Ramon Novarro, o viață de vis și un sfârșit tragic
Ramon Novarro, pe numele său real José Ramón Gil Samaniego, s-a născut pe 6 februarie 1899, în orașul Victoria de Durango din Mexic, în familia doctorului Mariano N. Samaniego. Familia s-a mutat în 1913 în Los Angeles, California, pentru a scăpa de Revoluția Mexicană, iar tânărul a debutat în cinematografie patru ani mai târziu, în 1917, fiind distribuit în câteva roluri minore.
Și-a completat veniturile lucrând pe post de chelner și de cântăreț până când prietenii lui, actorul și regizorul Rex Ingram și soția acestuia, actrița Alice Terry, au început să-l promoveze ca pe un rival al lui Rudolph Valentino. Ingram a fost cel care i-a sugerat să-și schimbe numele în „Novarro”, iar rolul pe care l-a primit în 1923, în “Scaramouche”, i-a adus primul mare succes.
În 1925, Novarro a fost distribuit în rolul principal în filmul “Ben-Hur”, care l-a transformat peste noapte într-o vedetă de talia lui Valentino. După moartea prematură a celui din urmă, în 1926, Ramon a devenit principalul actor latino din cinematografia americană.
Prima sa apariție într-un film sonor a fost în rolul unui soldat francez care cântă, în pelicula “Devil-May-Care” din 1929. A jucat apoi împreună cu Dorothy Janis în “The Pagan” (1929), cu Greta Garbo în “Mata Hari” (1931), cu Myrna Loy în “The Barbarian” (1933) și cu Lupe Vélez în “Laughing Boy” (1934).
Răsfățatul publicului și al gazetarilor, Ramon și-a construit o imagine publică impecabilă. În acei ani se vindeau milioane de cărți poștale cu chipul lui, iar interviurile pe care le oferea erau citite pe nerăsuflate de admiratoare:
“— Pune picioarele pe pedale şi încearcă dacă simţi direcţia.
Aceasta fu prima poruncă pe care o primii de la locotenentul Kleber, din aviaţia maritimă, când mă văzu echipat, cu paraşuta în spinare.
Locotenentul voia mai ales să cunosc foarte bine tehnica saltului cu paraşuta şi, în special, rostul inelului de pe partea anterioară a aparatului.
— Dacă trebuie să sari cu paraşuta, dintr-un motiv sau altul, îmi spuse el, numără până la trei înainte de a trage de acest inel, pentru a obţine suficientă viteză.
— Şi dacă trag prea tare? întrebai eu.
— Vei face o eroare pe care nimeni n-a făcut-o de două ori în aviaţie, mormăi el.
Asemenea reflexiuni şi prezenţa a numeroase lăzi cu torpile pe care aviatorii experimentaţi le arată totdeauna novicilor nu-ţi prea urcă moralul. Şi, de fapt, când am fost trimis pentru întâia dată la staţiunea aeronautică maritimă de la North Island, pentru a juca rolul din filmul „Flota Sburătoare” eram foarte emoţionat.
Mai întâi, un serios examen medical, înainte de a pune picioarele într-o carlingă de avion, fui nevoit să trec prin toate încercările ce se fac de obicei. Era o măsură de prudenţă, căci sunt mulţi oameni neapţi fiziceşte pentru zboruri. A trebuit să fac încercarea scaunului învârtitor, care arată rezistenţa la ameţeală; apoi încercarea pentru ochi, pentru respirare.
Eşti aşezat într-un aparat din care se scoate aerul şi, în timp ce tâmplele şi inima îi bat din ce în ce mai puternic, un doctor notează cu îngrijire reacţunile corpului.
Prima lecţie pe care mi-a dat-o locotenentul Kleber a consistat în familiarizarea cu direcția. Un avion se dirijează numai cu picioarele.
Ești așezat pe un scaun special, cu picioarele pe câte o pedală. Cât despre „mâner” n-avui dreptul să-l ating în timpul primei lecții.
Locotenentul urcă avionul la circa 3.000 de metri, apoi, cu ajutorul telefonului care ne lega, îmi ceru să redresez aeroplanul.
Mişcai puţin din directe; avionul păru să se aplece într-o parte, virând. Făcui acelaş lucru în partea cealaltă şi efectul fu similar.
— Pierdere de control, îmi declară vocea instructorului.
Repetai manevra şi, încetul cu încetul, avui senzaţia că redresam aparatul. Apoi luai lecții pentru viraje, întâi la dreapta, mai târziu la stânga, dar mereu cu locotenentul pe bord. A doua zi, avui dreptul să manevrez accelerația şi făcui lucrul acesta cu atâta energie, încât avionul începu să sară ca o capră sălbatică.
— Te crezi în „montagne russe? auzii vocea lui Kleber.
Redresă aparatul cu ajutorul comandelor duble și întoarse în contra vântului. Avui o senzație la fel cu aceea a unui șofer care conduce pe un câmp proaspăt arat. Când aterizarăm, scosei un suspin de ușurare. Nu că mi-ar fi fost frică. Cu un pilot ca Kleber, nu era nimic de temut. Dar aceste sărituri în atmosferă, vântul care şuieră pe la urechi şi-ţi aşează o mască de gheaţă pe faţă, toate aceste senzaţii necunoscute irită nervii şi epuizează repede pe un om normal.
Zilele următoare fui familiarizat cu toate comandele, cu toate poziţiile aparatului. Începeam să mă simt mai puţin străin, să dobândesc acel simţ al aerului fără de care nu există nici un aviator. Spre marele meu regret, nu mi se permise să aterizez singur, nici să sar cu paraşuta.
Dar, în curând, lucrul filmului se termină. Căzusem din ceruri. Nu mai eram un om pasăre. Nu mai eram decât un actor.
Totuşi, aceste scurte experienţe au fost de ajuns pentru a-mi da gustul aerului. Dacă voi înceta, într-o zi, de a mai fi actor, aş vrea să devin membru al marei familii a lui Icar”.
Articolul este semnat chiar de Ramon Novarro, a fost tipărit în 1930 și a fost preluat de gazetele din întreaga lume, inclusiv de Ilustrațiunea română.
Șapte ani mai târziu, cariera actorului începuse să intre în declin, pentru că preferințele publicului se schimbaseră, iar studiourile cinematografice căutau alte tipuri de vedete masculine.
“Anunţul cinematografelor ne-au readus numele unei vedete care de mult timp n-a mai apărut pe ecran. E vorba de Ramon Novarro, frumosul mexican odinioară răsfăţatul femeilor.
L-am cunoscut în vara anului 1933 la Juan-les-Jins, frumoasa localitate de pe Coasta de Azur, după marile lui succese. Era înconjurat de toţi acei care au contribuit şi împărţit gloria cu el. Să nu pomenim decât de Rex Ingram, regizorul de mari posibilităţi care l-a descoperit pe Ramon. Era nelipsită şi Alice Terry, azi îmbătrânită şi uitată, partenera lui Ramon Novarro în filmele debutului. Ca în toate călătoriile lui Ramon, îl întovărăşeau şi de data aceasta secretarul său, Jilip Marlow, şi acompaniatorul la pian, James King. Ramon în acea vară radia numai tinereţe şi bucurie, iar asupra noastă a tuturor exercita un farmec de neînvins. Am petrecut clipe neuitate în preajma lui Ramon.
Și acum îmi aduc aminte de o seară, mă găseam printre invitații lui Janette Magdonalde, pe terasa hotelului „Le Grand Hotel du Cap d’Antibes“, printre care se mai găseau Jaques Carolin, Jaques Buchanau, Rozita Garcia, o vedetă din Cuba, era şi Ramon. În acea seară s-a dat amintirilor și ne-a povestit cu o voce îmbibată de emoţie debuturile modeste într-o trupă de balet şi cântăreţi în diferite localuri şi greutăţile din acea perioadă de viaţă şi, în sfârşit, intervenţia providenţială a lui Rex Ingram, care, straniu, i-a încredinţat la început roluri de intrigant, în care s-a evidenţiat şi a păşit pe calea marilor succese.
Pe Coasta d’Azur, Ramon ducea o viaţă mondenă, de răsfăţat al soartei. Azi la Nisa, invitatul marilor bogătaşi englezi şi americani, mâine, la Juan les Pains, în Hotelul Provencal, unde dădea mese copioase numeroşilor săi invitaţi şi prieteni. Altădată la Mongenes, plecaţi în bandă veselă la invitaţia unui pictor scoţian, Marie Rose, care, în cinstea lui Ramon, a organizat un dineu cu numeroase surprize amplificat prin lipsa luminii electrice înlocuită prin lumânări.
Totuşi, Ramon nu neglijea nici sportul – înotul, yachtingul, skyuri pe apă etc. L-am întovărăşit adesea, odată pe un cutir ce-mi aparţinea, am plecat în larg, însoţit de soţia lui Jaquis Catelin, Suzanne, Pay Braiteston o tânără bogată olandeză nelipsită de pe Coastă, şi Filip, secretarul lui Ramon. La un moment dat, fiind marea agitată în aproprierea insulei St. Marguerite ni s-a rupt cârma, numai după trei ore ne-au cules nişte pescari. Între timp, toţi afară de Ramon şi-au pierdut cumpănul. Plecarea lui Ramon la Paris ne-a întristat pe toţi şi petrecerea de adio de la Miramar din Cannes aproape nu a mai luat sfârşit.
L-am revăzut pe Ramon la Paris, la Hotelul Vernet, unde am asistat la o scenă care poate sta ca o mărturie a calităţilor sufleteşti a lui Ramon. Desfăcând vasta lui corespondență, a dat peste o scrisoare a unei văduve care cerea un ajutor pentru copilul ei bolnav. Îi revăd privirea compătimitoare, văduvei i s-au trimis 500 de franci.
Apoi a plecat la Londra, unde a cântat în marile muzicaluri; a fost un început al sfârşitului carierei cinematografice a lui Ramon Novarro. Gustul publicului s-a schimbat, frumuseţea lui Ramon, blândă, puţin dulce şi chiar feminine, a lăsat locul virilităţii a lui Gary Coper, Clarke Gable, etc.
Azi, “Ben-Hur”, apogeul carierei lui Ramon Novarro ne-a reamintit gloria de altădată. Între timp, Ramon îşi petrece viaţa la barul mexican pe care l-a deschis la Hollywood.
Ramon Novarro a mai jucat în doar opt filme până în 1960, când a decis să se retragă definitiv din cinematografie. Sfârșitul cumplit al fostului june-prim al Hollywood-ului l-a adus din nou în atenția publicului. Actorul a fost ucis în propria locuință de la Hollywood pe 30 octombrie 1968 de doi tineri, frații Paul și Tom Ferguson, care aveau 22, respectiv 17 ani. Știind că în trecut actorul angajase prostituate prin intermediul unei agenții, aceștia l-au sunat după ce îi obținuseră numărul de telefon de la una dintre fetele care îl vizitase și i-au oferit servicii sexuale.
Potrivit dosarului, cei doi tineri credeau că în casa lui Novarro este ascunsă o sumă mare de bani și l-au torturat timp de câteva ore pentru a-l forța să spună unde sunt banii care, de fapt, nici nu existau. Criminalii au plecat din casă cu 20 de dolari, pe care îi găsiseră în buzunarul unui halat de baie. Novarro a murit ca urmare a asfixiei, sufocându-se cu propriul sânge după ce a fost bătut cu bestialitate. Cei doi autori au fost prinși și condamnați la pedepse lungi cu închisoare, dar au fost eliberați condiționat la mijlocul anilor ‘70. Ambii au fost ulterior arestați pentru alte infracțiuni, pentru care au executat pedepse de închisoare mai lungi decât pentru uciderea lui Novarro. Tom Ferguson s-a sinucis pe 6 martie 2005, iar Paul Ferguson a murit în 2018, în timp ce executa o pedeapsă de 60 de ani pentru viol.
Ramon Novarro a fost înmormântat în Cimitirul Calvary din East Los Angeles, California.
“Dacă Ramon Novarro ar fi avut privilegiul de a muri tânăr, în plină glorie şi frumuseţe, ca rivalul său, Rudolf Valentino, probabil că ar fi avut şi el partea lui de spectacol funebru cu scene de isterie colectivă ale admiratoarelor în delir, de care s-a ‘bucurat’ la funeraliile sale frumosul Rudi.
Mă întreb însă dacă moartea sărmanului Ramon Novarro n-ar fi trecut neobservată (așa cum s-a întâmplat în ultima vreme cu alte glorii ale ecranului — Lilian Harvey, Ann Sheridan, Paul Muni, Claude Rains, Basil Rathbone — care s-au stins, fără ca nimeni să le acorde măcar cele câteva rânduri de circumstanță), de n-ar fi fost împrejurările oribile în care s-a petrecut.
Înflăcărat amorez de tip meridional, catalogat ca și Valentino la specia ‘latin lover’, frumosul Ramon Gil Samaniegos, plecat din Mexicul natal să cucerească cetatea filmului, avea să întâlnească, pe tot parcursul perioadei sale de debut și consacrare, pe Rudolf Valentino. Regizorul Rex Ingram, care-l folosise deja, alături de Rudi, în transpunerea cinematografică a romanului lui Blasco Ibanez, “Cei patru cavaleri ai Apocalipsului”, îl reţine şi-l cultivă ca pe un înlocuitor al lui Valentino, atunci când divergenţe de ordin profesional îl separă pe cineast de statul lui favorit. De aici încolo, Rex Ingram, care lansase pe Valentino, îl va stimula pe Ramon Novarro să lupte pentru a-și întrece rivalul. Când Valentino apare în “Șeicul”, Novarro este lansat în “Arabul”; când Valentino îmbracă haina de marchiz în “Monsieur Beaucaire”, Novarro devine “Scaramouche”.
Dar consacrarea lui vine de-abia cu “Ben-Hur”, acel film-gigant de atmosferă biblică, al cărui buget a ruinat deja o casă de filme pentru a aduce faimă și milioane companiei nou-născute din falimentul precedent, casei Metro-Goldwyn-Mayer.
Când Valentino moare în 1926, Novarro va rămâne singur în regatul său feeric, populat de şeici şi prinţi orientali, de marchizi spadasini şi eroi de legendă. O lume factice, desigur, dar fermecătoare, asigurând raţia de vis unei omeniri obosite de război, pândite la tot pasul de criză, şomaj şi inflaţie.
Novarro, care făcuse deja în “Ben-Hur” dovada unor frumoase aptitudini dramatice, dovedind o personalitate care-l detaşa de restul junilor frumuşei ai Hollywoodului anilor’20, nu se mai mulţumea însă cu simple apariţii spectaculoase. El voia să «joace», să scape de complexul tipic pentru actorii care s-au impus în primul rând prin fizicul lor şi care vor să dovedească publicului că au şi talent.
Dar ani în şir a continuat să fie catalogat ‘amorez exotic’. Şeicii nu-l mai satisfac, nu-i dau posibilitatea să apară aşa cum ar vrea el: un om modern, în lumea lui, un erou simplu, cu bucuriile, necazurile şi aspiraţiile lui. Un singur film îi îngăduie să-şi realizeze cât de cât visul: “Flirt (His Goal)”, de Clarence Brown, unde joacă rolul unui student sărac confruntat cu snobii săi colegi de la pretenţioasa Universitate din Yale. O unică satisfacţie i-o dă în acea perioadă rolul de partener al divinei Garbo în filmul “Mata-Hari”.
Când Metro nu-i mai reînnoieşte contractul în 1934, aproape că nu e surprins, îşi dăduse seama singur, de multă vreme, că timpul lui a trecut. O confruntare cu realitatea pe care puţini au curajul s-o facă, îl convinge că tipul lui delicat, frumuseţea lui discretă, peste care se aşternuse deja o uşoară umbră de melancolie, nu mai e pe gustul publicului. Tipul amorezului dur apăruse deja. Acolo unde tipul Novarro dispăruse, se instala ca favorit al mulţimilor tipul Clark Gable, cu carură solidă, flegmatic, care aplica partenerelor sale, după sărutul de rigoare, şi câte o pereche de palme. De atunci viaţa lui este un continuu pelerinaj prin lume, jalonat cu câteva filme turnate la interval de ani, prin Anglia, Italia, Franţa şi Mexicul natal. Unele l-au adus din nou, pentru scurt timp, în centrul atenţiei.
Dar viaţa lui rămâne un mister de nepătruns. Ca şi împrejurările îngrozitoare ale morţii sale obscure. Un lucru e sigur însă, că, în ciuda unei «reveniri», adevărata moarte a lui Novarro s-a petrecut de mult, prin anii treizeci, că cel asasinat de curând în vila lui nu era decât o bătrână și obosită fantomă”.
*** Flacăra, 7 decembrie 1968
