***

 La data de 21 februarie 1916 a început Bătălia de la Verdun, considerată cea mai lungă și cea mai sângeroasa bătălie din cadrul Primului Război Mondial. Clasificată de mulți istorici ca fiind un adevărat măcel, bătălia de la Verdun a intrat în legendă datorită violenţelor incredibile de pe acest front, ce a marcat prin ororile sale o întreagă generație de oameni. Desfăşurată între 21 februarie şi 19 decembrie 1916, bătălia de la Verdun, a fost numită „Abatorul uman”, deoarece numărul de morţi, răniţi şi dispăruţi în această bătălie a fost enorm, depăşind peste 700.000 de oameni din rândul armatelor combatante. Bătălia a început cu o puternică ofensivă germană împotriva orașului Verdun, unul dintre cele mai importante puncte din linia de apărare franceză şi un important nod de cale ferată, ce era indispensabil pentru linia frontului. La începutul atacului, fortărețele franceze din zonă erau slăbite pentru că Marele Comandament Francez mutase o mare parte din trupe în alte zone de pe frontul de vest, astfel că la pornirea ofensivei, armata germană avea peste 140.000 de soldați, ce erau sprijiniți de peste 1200 de tunuri de diferite calibre, pe când francezii dispuneau doar de 50.000 de soldaţi. Cu timpul şi trupele franceze vor fi întărite, iar războiul se va transforma într-un război de așteptare pe poziţii, deoarece fiecărei tabere îi era mai uşor să reziste pe poziţii decât să atace, ținându-se cont că fiecare atac se solda cu pierderi semnificative de ambele părți. Calculele istoricilor estimează că, pentru fiecare kilometru pătrat de teritoriu pierdut sau câştigat în această zonă, s-au pierdut mii de oameni, măcelul continuând până la jumătatea lunii aprilie, când germanii au pierdut peste 120.000 de oameni, iar francezii peste 130.000. La începutul lunii iunie, Germania a lansat un atac masiv asupra pozițiilor franceze, avansând până la câțiva kilometri de Verdun, dar acest atac n-a fost suficient de puternic pentru a schimba soarta războiului, deoarece şi armata germană era epuizată după luptele purtate. La sfârșitul lunii iunie va începe Marea Bătălie de pe râul Somme, care va domina frontul de vest, deși luptele de la Verdun vor continua până în luna decembrie 1916 și va lua viața altor zeci de mii de militari din ambele tabere. 

$$$

 Toni Bacalbașa, creatorul nemuritorului “Moș Teacă”

Oltean din satul Telega din Gorj, Costache Telescu, tatăl lui Anton, a fost înfiat de un unchi care se numea Bacalbaşa (bacalbaşa însemnând staroste de băcani), astfel că ziaristul “cel mai spiritual şi cel mai inteligent“, cum l-a caracterizat Garabet Ibrăileanu pe creatorul lui „Moş Teacă“, a fost cunoscut în istoria presei şi a literaturii române sub numele Anton Bacalbaşa și alintat de intimi şi contemporani cu diminutivul Toni.

Născut pe 21 februarie 1865 la Brăila, unde tatăl său era poliţist-şef al oraşului, Toni Bacalbașa (fratele mai mic al lui Constantin Bacalbașa, autorul volumului “Bucureştii de altădată”, care evocă atmosfera capitalei din 1871 până în 1914) a fost exmatriculat după trei ani de gimnaziu şi s-a înrolat „voluntar” în armată. Viitorul ziarist s-a îmbolnăvit însă de tuberculoză, a renunțat la cariera militară și a reintrat în viaţa civilă, în paralel cu gazetăria, activând la clubul muncitorilor socialişti.

Debutul şi l-a făcut la „Literatorul”, unde a publicat (în numărul 3 din 1882) schiţa “Justiţia”, pe care a semnat-o cu propriul nume, Anton Bacalbaşa. Un an mai târziu, folosind pseudonimul BATONY, a semnat primele traduceri în limba română din “Capitalul” de Karl Marx, publicate în „Emanciparea“. Alte pseudonime pe care le-a folosit au fost Rigolo, Kinderfus, Wunderkind, Toni, Quidam.

Numărul omagial al revistei „Moş Teacă” din 10 octombrie 1899 menţionează, în plus, pseudonimele: Bran, Wunder, Miliţianul şi Cazon. Barbu Lăzăreanu, în „Adevărul literar şi artistic” din 1921, aminteşte şi alte pseudonime: Toni, Înot, T.O.N., Klaps, Antonio de las Bacalbasas, Antonulu alu Pecurarului şi Un răcan.

De la Toni Bacalbașa nu ne-au rămas decât celebrul său volum „Moş Teacă“ şi o broşură în care a tipărit conferinţa „Artă despre artă“, cu prilejul polemicii literare dintre Vlahuţă şi cei care pledau pentru arta cu tendințe, dar a lăsat în coloanele revistelor „Moftul Român“, „Moş Teacă“, „Adevărul Literar“, „Munca“, „Literatura şi Ştiinţa“ numeroase articole literare, versuri, schiţe şi articole de critică.

Extrem de activ, în continuu agitat, „mic, nervos şi drăcos“, cum şi-l amintea Caragiale (alături de care a lucrat la “Moftul român” ca prim redactor) pe acest precursor al pamfletului, Anton Bacalbaşa a încetat din viață la doar 34 de ani, pe 1 octombrie 1899 și a fost condus pe ultimul drum, la Cimitirul Bellu, de I. L. Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Stavri, Fundescu, N. Fleva, numeroşi cititori şi ziarişti. Ziarul Tribuna a consemnat la dispariția lui:

“Înmormântarea lui Anton Bacalbaşa

Duminică s-a făcut înmormântarea regretatului ziarist Anton Bacalbaşa. După terminarea serviciului religios, oficiat la locuinţa răposatului, dl. G. Ranetti, primul redactor al “Dreptăţii”, a vorbit în numele redacţiei acelui ziar. Apoi domnul N. Fleva, ministrul domeniilor, a rostit o mică cuvântare care a emoţionat până la lacrămi întreaga asistenţă, printre care se observă mai mulţi deputaţi, ziarişti şi artişti.

Între multele coroane se aflau şi următoarele: o coroană de crin, din partea Adunărei deputaţilor, cu inscripţia: Lui Anton Bacalbaşa; din partea ziariştilor, o coroană de stejar; o frumoasă coroană de violete şi pansele din partea domnilor Constantin, Iancu şi Alesandru Bacalbaşa, fraţii decedatului; o coroană de trandafiri albi şi crizanteme din partea redacţiei şi administraţiei ziarului “Dreptăţei”; din partea domnului Dr. G. Radovici, o coroană de stejar; o coroană de pansele din partea părinţilor; o coroană de stejar din partea familiei Many, cu inscripţia: Prietenului iubit; una de foi de lămâi din partea Societăţii curelarilor; din partea doamnei Bacalbaşa, o coroană frumoasă de salcâm alb cu inscripția: Lui Toni al meu, una din partea Societăţii presei, etc. etc. Cortegiul a sosit la orele 4 la Bellu. După ce corul a cântat un prea frumos imn şi domnul Morţun a mai rostit câteva cuvinte, pământul ascunde trupul lui Anton Bacalbaşa de vederea prietenilor săi, care au plecat cu ochii plini de lacremi”.

Emil D. Fagure, care i-a fost prieten apropiat, a scris în Adevărul:

“În pace să doarmă frământatul său suflet, căci multă grijă și lipsă și neodihnă a îndurat aci, pe pămînt.

A râs, ne-a făcut să râdem mult pe noi, ce cu drag l-am citit! De câte ori râsul său, însă, n-a fost muiat în lacrimi tăcute şi de câte ori am gustat gluma lui ca desert, după masă, pe când el, glumeţul, ducea lipsa mesei!

Fiindcă nici soarta nu l-a născut în leagăn aurit, nici traiul fără muncă nu înţelegea—şi tot ce putea fi, voia să-şi datorească numai sieşi.

Natura i-a favorizat intelectul, aproape în dauna trupului, şi acum, în urmă, când moartea îi şoptea în urechi zilnic fatala ei chemare, de câte ori nu s-o fi gândit el că, la sfârşitul sfârşitului, e poate mai bine să fii înzestrat în această viaţă pământească cu o lopată de humă mai mult şi cu una de duh mai puţin. Dar de e o viaţă dincolo de viaţa de aci — mult şi frumos va trăi sărmanul Toni, căci mult şi frumos duh a avut în el!

Aci, în chinuita noastră viaţă, calităţile sale i-au creat poate pe câţi amici, pe atâţia duşmani. Nimeni din noi nu e făcut ca să iubească şi să admire manifestările unui spirit, chiar când acele manifestări lovesc în ideile, nevoile şi luptele noastre, fie personale, fie publice. În asemenea sfere impersonale, speţa umană nu se poate ridica: cel mult o pot face câteva spirite superioare.

La groapa sărmanului Toni să nu vorbim clar de ceea ce desparte, ci de ceea ce uneşte, în scurta lor existenţă, sufletele şi inimile omeneşti.

Iluzii — multe iluzii, ca mulţi din noi, a avut sărmanul Toni şi, ca şi noi, pe multe le-a văzut risipindu-se şi peste ele aşezându-se un strat tot mai gros de veştede frunze, foi de grijă pe drumul vieţii.

Iluziile acestea l-au încălzit în frigul iernii, când drept culcuş avea o bancă de lemn în Cişmigiu şi drept înveliş un cer albastru, cu lună plină, când muza voia să-i fie pe plac, şi unul vânăt şi brumos, când biata muză se posomora.

Atunci a suferit şi atunci s-a născut în el cântecul — când ştrengăresc, revoltat şi batjocoritor, când liric până la lacrimi. Căci a fost cântec, a fost totdeauna armonie între fond şi formă ceea ce a scris Toni.

Spirit rebel, neînţelegând ce înseamnă frâul, cătuşa—era firesc ca intrat în armată să se apuce de piept cu disciplina militară. Observând, prin prisma fantaziei sale spirituale, ne-a dat acele cronici cam izolate şi reunite apoi în volumul „Moş Teacă” care au avut atâta success. Și dacă am văzut exemple nobile ca, de pildă, al generalului Candiano-Popescu, propovăduind îndulcirea tratamentului de cazarmă, nu puţin se datoreşte aceasta satirei şi inimoşiei sărmanului Toni.

Şi acum să-mi fie permis un tribut personal adus memoriei scumpului decedat.

Fără a ne cunoaşte, prin scrisori s-a stabilit între noi o simpatie durabilă. Nu străin de îndemnul vorbei şi faptei lui, am luat deprinderea condeiului şi, ca şi el, acestei deprinderi datoresc şi puţinele satisfacţiuni şi multele chinuri ce am îndurat şi îndur. Venit în Capitală, l-am cunoscut tot mai aproape şi l-am cunoscut nu în meschinele combinaţiuni politice ale zilei, manifestaţiuni de ordin absolut exterior, ci în intimitatea sa, în bucuriile şi durerile tainice ale sufletului său.

Câte ceasuri, târziu noaptea, când ambii locuiam în camerele hotelului „Dacia”, nu le-am petrecut ascultându-l cum îşi deşărta fundul inimii: o lume de vise, o lume de amor şi de pasiune pentru artă.

Setea de a putea scrie ceva îngrijit, nu într-o clipă, ci pe îndelete, cum se cuvine să îngrijești un copil frumos al muzei, setea aceasta îl frământa încă, deși avea deja în urma lui anii de trudă, de surmenaj — căci aproape n-a fost ziarist, la noi, care să se surmeneze atâta ca sărmanul Toni. Erau zile în șir, săptămâni întregi, când o întreagă pagină de ziar era scrisă de el: reviste, satire, cronici, nuvele, poezii…

Era epoca lui de glorie — glorie atât de efemeră!

Aceasta a şi minat mult trupul său slab şi trudit. Frământarea, exuberanţa aceasta trebuia să fie urmată de o reacţiune. Dorul de trai mai liniştit, de viaţă de interior, se ivi şi, acum doi ani, Anton Bacalbaşa s-a însurat şi a avut şi parte de bucuriile de tată: micuţa lui Elena n-a avut însă mult timp parte de cel mai glumeţ dintre părinţi. Mama îi va putea spune odată cine a fost „Toni”, cum îi zicea şi micuţa, şi-i va putea poate da să şi citească, să râdă şi să verse lacrimi citind din câte a scris Toni…

A căutat liniştea şi dragostea în viaţa de familie, a găsit-o. Şi când să înceapă s-o guste, urâta moarte, cu săgeata mai puternică decât toate săgeţile spiritului nostru, l-a lovit şi l-a răpit familiei, ziaristicii, publicului.

Pe toţi ne-a durut, căci toţi ne-am bucurat de el.

Acum şi numai acum, în eterna ta nesimţire, simţi tu ce înseamnă liniştea, sărmane Toni!”

*** Emil D. Fagure, Adevěrul, 4 octombrie 1899

Izabela Sadoveanu-Evan (jurnalistă, poetă și militantă feministă, cumnata scriitorului Mihail Sadoveanu) i-a făcut creatorului lui Moș Teacă un portret impresionant ce a fost publicat de ziarul Adevărul în iulie 1924:

“Mă întreb dacă, având puterea de a evoca figura lui Toni Bacalbaşa, aşa cum era ea, aş reuşi să o fac înţeleasă şi primită de generaţia de azi.

Dar oare se poate evoca figura lui Toni în multiplele, schimbătoarele şi atât de contrastantele ei ipostaze? Cu cât trece vremea, cu atât mă gândesc la el ca la o creatură unică şi inimaginabilă pentru cine n-a avut norocul să fi trăit în intimitatea sa. Pe cât de ciudat şi dureros, de respingător uneori, pe atât de splendid şi irezistibil atrăgător alteori, dar niciodată indiferent sau banal…

L-am cunoscut la un întâi mai socialist. Sosisem de la Iaşi, ieşită dintr-un pension în care socialismul era o religie nouă, un fel de elan spre ispăşire, nu a păcatului originar, ci a păcatului social… Da, după noi, atunci, fiecare odraslă de burghez conştientă trebuia să ispăşească teribilul păcat de a fi trăit, ca şi părinţii săi, din sudoarea muncitorilor şi suferinţa proletarilor. Toată săptămâna ne scrutam conştiinţa spre a vedea dacă eram sau nu demne de a merge Duminica în Sărărie, la Nădejde, să lipim timbre pe gazeta “Muncitorul”…

Toni Bacalbaşa ne apărea de departe, din fundul Sărăriei noastre, ca un fel de Lassále. Eram nerăbdătoare să-l cunosc, mai ales că făcuse o “căsătorie liberă”, ca în cărţile lui Tikhomirof. De această prejudecată burgheză, căsătoria legală, noi, cei din Sărărie, nu avusesem puterea să ne liberăm!

Mărturisesc ca prima mea impresie a fost o decepție… Toni era foarte departe de imagina cavalerului elegant și irezistibil ce trebuie să fi fost Lassale după toate ce citisem despre el.

Sănătatea robustă a celor douăzeci de ani ai mei a fost mai întâi jignită de aparenţa decrepitudinii fizice a bietului meu Lassale. Mic, pipernicit, cu ochii înfundaţi în orbite, livid şi uscat, Toni îţi dădea in vremea aceea impresia unui înmormântat de viu care a izbutit, în fine, să ridice piatra mormântului şi să iasă la lumină. Fiind atunci şi într-un moment de sărăcie, singura sa pretenţie la eleganţă era o “lavalieră” legată cu o artistică neglijenţă.

M-a frapat însă în mod deosebit mâna lui subţire, adevărată mână de intelectual. Iar când m-am deprins puţin cu figura lui, m-a fascinat contrastul dintre ochii lui înfriguraţi, inspiraţi parcă, şi acel zâmbet forţat, adeseori crud pentru el însuşi şi redutabil pentru alţii, care aparţinea numai lui Toni şi pe care nimeni dintre cei ce l-au cunoscut n-au putut, desigur, să-l uite!…

La masa “intelectualilor” din partid, unde cei mai subţiri şi mai parizieni reprezentanţi ai “inteligenţii” se sileau să bea “poşîrcă” democratică ciocnind cu “tovarăşii din popor” şi încercând să fie în ton, Toni fuma tăcut, alături de “tovarăşa liberă”, care iarăşi a fost o decepţie pentru mine. Cât era de departe această biată lucrătoare de “rolul” pe care trebuia să-l joace în viaţa agitatorului nostru popular, după închipuirea mea şi amintirile din cărţile cu revoluţionari ruşi… Dar deodată Toni se ridică şi începu a vorbi. O, ce dar avea acest slăbuţ şi pipernicit tânăr. Nici glas, nici înfăţişare, nici măcar acea facondă uşoară şi strălucitoare a lui V.G. Morţun.

Totuşi, cuvântul lui era o vrajă. Un adevărat orator pentru mase. Mulţimea îi cădea în genuchi, putea s-o târască oriunde, la revoluţie şi la moarte. Vibrant, insinuant, zguduitor cu un accent atât de nobil şi înălţător uneori, încât nimeni nu putea rămâne indiferent. Am ascultat acum de curând pe Albert Thomas şi m-am gândit că şi el în tinereţe trebuie să fi vorbit ca Toni al nostru.

Generatia mea poate să privească cu milă la pretinşii oratori populari de azi! Un al doilea Toni nu s-a născut încă. Pentru generaţiile de azi, Toni e pur şi simplu autorul lui Moş Teacă, din fel de Prince Rigadin al ziaristicii noastre.

Pentru noi, care am dus viaţa alături cu el, Toni era un izvor arzător de viaţă, un creator de fiece minut în el şi în jurul său.

Aşa, de pildă, se poate zice de Costache Bacalbaşa că este cel mai bun gazetar al nostru. Toni făcea ziaristică cu acel brio şi acea notă personală cu care ţinea şi discursurile. Dar nu i se putea zice nici gazetar, nici orator. El era altceva! Era o personalitate debordantă care se putea înfăptui în orice formă cu aceeaşi uşurinţă şi aceeaşi perfecţiune.

Avea un dar de improvizaţie, o fantezie nesfârşită şi o inteligenţă ascuţită şi creatoare care făcea din el partenerul şi completarea cea mai fericită a maestrului Caragiale

Cine i-a ascultat în acele neuitate “causerii” din Berăria Caragiale se poate lăuda că a asistat la sărbători unice ale spiritului şi inteligenţei. Glumele lui Caragiale provocau adevărate focuri de artificii din partea lui Toni, care, la rândul lor, aprindeau verva maestrului. Schimbul de vorbe de spirit, de glume, de paradoxuri se înteţea devenind un foc neîntrerupt, în care fiecare din cei doi parteneri se întrecea să trimită săgeata cea mai ascuţită sau jerbia cea mai scânteietoare.

Vai de cel pe care soarta-l destina să servească de “ciblu” şi de pretext acelei “rute” de vorbe de spirit, mai ales dacă era vreun naiv fără replică şi prezenţă de spirit.

Păcatul cădea adeseori pe plângătorul şi romanticul Traian Demetrescu. Umil, distrus şi nenorocit, bietul Traian suferea martiriul sub ploaia aceea de neîndurat humor. Dar a doua zi, atras parcă de o fascinaţie irezistibilă, revenea să treacă prin aceleaşi crude încercări. Şi la aceste teribile execuţii, tot tineretul intelectual, “băieţii buni” şi “fetele partidului” asistam, galerie amuzată şi respectoasă, dar la oarecare distanţă de acea zonă fermecătoare şi primejdioasă, primind uneori şi câte o săgeată rătăcită!… Căci nimeni nu era cruţat: cei mici şi neînsemnaţi, ca şi talentele noastre cele mai recunoscute.

Noi, cei mici, ne scoteam din încurcătură cu “abilităţi” şi, dacă izbuteam, rămâneam acolo, în cercul de primejdie. Alţii, mai puţin abili, mai vanitoşi, mai susceptibili şi mai lipsiţi de autocritică, la primul atac şi, deci, la prima înfrângere “se “topeau” pe nesimţite.

Interesant era însă spectacolul celor “mari”, siliţi să treacă sub furcile caudine. Gherea primea focul cu zâmbetul lui de nemărginită şi superioară bunătate. Barbu Delavrancea prindea numaidecât tonul şi astfel dezarma inamicul, iar Vlahuţă îşi ascundea susceptibilitatea exagerată sub masca şireteniei de răzeş, aştepta să treacă focul şi, când îi venea lui bine, îşi lua revanşa…

Trebuie să se recunoască un lucru, nu era uşor să ţii locul în cercul acesta de intelectuali, chiar când ai izbutit să-l cucereşti… Cu cădelniţă puteai alunga diavolul şi nimeni nu se putea impune decât prin propria lui valoare.

Desigur, vor fi mulţi care vor ridica din umeri, atât Toni, cât şi Caragiale erau nişte autodidacţi, dar un om cu multă şcoală este departe de a fi un om cult.

Toni era nervos, nerăbdător mereu în lupta cu mizeriile fizice ale unei sănătăţi şubrede, cu mizeriile materiale, care adesea l-au făcut să atingă ultimele limite ale puterii sale de suferinţă. În asemenea condiţii, nu poate fi vorba de studii tihnite şi sistematice.

A trăit însă într-un timp când sociabilitatea intelectualilor noştri îşi atinsese culmea în cercurile alese, în care tineretul trăia într-o colectivitate atât de strânsă încât azi, stăpâniţi de individualismul nostru îngust, nici nu ne-o putem închipui.

Discuţia era viaţa şi patima acestor cercuri, iar ele nu erau o pierdere de vreme, ci o şcoală de intensă cultură. Judecam, criticam, comparam, citeam opere noi şi capodopere vechi, şi în acest joc, în care fiecare era împins de o nobilă emulaţiune, era o mare putere de educaţie, mai ales pentru cei ce aveau daruri naturale.

Despre ce nu se discuta în modesta locuinţă din strada Scaune a doctoriţei Elena Proca? Cine a fost mai socială decât această “Ileană” a cărei scurtă viaţă a fost poezia altruismului?

Atâţia refugiaţi ruşi, figuri nobile de apostoli sau îndârjiţi şi neînduraţi nihilişti ne-au ţinut zile şi nopţi întregi, sub puterea controversei lor, punându-şi problema acută a responsabilităţilor morale ce revin deţinătorilor culturii şi desfăşurându-ne problema socială în infinitele ei aspecte.

O. Carp ne-a citit acolo, în locuinţa sa şi a surorii sale, primele sale mărgăritare poetice şi gânditor, cărturar de pe atunci, ne-a pus pe gânduri adesea şi ne-a înfrânat pornirile nesocotite ale tinereţii în faţa gravelor probleme ale ştiinţei şi ale îndoielii… Chiriac ne cânta din gură cu minunata-i voce bucăţi de muzică înaltă şi, mai ales, ne vorbea de muzică cu acea înţelegere fină ce e apanajul naturii sale profund muzicale. Din când în când, ne vizita maestrul Gherea şi ne cădea pe neaşteptate Barbu Delavrancea şi poetul Vlahuţa. Iar unicul Caragiale analiza ceasuri întregi câte un pasagiu admirabil sau detestabil, cu o ştiinţă a limbii, cu o vervă, cu o strălucire pe care n-o poate reda opera scrisă a celui mai genial critic. Toni dădea replica şi gramatica devenea o ştiinţă vie şi pasionată, o plăcere a spiritului.

Dar Toni a trăit apoi într-un cerc restrâns de ştiinţifici, cercul intim de la Dionisie Many, în care domina inteligenţa vastă, luminată şi echilibrată a acestuia. Puţin a fost cunoscut Dionisie Manu, şi ne-a părăsit curând, dar, pentru cine l-a cunoscut în intimitate, rămâne una din figurile cele mai interesante ale generaţiei noastre.

Trio se completa cu Ioan Teodoreșcu, zisul Tăbârcă, spirit plin de umor şi bonomie, de o originalitate amuzantă, cu un fond de cunoştinţe enciclopedice totdeauna la îndemână.

În acest cerc venea să se recreeze savantul şi ascuţitul Voinov, strălucitorul Irimescu şi se abăteau oaspeţi vremelnici, veniţi din Apus sau din alte părţi: marele nostru Emil Racoviţă, Dragomir Hurmuzescu, Livaditi, Paul Bujor, Costică şi Mitică Anghel, enciclopedia noastră ambulantă, Ghiţă Arghirescu şi câţi alţii, care toţi aduceau nota lor personală şi comoara unei tinereţe interesante.

Ce şcoală ar fi putut forma mai bine spiritul vioi şi plin de spontaneitate al lui Toni?

În aceste cercuri, el era scânteia, spiritul, lumina în care originalitatea tuturor se desfăşura precisă şi uşoară, fără pretenţii şi pedanterie, dar fără vulgaritate.

Cu o vorbă de spirit tăioasă ca o lamă de cuţit, dar aplicată cu acea justețe care o făcea să cadă în punctul cel mai sensibil şi mai dureros, dar care nu era nici o jignire, nici o umilire, cu o glumă a cărui răutate era numai intelectuală, cu o clevetire care nu era o defăimare, Toni ştia ca nimeni altul să ţină tonul cercului şi al întrunirilor în punctul în care sociabilitatea acestor tineri aleşi îşi lua toată amploarea şi tot farmecul, fără a cădea în greşeli de gust şi de tact.

Avea o întorsătură de limbă şi o lovitură în condei care nu e la îndemână nimănui din cei ce au venit după dânsul.

Ce ar fi devenit Toni în vremurile noastre brutale, în goana aceasta după material, în grosolănia acestei societăţi în care nuanţa nu are nici o valoare?

E o chestiune pe care nu-mi place să mi-o pun. Îmi place mai bine să mi-l reprezint în toiul vervei sale îndrăcite, scânteietor de spirit şi risipitor de idei şi concepţii unice sau chiar… în absurditatea lui de veşnic amorezat, când era ghitară, mandolină, ba chiar şi mai rău şi când îşi pisa fără milă prietenii până la ceasuri nepermise cu confidenţe de licean fără nici o literatură sau cu literatur ă din cea mai proastă”.

Izabela Sadoveanu, Adevěrul, 23 iulie 1924

*'*

 CODUL BUNELOR MANIERE :         

    1. La spectacole de teatru, operă, gale sau expoziții, vom merge îmbrăcați elegant.

2. Când ne întâlnim cu cineva pe stradă, nu vom rămâne în mijlocul străzii sau în mijlocul trotuarului.

3. Nu ne vom întrerupe niciodată interlocutorul, în cadrul unei discuții.

4. Autoprezentarea se obișnuiește frecvent, în diferite ocazii: într-o societate mai numeroasă, la solicitarea unei vizite, la prezentarea în fața superiorului pe care încă nu l-ai cunoscut.

5. Într-un restaurant sau bar, bărbatul va intra mereu primul.

6. Când strănutăm, tușim sau căscăm, se pune întotdeauna mâna la gură, indiferent de distanța sau de relația pe care o avem cu o persoană. Este indicat să purtăm mereu la noi șervețele sau batistă.

7. La intrarea în mijloacele de transport în comun, întâi sunt lăsați să iasă afară cei care coboară, după care vor intra ceilalți pasageri.

8. La masă, se va aplica „Regula gheișei”: Nu suflați în mâncare/ceai/cafea! Așteptați să se răcească!

9. De fiecare dată când o doamnă se ridică de la masă sau se așază, toți bărbații trebuie să se ridice odată cu ea.

10. O doamnă nu va intra niciodată singură într-un bar sau local în care se vând cu predilecție băuturi acoolice.

11. Bărbatul este prezentat femeii, cel mai tânăr celui mai în vârstă, iar gradul mai mic celui superior.

12. În mijloacele de transport în comun: Dacă o doamnă este însoțită de un bărbat, acesta îi va cumpăra biletul și îi va oferi locul de lângă geam. Dacă există doar un singur loc liber, el va fi oferit doamnei, iar domnul va rămâne lângă ea în picioare. Niciodată nu o va părăsi, grăbindu-se să prindă un loc liber când se ivește ocazia.

13. A nu răspunde la gestul celui care întinde mâna este în sine o ofensă, chiar mai gravă decât cea de a nu saluta.

14. Punctualitatea, atunci când suntem invitați la masă este deosebit de importantă.

15. Nu așezați coatele pe masă! Dacă folosiți doar o mână, așezați-o în poală.

16. Întotdeauna, salutul trebuie însoţit de un zâmbet. Când salutăm trebuie să-l privim în ochi pe cel salutat, nu salutăm o persoană stând cu spatele către persoana respectivă sau privind spre cer sau pământ.

17. Nu vorbiți cu gura plină! Mestecați cu gura închisă! Mulțumiți chelnerului când vă servește!

18. Cum se taie mâncarea din farfurie: Bucata de mâncare trebuie tăiată exact lângă furculiță. În plus, se taie numai pentru o înghițitură, nu se fac „soldăței”.

19. Nu vorbiți la telefon în timpul mesei. Dacă primiți un apel foarte important, trebuie să vă scuzați și să vă ridicați de la masă.

20. Nu salutăm ţinând mâinile în buzunare sau cu gura plină. Nu salutăm făcând gesturi ample, nefireşti.

21. După ce terminați de mâncat, nu împingeți farfuria spre colțul mesei! Așteptați să vină chelnerul să o ia.

22. Nu se apelează oamenii la telefon înainte de 10 dimineața, între orele 13-17 și după ora 21, cu excepția celor apropiați, cărora le știți programul.

23. O convorbire convențională nu trebuie să depășească 5 minute!

24. Dacă un cadou nu ne place, ne vom ascunde nemulțumirea

Ambalajul unui dar este foarte important.

25. Nu se duc flori bărbaților decât dacă sunt la spital.

26. Nu salutăm grăbit şi cu aerul că suntem preocupaţi de ceva.

27. Băieţii trebuie să-şi scoată căciula de pe cap când salută. Formulele cele mai des folosite sunt: „ Bună ziua!”, „Bună seara!” , „Bună dimineaţa!”. Între prieteni sau colegi se folosesc de regulă „Bună!”, „Salut!” Niciodată nu vom saluta o persoană mai în vârstă cu „Bună!” sau „Salut!”

Se salută cu „Bună dimineaţa!” până la ora 11 dimineaţa, cu „ Bună ziua !” după ora 11 şi până la lăsarea serii, iar apoi cu „Bună seara!”

28. Când se intonează imnul de stat în locuri publice, ne ridicăm în picioare, luăm o poziţie decentă, băieţii îşi scot căciulile şi se ascultă în perfectă linişte.

29. Prețul de pe cadouri va fi înlăturat cu grijă. Excepție fac discurile și cărțile, de pe acestea prețul nu se șterge. Cartea nu se atinge!

Florile se oferă fără ambalajul în care le-am cumpărat, chiar dacă este foarte frumos.

30. Florile primite trebuie așezate imediat într-un vas cu apă.

31. Cel care primește un dar îl va deschide în fața musafirului și nu-i va strica bucuria protestând că este prea scump, că nu trebuia sau mai rău, că nu-i place, nu-i trebuie, că nu-l poate accepta.

32. Când distanţa sau zgomotul nu ne permit să salutăm verbal, atunci salutăm printr-o uşoară înclinare a capului.

33. Băieţii salută primii fetele, bărbaţii salută primii femeile, copiii sau persoanele mai tinere salută persoanele mai în vârstă. Când intrăm într-o încăpere îi salutăm pe cei aflaţi deja acolo. Când ne prezentăm unui grup salutăm primii. După ce ne salutăm, nu întrerupem discuţia în care sunt antrenaţi membrii grupului.

34. Întotdeauna cel care merge îl salută pe cel care stă pe loc, iar cel care se află într-o maşină pe cel care este pieton, dar întotdeauna, nu trebuie să ne sfiim să salutăm primii, chiar dacă regula cere să fim salutaţi. A saluta este o dovadă de politeţe. A aştepta să fii salutat este o dovadă de impoliteţe.

35. Bărbatul va merge întotdeauna la marginea dinspre stradă a trotuarului, în momentul în care merge alături de o femeie sau mai multe femei. Dacă sunt doi bărbați și o femeie, atunci aceasta va sta la mijloc.

36. Întotdeauna se întreabă unde este toaletă și nu se folosesc alte cuvinte referitoare la aceasta, cum ar fi „baia”.

37. "O femeie nu poate fi lovită nici măcar cu o floare!”, nici măcar în glumă și nici nu se poate insinua lovirea unei femei.                                                                                                 #ByGentlemensLadysS ocietyRomania

Postat de Maria Anca Bruma

$$$

 MOȘ TEACĂ ȘI EPIZOOTIA

Anton Bacalbasa

Acum vreo câțiva ani, compania lui Moș Teacă a fost detașată pe frontieră, ca să păzească împotriva boalelor de vite. 

Ideea asta-i convenea grozav, pentru că pe frontieră e mai puțină disciplină din partea ofițerilor și viața e mai regulată. Unde mai pui că se pot face economii, de vreme ce nu sunt atâtea cheltuieli! 

Prin urmare, Moș Teacă se puse de dimineață în fruntea companiei și porni la drum. În tot parcursul el era foarte grav, mergea cu sabia scoasă chiar și prin păduri și n-a lăsat deloc pe soldați să meargă-n pas de voie, pentru că „nu să știe de unde poat' să iasă un supirior”. Numai din când în când oprea trupa, îi dădea „pe loc repaoz” și înghițea câte o dușcă de rachiu. 

Când ajunse pe malul Prutului, comandă oprirea și ținu companiei un discurs foarte interesant și foarte solemn: 

— Ofițeri, subofițeri, caporali și soldați! Comănduirea pieții a dat ordin pă cum ca să venim să apărăm țara împotriva vrășmașului nostru comun, epizootia. Epizootia este foarte primejdioasă și să arată mai cu samă la dobitoace. 

— Trăiți, don căpitan, întrebă furierul, da' pă ce o cunoaștem noi care-i aia? 

— Nu vorbi, răcane! S-o cunoști, că de-aia ești soldat! Dacă n-oi cunoaște eu pă vrășmaș, atunci pă cin' să cunosc? Pă tata? Epizootia vine mai ales vara, din cauză că atunci, fiind căldurile mari, santinelele are obicei să doarmă la post. Să nu dormiți în gheretă, leat, că aveți a face cu mine: vine epizootia și ne omoară pă toți. Să dea dracu să vie epizootia să ne omoare, că vă arăt eu! Vă gonesc și mort la pluton de pedeapsă! 

— Trăiți, don căpitan, pă malu Prutului nu suntără gherete... 

— Ei, și?! Vrei să fie?! Vrei să dormi în gheretă, hai?! Patru zile sala dă poliție pentru călcare dă orden! Las, că ți-arăt eu! Pă urmă, să știți: soldatul este dator să nu dea voie la nimeni să vie de dincolo fără bilet de voie și fără să cunoască consemnu. Dacă vezi că vine la tine o vită, îi ceri parola. N-o știe? Nu-i dai voie să treacă... Acuma să-mi arăți tu, Gheorghe Neculai, cum ai să faci când îi fi de santinelă. Prepune că eu sunt o vită bolnavă. Oprește-mă cum ți-am spus eu. 

Și Moș Teacă vine spre soldat. Soldatul stă pe loc. 

— Așa te-am învățat eu, mă?! Las, că-ți arăt eu! Patru zile pluton dă pedeapsă! Să vie altu! Vasile Ion, oprește-mă tu! 

Și Moș Teacă se apropie. Soldatul ia arma la mână și-ncepe a striga: 

— Cine eee? Cine eee? Cin'?! 

— Vită! răspunde Moș Teacă. 

— Ce fel de vită? Bolnavă ori sănătoasă? 

— Bolnavă. 

— Apoi, vită bolnavă, stăi! Căprar dă gardă, vin dă recunoaște o vită bolnavă! 

— Prea bine! zice Moș Teacă încântat. Așa să faceți, că eu am să vă-ncerc. Ori de câte ori m-îți vedea venind la voi, să mă-ntrebați: vită bolnavă ori sănătoasă? Măcar să vie și gheneralu, nu-l lași să treacă până nu ți-o spune ce fel de vită este! 

— Trăiți, don căpitan, da' dac-o fi o vită sănătoasă? 

— Atunci îi dai drumu. 

— După ce o cunosc? 

— Pă ce?! Dobitocule, nu ți-am spus?! O cunoști pă aia că știe sicretu, parola și răspunsu. Că dacă n-ar fi sănătoasă, dă unde l-ar ști? 

Și Moș Teacă dă drumul companiei, după ce îi mai explică înc-o dată și îi atrage atenția că epizootia are obicei de se furișează printre santinele mai ales noaptea, când n-o vede nimeni, și că, prin urmare, soldatul e dator să ceară epizootiei să umble cu felinarele aprinse: 

— N-ați văzutără că așa cere  și birjarilor la București?

***

 21 februarie

ZIUA LIMBII MATERNE

ÎNCEPUTURILE

Să scriem cu litere slavone și să citim știrile de dimineață în același alfabet ar fi putut face parte din realitate dacă ne nășteam români, acum un veac și jumătate.

 ȘCOALA ARDELEANĂ și TIMOTEI CIPARIU  au schimbat paradigma. 

Membru fondator al Societății Academice Române (22 aprilie 1866) și vicepreședinte al acesteia (31 august 1867 și 18 august 1872), Cipariu face parte din cea de-a doua generaţie a Şcolii Ardelene. Supranumit Părintele filologiei române, el este cunoscut în¬deosebi ca istoric şi filolog, redactând prima gramatică academică a limbii române (București, 1869 și 1877). Nu e de mirare că a fost așteptat cu nerăbdare să ajungă la București pentru ședința de întrunire a Academiei.

Dacă rolul lui Timotei Cipariu la dezvoltarea studiului descriptiv al limbii române şi al celui istoric a fost uneori subestimat sau chiar ignorat , activitatea sa din domeniul filologiei a beneficiat, de-a lungul vremii, de aprecierea unanimă a specialiştilor.

T. Cipariu a fost supranumit, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, părintele filologiei române, această formulă omagială fiind considerată adesea ca acoperitoare pentru întreaga lui activitate lingvistică.

Personalitate reprezentativă a culturii românești, cunoscător a numeroase limbi (greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci particulare din Transilvania, prețioasă și prin raritățile ei. În octombrie 1948, regimul comunist a impus, conform ordinului de la Moscova, asimilarea Bisericii Greco-catolice Romane în Biserica Ortodoxă, confiscând Biblioteca Cipariu (lăsată moștenire Mitropoliei Blajului) și trecând-o ilegal în inventarul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. Timotei Cipariu a fost unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el:

- Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere latine,

- Învățătorul poporului (1848),

- Archivu pentru filologie și istorie între 1867 și 1870 și în 1872 – prima revistă românească de filologie.

Fără studii în străinătate (a fost produsul exclusiv al şcolilor Blajului), dar printr-o intensă activitate cărturărească autodidactă, Timotei Cipariu a devenit unul dintre reprezentanţii de marcă ai culturii româneşti. Scrierile sale s-au circumscris sferei lingvisticii şi istoriei, dar manifestă interes şi pentru semnalarea, depistarea şi valorificarea ştiinţifică a monumentelor istorice, a vestigiilor arheologice (cu predilecţie romane), a documentelor şi vechilor tipărituri. Rezultatele muncii sale, cunoscute în lumea ştiinţifică şi culturală europeană, le-a valorificat prin cărţile tipărite, prin studiile publicate în Gazeta Transilvaniei, Foae pentru minte, inimă şi literatură, dar mai ales în Archivu pentru filologia şi istoria şi anuarele gimnaziului blăjean. 

Faptul că Timotei Cipariu a avut un adevărat cult al cărţilor, este pe deplin probat şi afirmat în istoriografia noastră. De mic a îndrăgit cărţile – după cum mărturiseşte în autobiografie – oriunde tipărite şi în orice limbă, această dragoste transformându-se, cu timpul, în patimă. La vârsta de 30 de ani a reuşit să constituie una dintre cele mai importante biblioteci particulare româneşti din Transilvania, pe care o va îmbogăţi, cu osteneală, până la sfârşitul vieţii. În cele ce urmează abordăm asemenea aspecte din activitatea eruditului blăjean, în dorinţa de a contura eforturile pe care le-a depus pentru colecţionarea de carte, atitudinea faţă de ea, dar şi semnificaţia care i- a atribuit-o. Am socotit că cercetarea acestor aspecte contribuie la întregirea imaginii colecţionarului Timotei Cipariu, dar şi la identificarea poziţiei cercurilor intelectuale blăjene faţă de acest segment al patrimoniului cultural. 

Timotei Cipariu pune bazele bibliotecii în deceniul II al secolului al XIX-lea. Consolidarea ei o putem constata însă din 1836 când efectuează, împreună cu George Bariţiu, cunoscuta călătorie la Bucureşti, prilej cu care vizitează librăriile din Capitală (de pildă cea a lui Romanov) şi intră în contact cu diferite persoane avizate. Fără îndoială că biblioteca şi-a gândit-o, în primul rând, ca instrument de lucru, dar cu trecerea timpului, pasiunea pentru carte l-a determinat să achiziţioneze rarităţi, fapt ce o aşează în rândul colecţiilor bibliofile de marcă din Transilvania. Anul 1848, cu frământările sale, l-a marcat prin pierderea unei părţi din cărţi (biblioteca a fost risipită între Blaj şi Sibiu) pe care nu le-a mai recuperat niciodată. Asupra sorţii bibliotecii sale în revoluţia paşoptistă a insistat şi în Archivu atunci când a luat în discuţie problema arhivelor şi bibliotecilor din Transilvania. Astfel, după ce prezintă bogatele biblioteci Brukenthal, Batthyaneum, Teleki, a Muzeului Ardelean, constată că la Blaj din bibliotecile basilitană şi a seminarului nu a mai rămas decât o „[...] mică colecţiune de fragmente toate rupte, călcate şi defectoase [...]”, iar biblioteca sa a cunoscut pierderi însemnate pricinuite de „[...] mânuri amice şi neamice [...]”. Vinovat de „dispariţia” cărţilor, pe care le-a adăpostit la Sibiu, se pare că a fost chiar un român, Ioan Munteanu, preot în Sarcău, care „se făcu căpitan de honvedi” şi vizitându-i gazda lui Timotei Cipariu a încărcat cărţile în patru lăzi şi le-a dus în Ungaria. Proprietarul a reuşit să ascundă 200 de volume. După revoluţie, Timotei Cipariu şi-a recuperat doar 112 volume. Nemulţumit, notează: 

„[...] însă ce sunt aceste 112 volume, pe lângă celelalte 7-800 ce mai lipsesc şi de care am tot dreptul de a presupune că au fost înstrăinate totdeauna cu cele restituite 112 volume [...]”. 

De altfel, Ioan Muntean nu a recunoscut niciodată că le-a sustras, chiar dacă Ioan Cristian (camaradul său în revoluţie), preot în Leta Mare, era convins de acest fapt. La moartea sa (1860), Ioan Muntean şi-a donat biblioteca gimnaziului din Beiuş. 

Cărţile rămase la Blaj nu au avut o soartă mai bună. În noiembrie 1848, când a plecat la Sibiu, Timotei Cipariu şi-a lăsat casa şi averea în grija lui Iosif I. Maniu (Many) care, însă, a fost arestat. În consecinţă, casa i-a rămas nesupravegheată, iar încercările de a transporta biblioteca la Sibiu au fost zadarnice datorită ploilor (s-au putut efectua doar două transporturi). Restul cărţilor au fost distruse, călcate în picioare, furate şi aşezate în colecţii străine de toată lumea: 

„[...] Căci după unguri, urmară românii şi soldaţii austrieci, cari din casele părăsite duseră şi stricară tot ce le veni la mână [...]”. Au scăpat doar „[...] 1000 de volume din cele vechi ce le cumpărasem încă ca profesoriu de la legătorul de cărţi din Aiud, anume Löcsei, cu 300 fl. bani răi cum se zicea pe atunci, sau 120 fl. bani buni [...]. Ele scăpară pentru că neavând loc în case şi pentru cele vechi, le aşezasem în pod în vreo patru tece mari şi fiindcă şi legătura era veche, parte în pergament, parte în piele ponosită de vechime nu aflară amatori care să le ia şi să le ducă [...]”. 

După încheierea frământărilor paşoptiste, mai cu seamă din 1850, Timotei Cipariu, prin valorificarea legăturilor pe care le-a avut sau le-a stabilit cu librarii din Viena (unde a călătorit destul de des), şi-a restabilit colecţia. A înţeles rolul important pe care îl deţine metropola dunăreană în viaţa ştiinţifică europeană, dar şi faptul că ea reprezintă un loc propice pentru afirmarea identităţii naţionale româneşti. Se observă însă că după 1848, ritmul de colecţionare a lui Timotei Cipariu a scăzut simţitor, mai ales din a doua jumătate a deceniului şase. Cauzele acestei delăsări s-ar putea identifica în schimbarea statutului politic al Transilvaniei, izolarea sa în plan ecleziastic şi din viaţa ştiinţifică precum şi debutul bolii sale. Blazarea sa o putem aşeza şi pe conştientizarea faptului că o singură persoană nu poate realiza o bibliotecă cu caracter naţional, misiune ce trebuie asumată într-un cadru instituţionalizat. Probabil, nu întâmplător, iniţiază, împreună cu Ioan Micu Moldovan, proiectul constituirii Bibliotecii diecezane din Blaj, dar nu a avut sprijinul dorit din partea autorităţilor ecleziastice. A sperat că-şi va pune în practică dorinţele în cadrul Astrei, susţinând prospectul constituirii unei biblioteci (ce avea ca sarcină colecţionarea şi studierea cărţii româneşti vechi) ce trebuia să se transforme într-un centru naţional românesc de cercetare. Şi în acest caz, lipsa de interes şi a suportului material au fost cauzele insuccesului. 

Observând zădărnicia demersurilor sale, Timotei Cipariu şi-a pus, cu durere, întrebarea dacă eforturile şi sacrificiile sale nu sunt cumva inutile. În momentele de disperare a însemnat: „[...] La ce atâta mulţime de bani prădaţi pe cărţi, care nu ştiu cui vor rămâne sau nu ştim cum vor fi îngrijite? Ce va să fie de manuscrisele mele după mine? De rarităţile ce le-am adunat cu atâta zel şi atâta necruţare? Şi în urmă să mai păţească ce au mai păţit în 1848-49 sau şi mai rău [...]”. 

A ajuns chiar să se gândească la o eventuală vânzare a colecţiei în folosul viitoarei biblioteci naţionale din Bucureşti, iar dacă din această parte nu va avea înţelegere, o va vinde la „vreun neamţiu sau anglezu”. În cele din urmă, Timotei Cipariu renunţă la gândul vânzării considerând, poate, că prin aceasta i-ar văduvi pe românii ardeleni de accesul la informare. La moartea sa (3 septembrie 1887), biblioteca avea un fond de cca. 6-7000 de volume. Prin testament, Timotei Cipariu a donat-o în folosul românilor din Transilvania, cu condiţia ca ea să fie pusă la dispoziţia publicului într-un spaţiu adecvat. Din păcate, lungile procese de succesiune au făcut ca după 10 ani biblioteca să zacă neinventariată în oficiul capitular. Abia în 1916 a fost transferată în noua clădire a Bibliotecii arhidiecezane, dar apropierea frontului a impus adăpostirea ei la Oradea, amestecându-se cu fondurile Augustin Bunea şi Ioan Micu Moldovan. Bibliotecarilor arhidiecezani Zenovie Pâclişanu, Alexandru Lupeanu-Melin şi Ştefan Manciulea le datorăm mult în restaurarea şi ordonarea bibliotecii cipariene. 

Învăţatul blăjean a păstrat un loc aparte, în demersul său bibliofil, colecţionării de carte românească veche, explicată de specialişti, pe drept cuvânt, ca o extensie a preocupărilor sale lingvistice şi istorice, ce l-au marcat pe parcursul întregii vieţi. Probabil, relaţiile sale cu Vasilie Popp l-au influenţat şi sub acest aspect. Dar, în aceleaşi timp, descoperirea, cunoaşterea şi publicarea monumentelor literare au fost văzute de Timotei Cipariu ca mijloc de consolidare a conştiinţei naţionale. În 1858, eruditul blăjean notează: 

„[...] Românii au în ereditate un scump tesaur ţinut şi apărat ca lumina ochilor de multe secule: limba şi măcar că literatura română, cea veche, e mică şi puţină tot nu este aşa de fără preţ cât să nu căutăm din când în când înapoi ca să cunoaştem cum vorbeau şi părinţii noştri ca ori să zicem, limba de astăzi a românului e chiar aşa strănepoată a străbunei sale din timpurile vechi, cum suntem noi strănepoţii străbunilor noştri. Când dară nu ne ruşinăm cu vechii noştri părinţi, încă unii ne şi lăudăm cu pergamentele sau chartiele afumate ale lor, de limba lor să ne fie ruşine ? Nouă nu [...]” 

Relaţiile lui Timotei Cipariu cu Aron Pumnul, chiar dacă, la un moment dat, între ei au intervenit discuţii polemice de ordin filologic, s-au înscris în acelaşi registru. Cei doi şi-au furnizat reciproc ştiri despre cartea românească veche. Dascălul bucovinean i-a trimis lui Cipariu Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei, proprietatea „bibliotecii provinciale”, dăruită de Gheorghe Asachi. Timotei Cipariu a preţuit-o în mod deosebit propunând chiar reeditarea: 

„[...] ar fi foarte bine de s-ar tipări asta psaltire, ce a devenit foarte rară pentru că ea este întâia poezie română şi în privinţa versificaţiei rămâne foarte interesantă [...]. Ar fi păcat înaintea lui Dumnezeu şi ruşine înaintea oamenilor să nu se tipărească asta carte preţioasă şi cu un tipar mai frumos din zilele de astăzi şi să nu o aibă fiecare român în casa sa [...]”. 

Îl anunţă că a cerut, din Moldova, Precuvântarea la Evanghelia învăţătoare (Iaşi, 1643) şi Catehismul mitropolitului Varlaam Suceveanul, cărţi româneşti vechi de care Timotei Cipariu avea nevoie în cercetările sale. Totodată, Aron Pumnul a solicitat tuturor elevilor săi, care vor merge acasă de Paşti, să caute, la preoţii şi bisericile din localităţile lor de domiciliu, acest catehism ce s-a dorit un răspuns la cel calvin (Alba Iulia, 1642). La rându-i, Timotei Cipariu îi trimite Psaltirea versificată a lui Teodor Corbea şi pe cea a lui Coresi. Despre ultima, Aron Pumnul spune că literaţii moldoveni o consideră ca fiind cea mai veche carte românească.

Aşadar, bibliofilia lui Timotei Cipariu s-a manifestat, în mod evident, pe cel puţin două planuri. Pe de o parte, eruditul român a colecţionat numeroase cărţi, scrise în diferite limbi şi alfabete, unele adevărate rarităţi, pe care le-a aşezat în biblioteca sa, utilizându-le ca instrument de lucru, iar pe de alta s-a preocupat de identificarea cărţilor româneşti vechi, pe care le-a socotit adevărate monumente ale limbii române. Pentru atingerea celui din urmă scop a reuşit să capaciteze intelectualitatea (preoţi şi învăţători), care s- a dovedit interesată şi preocupată în a depista şi furniza, benevol, informaţii despre cărţile vechi de cult şi, în multe cazuri, chiar le-au expediat la Blaj. Prin relaţiile realizate, datorate în mare măsură poziţiei şi prestigiului său, Timotei Cipariu a reuşit să acopere întreaga Transilvanie. A obţinut datele dorite din zone precum: Haţeg, Alba Iulia, Sebeş, Gherla, Lăpuş, Năsăud, Târgu Mureş etc., ceea ce arată amploarea proiectului său, pe care îl putem asemăna cu o adevărată anchetă pentru inventarierea cărţii româneşti vechi. În prelungirea ideilor lui Vasilie Popp, suntem convinşi că Timotei Cipariu a privit cartea românească veche ca un bun de patrimoniu, înţelegându-i importanţa, dar şi imperativul valorif icării ei sub raport ştiinţific.

***

 🩵Ce mâncau domnitorii români de-a lungul secolelor?🩵

Domnitorii români erau nu doar lideri politici, ci și cunoscători ai artei culinare specifice epocilor în care au trăit. De-a lungul secolelor, mesele lor erau un amestec rafinat de tradiție autohtonă și influențe din Imperiul Otoman, Europa Centrală și Balcani. Meniurile lor reflectau statutul social și legăturile culturale și politice ale vremurilor.

Evul Mediu – Masa dominată de carne și grâne

În perioada medievală, mesele domnitorilor erau bogate în preparate pe bază de carne. Vânatul, precum cerbul, mistrețul sau iepurele, era o delicatesă frecventă, completată cu pește proaspăt din râuri și lacuri, precum crapul sau somnul. Alături de carne, grânele și pâinea coaptă în cuptoare mari din piatră erau esențiale. De asemenea, mămăliga, făcută din mei înainte de introducerea porumbului, era un aliment de bază.

Condimentele erau valoroase și simbolizau bogăția; piperul, cuișoarele și scorțișoara erau folosite pentru a da savoare bucatelor. În plus, vinul, produs în podgoriile autohtone, era nelipsit de la mesele domnești.

Influențele otomane și bucătăria sofisticată

În epoca fanariotă, bucătăria domnitorilor români a fost profund influențată de cultura otomană. Pe mesele domnești au apărut preparate sofisticate, precum pilafuri aromate, sarmale umplute cu carne și orez, baclavale și halva. Mesele erau servite pe mari tăvi din argint, iar ritualul mesei era unul elaborat, însoțit de servitori care aveau roluri bine stabilite.

În această perioadă, fructele confiate, dulciurile cu miere și nucă, dar și cafeaua, care devenea tot mai populară, completau mesele bogate.

Perioada modernă – Îmbinarea tradiției cu influențele europene

Pe măsură ce legăturile cu Europa Occidentală s-au intensificat, bucătăria românească domnească a început să împrumute rețete și stiluri de prezentare din Franța, Austria și Italia. Pe lângă preparatele tradiționale, pe mesele domnitorilor au apărut supe fine, fripturi în sosuri rafinate și deserturi elaborate, precum prăjituri cu cremă și tarte. Totodată, brânzeturile locale, murăturile și zacusca rămâneau constante, păstrând esența bucătăriei autohtone.

O moștenire gastronomică de preț⚜️🩵⚜️

Bucatele servite pe mesele domnitorilor români reflectă o istorie plină de influențe diverse, dar și o identitate gastronomică aparte. Multe dintre preparatele servite la curțile domnești au fost preluate și adaptate de bucătăria populară, devenind parte din patrimoniul culinar al României de astăzi.

De la mesele pline cu vânat și pâine coaptă la sofisticatele preparate orientale și europene, domnitorii români au lăsat în urmă nu doar o istorie politică, ci și una culinară demnă de descoperit și păstrată.

Să vă  fie spre știință🙏🏼

***

 Meniul preferat al lui Mihai Eminescu, recreat - a la 1885 - de un bucătar de la Grădina Vlahia (Snagov Sat).

Meniu. ”Chef Cătălin Ivanof este cel care a pus în practică, de 15 ianurie, – la un restaurant din Snagov Sat - ideea meniului junimist. Chiar dacă sloganul vremii era ”Mâncarea e fudulie, băutura temelie!”, preparatele sunt multe și diverse, semn că mâncarea nu era chiar …fudulie. Iar ingredientele sunt la îndemână și azi. La apertitiv, Eminescu și Creangă mâncau, exact ca în copliărie, alivenci, adică un fel cu mălai și brânză .Urmau apoi pârjoalele moldovenești, despre rețeta cărora care chef Ivanof spune că s-a păstrat foarte bine până azi, cu mici accente în funcție de bucătărie. “Unii pun în compoziție morcov ras, alții cartof. Au mărar și pătrunjel și eu le servesc și cu un sos pe bază de muștar, preparat de noi. Carne de vită și de porc, dar unii pun doar porc, alții doar vită”, a detaliat bucătarul.

Zeama de găină, acrită cu borș, cu tăiței de casă este următorul preparat preferat. Găina de curte, tăițeii preparați în casă. Borșul de vițel cu sfeclă, de asemenea, era în meniul restaurantelor ieșene pe care le frecventa poetul.

“Acest borș e de origine rusească, dar e delicios. Se prepară cu varză tăiată fin și cu sfeclă, o legume din păcate uitată azi de noi”, mai spune bucătarul. Ca fel principal, tochitura moldovenească este pe primul loc. Cuprinde carne de porc prăjită, amestecată cu chișcă, un fel de cârnat de casă cu orezsau cu hrișcă. Sarmalele coapte în bostan și fierte în vin sunt și ele în meniu, așa cum erau și pe vremea celor de la Junimea. “Tot de atunci am găsit rețeta de tocăniță de pui cu hrișcă. Hrișca este o cereală comună, care pe vremuri era la concurență cu grâul. A devenit apoi ceva mai puțin folosită în bucătării și a ajuns hrană pentru animale, pe vremuri o dădeau oamenii la porci. A revenit astăzi însă ca aliment bio, astfel că o găsim din nou frumos ambalată lângă alte delicatese”, spune chef Ivanof.

Din meniu nu lipsește desertul – poale-n brâu. Ca băuturi, țuică fiartă și vin fiert, vin roșu, vin rose. Potrivit istoricilor, Mihai Eminescu era – fără să fie un împătimit băutor – un client al cîrciumilor bune. Îi plăcea să mănânce și, mai apoi, să fumeze și să bea cafele. Și să cânte cu lăutarii. Istoricul Gheorghe Median spunea: „Eminescu avea o voce blândă, calină şi un zâmbet liniştitor, molipsitor. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur.

Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl rugau să le cânte”, a mai spu s Median.”