MESSALINA, CEA MAI DESFRÂNATĂ ÎMPĂRĂTEASĂ
La 16 martie în anul 37 e.n., după o domnie dintre cele mai agitate şi aproape octogenar, murea, în vila lui Lucullus de la Misenum, sumbrul împărat Tiberius (14—37). Succesorul său a fost un nepot, Caius Iulius Caesar, cunoscut în istorie sub numele de Caligula (37—41).
În anii de domnie ai lui Caius Caligula, surorile sale Drusilla, Livilla şi Agrippina, împreună cu bunica lor, Antonia Maior, s-au bucurat la palat de onoruri deosebite. Numele celor trei surori apăreau înscrise alături de cel al împăratului în anumite acte de stat, participau la diferite solemnităţi publice şi în formula oficială de jurămînt public ele se menţionau de asemenea alături de fratele lor. Suetonius presupune că dezechilibratul mintal, care a fost împăratul Caligula, avusese raporturi incestuoase cu toate surorile sale. Afecţiunea nebunului s-a concentrat mai ales asupra Drusillei şi s-ar fi ajuns la o uniune consanguină, dacă sora sa n-ar fi decedat subit, în anul 38 e.n.
Regimul de cruzime şi nebunie al lui Caligula s-a încheiat la 24 ianuarie 41, când acest degenerat cădea sub sabia lui Cassius Chaerea, tribun din garda pretoriană. Asasinatul lăsa tronul vacant, fără un candidat direct. Mulţi doreau restabilirea constituţiei republicane, iar senatul pierdu o întreagă zi în discuţii inutile.
O întâmplare comică descoperi însă pe noul împărat, într-un moment de mare panică şi zăpăceală, înfăţişată astfel de către Suetonius:
„Claudius se retrăsese într-o cameră izolată, numită Hermenum. Puţin după aceea, îngrozit de tulburarea produsă de asasinat, se strecură pe o terasă din apropiere şi se ascunse între perdelele uşii de la intrare. Astfel ascuns, un simplu soldat care trecea pe acolo, văzându-i picioarele şi dorind să ştie cine este, îl dezveli şi, recunoscându-l, îl salută ca împărat, în momentul când Claudius căzuse în genunchi de frică, înaintea soldatului. De aici îl duse şi la alţi soldaţi care nu ştiau ce hotărâre să ia şi deocamdată nu făceau altceva decât să se frământe. L-au pus într-o lectică şi, fiindcă sclavii fugiseră, l-au dus pe umerii lor cu schimbul, până în tabără, trist şi abătut, trezind compătimire în mulţime, ca un om nevinovat dus la moarte”.
Pretorienii luară iniţiativa înaintea Senatului şi, după ce primiră fiecare cîte 15 000 de sesterţi de la cel purtat pe umerii lor, îl proclamară împărat pe Claudius, care fu recunoscut apoi de Senat, popor şi armată. Noul ales se bucura de popularitate prin faptul că era fratele celebrului Germanicus, deci descendent şi el din familia lui Augustus.
Cine era Claudius?
Tacitus, Suetonius şi Dio Cassius ne-au lăsat destule descrieri în privinţa fizicului, intelectului şi caracterului acestui om, până atunci ţinut în umbră şi adesea batjocorit de toţi, la curtea predecesorilor săi. Mama sa spunea despre el că este „o arătare de om, pe care natura numai a început-o, fără a o termina” (Suetonius, Claudius). Apărea ridicol din cauza picioarelor strâmbe, a unui tremurat continuu al membrelor, fiind bâlbâit, uituc, adesea violent şi nestabil în hotărârile sale. Grotescul său dispărea însă în faţa erudiţiei şi a bunului-simţ, de care dădea dovadă în rezolvarea unor probleme importante de stat. Lipsit de voinţă, şi influenţabil, „subordonat liberţilor şi soţiilor sale, el nu se comporta ca un împărat, ci ca un subaltern. După interesele fiecăruia dintre aceştia sau după faptele şi capriciul lor, el acorda onoruri, făcea daruri armatei, graţia, pedepsea, adesea fără să ştie şi fără să fie informat” (Suetonius, Claudius). Astfel, domnia lui Claudius I (41—54) a însemnat o conducere şi o cârdăşie a soţiilor şi liberţilor săi din fruntea birourilor de stat.
Este totuşi meritul acestui împărat de a fi reorganizat administraţia centrală de stat, compusă dintr-un fel de „ministere”, conduse de liberţi, veritabilii conducători ai sistemului imperial de guvernământ. Şefii acestor servicii, concentrate în jurul cancelariei palatului, fuseseră recrutaţi dintre liberţii intelectuali, supuşi şi activi, foşti sclavi ai împăratului. Claudius a trecut în mâna lor şi politica externă. În cursul domniei sale s-au remarcat patru liberţi: Narcissus, Pallas, Polybius şi Callistus — parveniţi, intriganţi, lacomi, necistiţi şi aroganţi, detestaţi de Senat şi de aristocraţie. Polybius a fost amantul Messalinei, iar Pallas, al Agrippinei. Situaţia l-a determinat pe Tacitus să scrie că aceşti liberţi aveau putere de regi, dar mentalitate de robi. Devotaţi tronului, dispreţuitori faţă de rămăşiţele tradiţiilor republicane, ei au contribuit la întărirea monarhiei.
Femeile au ştiut să speculeze caracterul nestabil, lipsa de voinţă a lui Claudius. Logodit de două ori şi căsătorit de patru ori, el a rămas mereu un „nefericit în căsnicie”. Unele femei l-au părăsit, altele i-au fost necredincioase, pe altele le-a dus el la mormânt.
Cine era Messalina?
Valeria Messalina — celebra Messalină despre care s-au rostit atâtea sentinţe defavorabile, în antichitate şi azi — a fost cea de-a treia soţie a sa. Se născuse în jurul anului 25 e.n. ca fiică a lui Marcus Valerius Messalla şi a aristocratei Domitia Lepida, deci strănepoată a Octaviei, sora lui Augustus. Cu Claudius s-a căsătorit prin anii 39/40 e.n. Între cei doi soţi era o diferenţă de vîrstă de 30 ani! Împăratul împlinise 50 de ani, iar ea avea mai puţin de 20, în anul căsătoriei. În următorii doi ani, li s-au născut doi copii : Tiberius Claudius Germanicus, denumit mai apoi Britannicus, şi Octavia, viitoarea soţie a lui Nero. Aceste două naşteri i-au asigurat Messalinei o bună poziţie la palat, dar Claudius nu i-a acordat niciodată titlul de Augusta. Lacomă şi desfrânată, Messalina rămâne geniul nefast din prima parte a domniei împăratului.
Monetăriile din Roma nu au emis niciodată monede cu chipul ei. Gliptica a cinstit-o cu o serie de camee, unde este gravată cu obrazul plin, nasul uşor arcuit, un cap rotund şi acoperit cu păr bogat, despărţit în două de o cărare. Sculpturile în bronz şi marmură au redat pregnant caracterul ei, aşa cum a fost el descris de istoricii romani: senzualitate unită cu cruzime şi lăcomie. Tacitus, Suetonius, Juvenal, Plinus cel Bătrân, dar mai ales Dio Cassius ne-au transmis lungi liste, înşiruind ticăloşiile acestei femei anormale, care schimba amanţii fără prea multă alegere. Desigur, sunt şi multe relatări născocite de istorici, toate stranii şi tenebroase, dar ea se situează totuşi ca un element de dizolvare morală în sânul aristocraţiei romane:
„În acest timp — scrie Dio Cassius, Messalina trăia în desfrâu şi silea şi pe alte femei să-i urmeze exemplul spre destrăbălări. Multe dintre ele, forţate de ea, comiseră adultere în palat, în prezenţa şi sub ochii soţilor lor. Pe acestea ea le iubea, le proteja, le încărca cu daruri şi demnităţi. Dar pe cele care nu se asociau la asemenea fapte urâte, ea le ura şi le făcea să piară. Aceste comportări, atât de grave şi săvîrşite public, mult timp nu fură cunoscute de către Claudius. Messalina trimitea sclave să se culce cu împăratul, ca să-i sustragă atenţia de la faptele ei. Plătea tăcerea sau pedepsea pe cei ce voiau să-i denunţe desfrâul. Aşa procedase cu Iustus Catonius, prefectul pretoriului, a cărui ucidere preveni denunţurile pe care el le pregătise. Geloasă pe Iulia, fiica lui Drusus, fiul lui Tiberius şi soţie a lui Germanicus Nero, o ucise” etc.
Victime nevinovate
Numărul victimelor nevinovate ale Messalinei apare destul de mare, mai importante fiind: Valerius Asiaticus, Annius Vincianus, Furius Camillus Scribonianus, Cnaeus Pompeius Magnus şi libertul Polybius. Tot ea l-a exilat în insula Corsica pe filozoful Seneca, acuzat de complicitate antiimperială. Nenorocirea lui Valerius Asiaticus a fost proprietatea sa magnifică rămasă de la Lucullus, actualele grădini de pe colina Pincio din Roma, pe care Messalina le dorea în stăpânirea sa. Îl denunţă de complot în faţa lui Claudius. Acuzatul dându-şi seama că-i inutilă orice apărare îşi deschise vinele în baie. Pe cei urâţi de ea îi trimitea uşor la moarte, fără o culpabilitate dovedită şi fără drept de apărare; după cum ne spune Tacitus, Iulia, soţia fostului consul Marcus Vinicius, a primit otrava fiindcă refuzase să participe la destrăbălările tagmei Messalinei.
Victima unui vis
„Când liberţii şi Messalina voiau să omoare pe cineva — scrie Dio Cassius, înspăimântau pe împărat şi astfel obţineau permisiunea să facă tot ce doreau”.
Cu asemenea metode a fost ucis Caius Appius Silanus, nobil de seamă, căsătorit cu mama Messalinei şi foarte bun prieten al împăratului:
„Narcissus dându-şi seama că nu se poate aduce nicio vină lui Silanus, imagină un vis, în care ar fi văzut pe Claudius gâtuit de către acela. Veni dis-de-dimineaţă şi tremurând la Claudius, care era în pat, şi-i povesti visul. Messalina reluă povestirea şi o exageră. Aşa muri Silanus: victima unui vis” (Dio Cassius).
Armele Messalinei
Denunţul, tortura, martorii mincinoşi şi închisoarea erau armele de bază ale Messalinei. Se salvau desigur toţi amanţii ei, ca Sabinus, guvernator al Galliei. Întreaga Romă cunoştea viaţa depravată de la casa imperială, în afară de neghiobul de Claudius. Împăratul, în calitatea lui de cenzor, mustra poporul pentru dezmăţul din teatre, dar nu ştia ce face Messalina la palat.
Linguşitorii, imoralii şi cei ce dădeau bani găseau mare trecere pe lângă această degenerată. Suetonius (Vitellius) spune că un desfrânat ca tatăl viitorului împărat Vitellius (69 e.n.), ca să-şi facă drum spre bunăvoinţa lui Claudius, „…a cerut Messalinei, ca o mare favoare, … să o descalţe, şi, scoţându-i coturnul din piciorul drept, … l-a sărutat”.
Messalina avea repulsie faţă de problemele de seamă ale politicii interne şi externe. Acestea o interesau numai în măsura obţinerii unor profituri materiale personale, pe care le chibzuia cu ceata de liberţi ai palatului. Profitând de inocenţa ridicolului său soţ, ea instituise un fel de tarif pentru ocuparea funcţiilor civile şi militare, de la cele mai mici până la cele mai mari, vânzând chiar şi dreptul de cetăţenie.
Orgoliul ei de împărăteasă a fost satisfăcut numai după victoria armatelor lui Claudius din Britania (47 e.n.), când fiul său îşi schimbă numele în acela de Britannicus, iar ea primi dreptul acordat cândva numai împărătesei Livia de a folosi carul de lux ca mijloc de transport pe străzile Romei (cu care se şi mândri în triumful lui Claudius).
Adulteră, curtezană şi prostituată
Faptele nebuneşti ale Messalinei ne pun în faţa unui caz patologic, rar întâlnit în analele aristocraţiei romane, descompusă sub raport moral. Pentru satisfacerea unor simţuri bolnave, recurgea la cele mai diabolice mijloace de constrângere şi la aventuri josnice. Astfel a fost cazul frumosului dansator Mnester (Dio Cassius). Cum acesta refuzase graţiile Messalinei, ea a obţinut un decret semnat de împărat, ca recalcitrantul să fie la dispoziţia ei pentru diferite servicii la palat. În cele din urmă, poporul a protestat, nemaivăzându-l pe dansatorul favorit pe scenă.
Cu anul 48 e.n., năzdrăvăniile Messalinei se încheiau prin acţiunea hotărîtă a liberţilor din jurul împăratului, temători de a nu avea şi ei soarta colegului lor, Polybius, ucis de ea.
— „Messalina — scrie Dio Cassius — pentru care nu era suficient faptul de a fi adulteră, curtezană şi prostituată la palat, şi prostituând şi alte femei nobile — dorea şi mai mult, după cum spune proverbul: să aibă mai mulţi soţi”.
Cum s-a prăbuşit Messalina
În treisprezece capitole, Tacitus (Analele) ne înfăţişează, cu multă risipă de detalii, cum s-a prăbuşit Messalina, din cauza unei „dragoste proaspete şi vecină cu nebunia”. Ea se îndrăgosti prosteşte de tânărul patrician Caius Silius, pe care-l sili să-şi părăsească soţia ca să se căsătorească cu ea. Messalina venea la el acasă „nu pe furiş, ci cu un numeros alai”, îi dăruia avutul palatului (sclavi, mobilă etc.) şi multe onoruri. Prin influenţa sa, Silius a fost designat consul pentru anul viitor (49 e.n.).
Dar ambiţiosul aristocrat văzând că „împărăteasa” se ţinea de el scai, pas cu pas îşi propuse ceva mai mult: să ajungă împărat, căsătorindu-se cu Messalina şi recunoscând ca moştenitor pe Britannicus. După unele ezitări, ea consimţi să facă acest pas necugetat. Aşteptară un moment prielnic ce se ivi prin plecarea pentru un timp îndelungat, la Ostia, a împăratului. Ea nu-l însoţi, sub motiv că-i bolnavă. În absenţa bărbatului legitim, Messalina se căsători cu Silius, folosindu-se de separarea unilaterală, acordată de dreptul roman, act pe care Tacitus îl califică din „domeniul basmelor”, dar real.
De data aceasta, Messalina depăşise orice măsură. Primii care s-au alarmat de scandalul acestei conspiraţii politice au fost liberţii — şefi de birouri. Se cutremurau de slăbiciunea şi mărginirea minţii împăratului, a cărui cădere aducea şi pe a lor. Dintre ei, cel mai periclitat se găsea Narcissus, în acel moment urât de Messalina. El a fost cel care a luat iniţiativa dezvăluirii complotului, în faţa împăratului. Puternicul libert cumpără pe Calpurnia şi pe Cleopatra, concubine ale lui Claudius „şi le înduplecă să dezvăluie taina unui bărbat recunoscut prin uitucenia şi lipsa lui de judecată sau, ca să spun pe greceşte, prin ramolismentul şi tâmpenia sa” — scrie Suetonius (Claudius).
Înspăimântat de pericolul ce-l ameninţa, Claudius chemă imediat pe Narcissus, de la care „află cu de-amănuntul despre cele ce se petreceau de mulţi ani în casa sa”. Libertul îl avertiză, că, „dacă nu ia lucrurile în pripă, bărbatul Messalinei pune mâna pe Roma”. Narcissus primi pentru o zi puteri depline ca să ia măsuri drastice.
Narcissus acţiona cu repeziciune şi fără milă, în ziua ce i se hărăzise să ţină în mâna sa destinele împăratului (pe care-l însoţi în trăsură până la Roma). Zadarnic încercă infidela împărăteasă să-l întâmpine în drum pe Claudius, într-o căruţă. Gărzile o îndepărtară, din ordinul lui Narcissus. Această femeie seducătoare, folosindu-se de slăbiciunea împăratului şi de calitatea sa de mamă, l-ar fi înduplecat pe fricosul care se tânguia în trăsură lângă cerberul de libert.
Cu ajutorul cohortelor pretoriene, Narcissus organiză o represiune sângeroasă împotriva amanţilor şi complicilor Messalinei. Sunt daţi rând pe rând pe mîna călăului: Caius Silius, histrionul Mnester, Vettius Valens, Titius Proculus, Sulpicius Rufus şi mulţi alţii, dintre cei ce constituiau cortegiul bachic al desfrânatei.
Rămasă singură, Messalina s-a refugiat în grădinile lui Lucullus, unde îşi pregătea apărarea ce trebuia s-o susţină în faţa împăratului. „Şi dacă Narcissus n-ar fi grăbit uciderea ei, moartea şi-ar fi îndreptat paşii către acuzator”.
După ce fusese lichidat Silius, gurmandul împărat se aşezase la un ospăţ prelungit cu un vin ce-i încinse dorul după adulteră. El porunci, ca a doua zi „nenorocita” să i se înfăţişeze, spre a se disculpa. Narcissus cunoştea destul de bine lipsa de fermitate a lui Claudius, uşor de sucit prin argumentele diabolice ale unei femei frumoase.
Uciderea Messalinei
„La auzul acestei porunci, simţind că mânia lui Claudius se potoleşte, că dragostea pentru Messalina îi revine şi că, dacă lucrurile se tărăgănesc, trebuie să se teamă de noaptea care vine şi de amintirea patului conjugal, Narcissus iese ca o furtună şi aduce la cunoştinţa centurionilor şi tribunului de gardă să ducă la îndeplinire uciderea Messalinei căci aşa este porunca împăratului”.
Un libert, însoţit de tribunul de gardă, porneşte de îndată să execute ordinul, găsind-o pe Messalina trântită pe pat lângă mama sa. Cuprinsă de furie, văzându-i pe călăi, acea femeie cu sufletul stors de plăceri josnice şi lipsit cu totul de simţul onoarei, începu să se vaicăre şi să verse şiroaie de lacrimi. Libertul o acoperi cu „o ploaie de cuvinte jignitoare, aşa cum ştiu sclavii să o facă”. Se spune că: „Messalina, dându-şi seama atunci pentru întâia dată de adâncul nenorocirii sale, luă un pumnal, pe care, cu mîna tremurîndă, îl apropie fără rost când de gât, când de piept, până când tribunul o străpunse cu o lovitură de sabie. Trupul i-a fost lăsat mamei sale” (Tacitus, Anale)
În timp ce Messalina îşi dădea sufletul, Claudius continua ospăţul, nu se tulbură şi nici nu cercetă cum murise împărăteasa, de îndată ce i se aduse vestea. Îşi umplu cupa „cu vinul aducător de uitare a necazurilor şi nu dădu semne de ură, de bucurie, de mânie, de tristeţe, într-un cuvânt de nici un simţământ omenesc…” (Tacitus). Senatul îl ajută să o dea repede uitării pe adulteră, ordonând ca „numele şi chipurile ei să fie îndepărtate” de peste tot. Narcissus a beneficiat pe merit de multe onoruri.
Suetonius a înregistrat o serie de amănunte, din care se vede slăbiciunea de minte a lui Claudius. Se spune că el ar fi semnat actul de dotă al Messalinei pentru căsătoria cu Silius, fără să-şi dea seama. Marea sa poftă de mâncare şi băutură îl aruncau într-un fel de inconştienţă mintală. „După ce a omorât-o pe Messalina, — scrie Suetonius (Claudius), se aşeză la masă şi întrebă de ce nu vine împărăteasa. Pe mulţi dintre cei condamnaţi la moarte îi chema a doua zi, fie la masă, fie să joace zaruri cu el şi, crezând că ei întîrzie, le reproşa prin curier că sunt nişte somnoroşi”.
Claudius nu putea trăi fără împărăteasă! Liberţii săi se transformară în peţitori şi fiecare-i prezentă câte o candidată. A învins faimoasa Agrippina, a doua femeie nefastă şi ultima din nefericita sa viaţă conjugală.
sursa:
D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.245-252
