***

 BERLIOZ, GHINION ÎN DRAGOSTE

Orașul Nisa din sudul Franței este binecuvântat cu una dintre cele mai frumoase locații din lume. Pe fundalul dealurilor din Alpes-Maritimes, albastrul distinctiv care dă numele Coastei de Azur se află în cerul deasupra capului și peste întinderea largă a Golfului Îngerilor.

Chiar întors de la faimoasa faleză, într-un mic parc, există un piedestal de piatră care susține un bust al unui individ cu aspect sumbru. Gravura îți spune că este compozitorul Hector Berlioz, care a sosit prima dată la Nisa, în primăvara anului 1831. Practic, a avut ghinion în dragoste.

Mai întâi, a fost actrița irlandeză. Fusese îndrăgostit de Harriet Smithson, o actriță shakespeariană din Ennis, în comitatul Clare, dar ea nu era interesată.

Apoi a luat legătura cu o pianistă cunoscută pe nume Marie Moke și s-au logodit. Dar apoi Berlioz a câștigat o bursă pentru un an la Roma și a fost nevoit să o lase în urmă pe Marie. Ea a găsit pe altcineva, un bărbat bogat cu 22 de ani mai mare decât ea, pe nume Camille Pleyel, a cărui firmă de familie producea piane pentru Chopin.

Când Berlioz a auzit că Marie avea să se căsătorească cu Pleyel, el a pus la cale un plan pentru a-i împușca pe cei doi și pe mama lui Marie în târg (ea îi dăduse veștile proaste). Apoi, s-ar fi sinucis. S-ar fi descurcat, îmbrăcându-se în servitoare, ca să nu trezească nicio bănuială!

Și-a luat un costum și a plecat înapoi la Paris, dar ajuns la Nisa, s-a răzgândit.

Complotul îngrozitor a fost abandonat. 

Berlioz a revenit la compoziție. El a scris o continuare a lui „Simfonie fantastică”, prima sa operă „magna” care fusese inspirată de domnișoara Smithson.

În sfârșit, întors la Paris, a reluat urmărirea actriței. De data asta, a avut noroc. Harriet a fost de acord să se căsătorească cu el și s-au căsătorit într-un an.

A urmat un fiu, dar căsătoria nu a durat, iar Berlioz s-a căsătorit cu o cântăreață, Marie Recio, care avea să-i devină a doua soție. Din păcate, ea a murit la 40 de ani.

Pentru un bărbat a cărui viață a atins extremele emoției atât de tipice mișcării romantice, este potrivit să fie unul dintre giganții ei în Franța. În termeni muzicali, ar fi trebuit să fie.

Paganini, marele virtuoz italian, l-a numit un geniu. César Franck a declarat că totul compus de Berlioz a fost capodoperă. Dar nu toată lumea avea o părere atât de bună despre el și a fost lăsat ca posteritatea să-l judece.

Cele mai bune lucrări ale sale a trecut testul timpului - „Simfonia fantastică”, trilogia sa sacră „L'Enfance du Christ” (Copilăria lui Hristos), opera „Les Troyens” (Troienele) - interpretarea sa despre povestea troiană - considerată prea mare cu cele patru ore în întregime. Nu a văzut-o niciodată interpretată în întregime, dar de atunci a devenit recunoscută ca o operă de artă magnifică.

Înaintea timpului său, împingând granițele atât în formă, cât și în substanță - gândiți-vă la „legenda sa dramatică” a lui „Faust”, operă ca un concert - unde exuberanța sa este în muzica sa. Dar, la fel ca toți marii romantici, a existat și o latură tragică și există o statuie în Nisa care să dovedească acest lucru.

Traducere din lb. franceză

***

 HERON - BIOGRAFIE

HERON (din Alexandria: sec. 1 î.e.n.) a fost un matematician şi enciclopedist grec. Despre viaţa acestui distins cărturar şi inventator nu se ştie nimic, în pofida faptului că numele său este legat de istoria învăţământului – înfiinţând, pentru prima dată în lume, o şcoală – politehnica - la Alexandria, unde a activat neîntrerupt ca conducător şi profesor.

A adus contribuţii în geometrie, astronomie, fizică, tehnică. În lucrările sale de matematică: Geometria, Stereometria, Katamelrisis, Peri ton geometrias ke streometrias onomaton şi în comentariile la Elementele lui Euclid (sec.3 î.e.n.) sunt menţionate prima oară formulele pentru aria triunghiului în funcţie de laturile lui (care se datorează lui Arhimede (sec. 3 î.e.n.)) sau în funcţie de semi-perimetrul triunghiului şi raza cercului înscris, ca şi aceea în funcţie de laturi şi de raza cercului circumscris (despre care se crede că s-ar datora tot lui Arhimede); a stabilit formula pentru aria rombului (ca semiprodusul diagonalelor); a determinat volumele corpurilor; a tratat problema duplicării cubului; a redat metoda de determinare aproximativă a rădăcinii cubice; a definit termeni tehnici folosiţi în geometrie (de exemplu definiţiile paralelogramului, trapezului ş.a.).

În Geoponika a întreprins studii despre Pământ, a imaginat o metodă pentru determinarea diferenţei de longitudine dintre două puncte; în Mihanika expune, printre altele, definiţia lucrului mecanic, regula paralelogramului de adunare a forţelor, mişcarea pe plan înclinat; principiile opticii sunt redate în Katoptrika, unde se explică propagarea razelor luminoase în linie dreaptă (în conformitate cu principiul drumului de cea mai scurtă durată) deduce legea reflexiei luminii pe oglinzi.

A inventat diopterul (instrument optic pentru măsurări geodezice şi astronomice), precum şi fântâna arteziană; a creat primele automate: distribuitor de apă, uşi automate, este descoperitorul puterii aburului – pe care a folosit-o la maşini şi turbine - realizări descrise în Peri automatoponytikon.

***

 MOARTEA DOINEI BADEA

„Vă las cântecele mele ca ecou al sufletului meu”

Era vineri, 4 martie 1977. Se anunţa o seară frumoasă, cu lună plină şi cer înstelat. După o iarnă geroasă, primăvara bătea la uşă. Numai că seara frumoasă, aparent banală, a devenit un coşmar la ora 21:20. Atunci s-a declanşat cel mai devastator cutremur din România, care a lăsat în urma sa mii de morţi. Cataclismul, cu o intensitate de 7,2 grade pe Scara Richter, a zguduit violent în special partea de sud a României. In 55 de secunde, numai în Bucureşti s-au prăbuşit 33 de clădiri. Peste 11.300 de persoane au fost rănite, iar 33.000 de locuinţe au fost avariate. In mai puţin de un minut 1.570 de oameni şi-au pierdut viaţa striviţi sau asfixiaţi sub dărâmături. Printre ei, o mare voce a muzicii româneşti, Doina Badea, soţul acesteia, Traian Smeu, şi cei doi copilaşi, Bogdan-Traian (4 ani) şi Andrei-Claudiu (1 an).

Şi-a închinat viaţa carierei muzicale

Doina Badea s-a născut pe data de 6 ianuarie 1940 în Craiova. Tot aici a absolvit Școala Populară de Artă, după care a început colaborarea cu Corul Filarmonicii de Stat «Oltenia», cu care a avut mai multe turnee și spectacole. A colaborat cu teatre muzicale și de revistă din țară. A debutat în 1960, pe scena teatrului din Deva și s-a remarcat prin vocea ei deosebită, gravă, puternică și cu un ambitus puternic.

În 1963 a fost angajată la Teatrul „Constantin Tănase” din București; a avut foarte multe apariții la radio și TV și a făcut înregistrări pentru firma „Electrecord”. A participat la turnee peste hotare iar apariția sa la «Olympia» din Paris a fost unul din succesele sale de notorietate. A susținut recitaluri la Festivalul internațional «Cerbul de Aur» din 1968 și 1971.

Obține premiul la Festivalul Național Mamaia 1963 pentru interpretarea melodiei «Spre soare zburăm» de George Grigoriu și un an mai târziu la același festival este premiată pentru interpretarea pieselor «Tu» de Vasile Veselovschi și «Nimeni» de Henri Mălineanu.

Voce clasică, muzică uşoară

Doina Badea s-a născut cântăreață. Avea muzica în sânge. Vocea ei avea o rezonanţă aparte, sensibilă, dar de un patetism profund. Idol i-a fost Maria Tănase cu care era și prietenă. Cunoscutul compozitor Temistocle Popa declara într-un interviu cum Doina spunea mereu: „Vreau s-o iau pe urmele ei; nu-mi dă pace Ciuleandra Mariei.” Compozitorul adăuga: „Doina reuşea să fixeze melodiile în urechile ascultătorilor. Eram în turneu, într-un oraş de provincie, când s-a întrerupt curentul. Ea a continuat să cânte pe întuneric şi fără microfon. Nu poţi să faci asta dacă n-ai un glăsoi. Ea avea voce de să spargă pereţii.”

Despre vocea sa unică, solistul Cornel Constantiniu spunea: „Ea studiase muzica clasică şi nu inţelegeam ce căuta in muzica uşoară. Interpreta «Ploaia şi noi», a lui Vasilache, care impunea o voce largă. Avea o voce pe care n-o puteai confunda.” Incă de la începuturile carierei sale, Doina Badea promitea să ajungă o stea a muzicii uşoare româneşti. „Intr-un spectacol, o solistă interpreta două-trei melodii. Pe atunci nu se permiteau bisurile. Sălile erau arhipline, iar ea pur şi simplu nu putea ieşi de pe scenă, atâtea aplauze primea”, işi aminteşte fostul coleg, Alexandru Dobondi.

Doina Badea se bucura de o mare popularitate și datorită caracterului său foarte deschis și prietenos. Era o adevărată doamnă care oriunde mergea impunea considerație și respect. Aproape că nu refuza nicio ofertă și nici pretențiile financiare nu erau foarte mari. Însă, în spatele zâmbetului trist pe care-l afișa pe scenă, artista ascundea o mare suferință. Nu se simțea împlinită: nu avea un soț care să o iubească și copii care să îi spună mamă.

Insă, când aproape că încetase să mai spere și simțea că viața i se irosește, destinul i l-a scos în cale pe Traian Smeu. Un bărbat ivit de nicăieri, dar care avea să îi dăruiască poate cei mai frumoși ani din viața ei. Din păcate ultimii.

Bucuria va fi și mai mare, când proaspăta familie, întregită acum cu doi copii, va primi în ianuarie 1977 o casă nouă. Repartiția apartamentului în clădirea de pe strada Bibliotecii va fi însă nefastă. Familia Smeu-Badea era vecină de bloc cu marele actor Toma Caragiu.

Sub semnul cutremurului

Doina s-a născut în 1940, an în care România a fost zguduită de un puternic cutremur. La 10 noiembrie, 1940, Doina Badea avea 10 luni. Mama ei a salvat-o ca prin minune, reuşind să fugă din casă în acele trei minute dezastruoase, cu fata în braţe… 37 de ani mai târziu, destinul nu i-a mai fost favorabil.

ULTIMUL VALS. Bună prietenă cu Doina Badea, Flavia Buref rememorează o ultimă întâlnire cu marea artistă: „Înainte de cutremur, şi asta o spun cu un oftat foarte adânc, chiar cu două zile înainte, a venit la mine. Făceam un set complet de analize la un spital unde eram internată şi venisem acasă pentru două zile, să mai iau câte ceva. Doina m-a sunat şi mi-a spus că trece pe la mine să vorbim. Abia venise dintr-un turneu mare, din Israel, unde avusese mare succes. Mi-a spus că a găsit nişte şlagăre internaţionale pe care voia să i le traduc. «Hai, te rog, să mi le faci! Vreau să le înregistrez foarte repede. Am un disc frumos.» «Cu cea mare plăcere, dar uite, sunt internată, peste trei zile, când vin acasă, vorbim.» «Da, sigur, iţi aduc benzile şi peste trei zile vorbim.» Aceasta a fost discuţia cu ea. Unul dintre cântecele pe care voia să i le traduc se numea «Ultimul vals». Ca o premoniţie. Şi peste trei zile a fost cutremurul. Doina nu a mai venit la mine, eu nu i-am mai tradus niciodată vreun cântec. Mi-aduc aminte doar ce mi-a spus atunci: «Flavia, sunt aşa de mulţumită! Am doi copii minunaţi, cariera mea a atins un prag înalt, vreau acum să fac lucruri din ce în ce mai frumoase, simt că acum sunt cel mai împlinită! Te rog să mă ajuţi!»

Bizare semne predestinate

În ziua de 10 februarie 1977, micuţul Andrei-Claudiu împlinea importanta vârstă de un an. Momentul se cerea celebrat cu toată seriozitatea. Drept care au „fost „invitați” naşii — familia Giroveanu şi fratele, Ştefan Badea, împreună cu soţia.

„A fost adus tortul cu o singură lumânare, dar Andrei-Claudiu nu a vrut nici în ruptul capului să sufle în ea. Apoi —conform tradiţiei — i s-a pus în faţă o tăviţă pe care erau mai multe obiecte: o carte un stilou, o brăţară, un aparat de fotografiat… Acela pe care sărbătoritul ar fi pus mâna urma să fie un indiciu referitor la viitoarea profesie a celui mai tânăr membru al familiei Smeu-Badea.

Dar, spre surprinderea tuturor, Andrei-Claudiu nu a vrut să atingă nimic, izbucnind în hohote de plâns…

ULTIMA CONVORBIRE. „Era o mare cântăreaţă”, spune maestrul Biţu Fălticineanu. „Am avut ocazia să lucrez la câteva spectacole cu ea. Am amintiri legate doar de munca pe care o prestam cu ea, fiind o solistă de muzică uşoară de excepţie. Am fost ultimul care a vorbit cu ea înainte de cutremur, cu un minut înaintea morţii sale. Aveam planificată o repetiţie cu ea a doua zi la ora 11:00 şi mi-a telefonat ca să mă roage, să mă convingă să amân repetiţia cu vreo două ore, pentru că avea o imprimare la Radio. Aici a fost o discuţie între noi, eu am spus nu, ea a spus da. Până la urmă m-a convins şi tocmai îmi mulţumea şi nu a putut să termine cuvântul «Mulţumesc!», că s-a produs dezastrul care a fost. Eu am rămas cu receptorul în mână şi simţeam cum se zguduie. Nu mi-am închipuit că voi fi ultima persoană cu care a vorbit în seara respectivă. Din păcate, a avut un deznodământ fatal. Am rămas uluit a doua zi, când am aflat că Doina Badea, cu care eu vorbisem în ultima clipă, a avut acest nenoroc de a se găsi în blocul acela care s-a prăbuşit.

In volumul „Secunde tragice, zile eroice”, jurnalistul Octavian Andronic încearcă să reconstituie ultimele momente dinaintea dezastrului petrecute în apartamentul de la etajul opt al familiei Smeu-Badea, în fatidica seară de 4 martie 1977:

E vineri seara, întreaga familie se găsea acasă.

Era ora la care cei mici — Andrei-Claudiu şi Traian trebuiau să se culce.

Soţul, Traian Smeu, care terminase de nici o lună cea de-a doua facultate, luându-şi diploma de inginer şi trebuia să se prezinte peste câteva zile la post, undeva în jurul Bucureştiului, răsfoia un volum de specialitate, în sufragerie.

Doina Badea, în bucătărie, îşi pregătea tocmai o cafea, rememorând întâmplările acelei zile.

De dimineaţă, înregistrase în studiourile televiziunii un film folcloric, pregătit pentru a fi trimis unui post de peste hotare. Apoi, un drum pe la teatru, la „Tănase”, unde urma să se angajeze în curând şi cu care urma să plece în turneu în Belgia.

O scurtă repetiţie, cu câteva melodii noi, apoi, acasă, grijile zilnice cu cei doi copii. Căci Doina era o mamă fericită, îşi iubea cei doi copii mai mult decât orice pe lume. Poate mai mult decât cântecul. Trecu în dormitor şi îi privi cum dormeau. Apoi se uită la ceas.

Era ora 9 şi 20 de minute.

La ora 10 trebuia să fie la „Cina”, unde susţinea în fiecare seară câte un scurt recital. Ar fi trebuit să înceapă să se îmbrace. Se reîntoarse în bucătărie, să-şi termine cafeaua. Nu apucă să-şi aprindă o ţigară, când mica bucătărie a apartamentului de la etajul 8 al clădirii din str. Bibliotecii începu să se clatine. Cafeaua se vărsă pe faţa de masă, iar din rafturi începură să curgă vase, farfurii, transformîndu-se în ţăndări.

Primul său gând se îndreptă către copii. Izbită dintr-un perete în altul, nu mai putea să iasă şi mai apucă să vadă, uluită, cum apartamentul începe să se dezagrege, cu senzaţia pe care o ai când cobori cu un lift mult prea rapid…

E posibil ca lucrurile să se fi petrecut astfel.

În a şasea zi, printre dărâmături au fost descoperite resturile apartamentului de la etajul 8. Intr-o parte a fost găsit, zdrobit, corpul soţului, Traian, ţinîndu-1 în braţe, acoperit cu trupul său, pe mezin… Copilul cel mare a fost găsit, de asemenea, fără viaţă, într-o altă parte. Doinei i-ar fi fost descoperită doar o mână și a fost recunoscută după inel.

Împlinise de curând 37 de ani, vârsta deplinei maturităţi artistice.

La înmormântare a fost un sicriu si patru cruci. Ce s-a mai adunat din dânsa, copiii si soțul ei

Ceremonia funerară a fost grandioasă. Familia Smeu-Badea a fost înmormântată la Cimitirul Izvorul Nou din sectorul 3, București. A fost foarte multă lume, unii se urcaseră chiar prin copaci. Printre numeroasele personalități artistice venite să-i aducă Doinei un ultim omagiu, era prezentă și Angela Similia. Aceasta își amintește un moment aproape supranatural: „La procesiunea de înmormântare, în momentul în care s-a sfârșit slujba și au luat sicriul către mormânt, tabloul ei s-a întors cu spatele către lume. Pentru mine a însemnat foarte mult și de câte ori mă gândesc la ea, acesta este momentul cum ea și-a luat la revedere de la lumea asta. Toți care eram acolo am observat lucrul ăsta.”

După câțiva ani, sicriul Doinei Badea și familiei sale a fost deshumat și mutat la Craiova.

In zilele noastre, artista işi doarme somnul veşnic la cimitirul-vedetă din Craiova, Ungureni. Aici, pe o alee înconjurată de multe alte frumoase lucrări „artistice” se găseşte mormântul Doinei Badea și familiei sale. Pe o cruce înaltă din marmură albă stă scris numele artistei, alături de o mică fotografie de-a ei. La baza crucii sunt scrise în piatră numele soţului şi cele ale copiilor. Traian Smeu, respectiv Bogdan Traian şi Andrei Claudiu. Sunt alături de ea, căci aşa au şi plecat din lume la cutremur. Două mesaje sunt pe mormântul cunoscutei interprete… două mesaje ce reprezintă un testament şi o mărturisire: „Vă las cântecele mele ca ecou al sufletului meu” şi „Doină din străbună glie /Căt de dragă imi eşti tu mie!”.

Ca o revărsare de cer

Când îşi inălţa ca un tumult glasul ei, care parcă sfida dimensiunile obişnuite, se cutremura sala de aplauze. Dar uneori trăzneşte câte o nedreptate de începi să crezi că răul începe să câştige partida cu binele. In acel început nesigur de primăvară, 1977, nu s-a cutremurat sala de aplauze pentru marea cântăreaţă Doina Badea, ci s-a cutremurat pământul, făcând ţăndări din cântecul inimitabil numit Doina Badea, făcând ţăndări din destinul unui om modest care îşi dorea o singură bucurie, să bucure inimile românilor. A murit o mare artistă fără să ştie ce i se intâmplă. Au scormonit prin moloz şi sânge de oameni, spectatorii ei, prietenii, au scormonit ore lungi prin mormanele de cărămidă şi beton, iar din Doina Badea s-a găsit o mână identificată ca fiind mâna ce ani la rând a ţinut microfonul pe scenă, de unde glasul ei a mângâiat sufletele românilor. Nu era un firicel de voce care dădea cu mult rimel pe gene, dezgolea mult din pulpe şi se zbânţuia din toate anatomiile ca să atragă publicul aşa cum sunt solistele acelea la kilogram, scoase pe bandă rulantă şi care la o examinare mai riguroasă n-ar intra nici în corul şcolii. Vocea Doinei Badea umplea totul. Umplea sălile de mii de locuri, umplea undele pornite spre înalt din antenele staţiilor de televizune şi staţiilor de radio. Dar mai presus de toate umplea inimile. Unul din cântecele ei superbe era „Ploaia şi noi”. Şi aici vocea Doinei Badea avea dimensiuni neobişnuite. In „Ploaia şi noi”, cântul ei de neconfundat era revărsare de cer, nu o ploicică oarecare. Era modestă şi cumsecade, nu apela la nici o stridenţă. Nu se zguduia pe scenă din tot corpul, lăsa glasul ei să se învolbureze, să aducă la suprafaţă toate sensibilităţile uitate în colţişor de suflet. Despre Doina Badea nu putem spune decât MAREA DOINA BADEA.

Doina Badea

DATA ŞI LOCUL NAŞTERII: 6 ianuarie 1940, Craiova

DATA ŞI LOCUL MORȚII: 4 martie 1977 / 37 de ani, București

CAUZA DECESULUI: Cutremurul din 1977

A FOST: cântăreață

***

 POVEȘTI DE IUBIRE:

ABELARD ȘI HELOISE

PIERRE ABELARD ȘI HELOISE 

Povestea adevărată a lui Heloise șiAbelard, în timpul domniei regelui Ludovic al VI-lea, este aceea a unei pasiuni carnale care se transformă într-o legătură neîntreruptă, impregnată de spiritualitate, în ciuda încercărilor prin care au trecut.

Pierre Abelard s-a născut în 1079 într-o familie nobiliară. Fiu al domnului Pallet, i-a fost destinată meseria armelor ca și fraților săi. Dar setea de cunoaștere și pasiunea pentru litere l-au făcut să se orienteze către educație. Merge la Paris unde predă filozofie. Intelectual dotat, dialectician formidabil, este un tânăr profesor admirat de elevii săi. Este renumit și respectat, în ciuda naturii sale incomode. La 36 de ani este un strălucit maestru de teologie la catedrala Notre-Dame din Paris. Canonicul Fulbert îi încredințează educația nepoatei sale, Heloise, în vârstă de 17 ani. Pierre este imediat copleșit de inteligența și frumusețea sa.

Heloise s-a născut în 1100. A fost crescută și educată la Abația Argenteuil, o mănăstire rezervată femeilor, apoi la Catedrala Notre-Dame de Paris, unde unchiul ei era canonic. O tânără călugăriță pertinentă, priceperea și frumusețea ei sunt tulburate de prezența acestui tânăr profesor, Pierre Abelard, un bărbat matur și atrăgător.

Povestea lor nu rămâne platonică pentru mult timp. pasiunea îi inspiră și îi atrage unul către celălalt. Maestrul și elevul se iubesc împotrivă oricărei previziuni. Pasiunea trupească îi consumă, departe de învățăturile primite de fiecare dintre ei. Heloise rămâne însărcinată. Abelard o răpește și se refugiază cu ea în Bretania, unde apare pe lume fiul lor, Astrolabe. Se întorc apoi la Argenteuil, abandonându-și fiul familiei lui Heloise. Se căsătoresc în secret. La insistențele lui Abelard și din dragoste pentru el, acceptă să se retragă la mănăstirea în care și-a petrecut copilăria. Scandalul relației lor ajunge să izbucneacă în momentul în care canonicul Fulbert, furios, denunță căsătoria lor secretă și vătămătoare carierei lui Abelard, care a trădat biserica, conform legilor vremii. Canonicul angajează apoi doi acoliți pentru a-l pedepsi pe filozof. Acesta va fi castrat. Această mutilare a pus capăt carierei sale de ecleziast și dascăl, însă răzbunarea a fost atât de crudă și scandaloasă, încât canonicul a fost eliberat de atribuții pentru câțiva ani.

Heloise își pune vălul la Abația din Argenteuil. În 1129 devine stareță a mănăstirii Paraclet, lângă schitul ctitorit de Abelard, pe care l-a administrat și îngrijit tot restul vieții, departe de iubirea pe care o va transforma într-o legătură spirituală la care nu va renunța niciodată.

Abelard se refugiază în Abația Saint-Denis, unde se călugărește și își continuă activitatea filozofică. De acum înainte, pasiunea lor aprinsă se va exprima în scrisorile de dragoste, schimburi de o magnifică lirică în latină. Ea recunoaște că a fost condamnată la viața mănăstirească de dragostea ei tragică pentru el, alături de care a cunoscut plinătatea ființei. Din corespondența dintre ei reiese admirația fiecăruia pentru celălalt.

Această dragoste peste cuvinte nu are vârstă, este universală. În tragedia lor, cei doi îndrăgostiți atrag sursa inepuizabilă a relației lor cu mult dincolo de carnal. Plină de spiritualitate, pasiunea lor se transformă într-un schimb intelectual și filozofic care se întinde în timp. Persecutați până la punctul de a fi nevoiți să îmbrățișeze viața monahală, nimic nu le schimbă legătura lor indestructibilă.

Abelard moare în 1142, Heloise revendicându-i rămășițele pământești și îngropându-l în Paraclet. Când ea dispare în 1164, legenda spune că dorința ei de a fi depusă după moarte în mormântul soțului ei a fost respectată și că Abelard, care murise de câțiva ani, și-a întins brațele pentru a o primi și apoi le-a închis, primind-o pe Heloise pentru totdeauna. În 1917, primăria din Paris a transportat rămășițele acestui cuplu legendar la cimitirul Pierre-Lachaise, locul lor final de odihnă.        

Ioan Gherghina - Povești de iubire, Vol. 1, Ed. PIM Iași, 2023

***

 POVESTEA CU BROSCUȚA DIN SIBERIA

Ivan Ivanovici era un biet șofer de camion care, lună de lună, traversa taigaua siberiană, de la vest la est, și de la est la vest, cărând marfă de colo colo.  Nu era o viață prea tumultoasă și nici prea plină de evenimente marcante. Mai degrabă, am putea spune că era una anostă, repetitivă și a naibii de cenușie. Dar, știți cum e. Suntem ca niște corăbii pe ape învolburate, iar destinul te poate duce unde nici nu gândești! Așa se face că Ivan Ivanovici a ajuns personajul unei întâmplări nemaivăzute, cum numai în sălbăticia Siberiei se putea petrece. Pățania lui o redăm și noi, exact cum i-a povestit-o el lui Timofei Timofeevici, bunul său prieten, la un pahar de vodcă, la cârciuma din satul lor natal.

I.I. – Știi, dragă Timofei Timofeevici, cum mă duc pe mine drumurile de la un capăt la altul al taigalei, prin toate sălbăticiile, că nici nu mai apuc să îmi văd draga soție, pe Natașa, și că ajung să stau pe acasă numai pe la sărbători! Știi doar. Multe am văzut eu în drumurile mele, mai rău ca nomazii, dar ceea ce urmează să îți povestesc, pas de am mai văzut vreodată.

Nu au trecut nici două zile de când m-am întors de la Vladivostok. Și, uite, când nu aveam mai mult de o zi de condus până acasă, opresc într-o parcare, ca să-mi mai dezmorțesc puțin picioarele. Și cum stăteam eu așa pe marginea drumului, am auzit o voce subțire, cristalină, care mă striga de undeva de aproape, dar nici că puteam vedea cine era. „Șoferule, șoferule, ia-mă și pe mine cu tine, că tare îmi frică să stau singurică pe aici!”.

Mă uit eu în stânga, mă uit în dreapta… nimic! Vocea se auzi iar: „șoferule, șoferule…!” Mă uit și-n sus…nimic. De abia când m-am uitat în jos am realizat ce era. O broscuță, dragă Timofei, una așa mică, plăpândă, de ți se rupea inima. Cum puteam să o las acolo, așa cum tremura ea de frică lângă roata camionului? Dacă ai fi văzut-o, cu ochișorii ei mici, plânși, cu lăbuțele tremurând de frig și de frică. Cum puteam eu să abandonez așa făptură? Am luat-o în cabina camionului și am mers cu ea până aproape de casă că, știi doar, două suflete își țin companie mai bine decât unul singur. Când mai aveam puțin și ajungeam la noi la autobază, numai bine să predau camionul și foaia de drum, mi-am zis că e bine să las și broscuța lângă o baltă, că doar nu o puteam duce acasă.

Broscuța însă s-a pus pe plâns, că nu o pot lăsa acolo, că o vor mânca vulpile, sau poate lupii, că e frig, că vine noaptea și altele asemenea. Așa rău plângea, că parcă și mie mi-au dat două lacrimi în colțul ochilor. Și mi-a mai zis broscuța că, dacă îmi fac milă de ea și o țin măcar o seară la căldură, ca să se întremeze și ea cât de cât, o să mă răsplătească așa cum nici nu mi-am imaginat. Ce puteam face? Am luat-o și am dus-o acasă, că doar nu cădea casa pe mine de la o amărâtă de broscuță.

Ei bine, dragul meu prieten, să vezi și să nu crezi. Nu am intrat bine în casă, și doar ce-am apucat să aprind focul și să pornesc samovarul că…puf! broscuța se preschimbă dintr-o dată într-o tânără frumoasă cum n-ai văzut neam de neam prin părțile noastre. Înaltă, blondă, cu ochi albaștri și migdalați de siberiancă din aia din zona Baikalului și, Doamneeee, ce forme putea avea fata asta! Parcă era turnată. Am amuțit dintr-o dată cu ochii la ea, așa goală cum stătea în mijlocul casei, fără să schițeze un gest, de parcă înadins ar fi făcut ca să o pot vedea eu cât mai bine. Și nu se ridică, Timofei Timofeevici, și sare de gâtul meu, se lipește de mine și începe să mă acopere tot cu săruturi calde, să îmi mulțumească pentru că i-am salvat viața, și să promită că îmi va îndeplini orice dorință pentru binele făcut. Doar să îi cer ce vreau eu, orice.

Dar, uite că, fix când încercam să o dezlipesc de mine și să o acopăr cu ceva, atunci se dă ușa de perete și intră val-vârtej în casă nevastă-mea, Natașa, că și o văd cum înlemnește acolo în ușă, vânătă la față și cu dinții scrâșnind. Ei, Timofei, acum explică-i tu proastei ce s-a întâmplat!

Sursa:

Pictofapte

***

 POVESTEA CU BROSCUȚA DIN SIBERIA

Ivan Ivanovici era un biet șofer de camion care, lună de lună, traversa taigaua siberiană, de la vest la est, și de la est la vest, cărând marfă de colo colo. Nu era o viață prea tumultoasă și nici prea plină de evenimente marcante. Mai degrabă, am putea spune că era una anostă, repetitivă și a naibii de cenușie. Dar, știți cum e. Suntem ca niște corăbii pe ape învolburate, iar destinul te poate duce unde nici nu gândești! Așa se face că Ivan Ivanovici a ajuns personajul unei întâmplări nemaivăzute, cum numai în sălbăticia Siberiei se putea petrece. Pățania lui o redăm și noi, exact cum i-a povestit-o el lui Timofei Timofeevici, bunul său prieten, la un pahar de vodcă, la cârciuma din satul lor natal.

I.I. – Știi, dragă Timofei Timofeevici, cum mă duc pe mine drumurile de la un capăt la altul al taigalei, prin toate sălbăticiile, că nici nu mai apuc să îmi văd draga soție, pe Natașa, și că ajung să stau pe acasă numai pe la sărbători! Știi doar. Multe am văzut eu în drumurile mele, mai rău ca nomazii, dar ceea ce urmează să îți povestesc, pas de am mai văzut vreodată.

Nu au trecut nici două zile de când m-am întors de la Vladivostok. Și, uite, când nu aveam mai mult de o zi de condus până acasă, opresc într-o parcare, ca să-mi mai dezmorțesc puțin picioarele. Și cum stăteam eu așa pe marginea drumului, am auzit o voce subțire, cristalină, care mă striga de undeva de aproape, dar nici că puteam vedea cine era. „Șoferule, șoferule, ia-mă și pe mine cu tine, că tare îmi frică să stau singurică pe aici!”.

Mă uit eu în stânga, mă uit în dreapta… nimic! Vocea se auzi iar: „șoferule, șoferule…!” Mă uit și-n sus…nimic. De abia când m-am uitat în jos am realizat ce era. O broscuță, dragă Timofei, una așa mică, plăpândă, de ți se rupea inima. Cum puteam să o las acolo, așa cum tremura ea de frică lângă roata camionului? Dacă ai fi văzut-o, cu ochișorii ei mici, plânși, cu lăbuțele tremurând de frig și de frică. Cum puteam eu să abandonez așa făptură? Am luat-o în cabina camionului și am mers cu ea până aproape de casă că, știi doar, două suflete își țin companie mai bine decât unul singur. Când mai aveam puțin și ajungeam la noi la autobază, numai bine să predau camionul și foaia de drum, mi-am zis că e bine să las și broscuța lângă o baltă, că doar nu o puteam duce acasă.

Broscuța însă s-a pus pe plâns, că nu o pot lăsa acolo, că o vor mânca vulpile, sau poate lupii, că e frig, că vine noaptea și altele asemenea. Așa rău plângea, că parcă și mie mi-au dat două lacrimi în colțul ochilor. Și mi-a mai zis broscuța că, dacă îmi fac milă de ea și o țin măcar o seară la căldură, ca să se întremeze și ea cât de cât, o să mă răsplătească așa cum nici nu mi-am imaginat. Ce puteam face? Am luat-o și am dus-o acasă, că doar nu cădea casa pe mine de la o amărâtă de broscuță.

Ei bine, dragul meu prieten, să vezi și să nu crezi. Nu am intrat bine în casă, și doar ce-am apucat să aprind focul și să pornesc samovarul că…puf! broscuța se preschimbă dintr-o dată într-o tânără frumoasă cum n-ai văzut neam de neam prin părțile noastre. Înaltă, blondă, cu ochi albaștri și migdalați de siberiancă din aia din zona Baikalului și, Doamneeee, ce forme putea avea fata asta! Parcă era turnată. Am amuțit dintr-o dată cu ochii la ea, așa goală cum stătea în mijlocul casei, fără să schițeze un gest, de parcă înadins ar fi făcut ca să o pot vedea eu cât mai bine. Și nu se ridică, Timofei Timofeevici, și sare de gâtul meu, se lipește de mine și începe să mă acopere tot cu săruturi calde, să îmi mulțumească pentru că i-am salvat viața, și să promită că îmi va îndeplini orice dorință pentru binele făcut. Doar să îi cer ce vreau eu, orice.

Dar, uite că, fix când încercam să o dezlipesc de mine și să o acopăr cu ceva, atunci se dă ușa de perete și intră val-vârtej în casă nevastă-mea, Natașa, că și o văd cum înlemnește acolo în ușă, vânătă la față și cu dinții scrâșnind. Ei, Timofei, acum explică-i tu proastei ce s-a întâmplat!

Sursa:

Pictofapte

***

 MOARTEA LUI CIPRIAN PORUMBESCU

„Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”

În primele zile de vară ale anului 1883, pe 6 iunie, Ciprian Porumbescu se stingea în casa lui din satul Stupca, după care tânjise atât de mult în toate lunile în care încercase să-şi vindece tuberculoza în Italia. Avea doar 29 de ani şi compusese prima şi una dintre cele mai frumoase operete care s-au creat în România vreodată, minunata „Baladă pentru vioară”, „Rapsodia română” şi „Imnul Unirii” (Pe-al nostru steag).

Muzicianul cu destin romantic, ros de tuberculoză, bântuit de umbra unei iubiri imposibile, sensibil, visător, dintr-o familie modestă a venit pe lume într-o zi de 2 octombrie a anului 1853, la Şipotele Sucevei. E greu de spus dacă această zi i-a purtat sau nu noroc. Dat fiind faptul că i-au fost hărăziţi doar 29 de ani de viaţă, s-a născut într-o zi cu ghinion. Altminteri însă geniul lui şi furia cu care a vrut să trăiască şi să compună l-au făcut să creeze în aceste trei decenii cât pentru o viaţă întreagă.

În primăvara lui 1882, cu doar un an înainte să moară, avea loc premiera operetei „Crai nou”, la Braşov, şi atunci, când deja timpul nu mai avea răbdare cu el, îi scria tatălui cu o intuiţie tristă, dar cu o dorinţă de viaţă care se ghiceşte în fiecare cuvânt:

„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu?”

Simţea că viaţa lui, viitorul lui se apropiau de sfârşit înainte să înceapă, că „viitorul” lui era acolo. Peste un an, tuberculoza care-l chinuia deja de mult timp avea să-l ucidă.

Primii pași în lumea muzicii

Destinul lui de muzician începuse cu mult timp în urmă, când, copil fiind, a ascultat pianul lui Carol Miculi, în sat la Stupca, unde părinţii lui s-au mutat curând. Ciprian a primit primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, în satul din apropiere, şi apoi, urmând gimnaziul la Suceava, a început să studieze pianul şi orga. Aici, în satul Stupca, un sat care azi îi poartă numele, s-a aflat casa lui, locul lui cel mai drag, după care a tânjit în timpul lunilor petrecute la tratament în Italia.

Sub bolţile din curtea casei îi aducea la începutul tinereţii pe lăutarii din sat de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian. De la Ilişeşti venea uneori cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian.

„O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să mă visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat în câtva pierduta sănătate”, le scria din Italia în februarie 1883, cu câteva zile înainte să se reîntoarcă acasă, unde avea să mai trăiască doar patru luni.

Ca şi cum ar fi avut de la început intuiţia unei morţi timpurii, copilul cel firav şi bolnăvicios, dar mereu plin de lumină şi de viaţă s-a avântat pe calea propriului destin cu un soi de disperare. Până în 1873 a urmat la Suceava gimnaziul superior. Stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, la gazde prea puţin înstărite, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare sau de cea mai bună calitate, pentru că tatăl Iraclie nu era foarte bogat. Probabil că aici i s-a strecurat tuberculoza în trup, pe când el era prea puţin atent la propria lui fiinţă şi prea mult preocupat de muzică.

Organizase formaţii vocale şi chiar un cor, exersa cu colegii pe unde putea şi dădeau apoi concerte publice, noaptea copia partituri pentru cor şi orchestră sau îşi armoniza primele compoziţii, se arunca în vâltoarea muzicii cu toată patima vârstei. Şi tot cu patimă s-a avântat şi în mişcarea patriotică de „redeşteptare a solidarităţii naţionale”, ţinând discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece.

În martie 1873, pentru Ciprian, abia trecut de examenul maturității, începuse deja numărătoarea inversă. Mai avea de trăit doar zece ani şi de compus toate lucrările minunate pe care le ascultăm astăzi aşa cum, odată demult, le ascultau trecătorii pe străzile Sucevei, în dreptul ferestrelor lui deschise, atunci când cânta, şi „valurile mării” în Italia, în ultimele luni de viaţă, şi chiar pe Verdi însuşi, dacă dăm crezare unor poveşti care au circulat în vremea respectivă.

Arestat pentru crezul patriotic

Dar, în 1874, o întâmplare nefericită a destinului avea să-i pecetluiască soarta. Se înființa la Cernăuţi societatea studenţească „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Societatea n-a fost niciodată privită cu ochi prea buni de stăpânirea austriacă din cauza activităţilor prea intens patriotice.

Porumbescu era sufletul ei, a creat primul ei ansamblu coral, apoi un cvartet vocal, muncea cu pasiune, clipă de clipă, nu irosea nici un minut şi toate îi măcinau sănătatea şi aşa destul de şubredă. Suferea des de răceli cu febră puternică, era mereu chinuit de frisoane, dar îndată ce treceau şi-l eliberau, Ciprian o lua de la capăt. În octombrie 1877, după o telegramă trimisă la Iaşi cu ocazia manifestărilor organizate acolo în memoria domnitorului Grigore Ghica, Austro-Ungaria decide să ia atitudine împotriva acestor manifestări patriotice, iar membrii Arboroasei sunt arestaţi sub acuzaţia de înaltă trădare şi li se înscenează un proces. Numai că lui Ciprian Porumbescu cele aproape trei luni de închisoare aveau să-i fie fatale.

Era la Stupca, în casa copilăriei, când a fost arestat, şi cânta la vioară. Afară ploua mărunt, ploaie de toamnă, în luna lui octombrie. L-au urcat într-o căruţă şi l-au dus până la Cernăuţi, iar apa rece i-a pătruns prin haine. I-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze. Temniţa s-a transformat însă pentru el în drum sigur spre mormânt. Pereţii reci şi mâncarea proastă i-au furat încă ani buni din viaţă. Tuberculoza s-a agravat iremediabil.

Rămâne însă de aici, din închisoarea unde a stat cu deţinuţi de drept comun, frumuseţea unui episod cu seninătăţi aproape biblice. Unul dintre colegii de celulă, ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns. Când a ieşit din închisoare, după unsprezece săptămâni, era deja cu moartea în piept. Se întoarce la Universitate la Cernăuţi şi apoi, cu mare greutate, pleacă să-şi împlinească visul şi să-şi continue studiile la Viena. De la Viena se întoarce la Braşov ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc şi se angajează şi ca dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, loc mult prea rece şi înfrigurat pentru el.

În căutarea sănătății pierdute

Aici a compus „Crai Nou”, aici a reprezentat-o public pentru prima dată în februarie 1882, cu un succes minunat. De aici avea să plece spre Italia pentru a nu se mai întoarce în ţară decât ca să moară în luna iunie a anului următor. Cu multă încredere şi fără să accepte vreo clipă că în piept i se cuibărise tuberculoza, Ciprian se urcă în tren în gara din Braşov, plecând spre lumi mai calde.

„Acum ce e de făcut? De murit nu vreau să mor şi poate că nici n-oi să mor aşa curând, cu toate acestea starea sănătăţii mele prezente e periculoasă sau cel puţin nefavorabilă şi să intru cu ea în iarnă, şi mai rău! (…) Parcă-l văd pe tătuţa cum se întristează şi cum o fi zicând: oho, dacă-l trimet la Italia, apoi rău trebuie să mai steie cu bietul Ciprian. Dar nu-i aşa. Spre a evita pe viitor bolire mai grea, spre a întări plămânile şi a evita o tuberculoză, care uşor s-ar putea furişa, e mai bine să mă duc şi să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a mai folosi la nimica.”

O iubire imposibilă

Căsuţa din Stupca şi toate amintirile din aceste locuri au plecat însă cu Ciprian în Italia. Ca şi iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, ca şi iubirea pentru muzică şi pentru doina românească.

Între 1873 şi 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi. Muncea mult, studia mult, iar singurele perioade de odihnă erau vacanţele petrecute vara la Stupca. Într-una din aceste luni, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit.

Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis însă căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanenţă să-i îndepărteze pe cei doi tineri unul de altul, trimiţându-şi fata în străinătate.

„Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea. La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei, sora lui Ciprian: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu!”.

A adormit ca un sfânt

Sfârşitul şi l-a aflat la Stupca, îngrijit de Mărioara şi de tatăl Iraclie, după o primăvară cumplită pentru el, căci întoarcerea acasă din însorita Italie nu i-a priit deloc.

Boala a recidivat, încât suferindul bucovinean nu se putea desprinde prea mult de odaia sa. În clipele mai liniștite încerca să lucreze, dar puterile îl părăseau vizibil, așa încât dintr-un tânăr falnic devenise mai mult o umbră în așteptarea marii treceri. În toată această perioadă, Mărioara, devotata lui soră, îl veghea necontenit. Mai târziu, într-o emoționantă relatare, ea a mărturisit: „îl văd parcă și-acum cu ochii lui mari și frumoși, cum se uita trist și dureros la mine, zicându-mi: «Măriorică, tu trebuie să fii pregătită pentru sfârșitul meu, să fii sprijinul tătuței, să nu plângi, să nu te prăpădești, căci zilele mele sunt numărate». Și eu trebuia să fiu tare, să mă țin să nu izbucnesc în plâns, să-l mângâi, zicându-i că se va face bine. Sărmanul fratele meu, cât a suferit!”

Suferințele au continuat chinuitor, atât pentru bolnav, pentru bătrânul părinte Iraclie, cât și pentru cea care îi veghea ultimele clipe. Prin 1931, Mărioara Rațiu-Porumbescu relata într-o scrisoare despre inevitabilul epilog: „cu vreo două zile înaintea morții, a venit fratele Ștefan. Sărmanul Ciprian s-a bucurat mult văzându-ne pe toți în juru-i. Luni seara am cinat împreună, iar Ciprian a glumit cu Ștefan, apoi a adormit. Eu stăteam, ca întotdeauna, lângă el. Pe la 12 noaptea se trezește și zice: «Măriorică, mi-e foarte rău. Să vină toți la mine. Să știți că la două ceasuri sunt mort». Apoi și-a luat rămas bun de la toți, cu vocea limpede și cu privirea clară și frumoasă. Ultimele sale cuvinte au fost: «Tătuță, Măriorică, vegheați să nu mi se piardă cântecele. Ele trebuie să trăiască căci eu, iată, mă sting. Le las în dar neamului meu». Picioarele i se răciseră, dar el era încă conștient. Însă, încet a adormit ca un sfânt.”

Părintele Iraclie, și el de față, încremenit de durere, plângea, iar lacrimile i se rostogoleau pe obrajii brăzdați de aspre vremi.

Pe ultimul drum

La trei zile, pe 9 iunie, plâns de familie, de prieteni, de sătenii lui dragi, trupul neînsuflețit al tânărului Porumbescu era condus către cimitirul din Stupca. Corul teologilor din Cernăuți însoțea cortegiul funebru, intonând zguduitoarea cântare: „Adusu-mi-am aminte”. Părintele Constantin Morariu a rostit un emoționant necrolog, iar apoi sicriul celui jelit a fost coborât în reavănul pământ, lângă cel al mamei lui, preoteasa Emilia.

Auzind trista știre, Vasile Alecsandri spunea: „la doar 30 de ani neîmpliniți, Ciprian Porumbescu a luat cu sine în mormânt o comoară de cântece”. Spre marea noastră șansă, a apucat să lase posterității câteva nestemate din acest neprețuit tezaur, căci, fiind un talent complex, Ciprian Porumbescu a scris nu numai lucrări muzicale, ci şi multe poezii, articole de presă, a cules folclor și a redactat un manual didactic pentru şcolile populare.

„Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, dreg coardele, mirare! (…) Mă reazem de un pisc de stâncă ce străbătea din mare şi gândesc ce oare să cânt. Ah’, îmi răspunsei în gând: «Voi cânta Doina, să o audă şi Mediterana şi Mediterana să o ducă oceanului şi să ştie şi antipozii noştri dincolo că numai un cântec e coborât din cer şi acela e Doina…» (…)

Cântai cam lung scumpa-mi Doină şi parcă nu mă puteam despărţi de ea! Mi se părea că miliardele de stele şi steluţe ce se uitau la mine din mare sclipeau vesel-unduioase, precum era şi inima mea, cufundată întreagă în mlădioasele acorduri a Doinei, ce iarăşi mi se părea că nu o cântasem cu atâta simţ ca acum…”.

Mormântul lui Ciprian Porumbescu se află în cimitirul satului Stupca, în apropiere de altarul Bisericii Sfântul Dumitru. El a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice din județul Suceava din anul 2004.

Ciprian Porumbescu – nume naștere: Ciprian Golembiovski

DATA ŞI LOCUL NAŞTERII: 14 octombrie 1853, Șipotele Sucevei, Bucovina

DATA ŞI LOCUL MORȚII: 6 iunie 1883 / 29 de ani, Stupca (azi Ciprian Porumbescu), jud. Suceava

CAUZA DECESULUI: tuberculoză

A FOST: compozitor