţie spre acest domeniu, abia în anul 1926, în calitate de membru al Comitetului Studenţilor pentru Liga Naţiunilor, ia parte, alături de alţi colegi, la cursurile de vară organizate de forul european la Geneva. Aici profită de prilej pentru a se întâlni cu Nicolae Titulescu, rămânând fascinat de prestaţia oratorică a ilustrului diplomat şi de marea popularitate de care se bucura în rândurile colegilor săi.

Debutul în diplomaţie. Legaţiile din Washington (1928-1930) şi Tokio (1932-1934)

Odată terminate studiile, în septembrie 1928, pe fondul unor puternice presiuni privind retragerea liberalilor de la guvernare, participă la examenul pentru postul de ataşat de legaţie susţinut la Palatul Sturdza, în faţa unei comisii prezidată de Alex. Emanuel Lahovary. Este admis printre primii şi trimis la Legaţia din S.U.A. Acomodarea cu un nou mod de trai, cu ritmul trepidant de viaţă i-a fost facilitată de prezenţa în fruntea legaţiei de aici a lui George Creţulescu, a cărui soţie era vara Adinei Moruzi. Tot acum are răgazul necesar să cocheteze cu lumea fascinantă a cinematografiei, ocazie cu care face cunoştinţă cu patronii unor renumite studiouri de film şi cu actori celebri ai momentului precum Joan Crawford şi Garry Cooper.

În decembrie 1930, se reîntoarce la Bucureşti, continuându-şi munca la minister în cadrul serviciului contencios. În paralel, se înscrie la doctorat în cadrul Universităţii din Bucureşti şi, în noiembrie 1931 susţine examenul de secretar de legaţie II, pe care-l absolvă primul, devenind astfel membru permanent al corpului diplomatic şi transferat la Direcţia Politică a Europei Centrale.

În plan personal, încurajat de Cella Delavrancea şi de regina Maria, îşi converteşte pasiunea pentru actorie în scrierea unor piese de teatru pe care le publică în revista „Vremea”, împreună cu alte articole inspirate din numeroasele sale călătorii.

La sfârşitul anului 1932 este numit secretar de legaţie la Tokio unde, din cauza drumului foarte lung, ajunge abia în martie 1933. Aşa cum consemna la un moment dat, nu era sigur că numirea fusese un serviciu pe care regele dorise să-l facă tatălui său, sau o modalitate elegantă a acestuia de a-l îndepărta din anturajul Casei Regale, având în vedere relaţiile strânse pe care le stabilise în timp cu unii dintre membrii familiei sale.

Această nouă experienţă, departe de România, va constitui pentru tânărul diplomat un adevărat examen, activitatea din cadrul legaţiei apropiindu-l tot mai mult de exigenţele pe care le presupunea statutul de diplomat. Dar, abia se obişnuise cu mersul lucrurilor de aici, abia reuşise să-şi cultive un cerc de prieteni când vestea asasinării tatălui său, la 29 decembrie 1933, avea să-l surprindă ca un trăsnet. Singur şi departe de toţi ai săi a trăit acele momente cu tristeţea unei mari pierderi, dar şi cu sentimentul unei nedreptăţi uriaşe ce se făcuse unui om care nu dorise decât binele ţării.

Aflând din presă că, din pricina iernii geroase, dorinţa testamentară a tatălui său de a fi înmormântat la Urşani (jud. Vâlcea) fusese amânată până în primăvară, spre sfârşitul lunii martie 1934, decide să părăsească Japonia pentru a participa la ceremonie, ca un ultim omagiu ce-i putea aduce.

Secretar de legaţie la Legaţiile din Rio de Janeiro (1934-1936) şi Washington (1934-1939)

După încheierea tuturor manifestărilor, pentru a-şi limpezi gândurile, în iulie 1934 pleacă din nou în străinătate, fiind numit secretar la Legaţia din Brazilia unde va rămâne până la sfârşitul lui 1936. În acest timp călătoreşte mult, atât în America de Sud, cât şi pe continentul african, cunoaşte locuri şi oameni interesanţi, fiind impresionat de această lume mirifică pe care o regăsim cu minuţiozitate descrisă în jurnalul său.

Pe fondul discuţiilor privind numirea la o nouă legaţie, în noiembrie 1936 primeşte o scrisoare de la unchiul său, Grigore Duca, care-l informa despre o eventuală numire la Legaţia din Londra. Deşi el considera că o astfel de propunere nu putea fi decât una foarte măgulitoare pentru un diplomat aflat la începutul carierei şi acceptarea ei nu era decât o onoare ce i se putea face, imediat ce regele Carol a aflat s-a opus numirii (fiindcă dorea să aibă în capitala Imperiului un om de încredere şi devotat lui), oferindu-i în schimb posibilitatea de a-şi alege oricare altă legaţie din lume.

Aşa se face că, pornind de la relativa deteriorare a situaţiei politice din ţară şi ţinând cont de oportunităţile pe care i le putea deschide imensa industrie de film care era Hollywood-ul în a-şi valorifica creaţiile literare, George Duca alege să se întoarcă la legaţia din Washington unde va sta până în vara lui 1939.

George Duca – un diplomat în vâltoarea războiului.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial îl va găsi în ţară, activând în cadrul secţiei occidentale de la Direcţia Politică a Ministerului Afacerilor Străine. La sediul acestui minister a trăit toată drama ocupării unei părţi a Europei de tăvălugul german, panica stârnită de scandalosul ultimatum trimis guvernului român de către U.R.S.S. privind cedarea Basarabiei şi Bucovinei, umilitoarele prevederi impuse ţării de Dictatul de la Viena, precum şi ecourile stârnite de abdicarea lui Carol al II şi venirea la putere a generalului Antonescu şi a Gărzii de Fier.

George I. Duca alături de membrii Legației României de la Rio de Janeiro.

Una dintre cele mai ingrate misiuni pe care a trebuit să o îndeplinească în această perioadă a fost aceea de secretar al delegaţiei române la Conferinţa de la Turnu Severin din 16-24 august 1940, conferinţă menită să trateze revendicările teritoriale pretinse de unguri şi ale cărei lucrări erau dinainte sortite eşecului avându-se în vedere pretenţiile exagerate emise de partea ungară ce vizau nu mai puţin de 69.000 km² şi o populaţie de 3 900 000 de locuitori.

În 15 mai 1941, George Duca a fost înaintat la gradul de prim secretar şi, câteva luni mai târziu, a fost trimis pentru o scurtă perioadă de timp la Legaţia din Budapesta pentru a-l înlocui pe consilierul Dan Greblescu, desemnat să gireze consulatul general din Cluj. La întoarcere, va lucra din nou la Direcţia Politică, unde este numit director adjunct pentru ca, din luna noiembrie 1942, să fie trimis în calitate de însărcinat cu afaceri în Finlanda.

Odată ajuns la Helsinki se implică în diferite activităţi de ajutorare a populaţiei şi iniţiază contacte cu anglo-americanii pe care le raportează la Bucureşti întrucât „… este de la sine înţeles că terenul trebuie preparat din vreme, pentru ca victoria aliaţilor să nu ne găsească nepregătiţi, mai cu seamă în ipoteza continuării triumfurilor sovietice”. 

În misiune la Stockholm.

Ca urmare a deselor călătorii în Suedia şi numeroaselor cunoştinţe pe care le avea aici, George Duca sugerează ministerului dacă, pe fondul evenimentelor tot mai îngrijorătoare de pe front, era necesar să se gândească la Stockholm ca un posibil canal de comunicare cu Aliaţii. Aşa se face că, după numirea lui Nicolae Caranfil în fruntea Legaţiei din Helsinki, George Duca este desemnat să meargă la Legaţia Suediei. Între timp, la 1 aprilie 1943 fusese avansat la gradul de consilier de legaţie.

În noua sa misiune de la Stockholm, începută în august 1943, în calitate de consilier al Legaţiei avea sarcina de a sonda terenul, atât la anglo-americani, cât şi la ruşi, pentru iniţierea de negocieri în numele opoziţiei din ţară în vederea încheierii unui armistiţiu. De altfel, pe tot parcursul anilor 1943-1944, activitatea legaţiei de aici s-a subordonat acestui scop, Stockholm-ul fiind, alături de Cairo şi Ankara, unul dintre canalele importante de negocieri prin care membrii opoziţiei au încercat să trateze cu reprezentanţii Aliaţilor retragerea României din Axă şi încheierea armistiţiului.

Deşi în urma Conferinţei de la Moscova a miniştrilor de externe din octombrie 1943 se stabilise ca orice capitulare să se facă cu acordul tuturor aliaţilor, din discuţiile cu partea rusă a reieşit că formularea nu trebuie interpretată  prea strict.

Astfel, urmând exemplul Finlandei, ministrul Fred Nano angaja negocieri cu sovieticii în numele guvernului antonescian, în timp ce, paralel şi în secret, George Duca, în numele opoziţiei interne şi al Casei regale, trata prin intermediul Alexandrei Kollontay condiţiile în care ar fi fost posibilă încheierea unui armistiţiu. Mai ales după stagnarea tratativelor de la Cairo, din iunie 1944 şi până la 23 august 1944, dialogul cu U.R.S.S. s-a purtat în special cu ajutorul lui George Duca.

Curând însă, evenimentele din 23 august 1944, încheierea armistiţiului, evoluţia spre stânga a vieţii politice interne din ţară, treptata înlăturare a tuturor elementelor democratice de aici care a culminat cu instaurarea guvernului procomunist condus de Petru Groza, la 6 martie 1945, au constituit premisele pentru ca România să nu mai poată fiinţa ca stat independent, ca entitate naţională, cât şi un semnal de alarmă pentru viitorul lui George Duca.

Prin urmare, în aceste condiţii, teama rechemării plana în orice moment asupra tuturor membrilor corpului diplomatic, chiar dacă prezenţa în fruntea ministerului de Externe a liberalului Gheorghe Tătărescu mai dădea o umbră de speranţă în rândul celor vizaţi.

„Ultimul reprezentant al vechii diplomaţii în străinătate”

Evident că rămânerea în funcţie era doar o chestiune de timp pentru că, treptat, încă de la începutul anului 1946, aproape toţi şefii de misiune vor fi rechemaţi în ţară şi înlocuiţi cu persoane agreate de regimul comunist.

În această perioadă, George Duca împreună cu Neagu Djuvara, rămaşi singurii reprezentanţi diplomatici la Legaţia din Stockholm, s-au ocupat, din punct de vedere consular, de repartizarea a 400 de tinere evreice originare din nordul Transilvaniei, eliberate din lagărele germane de către preşedintele Crucii Roşii Suedeze. Pentru aceasta George Duca şi-a luat libertatea de a înfiinţa un mic birou consular, cu personal angajat temporar, folosind în acest sens sume dintr-un fond care era destinat iniţial cumpărării de armament. Ulterior, aşa cum vom vedea, gestul avea să-i fie imputat de autorităţile comuniste şi folosit ca motiv de acuzare. 

Rămas, aşa cum aprecia fostul său coleg de legaţie Nicolae Caranfil, „ultimul reprezentant al vechii diplomaţii în străinătate”, George Duca se aştepta în orice moment să fie şi el rechemat. Diverşi emisari sosiţi din ţară îi sugerau că ar fi bine să dea curs invitaţiei pentru că nu ar fi vorba decât de o reinvestire pe care o făcea guvernul, poziţia sa nefiind nicidecum ameninţată, deoarece se bucura atât de încrederea lui Gheorghe Tătărescu cât şi de cea a guvernului pentru felul în care ştiuse să cultive în ultimii ani bune raporturi cu U.R.S.S.

Paralel, unchiul său, Grigore Duca, îl sfătuia că dacă se va pune problema rechemării, să nu ezite în a alege calea exilului, zvonurile despre posibila sa numire la Washington nefiind decât o capcană întinsă de comunişti.

Deşi era conştient că revenirea în ţară ar fi fost una definitivă, fără a ţine cont de realităţi, diplomatul George Duca, impresionat de drama care se abătuse asupra ţării sale, luni întregi a cochetat cu ideea de a se întoarce: „să văd, să aud, să pipăi cu propriile mele simţuri, să revăd pe ai mei – fără fals sentimentalism – pe prieteni, pe Rege. Să mă scârbesc definitiv, ori să găsesc acolo – poate – ceva ce nu pot bănui de la depărtare”.

Avansat în grad de ministru şi apoi condamnat de aceleaşi autorităţi comuniste

Pe fondul acestor frământări, vestea falsificării rezultatelor alegerilor din noiembrie 1946 şi faptul că, în ianuarie 1947, guvernul comunist ceruse agrementul pentru numirea generalului Radu Rusescu în fruntea Legaţiei din Suedia, erau indicii clare că nu se mai punea problema revenirii chiar dacă, în martie 1947, George Duca fusese înaintat în grad de ministru de către acelaşi guvern care acum îi pregătea condamnarea. Pentru că, aşa cum era de aşteptat şi cum se întâmplase şi în cazul altor diplomaţi, imediat ce s-a aflat că George Duca a ales calea exilului, autorităţile comuniste au declanşat procedura de judecare şi condamnare a acestuia .

Mai întâi, pentru că în septembrie nu dăduse curs rechemării ministerului, la 15 octombrie 1947 a fost suspendat din serviciu, iar la 7 noiembrie 1947 a fost chemat în faţa unei Comisii de disciplină a Ministerului de Externe, condus atunci de Ana Pauker şi judecat în lipsă. Şi pentru că neprezentarea la minister nu putea fi motiv de condamnare, dar mai ales pentru a-l discredita în faţa opiniei publice, s-a făcut referire la delapidarea unei sume de 4 milioane de franci elveţieni din fondurile legaţiei, după care, potrivit spuselor Anei Pauker, George Duca ar fi părăsit postul şi „s-ar fi adăugat «grupului de săritori» din corpul diplomatic românesc”.

În realitate, aceste acuzaţii erau o modalitate ieftină prin care comuniştii încercau deseori să mascheze abuzurile şi să justifice deciziile arbitrare luate împotriva unor oameni care nu avuseseră altă vină decât aceea de a fi slujit ţara sub alt regim decât al lor.

Începutul exilului

Pe când autorităţile comuniste erau preocupate de condamnarea sa, presa din Suedia anunţa cititorii că fostul ministru român alesese calea exilului, preferând să se alăture mişcării de rezistenţă şi că: „În timpul îndelungatei sale şederi la Stockholm, ministrul Duca şi-a asigurat numeroşi prieteni, care acum urmăresc cu interes paşii săi. Mişcarea românească de rezistenţă, prin alipirea lui Duca, primeşte un sprijin plin de valoare”. În plus, pentru a sublinia modul principial în care îşi desfăşurase activitatea în cei 4 ani la legaţie, la 2 decembrie 1947, ministrul de externe suedez l-a decorat cu gradul de mare ofiţer al Ordinului Vasa.

Cert este că, după predarea treburilor legaţiei noului titular, în 8 august 1947, sub pretextul unei vizite la Legaţia din Oslo, George Duca ia calea exilului. Se încheiau într-un mod atât de neverosimil aproape două decenii de carieră diplomatică în timpul cărora, cu profesionalism şi competenţă, reuşise să promoveze interesele ţării chiar şi în momente din cele mai tensionate pe plan european.

Sugestivă pentru felul în care a ştiut să se impună în lumea diplomatică a timpului ni se pare mărturia unuia dintre colegii săi  de la Legaţia din Helsinki, Mircea Berindei: „Pentru George Duca viaţa e o continuă reprezentaţie. Trăieşte cu o neobosită curiozitate pentru tot ce i se întâmplă lui şi altora din jur. Totul îl interesează (…) Ca orice om care depăşeşte normalul, e şi el făcut din contraste: e egoist şi orgolios, dar în acelaşi timp săritor, ajutând pe toţi cei care au nevoie de aceasta şi lipsit de vanităţi mărunte. Nu ştiu cum l-ar atinge un eventual insucces pentru că nu a avut în viaţă decât reuşită (…) Sociabil, e totuşi un singuratic. Are prieteni peste tot globul pământesc, dar nimeni nu-i indispensabil şi nimeni nu-l cunoaşte pe toate feţele. În tot ceea ce face şi ce spune e tot atât de personal şi de lipsit de prejudecăţi încât uimeşte, scandalizează, dar atrage pe toţi câţi îl cunosc. Iată un om, un om adevărat care din o mie de feluri de a trăi şi-a ales pe unul singur, pe al lui”.

Revenirea în S.U.A. şi activitatea din cadrul comitetelor de refugiaţi

Timp de un an de zile George Duca se tot gândise unde ar putea să trăiască dacă ar fi fost nevoit să rămână în străinătate şi, întotdeauna gândurile i se îndreptaseră spre S.U.A. Pe lângă faptul că aici avea o mulţime de cunoştinţe, considera că preocupările sale artistice erau în măsură să-i asigure existenţa materială, iar punerea lor în practică nu ar fi fost niciunde mai posibilă decât într-o ţară care făcuse din cinematografie o industrie.

Astfel, după un periplu prin Elveţia, Franţa şi Anglia, la 23 octombrie 1947 George Duca ajunge în cele din urmă în S.U.A. De la reîntâlnirea cu această ţară, aşa cum menţiona în însemnările sale:  „am trăit şi gândit pe patru planuri felurite: literatura, refugiaţii, viaţa americană, România în cadrul evoluţiunii evenimentelor internaţionale”.

Prin urmare, conducându-se după aceste coordonate, în speranţa că astfel se putea face util ţării sale, a cărei amintire îi era „o durere surdă şi continuă”, el s-a implicat la început în negocierile privind constituirea, în mai 1949, a Comitetului Naţional Român. Mai apoi, după obţinerea cetăţeniei americane în anul 1954, toată activitatea sa s-a subordonat găsirii mijloacelor de a face cunoscută drama României, fiind, mai întâi, secretarul general al organizaţiei de întrajutorare Fundaţia Română de Asistenţă Socială  a Refugiaţilor (Romanian Welfare) iar apoi, în perioada 1958-1967, conferenţiind din partea Comitetului pentru Europa Liberă la diferite universităţi din Japonia, Taiwan şi Filipine.

De asemenea, folosindu-se de calitatea sa de membru al PEN Club-ului, a fost reprezentantul emigraţiei române în Adunarea Naţiunilor Europene Captive ceea ce a atras imediat atenţia Securităţii române. Într-un raport al acesteia din 1960 era dat în urmărire generală sub consemnul ca: „În caz de identificare să fie reţinut”, întrucât desfăşura o activitate duşmănoasă la adresa regimului.

Cam în aceeaşi perioadă a deţinut şi funcţia de director administrativ al filialei americane a Federaţiei Alianţa Franceză din S.U.A.

„Pribeag” până la sfârşitul vieţii

Începând din anul 1975, timp de un deceniu, a fost conferenţiar „parte-time” şi profesor asociat pentru studenţii de la Universitatea din Stanford unde a predat cursuri şi a ţinut seminarii de ştiinţe politice şi istorie diplomatică. Tot aici a lucrat în cadrul serviciului de arhive al Institutului Hoover punând  bazele celei mai importante colecţii de documente şi fotografii româneşti din exil cuprinzând pe lângă cele 120 de caiete ale jurnalului propriu şi arhiva Comitetului Naţional Român, cea a Ligii Românilor Liberi, volume din jurnalul Reginei Maria dar şi cea mai impresionantă colecţie de fotografii ale membrilor Casei Regale române.

Deseori, în ultimii ani de viaţă, pe calea undelor de la Radio Europa Liberă, George Duca a denunţat numeroasele abuzuri şi încălcări ale drepturilor omului săvârşite de regimul comunist.

Deşi considerase plecarea în S.U.A. ca începutul unui exil provizoriu, un loc de unde să poată lupta pentru revenirea la valorile democraţiei, George Duca nu avea să-şi mai revadă niciodată ţara, fiind până la sfârşitul vieţii, în 17 noiembrie 1985, ceea ce singur se definea cu un amar dispreţ: „un pribeag”.

Surse:

-Gheorghe Buzatu, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988; 

-George I. Duca, Cronica unui român în veacul XX, Editura Jon Dumitru-Verlag, München, 1983-1984; 

-Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie (1948-1990), Editura Albatros, Bucureşti, 2002; 

-Mihai Pelin, Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii, Editura Compania, Bucureşti, 2002; 

-Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989. Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, Editura Compania, Bucureşti, 2003; 

-Frederic C. Nanu, Politica externă a României, ediţie îngrijită de Valeriu Florin Dobrinescu şi Ion Pătroiu, Editura Institutului European, Iaşi, 1993; 

 -Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979.

$$$

 ZEII TRACILOR

Știm destul de multe despre traci, despre lumea lor și despre credințele lor. Nu știm atât cât ne-am dori să știm, iar unele date sunt izolate, neclare, incomplete, confuze. Cu toate acestea, studierea atentă a materialului disponibil ne permite trasarea unor contururi. Așa cum voi încerca să arăt mai jos, religia tracilor era de tip „închis”, inițiatică, avea un „caracter național” și nu a putut fi exportată precum religia grecilor. Ca urmare, nici grecii, nici romanii nu au putut-o înțelege, iar sistemul religios roman, altminteri dornic mereu de importuri, nu a putut importa mai nimic din complexa religie tracă. Ca sistem, religia tracilor era mai degrabă asemănătoare iudaismului, adică nu avea reprezentări sși era inițiatică. În orice caz, era un sistem net diferit de cel grecesc ori de cel roman. Astfel, nu este de mirare că datele privind religia tracilor au fost, pe atunci, „filtrate” prin mentalitatea grecilor și a romanilor, cu notări aproximative ale numelor trace și cu inevitabile deformări ale semnificațiilor. Toate acestea fac analiza de azi și mai dificilă. Dar asta facem aici.

Ce este cultura tracilor?

Despre traci, despre cultura și limba lor putem vorbi înca de la jumătatea mileniului al treilea îen. Fără iîndoială, tracii sunt un sincretism etno-lingvistic între marile civilizații ale neoliticului sud-est european, pe de o parte, și nou-veniții indo-europeni, pe de altă parte.

Limba tracă, obiceiurile și tradițiile tracilor, reprezintă un continuu cultural de circa trei milenii, până cel puțin în secolul la VI-lea d. H., dacă nu cumva chiar mai târziu. Nu știm când s-a stins ultimul vorbitor al tracei și nici când s-a ținut ultimul ritual tracic. Putem însă deduce, din compararea datelor disponibile, că traca încă se vorbea în secolul al VI-lea d. Hr., iar ritualurile specifice trace se vor fi practicat până cel puțin prin secolul al VII-lea d. H. când dispar din atestările arheologice. Nu este însă exclus să se fi practicat, în cercuri tot mai izolate, până la completa lor extincție, poate prin secolul al X-lea d. H. Forma thrax, plural thraeces se referă la grupul tracic în general, care ocupa un vast teritoriu.

Grupul nordic al tracilor era cunoscut în Antichitate sub două etnonime: getae, getai „geții” și dakoi, daci, dacisci „dacii”. Pentru a-i diferenția, mai ales din motive didactice, pe tracii de nord de cei sudici (tracii „propriu-ziși”, deși distincția nu este nici relevantă, nici corectă), cercetătorii moderni folosesc sintagmele (care diferă de la autor la autor) daco-geți, geto-daci, daco-traci, traco-daci, geto-traci. Eronată este și ipoteza, de larg ecou în anii '70 si '80 ai secolului trecut, că dacii (geto-dacii) ar fi fost un grup etnic complet diferit de traci (tracii „propriu-ziși” sau „tracii puri”), cum considerau – la impulsuri politice, desigur – unii specialiști bulgari. Din fericire, noua generație de cercetători bulgari a abandonat această abordare.

Putem afirma, anticipând iarăși datele ce le voi prezenta mai jos, că lumea tracă distinge între religie și credință, fapt care îi situează pe traci pe o treaptă superioară de evoluție sacral-spirituală. Religia și credințele nu sunt sinonime. Religia implică un sistem elaborat, cu structuri instituționale specifice (locuri de cult, preoți etc.) Credințele se referă preponderent, dacă nu exclusiv, la concepții populare, neorganizate instituțional.

Care este mitologia tracilor?

Analiza comparată a datelor mitologice, lingvistice ți arheologice privilegiate la divinitatea supremă a tracilor de nord, traco-dacii ori daco-geții, a fost un subiect interesant și îndelung dezbătut. Nu doresc să rezum nenumăratele ipoteze avansate (în acest scop, cititorul poate consulta lucrări ample, precum Crișan, 1993 sau cele datorate lui Victor Kernbach), ci – mai degrabă – de a rezuma date esențiale și, poate, de a oferi o nouă perspectivă de înțelegere a locului Marelui Zeu în lumea daco-getă. Orice încercare de a aborda sistemul religios, credințele și mitologia tracilor trebuie să înceapă cu numele Marelui Zeu.

În urma unei analize a contextului mitologic ți social, principalul pericol care a „pândit” analiza ansamblului sacru al tracilor a fost tentația multor autori de a impune propria lor ipoteză, evitând adesea unele detalii importante și viziunea de ansamblu.

În mod tradițional, există mai multe metode de abordare a mostenii trace, în general, și – concret – de a aborda sistemul sacral trac:

-informațiile oferite de scritorii antici, foarte multe, și prețioase;

-analiza comparată a contextului social, mitologic și religios;

-„supraviețuirile” din limbile și din credințele populare moderne, în română, bulgară și albaneză, mai ales, dar și în alte limbi și la alte popoare învecinate, cum ar fi sârbii și ucrainenii.

Pot afirma, anticipând datele ce voi prezenta mai jos, că lumea tracă distinge între religie și credință, fapt care îi situează pe traci pe o treapta superioară de evoluție sacral-spirituală.

Divinitatea supremă a geto-dacilor: Samolxis, Zamolxis, Zalmoxis

Cunoaștem circa 160 de teonime sau, în general, „nume sacre”. Dintre acestea, doar două sunt menționate de antici ca fiind specific traco-dace: divinitatea supremă, la greci Zalmoxis, Zamolxis, Salmoxis; si un alt doilea teonim, Gebeleizis, rareori și Beleizis.

Doua probleme trebuie clarificate aici:

-diferențele Zalmoxis/ Salmoxis/Zamolxis

-dacă (Ge)beleizis ar fi un alt zeu (cum eronat cred unii cercetători) sau (cum clar scriu anticii) un epitet al divinității supreme.

 

Marele Zeu și Marea Zeiță

Arta geto-dacă, surprinzător de unitară, este bogată iconografic în imagini sacre care permit cunoașterea nemijlocită a religiei geto-dace, interpretarea acestor imagini făcând-se în spiritul textelor antice, care s-au păstrat până în zilele noastre.

Imaginea, cel mai adesea prezentă în reprezentări, este cea a unui personaj masculin, unitar executat, încât pare a fi întruchiparea aceluiași chip. Acest personaj apare redat în două ipostaze: așezat pe tron ​​și gata de luptă, așezat călare. De obicei un personaj în armură cu un arc în mâna stangă sau un vultur în mâna dreaptă.

Faptul ca toată această iconografie reprezintă o divinitate nu poate fi pus sub semnul întrebărilor, deși nu există niciun text care să ajute. Apariția în aceste reprezentări a vulturului (simbolul puterii cerești) și a șarpelui (simbolul pământului) este de natură să conducă la ideea caă avem de-a face cu un zeu suprem, stăpân al cerului și pământului.

Geto-dacii au ajuns chiar să-l reprezinte pe Marele Zeu printr-un simbol: un vultur cu corn care ține în cioc un pelte și în gheare un animal (pare a fi un iepure). Există deci premisele acceptării ideii că în lumea geto-dacă există un Zeu suprem, stăpân al cerului și pământului, creator al cosmosului și al lumii, în consonanță cu concepția prezentă la toate popoarele indo-europene. Din păcate, numele acestui Zeu suprem nu este cunoscut, iar încercările care s-au făcut de a i se atribui numele lui Zamolxis (sau Zalmoxis), respectiv Gebeleisis (nume invocate de Herodot) mi se par a fi sortite eșecului, din pricina aceluiași Herodot care menționează:

„Zamolxis […] îi învață că nici el, nici oaspeții lui ți nici urmașii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai, într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătățile,” (Herodot, Istorii, IV, 10-15)

Este evident că acel „loc” unde se vor muta geto-dacii după moarte, era sub stăpânirea unui Mare Zeu și se prea poate ca numele acestuia să nu fie voie a fi rostit. Alți autori antici menționează existența unei alte zeități, pre-existentă lui Zamolxis:

„[…] Zalmoxis pretindea că și lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor.” (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, I, 94);

Strabon, la rândul său, subliniază:

„Zalmoxis […] În cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împărtășească domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească vrerile zeilor” (Strabon, Geografia, VII, 3, 5).

Alaturi de Marele Zeu, reprezentările geto-dace au imortalizat-o și pe Marea Zeiță. Atunci când tezaurele geto-dace s-au păstrat întregi, parțial întregi, reprezentările perechii Marele Zeu – Marea Zeiță, sunt prezente. Astfel, pot fi citate tezaurele descoperite la Lupu, Galice, Iakimovo, Letnița; este foarte posibil ca aceste tezaure să fi avut un pronunțat caracter cultic, fiind folosite în sîvarșirea unor anumite ritualuri. Reprezentările Marii Zeițe se mai pot constata și în tezaurul București-Herăstrău, fibulele de la Bălănești, Coada Malului etc.

Ca și în cazul Marelui Zeu, reprezentările Marii Zeițe sunt unitar realizate, de parcă ar fi existat un model iconografic pre-existent. Marea Zeiță este reprezentată înconjurată de unele animale sau alte obiecte, simboluri ale puterii zeiței (căprioare și cerbi, șarpe, porumbei, vase rituale etc.).

Atributele Marii Zeițe (animalele care o însoțesc în reprezentări), o definesc ca Mama Pământ, Zeița Mamă, protectoare a vegețatiei și ogoarelor. Că este vorba despre perechea Marelui Zeu, o dovedește faptul că reprezentările ei apar pe tezaure alături de acesta. Trebuie menționat faptul că reprezentarea cuplului Marele Zeu – Marea Zeiță (datat secolele IV-I î.Hr) este o caracteristică a geto-dacilor nord balcanici, lipsind din reprezentările tracilor de sud, unde este atât de frecvent Cavalerul trac. De altfel, existența în panteonul geto-dac a unei divinități feminine de o mare importanță, numită Marea Zeiță, a fost argumentată și de Vasile Pârvan. Numele acestei zeițe este necunoscut ca și al perechilor, poate din aceleași motive. În orice caz existența unei astfel de zeițe este de presupus, deoarece la majoritatea popoarelor îndo-europene a fost o astfel de zeitate (atât în lumea tracilor sud-dunăreni cât și la germani, celți, greci sau romani).

Vechi credințe, culte, rituri și ritualuri ale geto-dacilor

Acestea sunt o reflectare a credințelor escatologice, a concepțiilor și reprezentărilor unei populații despre „lumea de dincolo”, iar tratamentul acordat defunctului era acomodat, în raport cu sexul, vârsta, categoria socială sau modul cum s-a produs decesul. Informațiile scrise despre aceste practici, în cazul geto-dacilor, sunt puține:

„Iată cum se fac înmormântările oamenilor bogați. Expun timp de trei zile cadavrul; apoi jertfesc tot felul de animale și, după un mare ospăț, înainte de care îl jelesc [pe mort], îl înmormântează pe cel răposat, fie arzându-l, fie îngropându-l. Ei ridică apoi o movilă și statornicesc felurite întreceri, la care răsplățile cele mai însemnate se dau luptelor în doi – cum este și firesc lucru. Așa se fac înmormântările tracilor.” (Herodot, Istorii, V, 8;)

În această chestiune, principalele surse sunt cercetările arheologice. Acestea trebuie privite din cel puțin două puncte de vedere, zona geografică și intervalul cronologic.

O prima perioadă (secolele V-III î.Hr.) este determinantă în stabilitatea unei ideologii funerare a geto-dacilor (este vorba despre zona aflată atât la nordul, cât și la sudul Dunării); ritualul cel mai adesea întâlnit este cel al incinerației, dar există mari diferențe regionale, datorate – în parte – și unei defecțiuni a cercetarii. Astfel, la Dunărea de Jos s-au evidențiat circa 1 500 de morminte, in zonele est-carpatice aproximativ 200 de morminte, în vreme ce spațiul intracarpatic este practic lipsit de descoperiri. Aristocrații practică ambele ritualuri (incinerație, înhumație), mormintele acestora având în cele mai multe cazuri, o formă tumulară; oamenii de rând practică aproape exclusiv incinerația. În perioada secolelor II î.Hr. – I d.Hr., epoca de maximă dezvoltare a civilizației geto-dace, numărul mormintelor cunoscute este extrem de mic (circa 150, față de perioada anterioară, când se apropia de 2 000), deși acum sunt cunoscute zeci de fortificații și așezări civile.

Înhumatia în necropole și morminte este des întalnită în zona de periferie nord-estică a lumii geto-dace. – Aristocratia era o practicantă, aproape în exclusivitate, a incinerației. – Populația de rând este foarte slab reprezentată prin descoperiri de acest gen (circa 15 morminte). – Este foarte posibil ca unele dintre schelete să fi fost lăsate în aer liber, supuse astfel procesului de descompunere naturală; acest lucru este atestat de unele cadavre incomplete sau așezate în poziții neanatomice (în acest caz nu am siguranță că nu este vorba de simple accidente). În perioada de maximă dezvoltare a civilizației geto-dace (secolele I î.Hr.-I d.Hr.) numărul mormintelor descoperite, în vatra de locuire permanentă, este extrem de mic (circa 20 de morminte), ceea ce denotă un alt fel de ritual de înmormântare al decât cel tradițional. Pare o enigmă ce s-a întâmplat cu cei morți în perioada celor câteva secole de dinainte de cucerirea romană; în paralel se constată și o intensificare a sacrificiilor umane, semn al unor mutații importante în credința religioasă și practicile funerare ale geto-dacilor în perioada târzie a celei de-a II-a vârste a fierului. Această realitate mă face să-mi amintesc de principalul ritual indo-european al incinerației, reflecție a atenției acordate defunctului; putem presupune că după efectuarea incinerației, cenușa era împrăștiată în unele arii stabilitate anterior de comunitate sau legat în vreun fel de destinul defunctului în cauză.

Cercetările arheologice efectuate în zonele locuite de dacii liberi atestă o perpetuare a ritualurilor funerare tradiționale dacice; fără excepție, toate așezările sunt de factură dacică, necropolele fiind aproape în totalitate dacice (un procent redus este reprezentat de un complex sarmatic). Diferențierile sunt nete, deși se pot constata și unele împrumuturi reciproce. Necropolele cuprind în marea lor majoritate morminte de incinerație, existând însă și unele morminte de înhumație (puține la număr, în apropierea așezărilor). Acolo unde au fost descoperite morminte multe, s-a observat că acestea sunt dispuse în două grupe (una mai mică, cea de-a doua mai mare). Aceste grupări de morminte sunt mai apropiate în unele situații, în altele mai îndepărtate; avem astfel imaginea a două cimitire separate. Este greu de descifrat semnificația unei asemenea grupări, dar cu siguranță că această situație are o conotație religioasă la care se poate adăuga și una socială.

Surse:

Lumea geto-dacilor (pornind de la descoperiri arheologice din Câmpia Brăilei), Muzeul Brăilei, Ed. Porto-Franco, Brăila-Galați, 1993.

Sîrbu, G. Florea, Les Geto-Daces, Iconographie et imaginaire, Fondation Culturelle Roumaine, Cluj-Napoca, 2000).

Protase, Un cimitir dacic din epoca romană la Soporu de Câmpie (contribuție la problema continuității în Dacia), Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1976.

Darmesteter, Zeul suprem în mitologia indo-europeană (Zeul suprem în mitologia indo-europeană), 1879

Ries, Sacrul în istoria religioasă a omenirii, Ed. Polirom, Iasi, 2000,

Berciu, Arta traco-getică, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969;

Gramatopol, Dacia antică. Perspective de istoria și teoria culturii, Ed. Albatros, Bucuresti, 1982; Idem, Arta monedelor geto-dace,  Ed. Meridiane, Bucuresti, 1997.

Paliga, Sorin Mitologia tracilor, Meteor Press, 2013

***

 DE CE SE DUȘMĂNEAU DE MOARTE VLAD ȚEPEȘ ȘI ȘTEFAN CEL MARE ?

O relație complicată între doi mari voievozi

Istoria medievală a României este marcată de figuri emblematice, iar printre cele mai proeminente se numără Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș. Ambii domnitori sunt recunoscuți pentru lupta lor neobosită împotriva Imperiului Otoman, dar relația dintre ei a fost una tensionată, oscilând între alianță și conflict deschis. Un document recent descoperit la Vatican aruncă o lumină nouă asupra motivelor care au stat la baza urii dintre cei doi.

Cine au fost Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș?

Ștefan cel Mare a domnit peste Moldova între 1457 și 1504, consolidând un stat puternic și rezistând expansiunii otomane. Era un strateg desăvârșit, un diplomat abil și un protector fervent al ortodoxiei.

Vlad Țepeș a fost domnitorul Țării Românești în trei perioade (1448, 1456-1462 și 1476). Faima sa s-a răspândit în întreaga Europă datorită metodelor sale brutale de pedepsire, în special tragerea în țeapă a dușmanilor.

Legătura de rudenie dintre Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș

Ceea ce puțini cunosc este faptul că cei doi erau veri. Vlad Țepeș era fiul lui Vlad Dracul și al unei fiice din familia Mușatinilor, ceea ce îl făcea rudă directă cu Ștefan cel Mare. Cu toate acestea, legăturile de sânge nu au fost suficiente pentru a-i ține de aceeași parte a baricadei.

Rivalitatea în contextul istoric

În secolul XV, Țările Române erau presate de două mari puteri: Imperiul Otoman și Regatul Ungar. Fiecare domnitor trebuia să-și asigure tronul prin alianțe strategice. Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare au avut, în mod repetat, interese divergente, ceea ce i-a împins spre conflicte directe.

Ajutor reciproc și primele semne ale rupturii

Relațiile dintre cei doi au început sub auspicii favorabile. În 1457, Vlad Țepeș l-a ajutat pe Ștefan cel Mare să urce pe tronul Moldovei, îndepărtându-l pe rivalul său, Petru Aron. Însă, doar câțiva ani mai târziu, relațiile s-au deteriorat.

În 1462, Vlad Țepeș s-a confruntat cu o uriașă invazie otomană condusă de sultanul Mehmed al II-lea. În celebra Bătălie de la Târgoviște, Vlad a folosit o tactică ingenioasă, atacând tabăra otomană noaptea și provocând panică. Însă, în loc să-l sprijine pe vărul său, Ștefan cel Mare s-a aliat cu otomanii, având promisiunea că va primi controlul asupra Cetății Chiliei.

Atacul asupra Chiliei – începutul unui conflict direct

Cetatea Chilia era un punct strategic crucial, iar Vlad Țepeș considera că aceasta îi aparține Țării Românești. Ștefan cel Mare, însă, avea propria agendă. În iunie 1462, el a atacat cetatea cu sprijinul turcilor, ceea ce a fost văzut de Vlad Țepeș ca un act de trădare.

Atacurile reciproce și devastarea orașelor

Conflictul a escaladat rapid. În 1462, după ce Vlad Țepeș a fost capturat de Matei Corvin, Ștefan cel Mare a profitat de slăbiciunea sa și a incendiat orașele Târgul de Floci și Brăila, aflate sub controlul Țării Românești.

În reprezaliile sale, Vlad Țepeș a trimis trupe pentru a împiedica avansul moldovenilor. Un cronicar turc din secolul XVI, Sa’adeddin Mehmed, menționează că Vlad și Ștefan se aflau „în dușmănie veche”.

Documentul de la Vatican și rolul Papei Pius al II-lea

Un manuscris păstrat la Vatican și recent scos la lumină de istoricul Vasile Lupașc conține informații detaliate despre relația tensionată dintre cei doi voievozi. Acest document a fost scris de episcopul Niccolo de Modrussa, un trimis special al Papei Pius al II-lea, care avea misiunea de a investiga acțiunile lui Vlad Țepeș.

Manuscrisul arată că oștenii români aveau o părere foarte bună despre Vlad Țepeș, dar papa îl considera un lider ortodox fanatic, acuzat de numeroase crime. Totodată, se menționează că Ștefan cel Mare a profitat de slăbiciunea lui Vlad și i-a atacat cetățile, ceea ce demonstrează că între cei doi exista o rivalitate acerbă.

Reconcilierea dintre Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare

În ciuda conflictelor, relațiile dintre cei doi s-au îmbunătățit în 1475, când Ștefan cel Mare a intervenit pe lângă regele Matei Corvin pentru a obține eliberarea lui Vlad Țepeș din închisoarea de la Buda. Acest gest a fost determinat de creșterea amenințării otomane, iar Ștefan avea nevoie de un aliat puternic în Țara Românească.

În 1476, Vlad Țepeș și-a recâștigat tronul cu sprijinul moldovenilor, dar domnia sa a fost de scurtă durată. A fost asasinat la scurt timp după revenirea sa la putere, iar circumstanțele exacte ale morții sale rămân un mister.

Deși au avut o relație marcată de conflicte, atât Ștefan cel Mare, cât și Vlad Țepeș rămân simboluri ale rezistenței românești împotriva otomanilor.

În mod ironic, astăzi, cei doi domnitori sunt considerați eroi naționali ai României, iar rivalitatea lor este văzută mai degrabă ca o expresie a complexității vremurilor  medievale, decât ca o simplă ură personală.

***

 ADONIS

Mitul lui Adonis, o poveste veche ca vremea, este o poveste de dragoste legendară care combină tragedia și moartea, pe de o parte, și bucuria de a reveni la viață, pe de altă parte. Povestea frumosului Adonis și a iubitei sale, zeița Afrodita, datează inițial din vechile civilizații din Orientul Apropiat.

Era popular printre canaaniți și bine cunoscut popoarelor din Mesopotamia și Egipt, deși era denumită cu nume diferite în fiecare civilizație .

Este legenda zeului frumuseții care se confruntă cu moartea în tinerețe, dar revine la viață din dragostea iubitei sale Afrodite. Mitul a fost o sursă de mare inspirație pentru mulți poeți, artiști și istorici, ceea ce a condus la utilizarea sa pe scară largă ca o temă majoră în producțiile literare și intelectuale.

De la canaanitul Adon la grecul Adonis

Zeul Adon era considerat unul dintre cei mai importanți zei canaaniți: era zeul frumuseții, al fertilității și al reînnoirii permanente. Numele însuși, „Adon”, înseamnă „Domnul” în canaanită. În mitologia greacă și în lumea elenă în general, el era numit Adonis și era cunoscut cu acest nume printre acele națiuni. Alte adaptări ale lui Adon în diferite civilizații includ zeul canaanit Baal (adorat la Ugarit) și Tammuz sau Dumuzi (adică iulie), așa cum l-au numit babilonienii. În Egipt el era Osiris, zeul învierii.

Pe lângă zeul Adonis, mitul o implică pe veșnica sa iubită Astarte, zeița iubirii și a frumuseții. Ea a fost cunoscută ca Afrodita în miturile grecești și Venus la romani. Poveștile lor erau atât de strâns împletite încât mitul lui Adon ar fi incomplet fără a o menționa pe Astarte și legendara poveste de dragoste care i-a adus împreună.

Rolul pe care l-a jucat Cipru în transferul mitului lui Adon și Astarte din regiunile canaanite la greci - și de la cei din urmă la romani - este foarte important. Cu toate acestea, probabil din cauza lipsei surselor scrise mesopotamiene și canaanite pentru această legendă (și adesea ambiguitatea acestor surse), scrierile grecești târzii sunt referințele principale pentru această poveste despre iubire veșnică. Acesta este motivul pentru care mitul este mai cunoscut ca Adonis și Afrodita, mai degrabă decât Adon și Astarte.

Adonis în mitologia greacă

Pe baza diferitelor surse grecești (cum ar fi Bion din Smirna) și a altor referințe romane (cum ar fi Metamorfozele lui Ovidiu), un consens general cu privire la povestea lui Adonis și Afrodita este următorul:

Un mare rege numit Cinyras (în unele surse cunoscut sub numele de Theias, regele Asiriei ) avea o fiică pe nume Myrrha, care era foarte frumoasă. Regele obișnuia să se laude că fiica lui era mai frumoasă decât Afrodita, zeița iubirii și a frumuseții. Când Afrodita a auzit asta, s-a înfuriat și a decis să se răzbune. Și-a folosit fiul Eros, zeul dorinței și al atracției, pentru a o face pe Myrrha să se îndrăgostească de tatăl ei și, de asemenea, l-a înșelat pe tatăl să comită incest. Când Cinyras a descoperit înșelăciunea, el a jurat că o va ucide pe Myrrha, care, la rândul ei, a scăpat de tatăl ei după ce și-a dat seama că este însărcinată. Myrrha, rușinată și regretând actul ei odios, i-a rugat pe zei să o protejeze. Ei i-au răspuns rugăciunilor transformând-o într-un copac de smirnă.

Nouă luni mai târziu, smirna s-a despărțit în două și s-a născut Adonis; moştenise frumuseţea mamei sale. Când Afrodita l-a văzut pe băiat, a fost atât de uimită de frumusețea lui încât a decis să-l ascundă de celelalte zeițe și l-a încredințat lui Persefone, zeița lumii subpământene. Persefona a început să aibă grijă de băiat și, pe măsură ce a crescut și a devenit mai atractiv, ea s-a îndrăgostit de el.

Atunci a apărut un conflict între Afrodita și Persefona care a refuzat să-l întoarcă pe Adonis Afroditei. Zeus, regele zeilor, a intervenit și a decretat ca Adonis să petreacă patru luni pe an cu Persefona în Hades, Lumea din Subteran, apoi patru luni cu Afrodita și celelalte patru luni după cum dorea el. Deoarece Adonis era sub vraja Afroditei, el și-a dedicat cele patru luni libere acesteia.

Adonis era renumit pentru abilitățile sale de vânător, iar în timpul uneia dintre călătoriile sale de vânătoare în pădurea Afqa (lângă Byblos), Adonis a fost atacat de un mistreț și a început să sângereze în mâinile Afroditei care și-a turnat nectarul magic pe rănile sale. Deși Adonis a murit, sângele s-a amestecat cu nectarul și s-a scurs pe pământul unde creștea o floare, o floare al cărei parfum era același cu cel al nectarului Afroditei și culoarea sângelui lui Adonis - floarea de anemonă. Sângele a ajuns la râu și a colorat apa în roșu, iar râul a devenit cunoscut sub numele de „râul Adonis” (cunoscut în prezent sub numele de Nahr Ibrahim sau râul Abraham), care este situat în satul libanez Afqa.

Cultul lui Adonis

Byblos a fost unul dintre principalele locuri din lumea antică în care erau respectate ritualurile lui Adonis, iar practica acestor ceremonii și rituri a continuat în primele secole ale creștinismului. Scrierile lui Lucian de Samosata din secolul al II-lea d.Hr. au jucat un rol major în a face lumină asupra ritualurilor care au fost practicate pe scară largă de locuitorii din Byblos. Cartea sa De Dea Syria (Despre zeița siriană) povestește vizita sa în satul Afqa, unde explică ceea ce a observat.

Potrivit lui Lucian, locuitorii din Byblos credeau că accidentul lui Adonis cu mistrețul a avut loc în țara lor. Pentru a comemora acest eveniment, ei s-au pedepsit în fiecare an, au purtat doliu și au celebrat ritualuri și orgii religioase, în timp ce marele doliu domnea peste toată țara. Când bătăile și bocetele lor au încetat, au sărbătorit înmormântarea lui Adonis, ca și când acesta ar fi murit de curând, apoi au anunțau a doua zi că a revenit la viață și a fost trimis în rai.

O altă minunăție a zonei Byblos este râul care curge din Muntele Liban în mare. Se spune că râul Adonis își pierde culoarea în fiecare an și capătă o nuanță de roșu sângeriu, curgând în mare și vopsind o mare parte din plajă în roșu - un semn pentru ca oamenii din Byblos să își înceapă perioada de doliu. Se crede că în această perioadă a anului, Adonis a fost rănit în Liban și sângele i s-a scurs în albia râului. Unul dintre motivele invocate de Lucian - care i-a fost raportat de unul dintre înțelepții din Byblos - pentru a explica de ce râul se înroșește în această perioadă a anului este vântul puternic care suflă pământul în râu. Solul Libanului (și această regiune în special) este cunoscut pentru culoarea roșie, care atunci când este amestecat cu apa râului îl transformă în violet.

Mitul nemuritor

Popularitatea poveștii lui Adonis și a iubitei sale Afrodita a dus la renașterea ritualurilor sale în multe alte orașe feniciene. S-a răspândit și în lumea greacă, elenistică și romană, dar cu diferențe minore de adaptare, în funcție de caracteristicile și particularitățile fiecărei civilizații. Esența legendei rămâne însă intactă în toate adaptările: un zeu al frumuseții și tinereții și relația sa cu zeița iubirii, precum și moartea și revenirea la viață a tânărului zeu, o metaforă a renașterii anuale a naturii.

Mitul lui Adonis este strâns legat de conceptul de vegetație și de civilizații agricole, precum Mesopotamia sau regiunile canaanite (de vreme ce povestea își are originea în Orientul Apropiat). Iarna a fost un anotimp de întuneric și tristețe pentru oamenii din aceste regiuni, în timp ce primăvara și vara le-au adus bucuria unei noi vieți. În general, se crede că acest mit este o expresie a gândurilor, reflecțiilor și percepțiilor psihologice ale oamenilor săi.

Rămășițele cultului Adonis sunt prezente și astăzi la unele națiuni din Levant, Mesopotamia și chiar Persia/Iran, unde se manifestă ca parte a sărbătorilor folclorice de primăvară, cum ar fi festivalul Norouz (alias Nowruz).

Cine a fost Adonis?

În mitologia greacă, Adonis era un tânăr foarte frumos, iubit de zeița Afrodita. A fost subiectul unei lupte între Afrodita și Persefona și a ajuns să petreacă patru luni cu Persefona în lumea subterană și opt luni cu Afrodita pe pământ, simbolizând anotimpurile.

Ce înseamnă Adonis?

Mitul lui Adonis, tânărul frumos care petrece opt luni cu Afrodita pe pământ și patru luni cu Persefona în lumea interlopă, simbolizează anotimpurile: bucuria soarelui și a verii și întunericul iernii.

Surse:

-Dalley, S. Mituri din Mesopotamia: Creație, Potop, Ghilgameș și alții. Oxford University Press, SUA, 2009

-Frias Al-Sawwah. Ghicitoarea lui Ashtar. Editura Alaa Al Deen, Damasc-Siria, 2002

-Graves, R. Miturile greceşti. Pinguin, 2011

-Grup de Medici Specialisti din cadrul Colegiului de Istorie/Universitatea din Damasc. O scurtă istorie a civili zației (prima parte). Editura Aloroba, Damasc-Siria, 1964

&&&

 AFACEREA DREYFUS

Afacerea Dreyfus,sau Afacerea, așa cum a fost numită, a dezvăluit forțele rivale care lucrează pentru a restabili monarhia și Biserica la putere sau pentru a consolida și promova idealurile nerealizate ale Revoluției Franceze din 1789. Acest eveniment este considerat a fi declanșatorul mișcării care a dus la legea separării Bisericii și Statului în 1905.

Afacerea a zguduit Franța până la temelii și a dus la o reexaminare pe scară largă a valorilor sale republicane. Poate fi dificil să apreciezi semnificația Afacerii la peste o sută de ani de la început. Cu toate acestea, istoricii moderni continuă să o prezinte ca pe o contribuție majoră la necesitatea instituirii unei republici laice în care libertatea, egalitatea și fraternitatea ar putea predomina pentru toți cetățenii, fără distincție de credință sau fără credință, și în care credința și lipsa de credință ar fi protejate. Afacerea „a făcut posibilă o coaliție a tuturor apărătorilor Republicii pe baza anticlericalismului... Chiar și după ce Dreyfus a fost exonerat, Afacerea a continuat să divizeze națiunea” (McManners, 1972: 119) .

Clericalismul și anticlericalismul

Afacerea Dreyfus este legată de intensificarea luptei clericale și anticlericale dintre forțele catolice și republicane după înfrângerea zdrobitoare a Franței din 1870 împotriva prusacilor. Această înfrângere militară a dat o lovitură mândriei naționale, a dus la anexarea Alsaciei-Moselle și a contribuit la scăderea moralului armatei franceze. Pe de o parte, susținătorii stângii politice anticlericale au atribuit înfrângerea influenței continue a Bisericii în instituțiile de învățământ superior. Pe de altă parte, cei care susțineau Biserica și monarhia au văzut înfrângerea ca pe un semn de judecată asupra unei națiuni care se îndepărtase de Dumnezeu și de dreptul divin al regilor. Aceste două forțe opuse aveau să lupte pentru dominație, iar căpitanul Dreyfus (1859-1935) va deveni un pion involuntar care a galvanizat ambele părți în lupta pentru forma de guvernământ franceză. Arestarea, judecarea, exilul, exonerarea și reintegrarea lui Dreyfus ar lărgi diferența dintre stânga și dreapta politică.

Căpitanul Dreyfus era un evreu din Alsacia-Lorena, o regiune îndelung contestată, care revenise sub controlul prusac după 1870. El a devenit un țap ispășitor convenabil pentru înfrângerea fără glorie a Franței și a scos la iveală diviziunea dintre susținătorii Bisericii și susținătorii unei republici laice. Incidentul a început cu un bilet secret, descoperit într-un coș de gunoi de o femeie de curățenie și adresat atașatului militar german la ambasada Germaniei la Paris. Biletul, scris în franceză, conținea informații despre diverse aspecte ale armatei franceze - artileria franceză, plasarea trupelor și o discuție despre obținerea de informații despre un manual de artilerie de câmp. Căpitanul Dreyfus a fost repartizat într-o unitate de artilerie și a fost suspectat că ar fi autorul biletului, mai ales pentru că era evreu. A fost arestat și acuzat de trădare. Inițial, afacerea a atras puțin interes, dar a fost aprinsă de elemente ale presei antisemite, în special de publicația catolică La Croix „care a cerut expulzarea evreilor din Franța” (Begley, 2009: 75).

Zola și J'Accuse

Detaliile afacerii Dreyfus nu numai că au fascinat publicul francez, ci au avut și repercusiuni internaționale. Romancierul și dramaturgul francez Émile Zola (1840-1902) a publicat în 1898 faimosul său „J'Accuse”, o scrisoare deschisă elegantă și usturătoare adresată președintelui francez Félix Faure. Această scrisoare a fost publicată în ziarul „L'Aurore” pentru a-l apăra pe Dreyfus. Zola „a denunțat înscenarea împotriva lui Dreyfus de către ierarhia militară și a prezentat afacerea ca pe o luptă între libertate și despotism, lumină și întuneric” (Gildea, 105). El s-a adresat președintelui cu respect și recunoștință pentru a-l informa despre ceea ce Zola considera o pată pe numele președintelui – „această afacere abominabilă Dreyfus”.

Zola l-a informat pe președinte despre procesul și condamnarea lui Dreyfus. El a vorbit despre „viditatea acuzației ” și a descris complotul cu toate elementele unui roman polițist necesare pentru a captiva publicul – complicitate la cele mai înalte niveluri militare, conspiratori în umbră, documente falsificate, scrisori anonime, femei misterioase, dovezi fabricate și întâlniri secrete. I-a avertizat pe francezi împotriva dictaturii. El a povestit că căpitanul Dreyfus fusese condamnat pentru trădare, curtea marțială, umilit public, deposedat de gradul său în curtea Academiei Militare și exilat în Insula Diavolului cu complicitatea Bisericii și a armatei. El a dezvăluit că abia atunci când colonelul Sandherr a murit și a fost înlocuit de colonelul Picquart (1854-1914) ca șef al serviciilor de informații, a fost dezvăluit adevărul că comandantul Esterhazy era adevăratul trădător. Chiar și atunci, armata a refuzat să redeschidă ancheta de teamă că condamnarea lui Esterhazy ar duce la o revizuire a procesului Dreyfus. Picquart a fost trimis într-o misiune în străinătate, în special în Tunisia, pentru a-i reduce la tăcere vocea insistentă și pledoaria pentru nevinovăția lui Dreyfus. Statul major nu a putut să mărturisească crima, deoarece aceasta ar fi pătat reputația armatei, încă zguduită de înfrângerea din războiul franco-prusac. Era esențial să evite să-și piardă onoarea și să fie privită cu dispreț de către public.

Convingerea, degradarea și exilul lui Dreyfus aveau să declanșeze apărarea lui de către republicani. Zola a citat nume care încep cu locotenent-colonelul du Paty de Clam, ofițerul judiciar din dosar, identificat drept vătămător, cel mai vinovat în aventură, și care a amenințat-o pe soția lui Dreyfus ca să tacă. Zola i-a acuzat pe alți ofițeri militari, precum Sandherr, Mercier, Boisdeffre și Gonse, că au comis erori judiciare, că au fost complici la ceea ce el considera unul dintre cele mai diabolice comploturi ale secolului, că au ascuns dovezile nevinovăției lui Dreyfus și că au comis crima din fervoare catolică și părtinire de investigație. El a acuzat trei grafologi de fraudă în analiza documentelor, a acuzat Biroul de Război că folosește presa pentru a influența opinia publică și a condamnat prima curte marțială pentru introducerea de documente secrete care au dus la achitarea vinovatului. El a adăugat că nu îi cunoaște personal pe cei pe care i-a acuzat și nu vorbea din ură. Influența enormă a lui Zola ar fi contribuit la eventuala exonerare a lui Dreyfus și, mai târziu, va oferi sprijin pentru raționamentul și apărarea legii care separa Biserica Catolică de stat.

Mai multe referințe apar în mod proeminent în „J'Accuse” și demonstrează influențele religioase care stau la baza suspiciunilor în modul în care a fost condusă Afacerea. Potrivit lui Zola, generalul Boisdeffre (1838-1906), șeful statului major, părea să cedeze părerilor sale clericale. Locotenent-colonelul du Paty de Clam (1853-1916) a fost acuzat că s-a implicat în spiritism și ocultism și că a vorbit cu spiritele. Generalii Gonse și Mercier au fost de asemenea suspectați că au cedat pasiunilor lor religioase. Du Paty de Clam a fost acuzat în continuare că face parte dintr-un mediu clerical care dorea să-i alunge pe „evreii murdari” care dezonorau epoca în care trăiau. Zola a descris Afacerea ca pe o crimă care se ascunde în spatele antisemitismului și exploatează patriotismul. Scandalul a fost văzut ca o amenințare la adresa societății și a supraviețuirii Republicii în care, potrivit lui Zola, drepturile omului erau în pericol de moarte (Zola, 1898).

Pentru faptele sale, Zola a fost condamnat pentru defăimare și a plecat în exil în Anglia timp de un an. Cu toate acestea, nu a existat nicio întoarcere, deoarece atât anti-Dreyfusarzii, cât și Dreyfusarzii și-au apărat pozițiile. Anti-Dreyfusarzii aveau sprijinul Bisericii și al armatei și erau convinși de existența unei uniuni care să reunească forțele anti-Franța, evreiești, protestante și francmasone. Dreyfusarzii au avut sprijinul scriitorilor, artiștilor și oamenilor de știință. Radicalii și liber-gânditorii au denunțat alianța dintre Biserică și armată. Cererile pentru expulzarea tuturor evreilor din Franța au devenit mai insistente. Afacerea și rezoluția sa finală, inclusiv un al doilea proces în 1899, au lăsat Franța zguduită. În mintea multora, „întrucât anticlericalii, nu biserica, au fost cei care salvaseră un om nevinovat din Insula Diavolului, s-a dedus că catolicii, în ultimă instanță, au pus oportunitatea înaintea adevărului și ordinea înaintea dreptății” (McManners, 120). Asta pentru a uita că unii oameni ai Bisericii, deși relativ puțini la număr, îl susțineau pe Dreyfus și că colonelul Picquart era catolic. Cu toate astea, toate acestea au alimentat narațiunea care va continua să pună forțele anticlericale împotriva adversarilor lor clericali.

Complicitatea Bisericii Catolice

Papa Leon al XIII-lea (1810-1903) îi „îndemnase anterior pe catolicii francezi să sprijine Republica, dar efectele afacerii Dreyfus îi anulaseră în mare măsură eforturile” (Walker et al, 672). Această politică de adunare a catolicilor în Republică poate părea pentru o clipă să ofere o șansă unei Republici moderate, dar în 1898, în urma afacerii Dreyfus, mulți republicani și-au întărit angajamentul anticlerical.

„Ca o altă pretenție, dar mai sinistră, afacerea Dreyfus, care a durat foarte mult, a stârnit pasiune și prejudecăți în întreaga lume. În Franța, lanțul de fapte greșite – trădare, constrângere, sperjur, fals, sinucidere, nedreptate manifestă – a recreat împărțirea dintre „cele două Franțe”, care reapare mereu în momentele critice”. (Barzun, 630)

Ales prim-ministru în 1899, Waldeck-Rousseau (1846-1904) „a luat o decizie politică împotriva Bisericii pentru că văzuse cum clerul făcea politică împotriva Republicii” (McManners, 127). La primul său proces din 1894, condamnarea lui Dreyfus a fost unanimă. Până atunci, dovezile nevinovăției lui Dreyfus deveniseră copleșitoare. Dreyfus a fost condamnat a doua oară în 1899, dar fără unanimitatea judecătorilor și cu circumstanțe atenuante. A fost grațiat după a doua Curte Marțială cu acordul președintelui Émile Loubet (1838-1929). Guvernul și-a justificat decizia de a-l ierta pe Dreyfus prin deteriorarea sănătății sale după cinci ani de exil și închisoare pe Insula Diavolului. Atât Waldeck-Rousseau, cât și Loubet erau considerați trădători și dușmani ai Bisericii. Susținătorii lui Dreyfus aveau să-și continue lupta pentru reabilitarea lui deplină, ceea ce grațierea nu i-a permis, iar în cele din urmă va fi reintegrat în armată în 1906 (1932: 39-40).

O primă măsură împotriva Bisericii a fost luată în 1901 cu legea asociațiilor care impunea autorizație guvernamentală pentru ordinele (congregații) de predare religioasă. Refuzul permisiunii a dus la închiderea și confiscarea proprietăților și a forțat mulți religioși la exil. Era doar o chestiune de timp până când Biserica a fost supusă unei presiuni mai intense. Émile Combes, care i-a succedat lui Waldeck-Rousseau, a aplicat legea ad-literam. Parlamentul a respins majoritatea cererilor de autorizare din partea congregațiilor religioase și au avut de suferit relațiile diplomatice cu Vaticanul. În 1899, René Waldeck-Rousseau, în urma haosului politic cauzat de afacerea Dreyfus, a fost chemat să conducă guvernul în calitate de președinte al Consiliului. În cele din urmă, în 1905, „un legislativ republican radical, preocupat de diatribele lui La Croix și a altor publicații similare (numite în mod colectiv „Presa bună”), a votat pentru separarea bisericii și a statului” (Brown, 218).

Concluzie

Secole de lupte religioase au generat, fără a fi surprinzător, mult cinism și neîncredere în religie în Franța. Afacerea Dreyfus din timpul celei de-a treia republici a ilustrat conflictul dintre forțele clericale/monarhiste și anticlericale/republicane. Legea separării din 1905 a abrogat Concordatul napoleonian din 1801 care favorizase catolicismul, luteranismul, protestantismul reformat și apoi iudaismul. Statutul dobândit de confesiunile religioase recunoscute în cadrul Concordatului nu a fost acordat celorlalte confesiuni care au fost reprimate pentru că au fost confesiuni nerecunoscute. Istoricul Carluer susține că libertatea acordată de Napoleon nu a fost liberală; era un mijloc de guvernare. Primul articol al Concordatului le interzicea tuturor străinilor să lucreze în Franța, ceea ce a împiedicat serios expansiunea evanghelică în țară. Codul penal napoleonian a pedepsit aspru orice posibilitate de adunare în afara cultelor religioase oficiale.

Franța a cunoscut o tranziție lungă și delicată către libertatea religioasă. Această luptă istovitoare explică dezvoltarea slabă a evanghelizării în Franța. Cu toate acestea, evanghelicii au câștigat un nou statut prin sprijinul multor lideri evanghelici pentru căpitanul Dreyfus în timpul Afacerii. Bisericile evanghelice au cunoscut un val de campanii de evanghelizare organizate pe scară largă. Baptiștii și independenții (Librisții) au fost cei mai activi în politică cu câțiva senatori influenți până în 1905. Accentul a fost pus pe moralitate și justiție economică și a existat o creștere fără precedent a evanghelizării protestante în Franța, în timp ce Biserica Catolică a fost văzută ca ostilă Republicii. „La scara lor restrânsă, protestanții evanghelici au profitat din plin de deficitul de elite din vârful Republicii din cauza certei temporare cu Biserica Catolică” (Fath, 128-29). Afacerea Dreyfus rămâne unul dintre cele mai semnificative evenimente din istoria Franței, ducând la separarea Bisericii de Stat și contribuind la principiul libertății religioase și al libertății de conștiință în Franța.

Ce este afacerea Dreyfus?

Afacerea Dreyfus a fost un scandal politic care a avut loc în anii 1890 în Franța. Incidentul a început cu descoperirea într-un coș de gunoi a unui bilet secret, adresat atașatului militar german și care divulga secrete militare franceze. Dreyfus a fost suspectat că ar fi autorul, parțial pentru că era evreu. Deși nevinovat, Dreyfus a fost condamnat.

De ce a fost importantă afacerea Dreyfus?

Afacerea Dreyfus este considerată a fi declanșatorul mișcării care a dus la legea separării Bisericii și Statului în 1905.

Surse:

-Barzun, Jacques. De la zori la decadență. New York: Harper Collins, 2001.

-Begley, Louis. De ce contează afacerea Dreyfus. New Haven: Yale University Press, 2010.

-Boyer, Alain. Legea din 1905: ieri, azi, mâine. Lyon: Edițiile Olivetan, 2005.

-Brown, Frederick. Pentru sufletul Franței: războaie culturale în epoca lui Dreyfus. New York: Knopf, 2010.

-Cahm, Eric. Afacerea Dreyfus în societatea și politica franceză. New York: Longman, 1996.

-Carluer, Jean-Yves. „Libertatea de a vorbi, libertatea de a crede: două secole de provocare evanghelică, 1815–2015.” Liber să o spui: Fundamente și probleme ale libertății de conștiință și de exprimare în Franța, editat de Blféditions. Marpent, FR: Edițiile BLF, 2015

-Combarieu, Abel. Șapte ani la Elysée cu președintele Émile Loubet: De la afacerea Dreyfus la conferința de la Algeciras, 1899-1906. Paris: Librăria Hachette, 1932.

-Dusseau, Joëlle. Revista politică și parlamentară. 2006, 13-22.

-Fath, Sebastian. De la gheto la rețea: protestantismul evanghelic în Franța, 1800–2005. Geneva: Labor et Fides, 2005.

-Gaillard, Jean-Michel. „Invenția secularismului (1598–1905).” 1905, separarea Bisericii și Statului: textele fondatoare , editată de Yves Bruley. Paris: Edițiile Perrin, 19-36.

-Gildea, Robert. Trecutul în istoria franceză. New Haven: Yale University Press, 1994.

-McManners, John. Biserica și statul în Franța, 1870-1914. Londra: SPCK, 1972.

-Montclos, Xavier de & Ce știu? Istoria religioasă a Franței (CE ȘTIU?). Paris: University Press of France - PUF, 1988.

-Rognon, Evelyne și Louis Weber. Secularismul, un secol mai târziu: 1905–2005. Paris: Editura New Regards, 2005.

-Williston Walker și Richard A. Norris și David W. Lotz și Robert T. Handy. O istorie a Bisericii Creștine. New York: Scribner, 1985.

-Z ola, Emile. „Acuz...! Scrisoare către Președintele Republicii.”

***

 POVESTEA CASTELULUI CAMELOT ȘI A CAVALERILOR MESEI ROTUNDE

  Castelul Camelot și Cavalerii Mesei Rotunde au reprezentat pentru mulți scriitori și poeți o sursă de inspirație.

Se știe că Arthur a fost prima dată menționat într-un poem scris de Gododdin în jurul anului 600. Mai târziu a fost menționat de cronicarul Nennius în anul 800. Prin secolul al 12-lea era considerat un erou național al englezilor și existau zeci de povești din popor despre faptele lui.

  Dacă într-adevăr a existat un rege Arthur, nu ar fi putut trăi mai departe de secolul 6, înainte de apariția poveștilor despre aventurile lui. Cel mai probabil, Arthur a fost un rege celtic britanic care a luptat împotriva invadatorilor saxoni. Se pare că a câștigat câteva mari bătălii, ce au culminat cu o mare victorie la Badon. El nu a putut să oprească saxonii, însă le-a întârziat cucerirea. Aceasta a făcut posibil ca celții să își păstreze în Anglia identitatea etnică rasială.

  Luptele lui Arthur ar fi avut loc după ce romanii, care au ținut Britania ca provincie timp de 400 de ani, s-au retras dupa intrarea goților în Roma în anul 410. Arthur era probabil un britanic romanizat cu origine mixtă care a fost educat ți antrenat în tehnici militare romane.

  Din păcate, câteva din cele mai interesante povești despre regele Arthur, precum ascensiunea lui la tron când era numai un băiat, dupa ce, în mod miraculos a scos o sabie din piatră, sau urmărirea Sfântului Graal de către cavaleri, sunt invenții ale cronicarilor de mai târziu.

  Despre Camelot, unii spun că a fost de asemenea o invenție a poeților pentru a susține aventurile despre Arthur. Un scriitor din secolul 14, John Leland, a susținut că numele ar fi apărut din tradiția locală. El a afirmat că în timp ce a vizitat satul Somerset, i s-a spus că numele de „Camalat” era denumirea unui deal la sud de Cadbury și regele Arthur „ar fi locuit acolo”. După cercetarea dealului cu înăltimea de aproximativ 75 m, la 1000 m depărtare s-au găsit niște fortificații în ruine. Din 1723, localnicii au început să se refere la deal ca și „Castelul Camelot”.

  În anii 1950, un expert în Epoca Întunecata a Britaniei, Dr. Raleigh Radford, a examinat ceramica și monedele găsite pe deal, și a stabilit că acestea aparțin perioadei lui Arthur. Aceasta a condus la crearea Comitetului de Cercetare a castelului Camelot în 1965.

  Sub îndrumarea lui Leslie Alcook, dealul a fost săpat. În partea de sud-vest s-au descoperit câteva straturi succesive în ordine cronologică. Nivelurile din vărf au fost identificate ca aparținând saxonilor. Săpând în straturi mai joase, s-au descoperit oasele a 30 de oameni, bărbați, femei și copii, împreuna cu arme arse, ceramică și monede romane. Dealul a fost se pare locul unui masacru în timpul primului secol, atunci când romanii au atacat și au cucerit o serie de forturi britanice.

  Între perioada pre-romană și straturile saxone s-au găsit rămășitele unei fortărețe construite în stilul celtic. Castelul a fost construit în jurul anilor 450 – 500 în timp ce saxonii treceau prin Britania. Avea un număr mare de clădiri, sugerând că a fost un centru comercial. Cea mai mare clădire, o sală dreptunghiulară de 20 m lungime și 10 m lățime, ar fi putut servi ca sală de ceremonii și locuință a unui mare conducător, precum Arthur.

  Nu există nici o legătură precisă între dealul de la Cadbury și Camelot, dar anumite dovezi sunt impresionante. În apropierea dealului este râul Cam, probabil locul de la Camlann, acolo unde Arthur a primit rana ce i-a cauzat moartea. 20 km mai departe este mănăstirea Gastonbury Tor, care era considerată locul de odihna a regelui Arthur și a reginei Guinevere. Acolo, în 1190, oasele Regelui și ale Reginei au fost găsite într-un mormânt de lemn la mare adâncime. Inscripția găsită pe o cruce deasupra mormântului spunea: „Aici zace marele Rege Arthur, îngropat în Avalon”. Relicvele s-au pierdut cand abația a fost distrusă în timpul Reformei, dar potrivit unor scrieri, oasele erau mult prea mari pentru a se potrivi cu descrierea regelui Arthur.

  De asemenea, tradiția locală spune că Arthur nu a fost îngropat într-o mănăstire, ci într-o peșteră ascunsă pe dealul din Cadbury. Legenda spune că, de două ori pe an, la mijlocul verii și în ajunul Crăciunui, îl poti auzi pe Arthur ridicându-se și călărind spre Camelot spre a bea dintr-un izvor anti c ce îi poartă numele.

$$$

 FREDERIC CHOPIN

Cine a fost Frédéric Chopin?

Frédéric Chopin, cunoscut pur și simplu drept Chopin, a fost un compozitor, pianist și profesor de muzică polonez și unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai romantismului muzical. A fost un virtuoz al pianului și un compozitor cu o mare imaginație și un simț excepțional al tonului muzical.

Chopin a trăit doar 39 de ani , iar ultimul dintre ei a suferit de tuberculoză, care a ajuns să-i provoace moartea. Viața sa privată este cunoscută mai ales prin corespondența extinsă pe care a lăsat-o în urmă. Geniul său muzical enorm a fost recunoscut de contemporanii săi și a fost muzicianul la modă în majoritatea saloanelor din Europa .

Pe de altă parte, Chopin a devenit un simbol cultural și național al Poloniei , care a fost apoi divizată și făcută invizibilă de puterile politice și militare ale regiunii. Opera sa continuă să fie reprodusă și lăudată astăzi, iar viața sa a inspirat biografii și ficțiune istorică atât în ​​tipărire, cât și în film.

Nașterea și copilăria lui Chopin

Frédéric Franciszek Chopin s-a născut la 1 martie 1810 în satul polonez Żelazowa Wola, la 60 de kilometri de Varșovia , care la acea vreme făcea parte din Ducatul Varșoviei. Părinții săi au fost Nicolas Chopin, profesor francez și emigrant, și Tekla Justyna Chopin, un descendent al aristocrației poloneze ruinate. Frédéric a fost singurul fiu dintre cei patru copii ai cuplului.

La șase luni după nașterea lui, familia lui Chopin s-a mutat la Varșovia, unde tatăl său și-a găsit un loc de muncă ca profesor de franceză. Muzica a fost mereu prezentă în casa lui: tatăl său cânta la flaut, iar mama sa la pian, un instrument pe care Frédéric a învăţat să-l cânte ghidat de una dintre surorile sale mai mari.

Talentul excepțional de joc al băiatului a devenit în curând evident și a fost înscris la cursul compozitorului și muzicianului ceh Wojciech Żywny (1756-1842), care era un prieten al familiei. La doar șase ani, Chopin putea să cânte melodii după ureche și să creeze fragmente în întregime din inspirația sa . Și în anul următor a compus prima sa lucrare pentru pian, o poloneză în sol minor .

Curând a devenit evident că talentul lui Chopin l-a întrecut pe cel al profesorului său. La vârsta de opt ani a avut prima sa reprezentație publică ca concertist. La vârsta de unsprezece ani a susținut un concert țarului Alexandru I al Rusiei (1777-1825), în timpul inaugurării parlamentului de la Varșovia. În același an și-a compus Poloneza în la bemol major din 1821, pe care a dedicat-o profesorului său Żywny; Acesta este cel mai vechi manuscris Chopin care a supraviețuit.

Faima de copil-minune al așa-zisului „mic Chopin” a deschis porțile aristocrației și mai ales ale Palatului Belwederski, unde s-a împrietenit cu fiul marelui duce Konstantin Pavlovici al Rusiei (1779-1831). Dar, în același timp, sănătatea lui era fragilă și era adesea sub îngrijirea medicilor.

Perioada de formare a lui Chopin

Chopin și-a compus prima lucrare la vârsta de șapte ani.

În 1822, Chopin și-a încheiat studiile cu Żywny și și-a început studiile la Școala de Muzică din Varșovia sub îndrumarea compozitorului Józef Ksawery Elsner (1769-1854). Acolo a primit lecții de teoria muzicii și și-a descoperit interesul pentru muzica populară din mediul rural polonez.

În acel moment, Chopin se afla și în inima lumii culturale din Varșovia. S-a împrietenit cu mulți artiști și politicieni tineri care stăteau la pensiunea studențească pe care o conducea părinții săi pe strada Krakowskie Przedmieście, printre care Tytus Woyciechowski (1808-1879), Jan Nepomucen Białobłocki (c. 1806-1828), Jan Matuszyński (1842-1828-1881) și Juliana (1842-8-18). Cu mulți dintre ei a întreținut o lungă prietenie și o corespondență fructuoasă .

Pentru ca Chopin să experimenteze alte medii muzicale, părinții lui au decis să-l trimită într-o excursie la Viena, unul dintre marile centre culturale europene ale vremii. După o scurtă ședere la Berlin, tânărul compozitor a ajuns în capitala Austriei în 1829. Acolo a susținut mai multe concerte și a cunoscut numeroase personalități din lumea artei și culturii .

Stilul artistic al lui Chopin a fost perceput ca ceva foarte nou în mediul muzical al vremii . Reprezentarea lui Variațiunile sale (op. 2) la Kärntnertortheater din Viena a fost primită cu deosebită devotament, atât de mult încât în ​​1830 a devenit prima sa partitură publicată în străinătate.

După ce a vizitat Praga, Dresda și Wroclaw, Chopin s-a întors la Varșovia. Acolo a cunoscut-o pe tânăra Konstancja Gladkowska (1810-1889), studentă în muzică de care s-a îndrăgostit și pentru care a compus mai multe lucrări memorabile, precum Valsul (Op. 70, nr. 3) sau partea lentă a Concertului său pentru pian și orchestră în fa minor (Op. 21, nr. 2), care au devenit exercițiul său (Op. 1, nr. 2), iar multe din studiile sale ( Op. 1).

În 1830, în timp ce Konstancja se căsătorea cu un alt bărbat, tânărul compozitor a întreprins o a doua călătorie artistică la Viena, unde a rămas până în iulie a anului următor .

Totuși, această a doua ședere nu a fost la fel de fericită ca prima. În Polonia avusese loc revolta poloneză împotriva Imperiului Rus (cunoscută sub numele de „Răscoala din noiembrie”), iar prietenul său Titus Wojciechowski a trebuit să se întoarcă acasă, lăsându-l singur în Austria. Mai mult, nu a fost primit ca un vizitator străin, ci ca un concurent pe scena culturală vieneză, atât de multe uși care fuseseră deschise anterior au fost închise.

În jurnalul său personal, pe care l-a început la Stuttgart în 1829, Chopin a consemnat angoasa pe care i-a provocat-o departe de familia sa, mai ales în contextul socio-politic turbulent al Poloniei natale , și s-a plâns de acceptarea slabă de către publicul vienez a altceva decât „valsurile lui Lanner și Strauss”.

Astfel, în iulie 1831, Chopin a decis să părăsească Viena și să plece la Paris, oraș considerat la acea vreme capitala culturală a Europei.

Lucrările lui Chopin, așa cum este adesea cazul marilor compozitori, sunt organizate în compendii academice folosind o nomenclatură specifică, care folosește termenul latin opus („operă”) și un anumit număr. De exemplu, primele trei Nocturne ale sale sunt clasificate ca Opus 9 sau, prescurtat, Op . și întrucât sunt trei piese, acestea se deosebesc între ele prin numere suplimentare: Op. 9, nr. 1; Op. 9, n. 2 și Op. 9, n. 3.

Viața lui Chopin în Franța

Chopin a sosit la Paris în iulie 1831 și a locuit acolo până la moartea sa.

La Paris, Chopin a găsit mediul potrivit pentru ca talentul său să înflorească . Cufundat în propria sa mișcare romantică târzie, orașul găzduia deja numeroși tineri compozitori, precum Franz Liszt (1811-1886), Hector Berlioz (1803-1869) și Felix Mendelssohn (1809-1847), pe care Chopin a început curând să-i frecventeze.

Înfrângerea revoltei poloneze a forțat, de asemenea, mulți artiști și intelectuali polonezi să emigreze, precum prințul Adam Jerzy Czartoryski (1770-1861), scriitorul și politicianul Julian Ursyn Niemcewicz (1757-1841) și poeții romantici Adam Mickiewicz (175981898-1898) ). Alături de acești însoțitori în exil, Chopin a devenit membru și colaborator al Societății Literare Poloneze în 1833.

Chopin și-a făcut debutul la Paris ca pianist concertist în februarie 1832, dar în curând a trebuit să se confrunte cu dificultăți financiare serioase . Concertele erau principala sa sursă de venit, dar nu i-a plăcut foarte mult, iar publicul nu a răspuns bine la cântatul lui delicat la pian.

Acest lucru s-a schimbat dramatic când, în același an, a cunoscut o familie bogată de bănci: familia Rothschild, pentru care a început să lucreze ca profesor privat și muzician. Cu sprijinul său financiar, Chopin a putut să compună liber.

Astfel, în 1832 Chopin și-a finalizat celebrele Nocturne (Op. 9), unele dintre Rondourile sale cu pian (Op. 16), Valsuri (Op. 18) și multe alte lucrări care reflectă spiritul naționalist polonez, precum Andante Spianato și Grande Polonaise Brillante (Op. 22), Mazurcas (Op. 24) și Polonaise (Op. 2). În 1835 a compus Balada nr. 1 în la minor (Op. 23) și Fantasia-Impromptu în do diesis minor (Op. 66).

De asemenea, a întreprins o scurtă călătorie în Germania, unde l-a cunoscut pe Robert Schumann (1810-1856) și unde au apărut primele sale simptome de tuberculoză . În acea iarnă, de fapt, s-a simțit atât de rău încât a scris un testament prematur. Acest lucru nu l-a împiedicat să se îndrăgostească de Maria Wodzińska, dar când au luat cunoștință de boala ei, familia tinerei a refuzat logodna.

Întors la Paris, boala lui părea să-l aline și în 1836 Chopin a călătorit la Londra, unde a lucrat la Etudes (Op. 25), Mazurkas (Op. 30), Scherzo (Op. 31) și Nocturne (Op. 32). La întoarcere, a cunoscut-o pe romancierul francez Aurore Lucile Dupin de Dudevant (1804-1876), mai cunoscut sub numele de George Sand, cu care a început o lungă dragoste în 1838 .

Frederic Chopin și George Sand

Romantismul lui Sand și Chopin a durat opt ​​ani , timp în care muzicianul a ajutat la creșterea copiilor scriitorului, iar ea a avut grijă de el în vremuri de extremă fragilitate economică și de sănătate. Potrivit corespondenței lui Sand, pasiunea dintre ei a fost de scurtă durată și în scurt timp a făcut loc unei relații fraterne și pline de compasiune.

În toamna anului 1836, cuplul s-a mutat în Mallorca și apoi în orașul Valldemossa din Catalonia, unde precaritatea cazării lor a înrăutățit sănătatea lui Chopin. Astfel, la începutul anului 1839 s-au întors în Franța.

Starea slabă a muzicianului, care îi întrerupsese producția artistică, s-a îmbunătățit considerabil la Marsilia și apoi în sudul Parisului, unde Sand l-a luat la ordinele medicului . Între Nohant și Paris, Chopin și-a trăit ultimele perioade fericite și fructuoase.

Tehnicile sale neconvenționale de cântare la pian i-au permis să predea cu succes în timp ce compunea unele dintre cele mai populare lucrări ale sale. Astfel, în 1840 a produs Fantezia pentru pian (Op. 49), între 1841 și 1842 Baladele nr. 3 și n. 4 (Op. 38 și respectiv Op. 47), în 1844 Sonata pentru pian nr. 3 (Op. 58), în 1845 Barcarolle în fa diesis major (Op. 60) și în 1846 Poloneză-fantasía (Op. 61).

În 1845, sănătatea lui Chopin se înrăutăţea grav, iar în anul următor a întreprins ultima sa călătorie la Nohant în compania lui Sand. Relația dintre artiști începuse să se deterioreze, mai ales după publicarea romanului lui Sand , Lucrezia Floriani (1847) , care descrie relația ei cu muzicianul într-o lumină destul de critică.

Cuplul s-a despărțit în 1848, în urma neînțelegerilor aduse de căsătoria fiicei lui Sand. În februarie a aceluiași an, Chopin a susținut ultimul său concert parizian, cu câteva zile înainte ca orașul să fie zguduit de Revoluția din 1848 . Muzicianul, bolnav și deprimat, s-a stabilit în Anglia și Scoția.  

Moartea lui Frederic Chopin

Chopin sa întors la Paris la sfârșitul anului 1848 și și-a petrecut ultimele luni într-un apartament din sudul orașului . Acolo și-a primit numeroșii prieteni, într-o stare de slăbiciune crescândă care abia i-a permis să finalizeze ultima sa piesă în 1849, Mazurca în fa minor (Op. 68, nr. 4), publicată postum.

În ultimele luni ale anului 1849, Chopin era prea slab pentru a continua să predea și, conștient că acestea erau ultimele sale zile, le-a rugat celor dragi să ardă partiturile neterminate pe care le-a lăsat în urmă. O cerere la care nimeni nu a acordat-o atenție după moartea sa, care a avut loc la 17 octombrie 1849, când muzicianul avea 39 de ani . Cauza morții sale a fost pericardita cauzată de tuberculoză.

Înmormântarea sa a avut loc la Biserica Sainte-Madeleine din Paris, unde, conform testamentului său, au fost interpretate Preludiile sale în mi minor și si minor (Op. 28, nr. 4 și nr. 6), urmate de Requiem de Mozart . Și mai târziu, în timpul înmormântării sale la cimitirul Père-Lachaise din Paris, a fost jucat marșul funerar din Sonata sa (Op. 35) .

În plus, conform instrucțiunilor sale, trupul său a fost îngropat la Paris, cu excepția inimii sale, care a fost îndepărtată și îngropată la Varșovia, în Biserica Sfintei Cruci.

Moștenirea lui Frederic Chopin

Chopin a fost, în esență, un interpret de pian și compozitor. Al lui este, în acest sens, un caz ciudat printre marii compozitori ai istoriei . Pe de altă parte, manipularea pianului era mai impresionantă prin delicatețea și nuanțele sale decât prin forța și sonoritatea sa, motiv pentru care partiturile sale erau pline de adnotări care, potrivit lui Chopin însuși, nu ar trebui executate cu precizie, ci cu „bun gust și stil”.

Atât biografia sa, cât și opera sa muzicală îl confirmă pe Chopin ca un mare reprezentant al romantismului european . Opera sa este plină de forme scurte, precum și salvarea și reinterpretarea unor piese istorice, folclorice sau naționale. Acest ultim aspect al operei sale ia permis să fie considerat un simbol al naționalismului polonez al vremii .

Unele dintre cele mai cunoscute piese ale lui Chopin sunt:

Studii pentru pian (Op. 10 și Op. 25)

Poloneză eroică (Op. 53)

Nocturne (Op. 9, Op. 15, O p. 27, Op. 32, Op. 37, Op. 48, Op. 55, Op. 62 și Op. 72)

Balade (Op. 23, Op. 38, Op. 47, Op. 52)