$$$

 ASASINAREA LUI RASPUTIN

Asasinarea lui Rasputin - începutul sfârșitului unei lumi.Spion, taumaturg sau escroc, țăranul siberian a ajuns la vârful puterii țariste care-și trăia ultimele clipe.

Puține personalități în istorie sunt cele despre care putem spune că au jucat un rol de mentor, un rol de influență atât de mare asupra unui regim ca Rasputin. Moartea sa violentă a dus indirect la dispariția acelui regim. Indiferent de epocă, istoricii au avut de ales în a eticheta drept taumaturg sau escroc, șarlatan un anumit personaj. Indiferent că vorbim de Zalmoxis, de care Herodot spunea că a fost sclavul lui Pitagora, deși personal, el nu credea asta, ori de Ioana d Arc, Nostradamus sau Rasputin, părerile vor fi mereu împărțite.

Rasputin - țăranul incult rus, plecat pe drumuri inițiatice

Grigori Efimovici, un țăran din sudul Rusiei Europene se naște la 21 ianuarie 1869, la Pokrovskoe, sătuc din districtul Uralilor. La vremea aceea, cultura mujicului rus însemna cel mult capacitatea de a citi Biblia sau Psalmii. Așa se face că viitorul Rasputin alege să fie călugăr. Evident, nu din considerente de autodepășire, pur și simplu fiindcă un călugăr mânca mai bine decât un țăran. De mic copil, a avut abilități mistice. Ochii săi albaștri aveau ceva care predispunea la hipnoză, la vrăjitorie.

Rasputin ajunge în călătoriile sale în zona Himalayei, a Tibetului, unde află despre plante de leac. Află despre antidoturi naturale la otrăvire. Își exersează abilitățile de a întrezări viitorul. Rusia finalului de secol XIX este zguduită de mișcarea narodnicistă. Avusese asasinarea țarului Alexandru. Asasinii fuseseră anarhiști, socialiști. Este perioada în care lumea, de la vlădică, la opincă ajunsese să creadă în orice. Rasputin este călugăr, dar la un moment dat, se căsătorește, are copii și chiar amantă, în epoca lui de glorie.

Îi displace homosexualitatea, crezul lui sunt femeile pe care le vrea goale de orice, de haine, de bijuterii. Ușor, ușor, în plasa sa, pe care o țese ca un păianjen al Iadului, va cădea însăși Țarina Alexandra Feodorovna, soția Țarului Nicolae al II-lea, ultimul țar al Rusiei.

Rasputin - taumaturgul imperial, ademenitorul de femei cu blazon și trădătorul fără scrupule

Rasputin se decide la un moment dat, auzind de hemofilie, boala incurabilă a Țareviciului Aleksei, moștenitorul lui Nicolae II Romanov, Țarul Rusiei, să se facă util la Petersburg. Deja renumele lui de vizionar, de taumaturg făcuse carieră. Anna Virubova, camerista Țarinei îi devine amantă oficială. O instruiește să îi dea micului Aleksei leacuri tibetane care îi atenuau crizele de hemofilie sau, din contră, i le accentuau.

Începe Primul Război Mondial, cu Rusia parte a Antantei. Germania și-ar fi dorit să scape de Rusia, nu pentru că era deranjată de luptele cu austro-ungarii din Carpați ci, pentru că fără Rusia, Berlinul considera că Antanta va dispărea. O țintă a spionajului imperial erau comuniștii bolșevici (social-democrații ruși se separaseră în 1903, iar Lenin, bolșevic era în Occident în anii războiului) dar și Rasputin. Era atât de ndispensabil la curte, încât, un ordin de la el echivala cu cel al țarului.

E considerat asasin moral

Rasputin este considerat asasinul moral al prințesei Ivanitzki pe care soțul ei o împușcă pentru imoralitate. Spionajul german o trimite pe Cecilia Werner cu 5 milioane mărci la Rasputin. Rasputin primește fotocopii ale scrisorilor unui amant decedat al Țarinei, un general. Biata Țarină rămâne uluită în timpul ședințelor de spiritism când Rasputin spune pe dinafară fragmente din corespondența foștilor amorezi.

Rasputin reușește să determine intrarea României în război contra Austro-Ungariei. Asta prin faptul că denaturează informațiile secrete rusești despre Bulgaria, care ajung la București. Intrată în război, în august, România e scoasă din luptă la început de decembrie și redusă teritorial la Moldova.

Totuși, nu doar Marele Duce Nicolae nu se înelege cu Rasputin pe care îl bănuiește că trimite trenuri cu muniții în Siberia, în loc de linia Carpaților, dând vina pe sabotorii socialiști și bolșevici, ci și prințul Felix Iusupov.

Ademenit și asasinat

Țarul Nicolae avea ca amantă o balerină, Korally. Balerina era prietena prințului Iusupov care are dorința de a-l elimina pe Rasputin de care e convins că va demola țarismul. Chiar acceptă ca pe 30 decembrie 1916, seara, să vină la castelul lui, unde Rasputin urma să petreacă special pentru a o cunoaște, Complotiștii otrăvesc vinul, dulciurile după care Rasputin era înebunit. Rasputin purta zale de sârmă pe sub rasa călugărească fiindcă se mai încercase asasinarea sa. Un câine moare instantaneu după ce consumă din cina lui Rasputin. Petrecerea înaintează, Rasputin are leacurile la el și realizează că e otrăvit. La un moment dat, este împușcat și leșină. Complotiștii cred că au scăpat de el, așteaptă cioclii, numai că se pomenesc cu el sângerând și spunând că îi va reclama Țarinei. Complotiștii se pierd cu firea, cred că Rasputin chiar e semi-zeu. El pleacă spre ieșire, iese în curtea Palatului, dar Iusupov ia buzduganul său moștenire de familie și îl ucide fără milă. Craniul, mandibula sunt sfărâmate, creierul lui Rasputin e împrăștiat. Cioclii sparg gheața pe Neva și îl aruncă acolo.

În dimineața următoare, pescarii la copcă îl găsesc. Țarina în delir, ordonă și Nicolae II nu poate spune nu, ca Rasputin să odihnească la Țarskoe Selo. În februarie începe Revoluția, în martie. Țarul abdică și ajunge în Siberia. În octombrie, Palatul de iarnă e ocupat de Lenin care venise cu bani nemțești să pornească o contrarevoluție care să scoată Rusia din război. Mormântul lui Rasputin este jefuit, iar corpul supus arderii și batjocurii publice.

În vara lui 1918, la Ekaterinbrug. Țarul, familia sa, adică moștenitorul, fiicele și soția sunt executați din ordinul lui Lenin. Documentele referitoare la Rasputin sunt încă parțial clasificate de către fostul KGB și Arhivele istorice din Federația Rusă.

$$$

 CINE A FOST IANCU DE HUNEDOARA ?

Iancu de Hunedoara sau Ioan de Hunedoara a rămas în istorie ca fiind românul care a reuşit să câştige, în vremuri de mare restrişte, atât respectul celor de-un sânge cu el, cât şi pe cel al maghiarilor şi nu numai.

Prea multe lucruri despre copilăria şi adolescenţa celui ce avea să fie cunoscut drept Iancu de Hunedoara nu se ştiu, cu excepţia faptului că s-ar fi născut în 1407, într-o familie ce avea să fie înnobilată peste doi de regele Sigismund al Ungariei. În vreme ce unii istorici spun că acesta s-ar fi născut undeva în zona Severinului, alţii spun că Iancu a fost transilvănean get-beget.

Se pare că nu i-a plăcut cartea în mod special, dar avea o înclinaţie naturală spre tehnicile militare, pe care şi le însuşeşte şi desăvârşeşte în solda unor nobili importanţi ai vremurilor respective, de origine sârbă şi italiană. În anul 1435, Iancu revine în ţară, în acelaşi an el primind din partea regelui Sigismund al Ungariei, alături de fratele său - Ioan, oraşul şi districtul Comiat din zona Banatului drept chezăşie pentru suma de 1.500 florini de aur pe care o dăduse cu împrumut tezaurului regatului. În 1438 ajunge chiar ban al Severinului şi, apoi, de aici, o serie de împrejurări l-au adus în postura de a avansa extrem de rapid pe scara socială, într-un timp record pentru acele vremuri.

”S-a spus despre Iancu de Hunedoara că ar fi fost ungur la origine. Eu, unul, mă îndoiesc, deoarece există mult mai multe documente istorice ce atestă orginea sa română decât cea maghiară. Personal, deşi am auzit varianta potrivit căreia el s-ar fi născut în zona Severinului, eu cred că Iancu s-a născut undeva mult mai în centrul Transilvaniei. Este unul dintre cei mai mari români, care a reuşit nu doar să se opună celei mai puternice armate a timpului în care a trăit - mă refer la Imperiul Otoman -, dar chiar a şi repurtat victorii extrem de importante asupra lor, victorii ce au rămas şi vor rămâne nu doar în istoria ţării noastre sau a Ungariei de azi, dar chiar şi a Europei însăşi. Fără intervenţiile inspirate ale lui Iancu, Europa ar fi avut astăzi o altă faţă”, este de părere Ion Ivaşcu, profesor de istorie în Slatina.

Iancu a fost un înverşunat şi constant oponent al turcilor. Cuvântul său era sfânt, iar cei care ajungeau să-l cunoască aveau numai cuvinte de laudă la adresa românului. În plus, era şi un om onest şi devotat familiei: a fost căsătorit o singură dată şi a avut doi copii, dintre care Matei Corvin, fiul cel mic, îi va urma la cârma Transilvaniei. Iancu de Hunedoara se evidenţiază prin curaj şi decizii foarte inspirate în luptă în numeroase lupte contra Imperiului Otoman, cum ar fi cele pentru protejarea cetăţilor Severinului, Orşovei, Semedria, Mehadia etc.

Drept răsplată, el ajunge să-şi lărgească averea şi terenurile, devenind chiar unul dintre cei mai bogaţi nobili ai Europei timpului său. În anul 1441 ajunge voievod al Transilvaniei graţie încă o dată inspiraţiei sale excepţionale după ce a decis să îl sprijine la tronul regatului Ungariei pe Vladislav I. Moartea prematură a acestuia din urmă în 1444 îl pune pe Ioan de Hunedoara în postura de tutore al lui Ladislau, copilul minor al celui pe care îl ajutase să ajungă pe tronul Ungariei. Numirea în această funcţie are loc în 1446, când, totodată, românul este numit şi regent al regatului Ungariei, unul dintre cele mai puternice şi mai întinse regate central-europene din Evul Mediu.

”Iancu a dovedit un curaj incredibil care i-a uimit pe toţi atunci când a decis să iniţieze de unul singur, fără ajutorul altora, o campanie împotriva duşmanului cu semilună, adică turcii. Este vorba despre ceea ce a rămas în istorie sub numele de <Campania cea Lungă>, derulată între anii 1443-1444, în timpul căreia oastea condusă de român a reuşit să cucerească numeroase oraşe importante ale vremii, printre care şi Sofia. Succesele lui Iancu, care a condus oastea maghiară, au băgat atât de mult frica în turci încât aceştia au făcut ceva ce nu mai făcuseră până atunci cu alte popoare, şi anume au propus creştinilor o pace pe 10 ani cunoscută ca Pacea de la Seghedin. Din nefericire, acest armistiţiu nu a fost unul de durată, fiind încălcat tocmai de către maghiari, adică de către regele Ladislau I, care a început o nouă cruciadă contra turcilor având promisiuni de ajutor din partea Papei de la Roma. Dar cruciaţii au fost rapid învinşi în urma bătăliei de la Varna, înfrângere cauzată în mare parte de faptul că sfaturile lui Iancu nu au fost ascultate de către regele Ungariei care, dealtfel, şi-a pierdut viaţa în timpul luptelor”, afirmă profesorul Ivaşcu.

După ce este numit regent al Ungariei, la 5 iunie 1446, Iancu primeşte în anul 1448 şi titlul de Prinţ (”princeps”) de la Papa Nicolae al V-lea şi continuă luptele contra otomanilor, dar este învins la Kosovo în acelaşi an din cauza trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei, şi a lui Gheorghe Brankovic, vechiul său rival, care îi va intercepta ajutoarele din Albania conduse de Skandenberg. Iancu ajunge chiar prizonier şi întemniţat în beciurile fortăreţei Smederevo, de unde e răscumpărat ulterior de aliaţi. Nu peste mult timp, românul îşi va lua revanşa în faţa lui Brankovic. În 1450, Iancu e nevoit să renunţe la titlul şi funcţia de regent al Ungariei. Turnura pe care o iau evenimentele îl vor readuce însă pe român din nou în prim-plan, stârnind încă o dată teama, admiraţia şi respectul celorlalţi, duşmani şi aliaţi deopotrivă.

”Iancu de Hunedoara a rămas în istorie prin modul cum a condus luptele de apărare a Belgradului (iulie 1456, n.r.), oraş ce aparţinea, în acele vremuri, de regatul Ungariei. Contextul situaţiei la acel moment ne arată că cetatea Constantinopol (Istambul, mai târziu) se afla de doar trei ani în posesia turcilor conduşi de Mahomed al II-lea, care o obţinuseră în iunie 1453 după un asediu continuu de două luni. Mahomed a decis că era momentul să se extindă spre Europa Centrală, dar, pentru aceasta, trebuie cucerit Belgradul. Iancu, voievod al Transilvaniei, a primit misiunea de la regele Ungariei să plece şi să apere cetatea ce aparţinea de regatul maghiar. Când a ajuns aici, românul nostru a constatat că întreaga nobilime părăsise oraşul de frica turcilor, astfel că Iancu s-a trezit singur contra turcilor, doar cu armata sa de oşteni şi câteva grupuri de mercenari. În ciuda diferenţei uriaşe de forţe armate (30.000 ostaşi ai lui Iancu vs. 200.000 turci), Iancu nu doar că a reuşit să apere cetatea Belgradului, dar le-a admininistrat otomanilor o înfrângere ruşinoasă de-a lungul celor două săptămâni de lupte (4-23 iulie 1456), evenimentul fiind menţionat acum ca cea mai mare victorie a creştinătăţii contra turcilor”, spune profesorul de istorie Ion Ivaşcu.

Drept omagiu, Papa Calixt al III-lea va cataloga victoria obţinută de Iancu de Hunedoara ca fiind ”cel mai fericit moment al vieţii sale” şi a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase în fiecare amiază, ca o chemare zilnică a credincioşilor la rugă pentru apărarea oraşului. Se spune că acesta este momentul de când datează şi azi practica trasului clopotelor de amiază – în onoarea sărbătoririi internaţionale a victoriei creştinătăţii în bătălia de la Belgrad asupra oastei otomane a sultanului Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Cu acelaşi prilej, Papa Calixt al III-lea l-a numit pe Iancu de Hunedoara ”atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos”.

Din păcate, luptele de la Belgrad vor fi şi ultimele pentru român. Se îmbolnăveşte subit de ciumă, ”boala Evului Mediu”, şi moare la 11 august 1456 în tabăra de la Zemun. Moartea sa l-a întristat până şi pe cel mai mare duşman al său, sultanul Mahomed al II-lea, despre care documentele istorice ale vremii spun că, în ziua în care a aflat de moartea românului, i-a adus omagiul său spunând: ”Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui m-am întristat pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”.

”Iancu sau Ioan de Hunedoara este unul dintre cele mai reprezentative nume ale istoriei, şi, când spun istorie, nu mă refer doar la istoria noastră. Ca să vă daţi seama de cât de important a fost românul nostru trebuie menţionat că, numai în cazul luptelor de la Belgrad pe care el le-a condus, la graniţa de sud-est a regatului maghiar a fost ulterior o pace relativă timp de nu mai puţin de 70 de ani şi totul graţie deciziilor sale pertinente pentru fiecare moment al luptelor de apărare a oraşului”, afirmă profesorul Ivaşcu.

Iancu este înmormântat în incinta Catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia, alături de fratele său. Pe piatra sa funerară stă înscris ”S-a stins lumina lumii”.

$$$

 MARIA VOICHIȚA, DE LA PRIZONIERĂ LA DOAMNĂ A MOLDOVEI

Persoana care a avut cea mai mare influenţă asupra voievodului Ştefan cel Mare a fost ultima sa soţie, Maria Voichiţa, mai tânără decât domnitorul cu 25 de ani şi cea care a reuşit să devină, de la prizonieră, amantă şi mai apoi doamna Moldovei.

Intrigile amoroase şi ascensiunile spectaculoase ale femeilor care împărţeau aşternuturile cu marii suverani erau la modă în secolul al XV lea, în vestul Europei. 

Patriarhatul cu voievozi bisericoşi şi care păreau să respecte regulile pudorii şi ale unei bunecuvinţe aproape monahale nu a fost ferit de aceste gen de intrigi. Şi în Principatele Române, amantlâcurile şi iubirile pătimaşe erau prezente, iar ascensiunea şi câştigarea puterii se puteau realiza trecând şi prin iatacurile marilor voievozi moldoveni sau valahi. 

Un bun exemplu este cel al iubirii pătimaşe dintre Ştefan cel Mare şi Maria Voichiţa, aproape o adolescentă când a intrat în graţiile voievodului. Ea este cea care care l-ar fi „cuminţit” pe fustangiul domnitor moldovean, dar şi cea pe care a iubit-o fără oprelişti chiar şi în timp ce era căsătorit cu o prinţesă bizantină. Asupra relaţiei dintre Ştefan şi Maria Voichiţa planează şi acum controverse şi mistere.

Frumoasa copilă de domn ostatică la Suceava

Maria Voichiţa a fost singurul copil al voievodului muntean Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Ţepeş cu Maria Despina. S-a născut cel mai probabil în 1457 la Târgovişte. Radu cel Frumos, tatăl acesteia, a fost un aliat fidel al turcilor, fiind preferatul lui Mahomed al II-lea. Radu a fost în permanenţă în rivalitate cu fratele său Vlad, detronându-l cu intervenţia turcilor. 

Radu cel Frumos a intrat în conflict cu Ştefan cel Mare, voievodul Moldovei, care dorea un alt voievod, unul care să nu fie închinat turcilor. Voievodul agreat de Ştefan era Laiotă Basarab, tot din neamul Basarabilor ca şi Radu cel Frumos. În al doilea război cu Ştefan, Radu cel Frumos este alungat, iar familia sa cade prizonieră în mâinile domnitorului moldovean. Mai precis acest eveniment are loc la 24 noiembrie 1473, în urma unui raid asupra Târgoviştei. Maria Voichiţa şi doamna Despina ajung prizoniere ale lui Ştefan cel Mare. 

”La 24 ale aceleiaşi luni, miercuri, a luat Ştefan voievod cetatea şi a intrat în ea. Şi a luat şi pe doamna Radului voievod şi pe fiica lui, care-i era singura născută, şi toate comorile lui şi toate veşmintele lui şi toate steagurile lui”, se arată şi în Letopiseţul anonim al Moldovei. La aceea dată Maria Voichiţa avea 16 ani şi era de o frumuseţe răpitoare. 

”Maria Voichiţa pare a fi moştenit frumuseţea tatălui ei Radu, supranumit cel Frumos”, preciza şi Constantin Gane în ”Trecute vieţi de doamne şi domniţe”. Ştefan cel Mare, cel care o luase prizonieră, era un bărbat de 40 de ani, căsătorit cu principesa bizantină Maria Commnena, zisă de Mangop după posesiunile sale.

Amanta se iubea cu voievodul sub privirile nevestei

Maria Voichiţa a fost adusă la Suceava, unde culmea a fost dată în grija doamnei ţării Maria de Mangop. Cu aceasta din urmă Ştefan cel Mare se căsătorise pe 24 septembrie 1472 la Suceava, adică cu un an înaintea raidului din Ţara Românească. Frumuseţea domniţei din Muntenia a stricat însă căsătoria voievodului. 

Ştefan s-a îndrăgostit nebuneşte de copila adusă ca prizonieră. Mai mult decât atât, Maria Voichiţa îl încurajează, după cum arată Xenopol, făcând ochi dulci voievodului, chair dacă îl ştia căsătorit şi în condiţiile în care doamna ţării îi purta de grijă. ”Aici se vede că farmecul fiicei lui Radu prinse în laţ simţirile lui Ştefan care începu a umbla după ea”, scria A.D. Xenopol în ”Istoria Românilor din Dacia Traiană”, volumul II. 

Totodată se vede că munteanca dorea să devină doamnă a ţării în locul Marie de Mangop, fiind descrisă de Xenopol ca ”mândră” şi dornică să dispute Mariei de Mangop, tronul şi inima lui Ştefan cel Mare. Aprins de această dragoste, Ştefan se iubeşte fără perdea cu tânăra lui amantă şi de faţă cu toată lumea, renegându-şi propria soţie. Mai mult decât atât, se presupune că a existat o luptă surdă între cele două rivale. ”Fiind încă şi prinsă o luă de concubină şi alipindu-se tot mai mult de ea, se desfăcea de legiuita lui soţie.[...] Pasiunile pe atunci erau mai; inima stăpânea totul şi cugetarea asculta de ea”, spunea Xenopol.

Soţia umilită moare de necaz, amanta triumfă

Povestea amoroasă făţişă dintre Ştefan al Moldovei şi Maria Voichiţa continuă pe parcursul a încă patru ani. Domnul Moldovei nu dorea să renunţe oficial nici la Maria de Mangop, având în vedere posesiunile acesteia din Crimeea. După 1475 însă Caffa împreună cu Mangopul au fost cucerite de turci. Aicea punctul de vedere al istoricilor este diferit. Unii printre care şi A.D. Xenopol, spun că Ştefan, nemaivând niciun motiv să mai stea cu Maria de Mangop, divorţează şi se căsătoreşte cu amanta triumfătoare. 

”Ştefan cel Mare nemaivând niciun interes în a păstra ca soţie pe moştenitoarea acelei domnii pierdute, se desparte de odrasla Comnenilor, şi duce la altar pe cealaltă Marie sau Voichiţa fata lui Radu Vodă”, spunea istoricul. De cealaltă parte istorici printre care şi Nicolae Iorga precizează că Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria Voichiţa abia în 1478, la un an după moartea Mariei de Mangop. Concluzia este una singură, tânăra doamnă bizantină se stinge de supărare şi umilinţă, lăsând locul şi mai tinerei doamne. Maria de Mangop moare în 1477, abandonată şi umilită la curtea Moldovei. 

”Şi rivalitatea dintre două femei, între doamna şi viitoarea doamnă, durerea de a-şi vedea dragostea stingherită, de-a se vedea părăsită când tocmai avea mai mare nevoie de sprijin, acestea au dus desigur în mormânt pe tânăra domniţă de neam împărătesc”, preciza Constantin Gane. Totodată asupra morţii Mariei de Mangop planează încă misterul. Cert este că, în vara lui 1478, Ştefan cel Mare se căsătoreşte cu Maria Voichiţa. Domniţa munteacă avea 21 de ani, în timp ce voievodul moldovean avea 45 de ani. 

Femeia care l-a ”cuminţit” pe Ştefan cel Mare

Faima de fustangiu a voievodului era legendară. Cu Maria Voichiţa, se spune că domnitorul Moldovei s-a liniştit, cel puţin din acest punct de vedere. De altfel, ctitoriile sale arată iubirea ce o purta soţiei sale. Cu Maria Voichiţa, ctitoreşte numeroase biserici şi mănăstiri printre care: Milişăuţi, Pătrăuţi,Voroneţ, Sfântul Ilie de la Suceava sau Dorohoi. 

La Dorohoi, Ştefan cel Mare îi face un cadou Mariei Voichiţa: comandă meşterilor o frescă din care face parte şi soţia sa, în stilul ”Primăverii” lui Boticelli. Totodată biserica de la Pătrăuţi îi este dăruită Mariei Voichiţa cu ocazia împlinirii vârstei de 30 de ani. Şi domniţa munteancă i-a fost credincioasă, dăruindu-i un fiu, pe Bogdan-Vlad, cel care va urma la tron lui Ştefan cel Mare, dar şi două fete, pe Ana şi Maria. 

Totodată, Maria Voichiţa i-a fost alături voievodului până la moarte, priveghindu-l în permanenţă în timpul bolii. După moartea voievodului, la 2 iulie 1504, Maria Voichiţa mai trăieşte până în 1511.

***

 CĂTEVA LUCRURI DESPRE MARCO POLO

Marco Polo a fost unul dintre cei mai faimoși exploratori din toate timpurile. În 1271, acesta a pornit într-o călătorie spre Asia, împreună cu tatăl și unchiul său. O călătorie care a devenit ulterior o sursă de inspirație pentru nenumărați exploratori. În episodul de astăzi, vă voi prezenta 10 lucruri pe care probabil nu le știați despre el.

1.Marco Polo și-a întâlnit tatăl la vârsta de 15 ani

Anul 1254 a fost important în viața lui Marco Polo din două motive. În primul rând, a fost anul în care s-a născut. În al doilea rând, a fost anul în care tatăl lui, pe nume Niccolo, și unchiul lui, Maffeo, au plecat din Veneția spre Asia. Tatăl lui Marco a fost plecat atât de mult timp, încât Marco avea cincisprezece ani când și-a văzut pentru prima dată tatăl! La scurt timp după nașterea lui Marco, mama lui a murit, iar el a fost trimis să fie crescut de rude. În copilărie n-a petrecut prea mult timp la școală. În schimb, familia lui l-a învățat lucrurile de care avea nevoie ca să devină negustor.

2. Marco Polo nu a fost primul european în China

Mulți cred că Marco Polo a fost primul european care a ajuns în China, dar această percepție este greșită. Cu mult înainte de expedițiile lui, au existat alți misionari și negustori europeni care au pășit pe teritoriul vast al imperiului mongol. Un exemplu important este Giovanni da Pian del Carpine, un călugăr franciscan care a călătorit la curtea lui Güyük Khan, bunicul lui Kublai Khan, în 1245, cu aproape 30 de ani înainte de călătoriile lui Marco Polo. Atunci, de ce Marco Polo este atât de faimos? Ei bine, asta ne duce la următorul punct…

3. Marco Polo nu și-a scris singur povestea

Ai auzit vreodată de cineva care să-și dicteze o întreagă carte în închisoare? Ei bine, Marco Polo a făcut exact asta! În timpul unei bătălii navale între Veneția și Genova, Marco a fost capturat și închis. Acolo, și-a întâlnit colegul de celulă, Rustichello da Pisa, un scriitor de romane cavalerești. Rustichello i-a ascultat povestirile cu atenție și le-a transformat într-o carte care a devenit rapid celebră: Il Milione. Acest detaliu ridică o întrebare importantă: cât din povestea lui Marco Polo este adevărată și cât este poate exagerată de Rustichello pentru a crea un efect dramatic?

4. Controversa asupra autenticității relatărilor lui Marco Polo

În următoarele secole, Il Milione a devenit una dintre cele mai importante surse despre Asia medievală. Cu toate acestea, multe dintre relatările lui Marco Polo au fost puse sub semnul întrebării. A văzut el cu adevărat toate lucrurile pe care le-a descris? Unele detalii din carte par prea fantastice pentru a fi reale, în timp ce altele au fost confirmate de istoricii moderni. De exemplu, Marco nu menționează Marele Zid Chinezesc, un monument iconic, ceea ce a alimentat speculațiile că ar fi exagerat sau chiar inventat o parte din călătoriile sale. Acest lucru face povestea lui Marco Polo cu atât mai fascinantă: chiar și astăzi, istoricii și cercetătorii încearcă să descifreze adevărul din spatele legendei.

5. Influența lui Marco Polo asupra descoperirilor geografice ulterioare

Poate că te întrebi: dacă există atât de multe îndoieli, de ce este Marco Polo atât de important? Ei bine, influența sa asupra lumii este incontestabilă. Cartea sa a stârnit un val de curiozitate în Europa despre Asia. Cristofor Columb, unul dintre cei mai mari exploratori ai istoriei, a fost profund inspirat de Marco Polo. Se spune că în timpul călătoriei sale spre Lumea Nouă, Columb a purtat cu el un exemplar al Il Milione, iar pe marginea paginilor sunt scrise propriile sale comentarii. Fără povestea lui Marco Polo, poate că spiritul de explorare care a definit Renașterea nu ar fi fost la fel de puternic.”

6. Perioada lui Marco Polo în slujba Curții lui Kublai Khan

Un alt lucru mai puțin cunoscut despre Marco Polo este cât de important a devenit pentru Kublai Khan, marele conducător mongol. Marco a petrecut aproape 17 ani în China, timp în care a fost numit ambasador și chiar guvernator într-o provincie. În slujba lui Kublai Khan, Marco a călătorit prin întregul imperiu, oferind conducătorului informații valoroase despre teritoriile și popoarele aflate sub dominația sa. Această relație apropiată cu Kublai Khan i-a permis lui Marco să aibă acces la o lume inaccesibilă pentru majoritatea occidentalilor, oferindu-i o perspectivă unică asupra vieții din Asia.”

7. Călătoria pe Drumul Mătăsii

Călătoria lui Marco Polo a fost posibilă datorită celebrei rute comerciale cunoscute sub numele de Drumul Mătăsii. Această rețea complexă de rute comerciale a legat Europa și Asia timp de secole, permițând schimbul nu doar de bunuri, ci și de idei, tehnologii și culturi. Călătoria lui Marco a durat ani de zile, iar prin intermediul Drumului Mătăsii, el a trecut prin orașe legendare precum Samarkand și Kashgar, întâlnind tot felul de culturi și civilizații.

8. Călătoriile au durat aproape un sfert de secol

Unul dintre cele mai fascinante aspecte ale călătoriilor lui Marco Polo este durata lor. A fost plecat din Veneția timp de aproape 24 de ani. Când, în sfârșit, s-a întors acasă, nimeni nu l-a recunoscut. Mulți dintre prietenii și rudele sale credeau că a murit în timpul călătoriilor sale, iar la întoarcere, a trebuit să dovedească cine este cu adevărat. Imaginați-vă revenind acasă după atâta timp, schimbat și cu povești incredibile pe care nimeni nu le-ar putea crede.

9. Lipsa menționării Marelui Zid Chinezesc

Unul dintre cele mai surprinzătoare aspecte ale cărții lui Marco Polo este că nu menționează deloc Marele Zid Chinezesc. Este un detaliu care i-a derutat pe mulți istorici. Cum de nu a observat una dintre cele mai mari construcții din lume? Unii cred că Marele Zid nu avea aceeași importanță strategică în perioada în care Marco Polo a călătorit în China, iar alții spun că Marco Polo poate nu a trecut prin acele zone. Acest mister a alimentat și mai mult speculațiile că Marco Polo nu a spus întreaga poveste.

10. Testamentul său celebru

La sfârșitul vieții sale, Marco Polo a fost întrebat dacă a exagerat în relatările sale. În testamentul său, el a răspuns cu o frază celebră: ‘Nu am spus nici măcar jumătate din ceea ce am văzut. Această afirmație enigmatică ne face să ne întrebăm ce alte lucruri extraordinare a păstrat pentru el.

**$

 MATEIU I. CARAGIALE, MEȘTERUL EPISTOLELOR CU IZ AMOROS

Fiul cel mare al lui nenea Iancu - despre Mateiu e vorba, evident - a fost chemat pe lume într-o zi de martie (25) a anului 1885 și s-a prăpădit (AVC fulgerător), într-una de ianuarie, 17, a anului 1936. Ce-ar mai fi de povestit despre acest pezevenghi uns cu toate alifiile? Ia, să vedem…

În ce fel ne (mai) exprimă Mateiu Caragiale? În ce fel e, adică, „reprezentativ” pentru specificul autohton (orice ar însemna asta)? „Iată o întrebare incitantă… Eu cred că Mateiu e, înainte de orice, reprezentativ pentru fantasmele/complexele unei părți semnificative a elitelor noastre de periferie sau, mă rog, de frontieră, de la Porțile Orientului, unde totul e luat la mișto. Fantasme și complexe pe care, altfel, le-a exprimat cu strălucire, le-a căftănit artistic, vorba lui Ion Barbu. Tot așa cum Cioran e reprezentativ pentru ceea ce Luca Pițu numea sentimentul românesc al urii de sine (și al invidiei față de alții): un fel de complex identitar sadomasochist, vecin cu al lui Caragiale jr. Diferența e că Mateiu tânjea la o identitate aristocratică inaccesibilă, iar Cioran - la una imperială, pe a cărei scenă să evolueze. De ideile lor putem râde, le putem respinge sau, după caz, le putem studia la rece (sau la cald), încercând să le înțelegem mai bine. Arta însă le răscumpără”, aprecia criticul și istoricul literar Paul Cernat în pragul aniversării lui Mateiu I. Caragiale.

Mathieu Jean Caragiale, Comte de Karabey…

„Arta le răscumpără…”. Nimic mai adevărat. Dovadă scrisorelele pe care Mateiu le-a expediat, în junețe, amicului N.N. Boicescu. De reținut că fiul ăl mare al lui nenea Iancu adăsta pe Dâmbovița, în târgul Bucurescilor, pe când beizadeaua Boicescu lenevea pe Sena, într-un Paris în care automobilele luaseră locul caleștilor, metroul fusese deja proiectat (iar lucrările demarate), Turnul Eiffel domina deja bulevardele cu verticalele lui de fier etc. „Corespondenţa este, în sine, o operă remarcabilă prin pitorescul şi personajul pe care îl profilează, direct sau indirect”, constata, la rândul lui, regretatul profesor Eugen Simion. Dar să-i luăm la bani mărunți argumentele: „S-au păstrat 27 de scrisori, din perioada 1901-1908, şi încă una (31 august), strict comunicativă, fără implicaţii subiective. La 11 iulie 1901, când Mathieu Jean Caragiale, Comte de Karabey, transmite amicului Boicescu, aflat la Paris, veşti din viaţa mondenă a Bucureştilor, el abia împlinise 16 ani şi este deja în căutarea unei partide”.

Sârboaica-statuie (de ceară) și foca cea urâtă

V-am prins curiozitățile? Ia, amușinați savoarea: „A descoperit, deocamdată, o sârboaică - M-lle Constantinescu - cu părul blond şi ochii albaştri, frumoasă ca o statuie de ceară, lentă în mişcări, cu un râs splendid. Dar, după cât se pare, sârboaica nu-i un pont favorabil (termen ce revine în discursul epistolar al acestui mic Rastignac valah), aşa că el nu insistă. Dă amicului, cu o filosofie de existenţă asemănătoare, alte puncte de reper. D-ra Lahovary - urâtă ca o focă - este, totuşi, graţioasă şi joueuse, un oarecare Philidis este înconjurat de 12 domnişoare care de care mai strâmbe şi mai pocite. Costa Balş comandă 25 de prăjituri şi sârboaica înghite, lacomă, câte una deodată... O M-me Robescu, persoană funebră se întâlneşte mereu cu două fete etc. Spune ceva şi despre el (şi ceea ce spune se potriveşte cu ceea ce ştim despre el din alte surse): eu dezvolt o mare morgă acasă, beau cafea în vieux Saxe cu o linguriţă aurită”. 

Babalâci borțoși pe cai splendizi (la Berlin)

V-a(m) picat cu tronc, așa-i? Să continuăm, atunci, răvașele lui Mateiu (comentate de Eugen Simion), sunt pur și simplu delicioase: „Scrisorile sunt redactate într-o limbă împestriţată la tot pasul cu franţuzisme, dar şi cu termeni luaţi din limbajul colorat al străzii bucureştene. La 4 dec. 1904, Mateiu este la Berlin şi este încântat de semnele de nobleţe ale oraşului, mai puţin de babalâcii borţoşi, călări pe cai splendizi, care fac figuri de manej în Tiergarten. Remarcă pe o Prisca, sora Contesei Larich, frumoasă şi nemăritată. Nu are acces însă la ea, aşa că nu poate imagina niciun pont. Schimbă, în consecinţă, vorba. Berlinul nu-i, în genere, un subiect bogat de bârfă. Bucureştiul este o sursă mai sigură. În iulie 1906 este în conflict mare cu tatăl său (conduita ignobilă a tatei [...] m-a eceurat atât de mult), ceea ce nu-l împiedică să facă o serie de chefuri monstru cu un amic, Costakel Stoika”. Conflictul cu babacul fusese iscodit din decizia lui Caragiale de a-și priva primul fiu de partea din moștenirea lăsată de mătușa Momuloaia…

Arhiducesa-liană

Revenim la epistole: „Are, apoi, o afacere galantă şi vrea să grille-eze o cocotă blondă - foy de prince: e fină ca o arhiducesă şi simplă ca o liană. Îi trimite o jerbă de roze printr-un bugomil (alt termen din jargonul matein). Cum n-are bani, contele Mathieu limitează ambiţiile lui erotice la acest gest de curtoazie. Se plictiseşte, de regulă, este trist (vegetez oribil) şi caută parale. Apare noaptea, la 11h, la Capşa, poartă un monoclu sclipitor şi toisează cu belferii. Solicită cărţi poştale porcoase (dar numai în plic). Vede, într-o zi pe Hortense P., o tipesă arhifină cu o toaletă princiară şi cu o pălărie cu 24 de pene albe, dar îi este teamă s-o abordeze (substanţa necesară vieţii ei cocodettă nu e măduva mea arzătoare). Se resemnează cu ideea că viaţa e scurtă şi o viaţă fără plăceri e o lungă şi tristă preparare pentru examenul suprem al morţii”.

Zinguța (bizantină subtilă) și corsicanele (perfide ca apa)

Aflat într-o continuă și disperată căutare a unei „partide” care să-l aranjeze pe viață, Mateiu i se plângea amicului Boicescu: „Filonul, filonul unde e!”. „Boicescu, aflat în oraşul lumină, are aventuri cosmopolite. Rămas aici, nobil exilat în patria capsomanilor Mathieu-Jean penseur subtil et romancier distingue - cum îşi zice - dă asaltul asupra Zinguţei, bizantină subtilă, căsătorită cu un administrator francez. Duce bătălia din primăvară se pare fără succes din moment ce în ianuarie 1907, când relatează cazul, asaltul continuă. Are, în dezolările sale, idei suverane (de instalaţie şi de proceduri) şi dă amicului, pontagiu ca şi el, ceva însă mai norocos, îndemnuri de măreţie şi curaj voievodal: Luptă ca un adevărat Basaraba. Şi cum amicul în chestiune a ajuns la Ajaccio, îl avertizează: Corsicanele sunt perfide ca unda”, mai reținea Eugen Simion.

Sânge bizantino-slavo-latino-scit

De-am mai fi avut loc… „Mateiu se dă mare, cum se zice în limbajul acestor tineri boemi nord-dunăreni, se consideră printre ultimii boieri şi principi orientali (numai noi am rămas 1 şi 1, cel mai pur sânge bizantino-slavo-latino-scit), este lenevos, doarme mult şi, din când în când (26 ianuarie 1907), scrie câte o pagină la un roman (este vorba, desigur, de Craii de Curtea veche). Am o credinţă oarbă într-un succes - zice el”. Și n-a greșit.

Vis finlandez

La final, o „floricică” rară. Primul ambasador finlandez la București a fost Vanno Tainer, în 1920, când „debutează” relațiile diplomatice dintre cele două țări. Șase ani mai târziu Vanno Tainer devenea prim-ministru al Finlandei. „Interesant e că Mateiu Caragiale îl frecventa asiduu după Primul Război Mondial, se credea chiar intim cu el și spera, în perspectivă, să-i pună o pilă în vederea primirii unui post de șef de legație la Helsinki și, colateral, acordării unui înalt ordin al Rozei-albe (pe care-l primiseră primii doi diplomați români acreditați în Finlanda). Era, oricum, genul care frecventa ambasadele, într-o epocă în care se deschideau multe legații în tot felul de țări, iar vânătorii de sinecuri cu ștaif erau mulți. O scrisoare - neexpediată - din 1929 către Tainer, foarte caragialescă pe alocuri, arată cum s-a ales praful de eforturile sale, pentru care nu catadicsise să meargă cu jalba-n proțap și la San-Remo, la Titulescu... Mateiu Caragiale șef de legație în Finlanda: suna bine, dar n-a fost să fie. Măcar de l-ar traduce cineva în finlandeză”, cocheta, într-un spic de „momente și schițe cu Mateiu”, criticul literar Paul Cernat

89 de ani s-au împlinit în 17 ianuarie 2025 de la moartea scriitorului Mateiu I. Caragiale.

„Viaţa e scurtă şi o viaţă fără plăceri e o lungă şi tristă preparare pentru examenul suprem al morţii”, Mateiu I. Caragiale

„Eu cred că Mateiu e, înainte de orice, reprezentativ pentru fantasmele/complexele unei părți semnificative a elitelor noastre de periferie sau, mă rog, de frontieră, de la Porțile Orientului, unde totul e luat la mișto”, Paul Cernat, critic literar

„Mateiu era, oricum, genul care frecventa ambasadele, într-o epocă în care se deschideau multe legații în tot felul de țări, iar vânătorii de sinecuri cu ștaif erau mulți”, Paul Cernat

„Mateiu tânjea la o identitate aristocratică inaccesibilă, iar Cioran - la una imperială, pe a cărei scenă să evolueze”. Paul Cernat

*""

 Una dintre pildele prieteniei adevarate😇

„Un om și un câine mergeau pe un drum. 

Omul se bucura de frumusețea zilei, când, deodată, își dădu seama ca, de fapt, murise.

 Își aducea acum clar aminte ca murise, iar câinele, care mergea lângă el, murise chiar cu mai multi ani în urma... Se întreba: " Oare unde duce drumul asta?"...

  După o vreme,ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră. Privindu-l mai îndeaproape, văzu ca era făcut dintr-o marmură foarte fină. Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare. Ajunseră acolo și văzu că era incrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El și câinele său se apropiară de poartă și atunci observă, într-o parte, un om șezând la un birou . Îl întrebă:

- Scuzați-mă, unde ne aflam ?

- Aici e raiul - răspunse acesta.

- Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne dăți puțină apă ?

- Bineînțeles, intrați înăuntru. Am să trimit imediat vorba să vi se aducă niște apă cu gheață. Făcu un gest și poarta începu să se deschidă.

- Prietenul meu, poate intra și el ? - întrebă călătorul arătând înspre câine.

- Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.

Omul se gândi o clipa, apoi se întoarse și își continuă calea pe care pornise, împreună cu câinele său.

  După încă o lungă plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de țară, dădură de o fermă, a cărei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorba. Se apropie și văzu un bărbat șezând rezemat dă un copac și citind o carte.

- Scuzați-mă ! - i se adresă el. Aveți cumva puțină apa?

- Da, desigur... e o cișmea ceva mai încolo.

- Și pentru prietenul meu ? - zise, arătând carte câine.

- Trebuie să fie și o strachină, chiar lângă cișmea.

  Trecură de poartă și ajunseră la o cișmea veche, cu pompă. Omul și câinele băură pe săturate. După ce terminară, se înapoiară la omul de sub copac.

- Ce loc este acesta ? - întrebă călătorul.

- Acesta este raiul.

- Sunt total încurcat. Un cetățean, ceva mai jos, pe drumul ăsta, mi-a zis că raiul este acolo unde era el.

- Te referi la locul acela cu alei de aur și zid de marmură ?... Acela e iadul.

- Și nu vă deranjează că ei folosesc același nume ca și dumneavoastră ?!...

- Din contră, suntem fericiți că ei îi triază mai întâi pe cei care sunt gata să-și lase în urmă prietenii cei mai buni.”

*$*

 Fabula ACUL ȘI AȚA

        

Nenea Acul, țața Ața

Își pierdură dimineața

Pe un cot

De postav sau șeviot.

Nu prea știu porecla lor,

Pentru că nu sînt croitor.

Acul zise : - ,,Ce ai azi

De te-ncurci mereu și cazi ?

Cînd te rupi și cînd te-nnozi

La un fir cu două cozi.”

Ața zise : - ,,Tu mi-o spui,

Cînd mă duci așa haihui ?

Ia mai bine ține-ți gura

Și fă drept împunsătura.

Văd că lucrul nu ți-e drag,

Coși de-o zi la un nădrag

Și nu te-am văzut în stare

Să pui niște buzunare.

Te-ai întors de-atîtea ori

De la bumbi la cheotori,

Și cu toate că ți-am spus

Că-i pui strîmb, mai jos, mai sus,

Ca un încăpățînat

Tu nici nu m-ai ascultat.

Și clientul și patronul

Au văzut că pantalonul

Încercat a treia oară

Tot îl roade

Și nu-i vine cumsecade.

Ia nu te mai îngîmfa,

Lua-te-ar Naiba să te ia.

Cine treaba nu și-o știe

Ia o altă meserie.”

Zise Acul : - ,,Stai nițel.

Cîrpa-nfruntă pe oțel ?

Te-am simțit de-o vreme, Ață.

Că ajungi cam îndrăzneață.

Altă treabă nu mai ai,

De te ții de mine scai ?

Nu mai pot să fac un pas,

Că-mi dai una peste nas.

Numai să nu-ți pară rău.

Fii, mă rog, de capul tău.

Nu-i destulă o rușine,

Ca un maț c-atîrni de mine ?

Mult o să te mai rabd și car ?

Parcă ți-aș fi fost măgar.

Nu vezi c-ai îmbătrînit ?

Cicăleala te-a băbit

Și, din neagră, ai albit.

Tu ești ce feseseși : Ața ?

Îți dă, uite, și mustața.

Cînd m-am însurat cu tine

Nu te săturai de bine.

Ai uitat, de cînd te-am luat

De pe ghem, că ți-s bărbat ?”

- ,,Uite cine mă învață ! -

Îi răspunse țața Ață. -

Un sfrijit, un găunos,

Încrezut bărbat frumos.

Uită și el că, la zor,

L-am primit, de milă, chior.

De m-aș lua după sudalme,

I-aș cîrpi și două palme.”

La această sindrofie

A sărit dintr-o cutie

Acul bont cu gămălie,

Care nu se prea pricepe

Cît și celălalt să-nțepe.

Unde-l pui acolo șade,

Că e tare cumsecade.

Și s-a mai vîrît să fie

Și o copcă mărturie.

Și un nasture, tiptil,

De cămașe de copil.

Mai pîndea și-un crocodil

Cu gingiile căscate

Pînă pe la jumătate,

Gros în fălci și acuțit :

Foarfecele de croit.

Dar cînd fuse - de odată -

Cearta mai întărîtată,

A intrat, cum s-a făcut,

O mașină de cusut. 

✍️___Tudor Arghezi