***

 BABA NOVAC şi MIHAI VODĂ… 

Oameni şi destine…

Petrișor MANDU

 „Fost-au cică un Novac

Un Novac, Baba Novac,

Un viteaz de-ai lui Mihau

Ce sărea pe șapte cai!”

-Fragment dintr-o poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

         

       Cu toate că Mihai Viteazul a avut, relativ, una dintre cele mai scurte domnii din istoria Țării Românești, perioada în care a condus destinele ţării a fost una deosebit de intensă, faptele sale de arme nefiind limitate la un spațiu geografic restrâns și fiind foarte bine focalizate pe realitățile politico-militare ale vremii sale. 

Pe lângă concepția la care a ţinut mult, aceea de a se alia cu alte state creștine într-o veritabilă cruciadă împotriva otomanilor, Mihai Viteazul este unul dintre primii domni munteni care a renunțat la vechea armată de tip feudal, adoptând modelul occidental al armatelor de profesioniști, angajați de pe tot cuprinsul Europei.

         Din păcate, sursele sunt relativ puține și destul de lacunare în ceea ce privește organizarea exactă a oştii lui Mihai Viteazul. 

Pe lângă documente interne, de diverse feluri, care amintesc diverse categorii de trupe, cele mai importante sunt mărturiile militarilor și emisarilor străini care au participat în luptele unde au fost implicate oştile domnitorului muntean.

 Aceștia din urmă consemnează în scrierile lor şi informații legate de echipamentul și armamentul trupelor valahe, chiar şi culoarea straielor lor. 

De principiu, se poate spune că oastea valahă, la fel ca oastea moldoveană medievală, era formată din trupele domnului și trupele boierești, ambele având atât cavalerie, cât și pedestrime.

 Mercenarii erau relativ puțini până în perioada lui Mihai Viteazul, aceștia fiind ori trupe specializate ca artilerişti, archebuzieri ori gărzi ale domnului, bine plătite.

        Printre luptătorii lui Mihai Vodă s-au făcut remarcaţi, pe toată perioada epopeii sale, haiducii. Haiducii erau în general trupe de cavalerie balcanice, mai ales sârbi, dar și bulgari, în serviciul domnilor români, în special ai Valahiei. 

Haiducii aveau armament ușor și călăreau cai iuți, cu care puteau da atacuri scurte și rapide și se retrăgeau la fel de repede. Sunt menţionaţi, însă, şi pedestraşi printre aceşti haiduci. 

Această categorie distinctă de ostaşi era obișnuită cu luptele contra trupelor otomane și erau deosebit de eficientă în a dezorganiza căile de comunicație și de aprovizionare ale oştilor turceşti, de a le ataca spatele sau flancurile, prin tehnici specifice de luptă pe care azi le-am putea denumi chiar de gherilă.

        Într-o consemnare a vremii se scrie că, după împrăştierea ca fulgerul prin Balcani a veştii ridicării lui Mihai contra turcilor, emisari bulgari i-au propus lui Mihai să treacă Dunărea, unde îl așteaptă 30.000 de luptători ascunși în păduri și care au arme îngropate.

 În aceeași consemnare se menţionează despre circa 400 de călăreți albanezi veniți la Mihai Vodă pentru a-i intra în slujbă și a face raiduri anti-otomane la sud de Dunăre.

 Din majoritatea surselor vremii reiese că Mihai plănuia un atac general în Balcani, care să atingă, în misiune imediată, Adrianopolul şi, ulterior, chiar Constantinopolul, dar pentru aceasta avea nevoie de forţă militară consolidată și mai ales de oşteni şi oşti care să cunoască foarte bine atât teritoriile de la sud de Dunăre cât şi felul de a lupta al trupelor otomane.

       Despre viaţa lui Baba Novac, unul din cei mai viteji căpitani ai lui Mihai Viteazul, avem, de principiu, informaţii destul de puţine.

 Haiducul Baba Novac este un personaj istoric important atât pentru români, cât și pentru sârbi, care îl numesc Starina Novak. 

Într-o notă referitoare la locul de naştere al acestuia, cronicarul transilvănean Istvan Szamoskozy spune că Baba Novac era originar din satul Poreci, lângă Dunăre, aproape de Semendria. 

S-a născut la 1530, în Serbia și a murit la 1601, în același an cu Mihai Viteazul, pe care l-a însoțit în majoritatea bătăliilor. A avut un sfârșit cumplit, fiind ucis în chinuri. 

Se spune că mama lui Baba Novac era româncă iar tatăl său ar fi fost unul dintre aspiranții la tronul Serbiei. În copilărie a învățat la o școală mânăstirească din Poreci, satul natal (actual Donji Milanovac).

 Se spune despre el că ar fi cunoscut cel puţin trei limbi: slavona, româna și greaca şi că s-ar fi decurcat binişor şi în turcă.

       La început – ne informează acelaşi Szamoskozy – a fost ostaş de rând şi se aflase în închisoarea turcească, unde „i-au scos toţi dinţii, încât nu mai avea niciun dinte în gură”.

 După venirea lui Baba Novac în Ţara Românească, Mihai Viteazul l-a numit căpitan peste haiduci, care formau un corp însemnat în oastea marelui voievod. La un moment dat sunt consemnaţi în diverse surse circa 8.000 de haiduci.

 Cifra poate părea exagerată din perspectiva posibilităţilor lui Mihai Vodă de a-i întreţine din punct de vedere logistic dar nu e imposibil să fi avut şi atâţia haiduci… Haiducii erau recrutaţi dintre oamenii liberi din diferite părţi. Fiii săi au fost, la rândul lor, aprigi luptători antiotomani.

 A avut şi un frate, Radovan pe numele său, și mai mulți fii, dar cu fiul cel mare, Gruia Novac,despre care s-au scris multe balade și s-au țesut multe legende, a apucat să haiducească și să lupte împreună.

      

 De-a lungul întregii sale vieţi, Baba Novac a luptat contra otomanilor. În serviciul lui Mihai Viteazul a intrat la vremea când acesta i-a atacat pe turcii din insula Ada Kaleh, de pe Dunăre, insula aflată astăzi sub ape. 

Cu firea sa aprigă nu a putut suporta „nelegiuirile turcilor”, cărora li s-a opus, adunând în jurul său mulți nemulțumiți cu care organiza acțiuni îndrăznețe, rapide şi eficiente. 

A înțeles însă că singur nu va izbuti în efortul său antiotoman, așa că în fruntea cetelor sale de haiduci a trecut în Țara Românească alăturându-se domnitorului Mihai care la 13 noiembrie 1594 dă semnalul luptei antiotomane.

 Dintre toți căpitanii străini care serviseră în armată lui Mihai Viteazul, figura lui Baba Novac se detașează net.

        În aceeași perioadă în Balcani își desfășura activitatea un alt căpitan de haiduci. Originar din Dalmația, raguzan de felul său, haiducul Deli Marcu conducea un detaşament de circa 1.500 de luptători.

 Între cei doi conducători de haiduci se va lega o strânsă prietenie și vor lupta împreună în multe bătălii sub comanda lui Mihai Viteazul.

 Vestea că domnitorul Valahiei a întors armele contra otomanilor a ajuns repede la urechile celor doi războinici. 

Se spune, în diferite surse, că prima întâlnire dintre acești eroi are loc undeva în zona Vârşeţului, înainte de declanşarea revoltei antiotomane, unde Mihai Viteazul, însoțit de căpitanii Ghețea, Răcea, Vasile Mârza, Simion și Pătru din Copăceni, este întâmpinat cu bucurie de căpeteniile sârbești: banul Sava, căpitanul Dochian, cneazul Duşan și haiducul Baba Novac.

 După armamentul şi echiparea lor precum și experiența de luptă, Mihai Viteazul ştie şi recunoaşte că sârbii sunt ostaşi redutabili.

 „Ne sunt frați și pot apăra țara din coastă, pot scufundă corăbiile turcești care vin pe Dunăre, pot hărțui drumurile Balcanilor”, i-ar fi spus Mihai Viteazul căpitanului său, Vasile Mârza.

        La sfârșitul acestei prime întâlniri Mihai ar fi primit jurământul de credință din partea tuturor conducătorilor răscoalei antiotomane a sârbilor.

 Războinicii sârbi și-au scos săbiile la picioarele voievodului. Adânc mișcat, Mihai își scoate sabia așezând-o deasupra paloșelor sârbești. Jurământul este întărit de episcopul Teoharie al Vârşeţului. 

Baba Novac a fost puternic impresionat de personalitatea lui Mihai Viteazul. 

Baba Novac l-a iubit și prețuit toată viața pe marele voievod român. Este remarcabil faptul că, la un moment dat, garda personală a lui Mihai Vodă era alcătuită din haiducii sârbi ai lui Novac. 

Singurul regret al lui Baba Novac era legat de vârsta sa, bătrânul haiduc mărturisind de nenumărate ori că și-ar fi dorit să-l fi întâlnit pe Mihai când era mai tânăr.

         În oastea Țării Românești se remarcă corpul său de haiduci, atât călări cât și pedeștri, în care Mihai începe să aibă tot mai multă încredere, mai ales după acțiunea de anvergură în sudul Dunării,în fruntea a circa 700 haiduci, din primăvara și vara anului 1595 când forțele turcești sunt alungate până la Balcani unde, în trecătorile munților, Hasan Pașa, care trecea munţii pentru a-l întâlni la Sofia pe sultan, luat prin surprindere, este înfrânt, pierzând caii, cămilele, proviziile, armele și o mare cantitate de galbeni ce o avea asupra sa, pradă cu care Baba Novac se întoarce în Țara Românească.

        În legătură cu această campanie, cronicarul Szamoskozy aminteşte:

 „Baba Novac cu încă şapte sute lângă sine… a ars castelul Vraţa, la o depărtare de două zile de drum de la Dunăre. În această vreme turcii s-au strâns dincoace de Dunăre ca să-i închidă calea. Din această cauză el neîndrăznind să se întoarcă pe acelaşi drum, şi fiind şi un bun călăuz, şi-a condus toată oastea pe muntele Barkoncza, care era dincolo de Vraţa, aproape de muntele Novac, ajungând aproape de Sofia. De aici s-a întors după mari ocoliri ajungând la Dunăre mai jos de Orşova, nu departe de Vidin. După o luptă înverşunată a reuşit să pună mâna pe multe corăbii cu ajutorul cărora a trecut Dunărea, întorcându-se în Ţara Românească. Dintre toţi ostaşii lui numai şapte au pierit. În schimb el a luat un număr însemnat de prizonieri şi cirezi de vite. De atunci a fost în mare cinste la Mihai Vodă”.

         Într-adevăr, de atunci înainte Baba Novac va fi mereu lângă Mihai şi va continua, cu succes, să iniţieze raiduri antiotomane la sud de Dunăre. 

Ulterior, îl găsim alături de Mihai în bătălia de la Şelimbăr din 18/28 octombrie 1599, unde, nemaiavând răbdare să aştepte tratativele începute între episcopul Malaspina, trimisul cardinalului Andrei Bathory, şi Mihai, tratative prin care se urmărea câştigarea de timp pentru adunarea oastei principelui Transilvaniei, cu cetele sale de haiduci călare atacă prin surprindere trupele cardinalului, contribuind astfel la victoria strălucită obţinută de Mihai. 

Cronicarul spunea că nu a mai avut răbdare dar, cel mai probabil, acţiunea sa a fost executată din ordinul domnitorului şi nu a iniţiat-o de capul său.

         În primăvara anului 1600, Baba Novac este trimis de Mihai în Banat, în părţile Lipovei, unde este victorios în mai multe lupte.Apoi îl însoţeşte în Moldova, Mihai încredinţându-i urmărirea lui Ieremia Movilă. Baba Novac ocupă teritoriul Moldovei şi instalează oaste în Iaşi. 

În tot timpul acestei campanii, rapoartele comisarilor imperiali ni-l arată pe Baba Novac ca pe unul dintre cei mai eficienţi şi apreciaţi conducători de oaste ai lui Mihai. 

De exemplu, la 27 iunie 1600, comisarii raportează împăratului că Baba Novac, cu 3.000 de oameni, a cucerit teritoriul moldovenesc până la Cameniţa şi nici Hotinul nu va putea rezista multă vreme”. 

La rândul lor, iscoadele lui Ieremia Movilă îl înştiinţează pe acesta că Mihai Vodă l-a trimis pe Baba Novac cu 20.000 de oameni ca să treacă la Cernăuţi.

         Reîntors din Moldova, Mihai Viteazul, acum domn peste cele trei ţări române, avea de înfruntat revolta nobililor transilvăneni, revoltă izbucnită la 1 septembrie 1600, odată cu refuzul nobilimii de a participa la dieta convocată la Sebeşul Săsesc. 

Revoltă sprijinită, tacit, şi de împărat, care nu vedea cu ochi buni, înfăptuirile măreţe ale lui Mihai şi voia Transilvania pentru el şi al său imperiu…

 Astfel, la 18 septembrie 1600, are loc lupta de la Mirăslău, unde oastea lui Mihai a suferit o grea înfrângere. 

Cronicarul italian Ciro Spontoni, care a fost prezent la Mirăslău, nu numai că îl atestă pe Baba Novac pe câmpul de luptă, dar descrie pe larg acţiunea acestuia: 

„Baba Novac, rănit, cu barba şi părul capului arse, cu faţa înnegrită de pulberea sângeroasă a bătăliei (…) îşi făcuse cumsecade datoria lui în ziua luptei şi împlinise, totodată, şi slujba unui căpitan prevăzător şi a unui soldat valoros”.

 Hărţuirea trupelor poloneze care intraseră în Ţara Românească pentru a-l înlocui pe Mihai cu Simion Movilă, a fost încredinţată lui Baba Novac, „un general de cavalerie – scrie Spontoni – de o mare îndrăzneală şi cu o lăudabilă experienţă”. 

Înainte de a porni la luptă, Baba Novac le-ar fi spus oştenilor săi: 

„Izbânda este întotdeauna cu cei viteji, iar nu cu cei cărora le place mai bine ruşinoasa fugă decât cinstita moarte apărând pe domnul său”.

       A luptat, deci, alături de Mihai Viteazul în lupta de la Mirăslău, apoi în 9-19 septembrie 1600 în fruntea unui detașament din apropiere de Ploiești, la Năieni, reușind să întârzie cu zece zile înaintarea polonezilor, luptă apoi la Sărata, Năieni, pe 20 octombrie la Bucov, pe Teleajen, unde a urmat înfrângerea domnului român în faţa trupelor poloneze ale lui Jan Zamoyski, sprijinite de trupe moldovenești conduse de Ieremia Movilă. Ulterior, la sfârșitul lunii noiembrie, Baba Novac se afla la Curtea de Argeș.

        În lunile care au urmat, viaţa lui Baba Novac a fost la fel de agitată ca şi cea a voievodului. Când a hotărât să plece la Viena pentru a cere ajutorul împăratului, Mihai l-a sfătuit să între în oastea lui Basta.

 Unele izvoare maghiare şi austriece susţin că, după lupta de la Mirăslău, Baba Novac l-ar fi părăsit şi, prin urmare, trădat pe Mihai Viteazul.

 Aceste izvoare se întemeiază în parte pe faptul că după plecarea lui Mihai la Viena şi Praga, Baba Novac îşi oferă serviciile generalului Basta. 

Dar acest fapt nu însemna o trădare, ci, deoarece Mihai nu mai avea oaste şi plecase din ţară,trebuie privit, în primul rând, ca un angajament obişnuit în vremea aceea la oştile de factură cvasi-mercenară iar, în al doilea rând, chiar Mihai îl sfătuise aşa.

        Într-un raport al său din 17 decembrie 1600 către împăratul Rudolf, generalul Basta însuşi vorbeşte despre o angajare în serviciu a lui Baba Novac şi nu despre trădarea acestuia.

În raport este consemnat:

 „A venit la mine unul cu numele Baba Novac, cu aproximativ 100 de călăreţi şi 600 de pedestraşi, pe care i-am primit îndată în serviciu şi i-am trimis în părţile Lipovei…”

 Pe de altă parte, aceste izvoare maghiare şi austriece îşi întemeiază afirmaţia şi pe faptul că, atunci când a fost prins, preotul lui Baba Novac, Sasca pe numele său, ar fi avut asupra lui o scrisoare adresată de acesta paşei din Timişoara.

        Baba Novac este prins, cel mai probabil, în părţile bănăţene, de către Istvan Csaky, unul dintre conducătorii grupării nobiliare transilvane, mare duşman al lui Mihai, care urmărea răsturnarea situaţiei politice din Transilvania.În ziua de 3 februarie, Baba Novac şi preotul său au fost aduşi la Cluj. 

Sub pretextul că ar fi dus tratative cu paşa din Timişoara şi ar fi avut de gând să dea Lugojul şi Caransebeşul pe mâna turcilor, Dieta l-a judecat, în regim de urgenţă, pe Baba Novac şi l-a condamnat la moarte prin arderea pe rug.

       Ulterior, la 5 februarie 1601, are loc execuţia lui Baba Novac şi a preotului Sasca, duhovnicul său, în piaţa centrală a Clujului.

 Execuţia a început la ora 10 dimineaţa. Baba Novac şi preotul Sasca au fost legaţi pe grinzi, apoi aruncaţi pe rugul în flăcări. 

Generalul Basta, împreună cu nobilii maghiari şi cu notabilităţile urbei clujene, urmăreau execuţia de la fereastra unei case din piaţa oraşului. Săturându-se, până la urmă, de „privelişte”, acesta ar fi a poruncit încetarea schingiuirii lui Baba Novac.

        După această moarte năprasnică, cei doi au fost traşi în ţeapă pe drumul Feleacului, pentru luare aminte… 

Cronicarul aminteşte că:

 „Nici nu se poate spune cu ce iuţeală i-au mâncat corbii carnea, încât în zilele următoare nu se mai vedeau în ţeapă decât oasele”. S-a păstrat și consemnarea cheltuielilor făcute cu execuția: „am dat țiganilor pentru că au schingiuit, au torturat, au fript și au tras în țeapă pe Baba Novac și pe preotul fl. 7 d. 50 s…t Am plătit pentru Baba Novac și preotul, celor 2 călăi fl. 3. Am plătit lui Luca aciul (lemnarul), pentru că a cioplit țeapa pentru Baba Novac fl. 2″.

       Se povestește că, aflând despre modul în care a încetat din viață Baba Novac, sultanul Mehmed al III-lea Adli (1566-1603) ar fi afirmat că un asemenea ostaș nu merita un asemenea sfârșit, că el ar fi trebuit să piară într-una dintre luptele pe care niciodată nu le-a evitat, nu în urma unei execuții. 

În vara aceluiași an, la data de 3 august 1601, Mihai Viteazul a intrat victorios în Cluj, urmare a bătăliei de la Guruslău, moment în care nobilii unguri din Dietă, care hotărâseră în februarie executarea lui Baba Novac, au dat bir cu fugiții. 

Mihai Vodă a ridicat, pe locul tragerii în ţeapă a bătrânului haiduc şi a preotului său, un steag mare în cinstea marelui şi viteazului său slujitor.

       

  Se spune că Baba Novac avea un trup impunător, o putere de invidiat şi de cei mult mai tineri ca el și se avânta în luptă fără preget, chiar și la peste 70 de ani. A fost unul dintre cei mai devotați căpitani aflați în slujba lui Mihai Viteazul. 

În urma lui Baba Novac au rămas fiii săi, care au comis numeroase fapte de vitejie în luptele cu turcii și tătarii. 

Cel mai cunoscut dintre ei a fost Gruia Novac – personaj de legendă și luptător de seamă, ca și părintele său.

        În anul 1936 a fost ridicată la Cluj o troiță pe locul în care fusese expus trupul neînsuflețit al haiducului sârb. 

Aceasta purta inscripția: 

„În acest loc a fost tras în țeapă Baba Novac, generalul lui Mihai Viteazul, după ce a fost ars pe rug în Piața Clujului împreună cu duhovnicul său în ziua de 5 februarie 1601. Recucerind Ardealul, Voevodul Mihaiu a așezat aci între 11-16 august 1601 un steag în cinstea marelui și viteazului său slujitor.Ridicatu-s’a această troiță în Ziua Eroilor 21 Maiu 1936.“

       Oamenii din trecut nu au uitat lupta și sacrificul haiducului pentru libertate. Baba Novac a intrat în legendele și inima popoarelor creștine din Balcani și nordul Dunării fiind, de altfel, unul dintre puținii eroi despre care s-au scris balade și cântece încă de pe vremea când era în viață.

 În Serbia de azi, Baba Novac este unul dintre cei mai pomeniţi eroi din vechime. În baladele sârbești, Baba Novac este adesea pomenit în compania fiului său cel mare, Gruia.

        Atât în baladele sârbești cât și în cele românești este relatat episodul căderii în prizonierat al lui Gruia, cel care este întemnițat de turci la Conszantinopole. Baladele amintesc cum bătrânul Novac purcede spre eliberarea fiului sau pe care reușește să-l facă scăpat din închisoarea orașului folosindu-se de diverse vicleșuguri. 

În timpul evadării ei sunt surprinși de gardienii închisorii și după o luptă scurtă, cei doi Novaci reușesc să fugă cu bine în Țara Românească. 

Se cunosc până în prezent nu mai puțin de 101 cântece vechi despre Novăcești. 

Numărându-se printre cele mai impresionate balade populare românești, ciclul epico-narativ al Novăcestilor a apărut ca un răspuns al valahilor împotriva expansiunii otomane. În unele cântece bătrânești acțiunile Novăcestilor se petrec în Câmpia Dunării, Banat, Oltenia sau Țara Haţegului.

       În aproape toate baladele sârbești despre Novac și fiul sau Gruia, aceștia apar amintiţi alături de Muntele Romanija ceea ce, conform lingvistului croat Petar Skok, ar avea legătură cu numele etnic al megleno-românilor și istro-românilor din spaţiul bosniac.

 În amintirile din legendele bulgăreşti, Baba Novac nu apare niciodată singur ci alături de alte personaje, cu precădere haiduci naționali bulgari iar bătrânul haiduc al Balcanilor este descris ca unul care omoară orice turc ieșit în cale și eliberează sate întregi.

       Nu e mai puţin important să menţionăm faptul că multe așezări din țara noastră ori străzi din aceste aşezări poartă numele haiducului, precum Baba Novac din Satu Mare, comunele Baba din județele Alba, respectiv Maramureș, Novac (Dolj), Novaci (Ilfov, Gorj), Novăcești (Alba, Prahova), precum mu

***

 Comemoram 61 de ani de la moartea lui ION MIHALACHE

La 18 februarie/ 3 martie 1882, 18.02 / 3.03 s-a născut omul politic Ion Mihalache, unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc (fondat în 1918), care a fuzionat cu Partidul Naţional Român (1926), creându-se Partidul Naţional Ţărănesc; preşedinte al PNŢ (1933-1937), Ministru al agriculturii şi domeniului public şi ministru de interne în mai multe rânduri.

In noiembrie 1947 a fost condamnat la închisoare pe viaţă, în procesul intentat de regimul comunist conducătorilor PNŢ .

Invăţător, preşedinte al Asociaţiei generale a învăţătorilor, Ion Mihalache a fost mobilizat pe front, în primul război mondial, şi decorat cu ordinul militar „Mihai Viteazul”. 

După război, a întemeiat Partidul Ţărănesc.A ajuns, în decembrie 1919, ministru al Agriculturii şi Domeniilor. Ulterior, în Partidul Naţional Ţărănesc, rezultat din fuziunea partidului întemeiat de el cu Partidul Naţional Român, a fost vicepreşedinte, preşedinte pentru patru ani, ocupând, în câteva rânduri, funcţia de ministru, fiind ales parlamentar.ersonaj politic atipic, cum a fost catalogat în epocă, Mihalache a ajuns în politica mare în iţari şi cămaşă ţărănească şi a rămas astfel, inclusiv la depunerea jurământului în calitate de ministru sau urcând la tribuna parlamentară.

Luată drept pitorească, prezenţa sa a trezit celor din jur o permanentă curiozitate, ba, îmbrăcând, ca excepţie, înaintea unei vizite în străinătate, costum, a avut parte de critici şi remarci maliţioase în presă.

Costumul popular de Muscel l-a purtat cu destul firesc, mai presus decât eventuale calcule de ordin electoral, omul politic considerându-se un reprezentant al lumii rurale. În lupta politică, „stilul” său vestimentar a fost catalogat drept mod interesat de „a se plimba în costum de vicleim”, un „simbol de care n-a mai putut scăpa” ceea ce i-ar fi falsificat natura originară (C. Argetoianu).

Originea şi, mai ales, condiţia sa profesională, au dat prilej adversarilor politici la atacuri, maliţioase încercări de a-l pune în inferioritate, cărora, în general, nu le-a răspuns. 

Contrar acestora, Mihalache a dovedit un nivel cultural onorabil, a fost un bun orator, vorbitor de limbă română corectă, îngrijită. 

O împrejurare, în Parlament, e sugestivă: A.C Cuza vorbeşte în franţuzeşte, ostentativ, pentru a-l pune în inferioritate, numai că, spre surpriza multora, Mihalache îi răspunde în aceeași limbă. 

Publică articole în „Neamul românesc”, recunoscând, de altfel, că unul dintre modelele fomării sale intelectuale a fost Iorga, alături de Spiru Haret şi Constantin Stere.Mic de statură, având „o figură simpatică şi impenetrabilă, era inteligent şi echilibrat, nefrământat de vanităţi şi ambiţii de parvenire.

Într-o lume în care demagogia, manevrele politicianiste, „fripturismul” câştigau teren, Mihalache a afirmat, dincolo de erorile, nereuşitele sale, un crez. I-a rămas fidel, la fel şi alianţei politice cu Iuliu Maniu.

N-a ezitat să folosească actul demisiei: întâi, ca ministru al Agriculturii în guvernul Blocului parlamentar, apoi, în ianuarie 1933, când, ministru de Interne fiind, a cerut îndepărtarea lui Gavrilă Marinescu din funcţia de prefect al poliţiei Capitalei, lovindu-se de opoziţia acestuia, bazată pe protecţia regelui. Ulterior, întreg cabinetul Maniu a demisionat.

În noiembrie 1937, a refuzat să formeze guvernul, în condiţiile în care i s-a impus un secondant în persoana lui Alexandru Vaida-Voevod, devenit adversar al ţărăniştilor.

Ridicarea economică, socială şi culturală a ţărănimii, pornind de la împroprietărirea cu pământ, în care sens a şi alcătuit un proiect de lege, problemele agriculturii, iată preocupările de bază ale omului politic. 

Necesitatea unor asemenea eforturi era resimţită din plin, într-o societate în care ponderea ţărănimii era de aproape 80%, greutăţile în care se zbătea erau mari, iar amintirea frământărilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, mai ales, ale lui 1907, era încă vie. Mihalache era convins că agricultura e generatoare, înaintea industriei, de progres economic, după cum credea că satul este principalul, dacă nu şi singurul, depozitar de virtuţi şi sursă de sănătate morală şi economică. 

Opus formulelor aplicate de curând pe continent, statul naţional-ţărănesc va fi construit, susţinea omul politic, după chipul şi asemănarea „muncitorului român care e ţăranul” şi se baza pe ideea naţională constructivă şi creatoare.Mihalache n-a jucat doar „rolul de fenomen rural”, cum a observat, nu mai puţin maliţios, un adversar politic. 

Apelativul „săteanul din Topoloveni”, folosit de Iorga, avea, până la urmă, legătură cu realitatea. El a cunoscut nemijlocit viaţa de la ţară, cu numeroasele şi serioasele sale problem.

Timpul liber l-a petrecut, în cea mai mare parte, în satele Topoloveni, Dobreşti şi Mătăsaru, în care deţinea vie (în co-proprietate), moşia, respectiv lotul de pământ primit în calitatea-i de cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”. 

Mai mult, a organizat, la Topoloveni,o obşte sătească, pe baza principiilor cooperatiste (şi ele răspândite, aplicate în epocă), funcţionând cu rezultate considerabile.

De altfel, zona şi-a îmbunătăţit semnificativ standardul de viaţă, fapt dovedit de funcţionarea mai multor şcoli, asistenţă medicală, băi publice. 

Topoloveni ajunsese „un sat mare, de frunte, cu târg săptămânal, biserică sătească nouă în stil românesc vechi, construită și devenită providențială, școala lui Ion Mihalache”.

S-au experimentat în localitate „ideile cooperației celei mai înaintate: bancă populară, cooperativă de vinuri, brutărie cooperativă, cooperativă de consum, obștea de arendare și cumpărare (…) Un sat cu o viață nouă trezit la luptă și la viață de glasul învățătorului.”

Principala pasiune a sa era captarea de apă. Urca dealurile, în căutare de izvoare, apoi chema un specialist pentru a începe lucrările.Un alt mod de a experimenta, dar care venea şi în prelungirea unor preocupări civilizatorii în lumea rurală, apăsată de mari dificultăţi.

Asemenea preocupări, iniţiate de la „centru”, au însemnat, prin acţiunea echipelor monografice coordonate de Dimitrie Gusti, campanii de propagandă pentru igienă şi trai sănătos, combaterea unor boli, cultivarea valorilor tradiționale, construcţia de băi publice şi altele.În viaţa particulară, Ion Mihalache era un om jovial, extrem de vesel chiar, care, potrivit „Curentului”, evita discuţiile despre politică. 

Interzicea interlocutorilor să deschidă un asemenea subiect. Citea, când îi permitea timpul, literatură agricolă şi lucrări de doctrină economică.

Destinul lui Mihalache avea să urmeze un parcurs tragic după schimbarea brutală de regim politic.Este arestat la 65 ani (14 iulie 1947), a fost condamnat la temniţă grea pe viaţă, pentru „crima de înaltă trădare” (11 noiembrie 1947). 

Internat iniţial la Galaţi, a fost transferat la Sighet la 15 august 1951, apoi din 1955 la penitenciarul Râmnicu Sărat, unde a murit, grav bolnav şi lipsit de orice asistenţă medicală, la 5 februarie 1963. În închisoare este îndărătnic, demn, nu se adaptează deloc.

E bătut crunt, pentru a-l distruge psihic, plus că, foarte bolnav, nu primeşte îngrijirile medicale necesare.I se cere o declaraţie de desolidarizare de Maniu, la care refuză. 

E transportat să vadă marile realizări ale regimului socialist, dar nu se lasă impresionat. Acţiunea sa, condusă de un crez, rămâne un episod semnificativ în politica românească.

Surse:

http://www.memorialsighet.ro/ion-mihalache-55-de-ani-de.../

https://www.historia.ro/.../ion-mihalache-portret-subiectiv

Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, vol. VI.

– Constantin Xeni, Figuri ilustre din epoca României Mari, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2009.

http://www.contributors.ro/tag/ion-mihalache/

https://adevarul.ro/.../supararea-ion.../index.html

***

 CATERINA DE MEDICI, ORFANA AJUNSĂ REGINĂ

Într-o epocă dominată de bărbați puternici și intrigi politice, povestea Caterinei de’ Medici este un exemplu extraordinar de ambiție, reziliență și ingeniozitate. 

Orfană de mică și crescută într-o familie care a redefinit puterea în Europa Renașterii, Caterina avea să devină una dintre cele mai influente figuri ale Franței, o femeie capabilă să modeleze politica, arta și cultura unei întregi națiuni.

Un destin regal. De la orfană la soția unui prinț

Caterina de’ Medici s-a născut pe 13 aprilie 1519 în Florența, într-o familie care deținea una dintre cele mai puternice bănci din Europa.

Cu toate acestea, copilăria ei a fost marcată de tragedie. Rămasă orfană la doar o lună după naștere, Caterina a fost întrustată bunicilor și ulterior rudelor, fiind privită mai degrabă ca o pionă în intrigile politice ale familiei.

În 1533, la numai 14 ani, Caterina a fost trimisă în Franța pentru a se căsători cu Henric, ducele de Orléans, al doilea fiu al regelui Francisc I al Franței.

Această alianță matrimonială a fost inițiată de unchiul ei, Papa Clement al VII-lea, care ânțlegea că Medici aveau nevoie de o conexiune puternică cu monarhia franceză.

Tânăra Caterina a sosit într-o țară străină, fără aliați personali, dar cu o ambiție de neclintit.

Regina consoartă și un drum plin de provocări

În 1547, odată cu urcarea pe tron a soțului său, Caterina a devenit regină consoartă a Franței.

Totuși, viața în calitate de regină nu a fost lipsită de umilințe. Henric al II-lea era profund înamorat de Diane de Poitiers, o femeie cu 20 de ani mai în vârstă, care exercita o influență considerabilă asupra regelui. Caterina a fost adesea marginalizată, dar nu a permis ca aceste dificultăți să-i definească viața.

În această perioadă, Caterina a demonstrat o abilitate remarcabilă de a supraviețui și de a se adapta. A dat naștere la zece copii, dintre care trei aveau să devină regi ai Franței: Francisc al II-lea, Carol al IX-lea și Henric al III-lea.

Rolul ei de mamă avea să fie crucial în anii ce au urmat, când a devenit regina-mamă și sfătuitoarea principală a fiilor săi.

Regina-mamă, manipulatoare sau vizionară?

După moartea lui Henric al II-lea în 1559, Caterina a devenit regina-mamă, o poziție care i-a permis să exercite o influență uriașă asupra politicii franceze.

Franța se afla într-o perioadă de criză, cu conflicte religioase între catolici și hughenoți amenințând stabilitatea țării. Caterina a fost adesea forțată să jongleze între diferitele facțiuni pentru a menține echilibrul de putere.

Una dintre cele mai controversate decizii din viața ei a fost implicarea în Masacrul de la Noaptea Sfântului Bartolomeu din 1572, când mii de hughenoți au fost uciși la Paris. Deși unii istorici o consideră responsabilă pentru acest eveniment, alții susțin că Caterina a fost mai degrabă o victimă a circumstanțelor, fiind nevoită să ia decizii dificile într-o perioadă de instabilitate extremă.

O patroană a artelor și un simbol al modei

Pe lângă influența sa politică, Caterina de’ Medici a fost o figură centrală în promovarea artelor și culturii.

Ea a adus cu sine tradițiile Renașterii italiene și a contribuit la transformarea curții franceze într-un centru al artei și al inovației.

Sub patronajul ei, s-au construit palate somptuoase precum Tuileries și s-au organizat spectacole fastuoase care au pus bazele baletului modern.

Caterina a fost, de asemenea, un simbol al modei, introducând stiluri vestimentare inovatoare și bijuterii elaborate care au inspirat elitele europene. Ea a fost creditată cu popularizarea folosirii pantofilor cu toc, care aveau să devină un standard în întreaga Europă.

Moștenirea unei regine învăluite într-un val de mister

Caterina de’ Medici a murit în 1589, la vârsta de 69 de ani, lăsând în urmă o moștenire complexă. A fost considerată de unii contemporani o manipulatoare nemiloasă, în timp ce alții au văzut în ea o vizionară care a făcut tot ce era necesar pentru a proteja monarhia și stabilitatea țării.

Cert este că povestea Caterinei de’ Medici continuă să fascineze. De la copilăria ei ca orfană până la ascensiunea sa ca regină a Franței, drama și ambiția acestei femei excepționale rămân un exemplu viu al puterii și rezilienței umane.

***

 COCOȘATUL DE LA NOTRE-DAME

Multe legende inconjoara catedrala Notre-Dame din Paris, dar cea mai cunoscuta este fara indoiala povestea „Cocosatului”. Dar cine a fost acesta? A fost intr-adevar o creatura monstruoasa sau doar un om normal cu un handicap nefericit? Multi presupun ca faimosul Quasimodo, clopotarul cocosat din romanul clasic al lui Victor Hugo, se bazeaza pe o persoana reala.

 In roman, Quasimodo se naste cu o malformatie si este abandonat de mama sa. El este gasit si crescut de Claude Frollo, arhidia-conul de la Notre-Dame. Frollo il tine pe Quasimodo inchis in clopotnita, ascunzandu-l de lumea exterioara, dar este descoperit de un grup de tigani, care il incoroneaza „Regele prostilor” si il plimba prin oras.

 Esmeralda, o tiganca cu inima buna, il salveaza. Frollo devine obsedat de Esmeralda si, in cele din urma, o impinge spre pieire. In povestea lui Hugo, Frollo ii insceneaza Esmeraldei o tentativa de crima, iar aceasta este condamnata la spanzuratoare.

 Quasimodo il arunca pe Frollo de pe acoperis, cand il surprinde bucurandu-se de soarta cruda a Esmeraldei. In durerea sa, cocosatul viziteaza mormantul Esmeraldei si nu-l mai paraseste, murind in cele din urma de foame. Personajul care l-ar fi inspirat pe Hugo nu a trait insa in Evul Mediu, ci mult mai aproape de epoca scriitorului.

 Dupa Revolutia Franceza, catedrala Notre-Dame cazuse in ruina, iar restauratia regala si-a propus refacerea ei – din 1820 a fost elaborat un plan indraznet in acest sens. Printre cei care s-au implicat in reconstruirea faimosului monument s-a numarat si un sculptor britanic pe nume Henry Sibson, care a scris mai tarziu o autobiografie, incluzand o relatare detaliata a renovarii catedralei.

 Sibson face referire la un sculptor, un francez numit „Monsieur Trajean”, pe care-l considera „cel mai demn si mai amabil om care a existat vreodata”. Potrivit lui Sibson, Trajean lucra sub conducerea unui agent guvernamental pe care il vedea rar, deoarece acestuia nu-i placea sa se amestece cu sculptorii si muncitorii. Sibson nu ofera numele real al sculptorului, in schimb noteaza ca era cocosat si ca singura porecla pe care ar fi auzit-o era „Le Bossu”, care in franceza inseamna „cocosatul”. El scrie ca „Le Bossu” a fost mai mult decat fericit sa ii ordone lui Trajean sa il angajeze pe „maestrul englez”. Arhivistii au studiat documentele istorice recuperate care detaliaza perioada petrecuta de Sibson la Paris si restaurarea catedralei Notre-Dame.

 Pe baza descoperirilor se pare ca Sibson facea referire la acelasi individ denumit „Cocosatul” de Victor Hugo in povestirile sale. In plus, a descris mestesugari cunoscuti, activi in aceeasi locatie a Parisului in care Hugo si Sibson locuisera in anii 1820.

 Mai multe documente sustin aceasta teorie: Almanach de Paris din 1833 enumera toti locuitorii profesionisti din zona, inclusiv sculptorul Trajean. Este probabil ca Trajean sa fi continuat sa lucreze acolo, iar sculptorii care ar fi lucrat la Notre-Dame locuiau in arondismentul 6 din Paris.

 Hugo a locuit in aceeasi zona si a cerut-o pe sotia sa in casatorie la Dreux, unde lucrau Sibson si echipa sa. Hugo i-ar fi cunoscut probabil personal pe Trajean, Sibson si Le Bossu in perioada petrecuta acolo.

 In opera anterioara a lui Hugo, Mizerabilii, el mentioneaza ca numele personajului principal fusese initial Jean Trajean inainte ca autorul sa-l modifice in… Jean Valjean.

 Desi s-ar putea sa nu aflam niciodata identitatea „cocosatului de la Notre-Dame”, acesta a fost cu siguranta o persoana reala care a trait in Paris la inceputul secolului al XIX-lea.

Sursa: GT

***

 FIUL „NECUNOSCUT” AL REGINEI MARIA ANTOANETA

Maria Antoaneta, ultima regina a Frantei înainte de Revolutia franceza, este adesea amintita pentru stilul sau de viata somptuos si pentru sfârsitul ei tragic la ghilotina. Cu toate acestea, un aspect mai putin cunoscut al vietii sale implica adoptarea unui sclav negru din colonia Senegal, Jean Amilcar, care îi fusese oferit drept „cadou”.

Amilcar a fost adus în Franta la mijlocul anilor 1780, într-o perioada în care comertul transatlantic cu sclavi era la apogeu, iar obiceiul de a „darui” persoane înrobite era vazut ca un semn de prestigiu si bogatie.

La sosirea sa la curtea franceza, viata lui Jean Amilcar a luat o turnura spectaculoasa. Spre deosebire de multi sclavi, supusi unor munci grele si unui tratament brutal, Amilcar a fost adoptat de regina. Aceasta s-a asigurat ca Jean Amilcar primeste o educatie, ceea ce era un privilegiu extraordinar pentru un copil înrobit la acea vreme.

El a fost învatat sa citeasca si sa scrie, iar educatia sa a inclus învatarea etichetei si a manierelor potrivite pentru viata la curte. Viata de zi cu zi a lui Amilcar la curte a fost foarte diferita de cea a altor sclavi. El purta haine fine si participa la viata palatului, amestecându-se cu copiii aristocratiei.

Desi ar fi putut avea anumite îndatoriri sau roluri în cadrul gospodariei, statutul sau a fost îmbunatatit considerabil datorita patronajului Mariei Antoaneta. El era vazut mai degraba ca o curiozitate si un simbol al bunavointei reginei decât ca un sclav.

Viata lui Jean Amilcar la curtea franceza a fost, fara îndoiala, privilegiata în comparatie cu conditiile celor mai multi indivizi înrobiti. Dar în ciuda adoptiei sale el a ramas un strain în cadrul casei regale, o amintire vie a influentei coloniale a Frantei si a inegalitatilor perpetuate de aceasta.

Revolutia franceza, care a început în 1789, a adus schimbari radicale în societatea franceza si a marcat sfârsitul monarhiei. Idealurile revolutionare de libertate, egalitate si fraternitate contrastau puternic cu existenta sclaviei si cu opulenta monarhiei.

În timpul acestei perioade tumultoase, soarta Mariei Antoaneta s-a schimbat dramatic, iar ea, împreuna cu multi membri ai familiei regale, a fost încarcerata si executata. Pentru Jean Amilcar, revolutia a însemnat o schimbare semnificativa a situatiei sale.

Caderea monarhiei a dus la dizolvarea casei regale, iar multi dintre cei care fusesera în serviciul familiei regale s-au trezit în situatii precare. Se presupune ca Amilcar a fost abandonat în aceasta perioada, reflectând realitatile dure cu care se confruntau cei aflati anterior sub protectia monarhiei. Se stiu putine lucruri despre soarta lui Jean Amilcar dupa revolutie.

Unele relatari sugereaza ca acesta ar fi trait în saracie dupa ce a fost abandonat de casa regala. Tulburarile provocate de revolutie si instabilitatea politica ulterioara i-ar fi îngreunat obtinerea unei pozitii stabile în societate.

Povestea lui Jean Amilcar este un capitol emotionant din istoria sclaviei si a colonialismului în Franta. Viata sa scoate în evidenta contradictiile unei societati care a îmbratisat idealurile iluministe, implicându-se în acelasi timp în subjugarea si exploatarea oamenilor din coloniile sale.

Prezenta lui Amilcar la curtea Mariei Antoaneta aminteste de dimensiunile umane complexe ale naratiunilor istorice adesea dominate de considerente politice si economice.

Viata lui Amilcar, desi s-a intersectat doar pentru scurt timp cu grandoarea curtii franceze, ofera o perspectiva unica prin care putem examina intersectiile dintre rasa, colonialism si umanitate într-o epoca cruciala din istorie.

Povestea sa, în mare parte uitata, merita sa fie amintita ca parte a tapiseriei bogate a istoriei umane, reflectând complexitatea si contradictiile unei epoci trecute.

Sursa: GT

***

 POVESTEA LUI GIOVANNI FALCONE

Giovanni Falcone și-a dedicat întreaga viață și carieră pentru a stopa Mafia siciliană. Întotdeauna a știut că va muri pentru „cruciada sa” – fapt care s-a adeverit în cele din urmă.

Cine a fost judecătorul care a înfruntat Mafia siciliană cu prețul propriei sale vieți?

Pe 23 mai 1992, Giovanni Falcone – unul dintre cei mai importanți procurori italieni – a fost asasinat în plină zi de către Mafia siciliană (La Cosa Nostra). Asasinarea lui Falcone a fost executată prin intermediul unei mașini capcană umplute cu peste o jumătate de tonă de explozibil. Evenimentul a avut loc la scurt timp după ce acesta prezidase procesul istoric Maxi împotriva Mafiei.

Întotdeauna a fost sigur că un astfel de demers periculos îl va costa viața. Și, în cele din urmă, a avut dreptate.

Începuturile lui Giovanni Falcone în Sicilia

Născut într-un cartier sărac din Palermo, Sicilia, Giovanni Falcone a avut o copilărie marcată de ororile comise de mafie – ceea ce a contribuit la încurajarea dorinței sale de a contracara acești criminali la vârsta adultă.

Falcone a studiat dreptul la Universitatea din Palermo și a absolvit în 1961. A practicat avocatura timp de doar trei ani înainte de a deveni judecător în 1964.

Însărcinat să investigheze cazurile de faliment, Falcone a depistat în curând o mare parte din corupție în spatele șefilor mafioți, iar primele sale urmăriri penale au dus la moartea unui magistrat șef din cauza represaliilor mafiote.

Până în 1980, Falcone s-a îndoctrinat în lumea legii anti-Mafia prin intermediul Biroului de Instrucție – ramura de investigații a Parchetului din Palermo, capitala Siciliei.

Falcone s-a alăturat acestei ramuri într-o perioadă deosebit de periculoasă în Palermo. Nu cu mult timp înainte de sosirea sa, La Cosa Nostra îl asasinase pe judecătorul Cesare Terranova și pe șeful poliției Boris Giuliano – ambii fiind procurori de frunte în operațiunile de trafic de droguri ale Mafiei.

Pasiunea omului legii pentru munca de investigație împotriva Mafiei s-a dovedit a fi mai puternică decât frica de moarte. Giovanni Falcone a declarat că moartea nu era „importantă pentru mine – sunt un sicilian adevărat”.

Giovanni își desfășura toată activitatea pentru procuratură într-un buncăr rezistent la rachetele bazooka aflat sub tribunalul din oraș. Spațiul său de lucru era înconjurat de înregistrări de securitate ale holurilor și încăperilor din jurul biroului său. Locuința sa reflecta același nivel de vigilență și, oriunde se deplasa, era escortat de un baraj de vehicule blindate.

Acest nivel de secretizare și securitate a pătruns în fiecare aspect al vieții sale

Acesta s-a căsătorit cu soția sa în izolare, neînsoțit de familie sau de prieteni. Succesul lui Falcone în calitate de procuror i-a adus accesul într-un colectiv informal, numit Pool Antimafia.

Grupul era format din investigatori selecționați care făceau schimb de informații în efortul de a pune la cale strategii de urmărire penală împotriva Mafiei.

Membrii Pool-ului, judecătorii Paolo Borsellino, Giuseppe Di Lello și Leonardo Guarnotta, au semnat cu toții un fel de contract de confidențialitate, care le proteja investigația și pe ei înșiși de o posibilă amenințare din partea Cosa Nostra.

Procesul Maxi și lupta împotriva a ceea ce este cunoscut drept Mafia siciliană

Maxi este cel mai important și eficient proces intentat vreodată împotriva Mafiei siciliene, fiind considerat unul dintre cele mai mari procese din istorie. A fost pentru prima dată când existența Cosa Nostra a fost confirmată pe cale judiciară, iar semnificația acestei recunoașteri a fost de necontestat. În total, 474 de mafioți au fost inculpați pentru o gamă largă de infracțiuni, iar 360 dintre aceștia au fost condamnați.

Acești inculpați au fost condamnați la 2.665 de ani de închisoare – fără a include și cele 19 condamnări pe viață care au fost pronunțate împotriva șefilor mafioți și asasinilor principali.

Giovanni Falcone a condus urmărirea penală în cadrul procesului, care a început la 10 februarie 1986 și s-a încheiat la 16 decembrie 1987.

Cel mai important moment al procesului – pe lângă punerea sub acuzare a unui număr atât de mare de membri ai Cosa Nostra – a fost mărturia lui Tommaso Buscetta. Acesta a fost primul șef al Mafiei care a devenit informator. Buscetta l-a avertizat pe Falcone cu privire la investigațiile sale: „Acest lucru te va face celebru și îți va aduce moartea”.

Se știa că mafioții Rosario Spatola și Salvatore Inzerillo transportau heroină din Sicilia către familia criminală Gambino din New York. Astfel, Falcone a colaborat cu Rudy Giuliani, care la acea vreme era procurorul SUA pentru Districtul Sudic din New York. Împreună au investigat operațiunile împotriva familiilor Gambino și Inzerillo.

Munca lui Giuliani alături de Falcone a fost decisivă pentru ca acesta să destructureze rețeaua mafiotă de trafic de droguri în cazul cunoscut sub numele „Pizza Connection„.

Asasinarea lui Giovanni Falcone

Activitatea lui Giovanni Falcone, atât în Sicilia, cât și în afara provinciei, a început să afecteze serios Mafia. În iunie 1989, un sac plin cu dinamită a fost descoperit de poliție în apropierea unei case de pe plaja pe care Falcone o închiriase, dar, din anumite cauze neelucidate, bomba nu a fost detonată.

În urma acestei tentative de asasinat, Falcone i-a spus unui coleg: „Viața mea este trasată: este destinul meu să primesc un glonț de la Mafia într-o zi. Singurul lucru pe care nu-l știu este când”.

Acea zi a venit la scurt timp după ce condamnările din procesul Maxi au fost confirmate de Curtea Supremă în ianuarie 1992. Întrucât aceasta era o lovitură majoră dată puterii Cosa Nostra, consiliul șefilor de vârf a considerat că trebuie să riposteze în consecință.

Atacul din 23 mai 1992 a fost executat pe autostrada care duce de la Aeroportul Internațional Palermo în oraș. Brusca a detonat mașinile-capcană cu ajutorul unei telecomenzi, făcând să explodeze o porțiune de autostradă și ucigându-i pe Falcone, pe soția sa și pe trei membri ai echipei sale de securitate.

Riina ar fi organizat o petrecere pentru a sărbători moartea lui Falcone, cu un toast de șampanie.

Aeroportul de pe care plecase Giovanni Falcone îi poartă acum numele, iar el a primit postum Premiul pentru Curaj Civil al Fundației Train, în semn de recunoaștere a acțiunilor sale eroice care i-au adus moartea – și care au lăsat o amprentă incredibilă în istorie.

***

 POVEȘTI DE IUBIRE:

ERNEST HEMINGWAY ȘI MARTHA GELLHORN

Din categoria iubirilor de poveste se evidențiază spumoasa și agitata poveste de iubire dintre Ernest Hemingway și rafinata și independenta Martha Gellhorn, o iubire cu multe năbădăi, dar intensă și prolifică literar pentru Hemingway.

Despre Hemingway, gurile rele spun că toată biografia lui este mult mai interesantă decât operele literare scrise, el având la activ mai multe căsătorii și amoruri clandestine. De fapt spre sfârșitul vieții lui era frământat de întrebarea: „Cum știe un tânăr care se îndrăgostește pentru prima oară că aceasta va fi singura mare iubire a vieții lui ?”

Apreciata corespondentă de război Martha Gellhorn, a treia soție a lui Hemingway, a rostit celebrele cuvinte: „De ce ar trebui să fiu o notă de subsol pentru viața altcuiva ?”. Ea se ferea să fie amintită în principal pentru căsătoria sa condamnată cu emblematicul autor american Ernest Hemingway. Cei doi s-au încurajat unul pe celălat, s-au susținut reciproc și, odată despărțiți, au refuzat să vorbească unul despre celălalt.

Totul a început când într-o seară, aproape de Crăciunul anului 1936, tânăra jurnalistă și scriitoare Martha Gellhorn s-a dus la Key West să bea un pahar. Era cu mama ei, Edna, și cu fratele mai mic, Alfred. Barul era al lui Sloppy Joe și acolo, Martha a observat un „bărbat mare și murdar, în pantaloni scurți și cămașă albă oarecum murdară”, care stătea într-un colț, bând și citindu-și corespondența.

Bărbatul era Ernest Hemingway, iar această întâlnire destul de nefavorabilă a fost începutul unei relații care a durat aproape zece ani. Culminând într-o căsătorie dezastruoasă de patru ani, parteneriatul lor este renumit pentru volatilitatea, bețiile și violența excesivă.

Când a cunoscut-o pe Martha Gellhorn, Ernest Hemingway locuia în Key West cu cea de-a doua soție, Pauline Pfeiffer și cu cei trei fii: John (cunoscut sub numele de Bumby), în vârstă de 13 ani, Patrick (poreclit „Șoarecele mexican”), în vârstă de 8 ani și Gregory (sau Gigi), care avea 5 ani. 

Hemingway a petrecut mult timp pescuind în apele limpezi din largul insulei și bând în Sloppy Joe's, dar, spre sfârșitul anului 1936 plănuia și o călătorie în Spania pentru a participa la războiul civil.

Sprijinul său entuziast pentru cauza republicană atrăsese atenția Alianței Ziariștilor din America de Nord, care i-a cerut să fie corespondent de război pentru ei, iar el se apucase să strângă bani pentru a cumpăra ambulanțe și planifica să facă un film documentar cu regizorul olandez Joris Ivens.

Gellhorn, deși nu la fel de bine ancorată precum Hemingway, avea propriile ei realizări și ambiții. cartea ei recentă, „The Trouble I've Seen”, bazată pe experiențele ei ca reporter al Marii Crize, primise recenzări încântătoare și era salutată drept descoperirea literară a deceniului. A călătorit foarte mult și era conștientă de înrăutățirea situației din Europa.

După ce au băut câteva pahare la Sloppy Joe's, Hemingway s-a oferit să arate familiei insula și, crezând că Martha și Alfred sunt un cuplu și nu frate și soră, s-a hotărât s-o îndepărteze de tânărul „punk” cât de curând cu putință.

Când Edna și Alfred au plecat acasă în St. Louis o săptămână mai târziu, Martha a decis să rămână pentru a lucra la noul ei roman. Dar, în loc să scrie ea a petrecut ore întregi vorbind cu Hemingway despre politică, despre dragostea lui pentru Cuba, despre cărțile lui și noul său manuscris, pe care i l-a dat să-l citească. Ea l-a citit, „mută de invidie și mirare”, dar hotărâtă să nu imite stilul pe care îl admira atât de mult. I-a scris prietenei sale apropiate Eleanor Roosevelt despre el ca fiind „o pasăre ciudată, foarte drăguță și focoasă și un povestitor minunat”.

Când Martha Gellhorn a plecat în cele din urmă la St. Louis la mijlocul lunii ianuarie 1937, Hemingway s-a îndreptat spre New York pentru a-și finaliza pregătirile în vederea plecării în Spania. Scrisorile și telefoanele sale au încurajat-o pe Martha pe parcursul zilelor lungi de iarnă, în care ea s-a străduit să lucreze la romanul ei scriind câte zece pagini pe zi, hotărâtă să-l ducă la bun sfârșit cât mai repede posibil, pentru a pleca ea însăși în Europa.

Dar, când a ajuns la New York, Hemingway era gata de plecare în Spania. Având obligații față de filmul său documentar, a trebuit să plece fără ea. Gellhorn a avut nevoie de câteva săptămâni pentru a-și procura documentele necesare. În cele din urmă a convins o prietenă de la revista Collier să-i acorde statutul de corespondent special.

S-a îmbarcat în martie 1937, scriind unei prietene de familie: „Mă duc cu băieții în Spania. Nu știu cine sunt, dar merg cu ei.”

Prea nerăbdătoare să găsească un însoțitor de călătorie printre cele câteva sute de bărbați și femei care mergeau în Spania ca parte a Brigăzilor Internaționale, Gellhorn a plecat singură de la Paris, cu doar 50 de dolari în buzunar și cu un rucsac de conserve. Până la sfârșitul lunii martie, ea se afla în Barcelona, înconjurată de soldați și milițieni de tot felul, apoi luând drumul Madridului.

Hemingway instalat deja în două camere din hotelul Florida, o întâmpină, spunându-i: „Știam că vei ajunge aici.” Gellhorn a acceptat invitația lui, dar, în dimineața următoare a fost mai puțin înțelegătoare, după ce s-a trezit încuiată în camera ei, în timpul unui bombardament. Când Hemingway a venit în sfârșit s-o scoată afară din cameră, i-a explicat că a încuiat-o pentru propria ei siguranță, dar ea era furioasă.

Furia nu a împiedicat-o totuși să înceapă o aventură. După cum susținea ea, nu-l iubea pe Hemingway și nu era atrasă fizic de el, dar îl admira și îi era recunoascătoare pentru compania lui în mijlocul unui război crâncen. 

Hemingway se considera - și era considerat și de către ceilalți - drept cel mai important jurnalist străin din Spania și era capabil să-și procure provizii, inclusiv benzină, acolo unde nimeni altcineva nu reușea. Cunoștea drmurile pe diferite fronturi și era expert în mânuirea armei. Fiind „aproape singura blondă din țară”, Gellhorn se simțea vulnerabilă, deși nu ar fi arătat-o niciodată. Era, a simțit ea, mai bine să fie văzută ca aparținând cuiva.

A fost prima dintre cele patru călătorii în Spania în următorii doi ani, intercalate cu perioade petrecute în America. Filmul lui Hemingway a fost un succes, în timp ce articolele lui Gellhorn despre costul uman al războiului, despre oamenii obișnuiți și viețile lor culese pe străzi au fost luate cu entuziasm de Collier's și The New Yorker.

A doua lor călătorie, în august 1937, a avut mai puțin succes. Gellhorn și Hemingway încercau să fie discreți în ce privea relația lor, mai ales de dragul lui Pauline, și au călătorit din nou la New York pe nave separate. Până la sosirea lor, două treimi din țară căzuse în mâna naționaliștilor.

Madridul devenea din ce în cemai inconfortabil, cu puțină mâncare, iar în aceste condiții grele, diferențele dintre cei doi au început să alunece în certuri violente. Cunoscut ca fiind violent uneori, Hemingway a supus-o pe Gellhorn la unele abuzuri. Ea a descris o seară drept „un spectacol cu adevărat excelent, dar genul de spectacol rezervat de obicei dușmanilor.”

Până pe 8 noiembrie, când ea împlinea 29 de ani, ea auzise din America faptul că circulau bârfe despre ea și Hemingway. Îi era teamă să se întoarcă la New York.

Între timp, Hemingway începuse să lucreze la o piesă numită „The Fifth Column”, bazată în mare parte pe experiențele sale din Spania și incluzând un portret nu prea măgulitor al Marthei în rolul Dorothy Bridges, eroina, a cărei „caracteristică” principală erau picioarele ei și care avea o grămadă de „bărbați, avorturi, ambiții.”

Crăciunul 1937 a fost petrecut în America, după un incident neplăcut la Paris, când Pauline a sosit la Paris pentru a-l lua la întrebări pe Hemingway în legătură cu Gellhorn și a amenințat că va sări de la balconul hotelului. În aprilie 1938, Hemingway se întoarce încă o dată în Spania împreună cu Gellhorn, lăsând-o pe Pauline disperată în America.

Până la sfârșitul anului 1938, Hemingway se întoarce în Key West, încercând să se adapteze vieții de familie cu Pauline, dar vizitatorilor le era limpede că este nefericit. Fratele său, Leicester, a remarcat că bea în medie cinsprezece pahare de scotch în fiecare zi. În cele din urmă, se retrage pe insula sa preferată, Cuba, pentru a scrie. Gellhorn i se alătură la începutul primăverii anului 1939.

L-a găsit împărțit între cele două camere ale hotelului din Havana, una pentru dormit și alta pentru scris, răvășit ca de obicei, adunând alimente și înconjurat de unelte de pescuit de adâncime (apele Golfului erau la doar o jumătate de oră cu barca). După ce îi tolerase felul mizerabil de a trăi în hotel în timpul războiului din Spania, Gellhorn descoperă că nu mai poate suporta asta în Cuba și hotărăște să găsească un loc permanent unde să locuiască.

Găsește o casă în satul San Francisco de Paula, nu departe de Havana. O clădire colonială spaniolă cu un etaj, numită Finca Vigia, amplasată pe cinsprezece acri de teren întins până în densitatea junglei cu climă tropicală. Casa nu mai fusese locuită de ani de zile și avea nevoie de curățenie și renovare semnificativă, dar Gellhorn s-a descurcat destul de bine. Mutarea lor la Finca a marcat efectiv sfârșitul căsătoriei lui Hemingway cu Pauline.

La început, cei doi au fost fericiți în noua lor casă, scriind constant și ducând o viață liniștită. Hemingway, care începuse să lucreze la „For Who The Bell Tolls”, se scula devreme și începea să scrie înainte de ivirea zorilor, folosindu-și dormitorul însorit ca birou.

Gellhorn a admirat felul în cre Hemingway își folosea timpul pentru scris, în ciuda a ceea ce era de făcut prin casă. Ea îi scria unei prietene: „A fost la fel de folositor precum o veveriță împăiată, dar el devine o poveste frumoasă. Și nimic pe pământ în afară de munca lui nu contează pentru el.”

Ea avea probleme cu cartea ei (mai tîrziu avea să fie publicată cu titlul „The Stricken Field”), îngrijorată că scrisul ei era plat și lipsit de inspirație. Citirea lucrării lui Hemingway înrăutățește lucrurile; vede cartea sa ca fiind „fără magie”, în timp ce a lui curgea „ca muzica unui flaut”. Însă era fericită în Finca, înconjurată de plantele exotice pe care le iubea și de liniștea mării.

Cu o pauză în Wyoming și Idaho în timpul toamnei, ei și-au continuat rutina în noul an, scriind dimineața (Hemingway stătea în pat din cauza vremii foarte reci), jucând tenis după-amiza și cam o dată pe zi, săptămânal, mergeau cu mașina la Havana pentru o noapte cu băuturi tari la Floridita, barul preferat al lui Hemingway.

Fiii lui Hemingway au venit în vizită în martie 1940. Le-a plăcut Gellhorn, numind-o „The Marty”, iar ei i-a plăcut să devină mamă de ocazie pentru trei băieți arătoși, inteligenți, dar foarte diferiți.

Treptat, diferențele dintre ei au început din nou să se accentueze în diferende, așa cum se întâmplase și în Spania. Hemingway a considerat că veștile proaste din Europa sunt intruzive și, în cele din urmă, a interzis radioul în casă. Lui Gellhorn i s-a părut enervană atitudinea dominatoare a lui Hemingway.

O scrisoare a lui Hemingway din acea perioadă este plină de scuze, cerându-i iertare pentru că a fost „necugetat, egoist, răutăcios și autoritar”. A fost una dintre puținele ocazii în care a recunoscut și și-a cerut iertare pentru greșelile sale.

În septembrie 1940 a fost publicat romanul „Pentru cine bat clopotele”. S-a vândut - după cum a spus Hemingway - „ca daiquiri cu gheață în iad”. După o perioadă de singurătate la New York pentru lansarea cărții, Hemingway a adus-o înapoi pe Gellhorn, în Sun Valley, împreună cu fiii săi. Au petrecut săptămâni fericite vânând, călărind, pescuind și jucând tenis, logodindu-se după ce divorțul lui Hemingway de Pauline a fost finalizat.

Gellhorn a purtat un inel cu diamante și safir. Deși avea câteva îndoieli cu privire la căsătorie, fotografiile din această perioadă îi arată pe amândoi fericiți și zâmbitori.

Pe 21 noiembrie 1940 s-au căsătorit în sala de mese a Societății Union Pacific din Cheyenne, Wyoming. Mai multe ziare au reflectat nunta, un reporter descriind-o ca fiind o unire „între silex și oțel”, deși nu se știe cu certitudine căruia dintre ei îi erau atribuite „calitățile”.

Mulți ani mai târziu, când Gellhorn avea șaptezeci de ani, ea a scris o carte despre „călătoriile de groază” din viața ei, „Travels With Myself and Another”. Cartea este plină cu povești tenebroase despre situații jenante, disconfort teribil și detalii sângeroase ale călătoriilor lor în locuri ciudate, departe de confortul modern.

Ea a inclus călătoria lor în luna de miere în China, intitulată ”Mr.Ma's Tigers”, una dintre cele mai amuzante din colecție remarcându-se prin tonul său ironic. Collier's i-a cerut să călătorească în Orientul îndepărtat pentru a relata despre războiul de acolo, iar Hemingway, în ciuda temerilor serioase, a acceptat să i se alăture pentru o parte a călătoriei și să scrie câteva articole pentru revista PM. Călătoria urma să înceapă pe Burma Road, la scurt timp după nunta lor, iar Hemingway a insistat ca aceasta să fie luna lor de miere.

Călătoria a început prost, valurile ondulate din Pacific pricinuindu-le rău de mare până în Hawaii. Deși lucrurile au început să se îmbunătățească în Hong Kong, unde Hemingway și-a găsit noi prieteni cu care să bea și s-a apucat să arunce cu petarde în camera de hotel, a existat pericolul permanent al bombardamentelor japoneze și probleme de sănătate, inclusiv o prevalență a holerei.

Când cuplul a primit permisiunea de a se duce în prima linie, au făcut călătoria într-un camion vechi, o barcă abandonată care lua apă și călare pe niște ponei atât de mici încât Hemingway glumea spunând că poate călări și merge pe jos în același timp. Era, de asemenea, după cum spune Gellhorn, „centrul țânțarilor din întreaga lume”.

Într-o noapte, întinsă pe o scândură în haine ude, asediată de muște și țânțari ea a spus; „Vreau să mor”. Hemingway a răspuns: „Prea târziu. Cine a vrut să vină în China ?” Dar, când ea și Hemingway s-au despărțit în Rangoon, el a scris: „Sunt pierdut fără tine...cu tine mă distrez atât de mult chiar și într-o călătorie atât de nereușită”.

Întorși în Cuba, Martha s-a așternut pe lucru, începând să se documenteze pentru o colecție de povestiri,„The Heart of Another”, în timp ce Hemingway petrecea din ce în ce mai mult timp în barca sa, pescuind în Golf. Marthei îi plăcea să i se alăture când nu lucra. Hemingway îi destăinuie prietenului său Max Perkins că este fericit cu ea, că este exact ceea ce avea nevoie și că îi promisese că va înceta să călătorească și va rămâne acasă.

Dar, bombardarea Pearl Harbor și intrarea Americii în război îi neliniștește pe amândoi. Nedorind încă să călătorească în Europa, Hemingway începe să adune date pentru o antologie de război, în timp ce atât el, cât și Gellhorn erau obsedați de ideea de a înființa un fel de grup de contrainformații în Cuba, asemănător „Coloanei a cincea” din Madrid, din timpul războiului civil din Spania.

Hemingway și-a propus să recruteze informatori dintre prietenii săi din barurile din Havana, și, oarecum în mod bizar, să echipeze „Pilar” - barca sa - cu grenade și mitraliere pentru a vâna și distruge submarinele inamice care ar fi putut să intre în Golf.

Printr-o metodă care ar părea ridicolă astăzi, el reușește să recruteze un echipaj de opt oameni și convinge FBI să contribuie cu 500 de dolari pe lună pentru costurile de funcționare a grupului. „Friendless” era numele oficial al operațiunii, dar era cunoscută mai des sub numele de „Crook Shop”.

 Pe măsură ce „Crook Shop” a preluat Finca, iar petrecerile și consumul de băuturi au început să dureze până la orele dimineții, Gellhorn a devenit din ce în ce mai nerăbdătoare. Ea și Hemingway au început să se certe în mod regulat, chiar și în privința scrisului, așa că, atunci când Collier i-a sugerat să facă câteva călătorii prin Caraibe și să scrie despre pregătirile de război, a fost încântată.

Dar sarcina asumată de ea a devenit o călătorie în iad. A început în Puerto Rico, care fusese transformată într-o bază navală uriașă, și a continuat de la St. Thomas până la Antigua. Gellhorn a fost însoțită de uragane și ploi abundente, furtuni. Într-o noapte, în timp ce dormea, a descoperit, trezindu-se, că echpajul ambarcațiunii Saba, cu care călătorea fugise noaptea, părăsind-o pe o insulă pustie.

În cele din urmă ea nu și-a mai continuat itinerarul propus și l-a plătit cu 60 de dolari pe bătrânul căpitan să o ducă în Antigua. La următoarea destinație, Surinam, și-a fracturat o încheietură și a luat febra dengue.

În cursul călătoriei, Hemingway i-a trimis mai multe scrisori, cele mai multe dintre ele romantice, în care îi amintea despre clipele frumoase de la Finca și de pisicile care își stabiliseră reședința în grădina vilei. Răspunzând nemulțumirii Marthei despre viața din Cuba, el își cere din nou iertare.

La întoarcerea ei era clar că lui Hemingway îi era dor de ea, iar Gellhorn promite că va deveni o „soție bună”. Pentru o scurtă perioadă au fost din nou fericiți.

Odată cu trecerea timpului, Gellhorn devine din ce în ce mai plictisită de activitățile de spionaj ale lui Hemingway și mai ales de consumul excesiv de alcool. Acesta se certase cu majoritatea prietenilor săi scriitori și petrecea tot mai mult timp pe mare. În puținele ocazii când era la Finca, era capricios, deprimat și uneori violent. Ea găsea aproape insuportabil felul lui de viață dezgustător, în timp ce el îi spunea că este obsedată doar de curățenie. Într-o noapte, după o ceartă în privința conducerii mașinii în stare de ebrietate, pe drumul de întoarcere după o noapte petrecută în Havana, Gellhorn a luat volanul mașinii Lincoln Continental și a condus-o direct într-un copac, apoi a coborât și și-a continuat singură drumul spre Finca, lăsându-l pe Hemingway cu mașina distrusă.

În cele din urmă, în ciuda lipsei de acreditare militară pentru femeile jurnaliste și în ciuda tuturor pericolelor, Gellhorn a decis să plece în Europa. Ea a încercat să-l convingă pe Hemingway să meargă cu ea - chiar și după certurile lor, mai existau între ei momente de tandrețe - dar el fu reticent în a părăsi Finca și pe Pilar - barca sa. Din New York, ea îi scrie: „Ne aparținem...Avem o viață bună și lungă în față. Voi încerca să fiu frumoasă când voi fi bătrână, iar dacă nu voi reuși, voi încerca să fiu bună. Te iubesc foarte mult”.

Gellhorn a sosit la Londra în toamna anului 1941. În săptămânile care au urmat i-a scris mai multe scrisori lungi și tandre lui Hemingway, despre războiul din Londra și despre oamenii pe care îi cunoscuse și îl chema alături de ea. Hemingway însă, la Finca, bea din ce în ce mai mult și scria din ce în ce mai rar.

Mamei lui Gellhorn, cu care se înțelegea bine, i-a scris că simte că moare câte puțin în fiecare zi. gelos pe Gellhorn, dar nedorind să i se alăture, îi scrie lui Max Perkins că nu „a făcut nimic pe care mi-aș fi dorit să facă de mai bine de doi ani...cred că nimeni altcineva nu a mai făcut, în afară de Martha, care face exact...nimic. Ceea ce vrea să facă sunt mofturi de copil răsfățat...”.

După șase luni, în ciuda faptului că era disperată să nu rateze debarcarea franceză, Gellhorn decide să se întoarcă, fixându-și ideea de „a-l elibera din Cuba” și a-l aduce înapoi în Europa.

De data aceasta, întoarcerea ei nu a fost atât de fericită. Au început să se certe din orice - casă, scris, bani - iar Hemingway a mers atât de departe încât i-a scris mamei lui Gellhorn spunîndu-i că a simțit că a devenit dezechilibrată în perioada petrecută în Europa. 

„Nimic în afară de ea nu o interesează prea mult...pare dezechilibrată mental sau poate a ajuns la limită...”. Apoi, din senin, Hemingway anunță că, pănă la urmă, a decis să plece în Europa și că va scrie articole pentru Collier, o mișcare ce avea să pericliteze serios poziția lui Gellhorn, întrucât oficial era permis doar un singur corespondent acr