****

 “Să nu-ți doreşti niciodată viața altui om... de departe, toți oamenii ni se par perfecți, de aproape, totul e diferit...

Ce vezi tu despre bucuria cuiva este doar percepția ta, nu neapărat şi realitatea... poți cunoaşte un om doar când trăiești cu el, zi de zi, clipă de clipă... Altfel, ne putem imagina orice, despre oricine, dar adevărul nu îl putem şti decât pe jumătate... acea jumătate aranjată special pentru lume, exterior, fațadă... 

Iar adevărul despre un om, o viață, un caracter se trăieşte de aproape, cu fiecare trăire şi emoție nestudiată, nepregătită, nefiltrată...

Şi culmea, toată viața nu facem altceva decât să ne ferim unii de alții, să ne demonstrăm nouă şi altora neadevăruri cumplite, pentru ca mai apoi, ajunşi acasă în simțirea noastră, să ne zbatem în neputință...

Minciuna costă mai mult decât îți poți permite...ia tot...anii, bucuria, familia... Adevărul în schimb, cere tot de la tine, te lasă fără nimic, crezi tu, apoi vezi că ți-a dat în schimb viață nouă, purtătoare de iubire vie, care arată cum se simte, nu cum se vrea de ceilalți să arate...

Nu, nu vă doriți vreodată viața nimănui altcuiva...pentru că ea nu poate fi altceva decât o pânză frumos pictată de aşteptări nerealiste... doriți-vă doar propria viață... chemați-o pe nume, lăsați-o să răspundă şi când viața vă cheamă, oricât doare, răspundeți: "prezent!"... apoi, începe marea eliberare...”

(Ana Maria Ducuta)

***

 

Noapte buna !

,,Să nu crezi niciodată când ți se spune că nu vei putea ajunge până la stele!

Iubirea te ridică până la stele!

Fericirea te ridică până la stele!

Muzica te ridică până la stele! 

Visul te ridică până la stele!

Încrederea te ridică până la stele!

Atât de multe căi încât e imposibil să nu-ți fie măcar una deschisă! 

Iar dacă totuși nu reușești să urci până la stele, cu siguranță într-o seară cu cer senin, una dintre ele va coborî până la tine."

E timpul sa sting lumina si sa aprind stelele!"

Vise frumoase!

***

 LEONHARD EULER, OMUL CARE A REVOLUȚIONAT MATEMATICA

Leonhard Euler s-a născut pe 15 aprilie 1707, la Basel, Elveția, și este recunoscut drept unul dintre cei mai importanți matematicieni din istorie, fiind totodată considerat cel mai mare matematician al secolului al XVIII-lea. De altfel, opera sa vastă rămâne cea mai extinsă din istoria matematicii, conform unei analize realizate de profesorul român Ion Chițescu, publicată pe site-ul Facultății de Matematică și Informatică a Universității din București.

Potrivit aceleiași surse, Euler a fost fiul pastorului luteran Paul Euler, care avea o pregătire solidă în teologie, dar și în matematică, având ocazia să urmeze cursurile renumitului matematician Jacob Bernoulli. De fapt, cariera tânărului Euler a fost modelată decisiv de influența unui alt Bernoulli celebru – Johann Bernoulli, fratele mai mic al lui Jacob, care a devenit mentorul său.

Leonhard Euler, student la doar 13 ani

La doar 13 ani, în anul 1720, Leonhard Euler s-a înscris la Universitatea din Basel cu intenția de a urma o carieră în teologie și filosofie. Cu toate acestea, în timpul studiilor sale, și-a descoperit adevărata chemare: matematica, fiind îndrumat în această direcție de Johann Bernoulli. În anul 1723, la vârsta de 16 ani, a absolvit cu succes universitatea, obținând titlul de master în filosofie, cu o teză în care a comparat și contrastat ideile filosofice ale lui René Descartes și Isaac Newton. În anul 1726, Euler și-a finalizat și studiile teologice la aceeași instituție.[sursa]

Anul 1727 a marcat un prim mare succes în cariera lui Euler, când a câștigat marele premiu al Academiei din Paris pentru un concurs legat de modul optim de aranjare a catargelor unui vas. În timpul vieții sale, Euler avea să câștige de 12 ori acest prestigios premiu. Tot în anul 1727, la vârsta de 20 de ani, Euler și-a susținut teza de doctorat intitulată „Despre acustică”. Cu această lucrare, a încercat să obțină un post de profesor de fizică la Universitatea din Basel, însă cererea sa a fost respinsă.

Între timp, cei doi fii ai lui Johann Bernoulli, Daniel și Nicolas, lucrau la Academia Imperială de Științe din Sankt Petersburg. După moartea lui Nicolas, în anul 1726, Daniel Bernoulli a preluat catedra de matematică și fizică, lăsând vacantă catedra de medicină. Euler a fost propus pentru acest post și în anul 1727 s-a mutat în Sankt Petersburg, unde și-a început cariera academică. La scurt timp după sosire, a fost transferat de la catedra de medicină la cea de matematică, fiind numit șeful Comisiei de matematică a Academiei din Sankt Petersburg.

La Sankt Petersburg, Leonhard Euler a continuat să publice lucrări științifice și să desfășoare cercetări matematice, colaborând îndeaproape cu Daniel Bernoulli. Cu toate acestea, munca sa intensă și extenuantă și-a pus amprenta asupra sănătății sale. La doar 28 de ani, Euler a suferit o congestie cerebrală care i-a afectat grav vederea, pierzând astfel capacitatea de a vedea cu ochiul drept.

Schimbările politice din Rusia, după moartea țarului Petru cel Mare și a succesoarei sale, Ecaterina I, au dus la o perioadă de instabilitate. După ascensiunea la tron a lui Petru al II-lea, Euler a fost nevoit să părăsească Rusia. În anul 1741, a acceptat invitația lui Frederic cel Mare al Prusiei de a se alătura Academiei din Berlin. Aici, Euler a locuit timp de 25 de ani, o perioadă extrem de productivă în care a publicat peste 380 de articole și 200 de scrisori pe teme științifice. Tot la Berlin a publicat două dintre lucrările sale fundamentale de analiză matematică.

În anul 1766, după această perioadă fructuoasă, Euler a decis să se întoarcă la Sankt Petersburg. Deși și-a pierdut complet vederea, acesta a continuat să fie incredibil de prolific, trăind încă 17 ani de activitate intensă. Datorită unei memorii excepționale și ajutat de fiii săi, Euler a reușit să-și continue munca fără întrerupere.

Leonhard Euler a avut contribuții semnificative în aproape toate ramurile matematicii, incluzând geometria, calculul infinitesimal, trigonometria, algebra și teoria numerelor. A adus inovații importante în notațiile matematice, care sunt folosite și astăzi. Printre acestea se numără introducerea noțiunii de funcție și utilizarea notației f(x) pentru a descrie aplicarea unei funcții. Euler a standardizat și notațiile moderne pentru funcțiile trigonometrice și a introdus simboluri celebre, precum „e” pentru baza logaritmului natural (numărul lui Euler), ∑ (sigma) pentru sumă și „i” pentru unitatea imaginară.

Dezvoltarea calculului infinitesimal, un domeniu înfloritor în secolul al XVIII-lea, a fost impulsionată de cercetările matematicienilor din familia Bernoulli, apropiați ai lui Euler. Sub influența lor, Euler a îmbrățișat studiul calculului infinitesimal, devenind o figură esențială în analiza matematică. A utilizat frecvent seriile de puteri, adică exprimarea funcțiilor ca sume cu un număr infinit de termeni, contribuind astfel la progresul semnificativ în domeniu.

Leonhard Euler a introdus în calculul analitic utilizarea funcțiilor exponențiale și logaritmice, deschizând noi orizonturi în matematică. El a descoperit metode inovatoare pentru a exprima funcții logaritmice cu ajutorul seriilor de puteri și a reușit să extindă domeniul de aplicare al logaritmilor, definindu-i și pentru numerele complexe.

Tot lui Euler i se datorează definirea funcției exponențiale pentru numerele complexe și stabilirea unei legături fundamentale între aceasta și funcțiile trigonometrice, prin intermediul unei formule care a devenit celebră. Un caz particular al acestei formule a condus la ceea ce astăzi cunoaștem drept „identitatea lui Euler”.

Contribuțiile sale s-au extins și la dezvoltarea teoriei funcțiilor transcendentale superioare, prin introducerea funcției gamma. De asemenea, a creat o metodă nouă pentru rezolvarea ecuațiilor polinomiale de gradul IV. În plus, Euler a dezvoltat o modalitate de a calcula integralele cu limite complexe, anticipând astfel analiza complexă modernă, și a pus bazele calculului variațiilor, incluzând ecuația celebră Euler-Lagrange.

Euler a fost pionierul utilizării metodelor analitice pentru a rezolva probleme de teorie a numerelor, unind astfel două domenii aparent distincte ale matematicii: teoria numerelor și analiza. El a creat astfel un nou câmp de studiu, teoria analitică a numerelor, care a condus la progrese remarcabile.[sursa]

Realizări notabile

Printre contribuțiile sale se numără teoria seriilor hipergeometrice, teoria funcțiilor trigonometrice hiperbolice și teoria fracțiilor continue. Un exemplu notabil este demonstrarea infinității numerelor prime, folosind divergența seriilor armonice, și aplicarea metodelor analitice pentru a înțelege distribuția numerelor prime, contribuții ce au deschis calea spre dezvoltarea teoremei numerelor prime.

Printre realizările sale notabile, Euler a demonstrat „identitatea lui Newton”, „mica teoremă a lui Fermat”, „teorema celor două pătrate” a lui Fermat și „teorema celor patru pătrate” a lui Lagrange.

Unele dintre cele mai mari realizări ale lui Leonhard Euler se regăsesc în aplicarea metodelor analitice pentru rezolvarea unor probleme concrete din lumea reală. Printre contribuțiile sale se numără numeroase aplicații folosind numerele Bernoulli, seriile Fourier, diagramele Venn, numerele Euler, constantele e și π, fracțiile continue și integralele.

Euler a unificat calculul diferențial dezvoltat de Leibniz cu metoda fluxurilor lui Newton și a creat noi tehnici care au facilitat utilizarea calculului diferențial în problemele de mecanică. A făcut progrese remarcabile și în domeniul aproximării numerice a integralelor, contribuția sa fiind cunoscută astăzi sub numele de „aproximările Euler”.

Tot el, împreună cu matematicianul scoțian Colin Maclaurin (independent de acesta, dar simultan), a demonstrat celebra formulă Euler-Maclaurin. De asemenea, a introdus constanta Euler-Mascheroni, cunoscută și utilizată în numeroase ramuri ale matematicii.

În domeniul mecanicii fluidelor, Euler a formulat sistemul de ecuații care descrie mișcarea fluidelor. Împreună cu ecuația de continuitate, acest set de ecuații a devenit cunoscut sub denumirea de „ecuațiile lui Euler pentru fluidele ideale”, fiind un reper fundamental în studiul dinamicii fluidelor.

Metodele sale analitice nu s-au limitat la mecanica newtoniană. Euler le-a aplicat cu succes și în astronomie. Pentru aceste contribuții, a fost recompensat de-a lungul carierei cu numeroase premii din partea Academiei de Științe din Paris. Printre realizările sale notabile se numără determinarea cu mare precizie a orbitelor cometelor și altor corpuri cerești, precum și elucidarea naturii cometelor.

Euler este, de asemenea, cel care a utilizat pentru prima dată, în anul 1768, curbe închise pentru a reprezenta raționamentele silogistice, aceste reprezentări vizuale fiind cunoscute astăzi drept „diagramele Euler”.

Viața personală a lui Euler a fost marcată de o căsătorie de 40 de ani cu Katharina, alături de care a avut 13 copii, dintre care doar trei au supraviețuit. Doar unul dintre ei a urmat o carieră în matematică. După moartea Katharinei în anul 1773, Euler s-a recăsătorit cu sora ei, Salome Abigail, în anul 1776.

Leonhard Euler a murit pe 18 septembrie 1783, la vârsta de 76 de ani, la Sankt Petersburg, lăsând în urma sa o moștenire impresionantă în domeniul matematicii și științelor exacte.

*†

 MARIA FLECHTENMACHER

“Femeia română”, publicația feministei Maria Flechtenmacher, a cărei primă apariție a fost la 1 ianuarie 1878, era tipărită pe hârtie de ziar, fără ilustrații, într-un format modest. Câteva numere la rând nu găsim decât semnătura directoarea publicației, care a fost soția lui Alexandru Flechtenmacher, fondatorul Conservatorului din București.

Istoricii feminismului din România au așezat-o printre precursoarele mișcării, dar, în afară că era soția lui Flechtenmacher, compozitorul vestitului cântec „Hora Unirii”, nu ne oferă alte lămuriri biografice. Le găsim, însă, chiar în “Femeia română”, într-o confesiune a ziaristei, care a venit pe lume în noiembrie 1838, la București.

Maria Flechtenmacher,

“Eram de 6 luni când am rămas orfană, de 7 ani când am început s-o simt, de 10 ani când am început să învăț carte și de 12 când am cugetat să îmbrățișez o carieră…” (la acea vârstă Maria Flechtenmacher a debutat într-o reprezentație teatrală la Brăila, iar ulterior a fost angajată la Teatrul Național din Craiova). M-am măritat la 15 ani fără zestre”, sublinia autoarea.

Despre cariera artistică, aflăm că „Maria Flechtenmacher este cunoscută ca o artistă deosebită care a activat în trupele lui M. Pascaly și M. Millo, colaboratori ai soțului său , pe care l-a urmat îndeaproape în peregrinările artistice, sprijinindu-l și, totodată, inspirându-l”. Astfel, o întâlnim la Craiova, Iași, Brăila și București. La Brăila, unde a dat spectacole în mai multe rânduri, o găsim pe 28 decembrie 1871, când solicita primăriei acordarea permisiunii de a susține un concert în sala Rally Ballet, ceea ce a obținut.

De altfel, aici, în vara anului 1872, familia Flechtenmacher a suferit o mare lovitură, ca urmare a decesului fiului lor, Petre Ernest, un tânăr de mare talent care s-a stins la doar 18 ani, din cauza tuberculozei.

Pentru meritele ei, Maria a fost aleasă printre cei opt membri fondatori ai Societății dramatice românești, înființată în anul 1877, alături de M. Millo, Eufrosina Popescu, C. Dimitriade, Șt. Iulian, Ana Popescu, M. Vasilescu, Ion Christescu. Doamna Flechtenmacher a renunțat însă la această calitate foarte repede, pentru că a fost lezată de nedreptatea pe care a considerat că i-o făcuse directorul general al teatrelor, Ion Ghica, încadrând-o în rândul beneficiarilor de clasa a II-a. Ea solicitase să fie ,,admisă în Societatea dramatică la rangul și demnitatea primilor artiști, pentru care am lucrat cu onoare și conștiință timp de 25 de ani în țara mea și la care onoratul public român mi-a făcut onoarea a mă pune încă de mult”.

Dar, deși avea recomandări favorabile de la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice și de la Comitetul teatrelor, iar argumentația era solidă, Ion Ghica s-a dovedit intransigent pe poziția inițială.

Maria Flechtenmacher a jucat până în pragul morții, aflându-se, de exemplu, în septembrie 1886, alături de alte vedete ale scenei românești printre care Fany Tardini, Matilda Pascaly, Al. Vlădicescu și alții, pe scena Sălii Bossel din București. Compania dramatică ce patrona spectacolul îl avea drept compozitor și șef de orchestră pe însuși Al. Flechtenmacher.

Actrița a dovedit reale aptitudini și ca libretistă, îndeosebi în domeniul romanței. Intelectuală rafinată, a afirmat și susținut ideea emancipării femeii, fiind o pionieră a publicisticii și mișcării feministe din România.

Feminismul Mariei Flechtenmacher era însă timid la începuturi. Nu îndrăznea încă să ceară egalitate în drepturi (avea s-o facă mai târziu), ci revendica școli pentru fete, argumentând necesitatea “femeii cu carte, pentru că este în folosul familiei și al națiunii ca mamele să fie educate”. Pe frontispiciul publicației pe care a editat-o, „Femeia română”, apărea, în 1878, sloganul “Educațiune-Instrucțiune”, iar în 1879 motto-ul a devenit “Libertate prin lumină”.

Revista apărea bisăptămînal, joia și duminica, având 200 de abonați (pentru anul 1880 își propunea să ajungă la 1.000 de abonamente). Din cauza greutăților financiare întâmpinate de editoare, “Femeia română” a devenit în anul 1879 săptămânal (cu apariție în fiecare duminică), cu un format mai mic. Acum se intitula “Ziar social, literar și casnic”, dar casnică nu era decât rubrica “Bucătăria tinerilor însurăței”.

Maria Flechtenmacher,

“Este cunoscut că mai toate foile au susținătorii lor cu punga și cu ideile, scria Maria Flechtenmacher. “Femeia română” nu are altă pungă și alte ajutoare decât sanitatea și activitatea unei femei române căreia nu i-a plăcut să aibă amici și opiniuni străine de care să depindă… Fiind dar liberă și independentă pe opiniunile mele, mi-am propus încăpățânarea de a nu lăsa să moară “Femeia română” până ce nu-și va îndeplini datoria de a lăsa ceva bun în urma ei”.

Se poate spune astăzi că revista și-a îndeplinit misiunea istorică de a semăna idei și de a câștiga aderenți ai emancipării femeii. Printre colaboratorii din 1879 îi găsim pe socialiștii Sofia Nădejde și Paul Scorțeanu, iar Dobrogeanu Gherea le recomanda prietenilor săi să publice în “Femeia română”, care “devine tot mai bună”.

În 1881, publicația și-a încetat apariția. Nu știm dacă din cauza lipsei de fonduri, adică a imposibilității de a mai plăti hârtia, tipografia, colaboratorii, lucru de care Maria Flechtenmacher se plângea frecvent chiar în revistă, sau poate din motive de sănătate (pe 14 august 1888 directoarea avea să se stingă din viață în urma unei lungi suferințe).

***

 MISTERUL MORȚII LUI MARIN CEAUȘECU

Moartea soţilor Ceauşescu a atras după sine o altă moarte, sau cel puţin aşa crede familia. Cea a fostului şef al Agenţiei Economice a României în Viena, Marin Ceauşescu, fratele fostului dictator.

Oficial, dosarul a fost clasat drept sinucidere însă în jurul metodelor care au condus la această concluzie planează încă un val de mister.

”O moarte violentă, produsă prin spânzurare”

România liberă scrie că din dosarul 23/P/1990, clasat şi aflat în arhivele Parchetului General lipsesc copii din cele două rapoarte medico-legale, făcute atât în Austria, cât şi în România.

Cronologic, potrivit informaţiilor care există despre acest caz, primul examen a avut loc la Institutul de Medicină Legală al Universităţii din Viena, dar în dosar nu apare copia acelui raport, ci doar o menţiune de trei rânduri, prinsă în rezoluţia de clasare a cazului:

„Moartea lui Ceauşescu Marin a fost violentă şi s-a produs prin spânzurare… Alte cauze concurente ale morţii nu au reieşit”, precizau medicii austrieci, citaţi de magistraţii de la noi.

A doua examinare a cadavrului lui Marin Ceauşescu ar fi fost realizată, în România, la morga Spitalului Militar de fostul legist Valeriu Popa, după cum chiar el a declarat pentru ziarul România Liberă.

„Îmi amintesc că trupul prezenta tranşa mediană specifica, realizată în Austria. Din acest motiv nici nu am mai făcut o examinare de mare profunzime, dar ştiu sigur că am scris la final un raport în care cred că am aprobat concluzia legiştilor de la Viena. Este inexplicabil că documentul nu mai apare astăzi niciunde”, spunea legistul.

Semne de întrebare

Semne de întrebare sunt ridicate şi în legătură cu condiţiile morţii. Presa scria că Marin Ceauşescu a fost găsit mort, în dimineaţa zilei de 28 decembrie 1989 în subsolul ambasadei României în Viena.

Sediu în care se afla şi Agenţia Economică a României, pe care Marin Ceauşescu o conducea din 1974. El a fost găsit de subalterni spânzurat de oglindă.

Într-un interviu acordat in Romania Libera de Suzanne Wolf Martin, avocata americano-eleveţiana cooptată în echipa de investigatori străini susţine că Marin Ceauseşcu nu s-a sinucis.

„S-a conchis ca a fost suicid prin spanzurare, iar decesul ar fi survenit din cauza fracturii gâtului. Ei bine, să mori din asa ceva trebuie sa cadă de la o distanţă cel puţin egală cu lungimea acestuia. Însă corpul lui Marin Ceauşescu atârnase la o înălţime de doar un picior de la nivelul solului. Şi mai este ceva, nodul funiei cu care s-ar fi spânzurat era exact la mijloc în spatele gâtului. Dar pentru un gât rupt, nodul ar fi trebuit să apară în partea opusă. Nu era nici măcar albastru la faţă. Nu trebuie să fi un geniu ca să tragi concluzia că nu a fost o sinucidere”.

Mai mult, şi Robert Horvart, regizorul filmului „Averea diavolului” cel care i-a urmărit pe experţii canadieni angajaţi în 1990 să dea de urma conturilor lui Ceauşescu face dezvaluiri uluitoare despre presupusa sinucidere a fratelui dictatorului.

 „In momentul in care echipa CIA a incercat sa salveze viata fratelui lui Nicolae Ceausescu, in momentul acela echipa DIEE a serviciului roman parasise cladirea”, a spus regizorul Robert Horvart.

Se pregătea să revină în țară

Aflarea adevărului despre moartea lui Marin Ceauşescu a fost îngreunat şi de relaţiile dintre România şi Austria în 1990, despre care presa scria că care erau destul de reci.

În evoluţia anchetei au apărut tot felul de piedici în colaborarea dintre procurorii românii şi austrieci îşi aminteşte chiar şi magistratul care s-a ocupat de acest caz, Laurenţiu Roşca. Pentru că între cele două state nu exista o convenţie de asistenţă juridică reciprocă, Austria a refuzat peste jumătate de an să transmită României concluziile trase în urma investigaţiilor, scria România Liberă.

Element ce apare şi într-un referat redactat de procurorul Roşca pe 15 decembrie 1990. Iar decizia magistratului de clasare a cazului nu a făcut decât să ridice şi mai multe semne de întrebare.

Şi asta pentru că acelaşi Laurenţiu Roşca a dezvăluit faptul că Marin Ceauşescu se pregătea în zilele de 26 şi 27 decembrie Marin Ceauşescu să revină în ţară.

În seara zilei de 27 decembrie 1989, fratele fostului dictactor primise aprobarea Ministerului de Externe de a reveni la post şi stabilise inclusiv modul în care o să călătorească spre România, după cum acelaşi procuror Laurenţiu Roşca nota în raport.

Însă Marin Ceauşescu nu a mai ajuns în viaţă.

***

 POVESTEA LUI MIGUEL DE CERVANTES

Miguel de Cervantes s-a născut pe 29 septembrie 1547 și a dus o viață plină de aventuri și provocări: a participat la bătălii, a cunoscut temnița, a fost sclav și, ironic, un neastâmpărat colector de impozite.

A fost un spirit proteic, histrionic, și probabil un mincinos ingenios. Don Quijote este opera lui, și prin acest hidalgo, Cervantes – șiretul, ne fascinează pe toți. Un guler de stofă apretată, semn distinctiv al „Principelui Ingeniozității”. Acesta este Miguel, cel proteic.

Pictorul Juan de Jauregui y Aguilar l-a imortalizat pe Cervantes într-un portret realizat în ulei, cu un guler de stofă apretată, specific secolului XVII, mustăți perfect aranjate și un cioc elegant, ca un bărbat firav, dar cu o minte plină de povești.

Miguel de Cervantes, un mare aventurier

Ochii săi mari trădează sobrietate, dar și un spirit ludic, iar fruntea sa lată conturează efigia „Principelui ingeniozității”. În acest portret observăm presupusul său chip, histrionic și impenetrabil. Câte povești i-au trecut prin fața ochilor, precum niște năluci! Și câte povești nu a scornit Cervantes însuși! Câți ducați nu o fi „uitat” în buzunar, pe când, în Sevilla, mergea din casă în casă, colectând impozite.[sursa]

„Principele Ingeniozității” – așa l-au poreclit contemporanii pe cel care a creat „El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha”, cavalerul rătăcitor, care, la fel ca toți idealiștii, ducea pe umeri pietrele de moară ale iluziilor cavalerești.

Viața lui Miguel: neşcolit, condamnat, ștrengar. Cel mai mare scriitor al Spaniei

Numele de „Saarveda” nu apare în niciun document din tinerețea lui Cervantes. Se numea simplu Miguel, fiul lui Rodrigo, un bărbier și chirurg cu origini în Galicia. Mama sa se numea Leonora.

Abia după ce a fost eliberat din închisoarea din Alger a adoptat numele „Saarveda”, probabil pentru a se diferenția de un alt „Miguel de Cervantes Cortinas”, aflat în dizgrația Curții regale. La fel ca Don Quijote, Cervantes aspira la glorie și prestigiu, dorind să trăiască propria ficțiune a iubirii și cavalerismului.

În jurul anului 1551, Rodrigo de Cervantes s-a mutat cu familia la Valladolid, din cauza datoriilor enorme. A fost închis câteva luni, iar bunurile familiei au fost confiscate. În anul 1556, familia s-a mutat la Córdoba, unde Rodrigo a încercat să recupereze moștenirea lăsată de Juan de Cervantes, bunicul scriitorului, și să scape de creditori.

Miguel nu a urmat studii universitare, deși a asistat la câteva lecții de gramatică. După o încăierare la curte, însă, a început să citească avid. În urma unui duel cu Antonio Sigura, care l-a supărat pe regele Filip al II-lea al Spaniei, Cervantes a fost nevoit să fugă în Italia. Acolo, a citit operele cavalerului Ludovico Ariosto și „Dialogurile de amor” ale sefardului León Hebreo, lucrări de inspirație neoplatonică, care au influențat profund viziunea lui Cervantes asupra iubirii.

Cervantes a luptat cu eroism în celebra bătălie de la Lepanto, unde a fost grav rănit la piept și la brațul stâng, rămânând infirm pentru tot restul vieții. Însă acest lucru nu l-a oprit. După eliberarea din armată, s-a întors în Spania, dar a fost capturat de pirații berberi și luat prizonier în Alger.

Câți ducați ar fi valorat viața unui scriitor în Spania?

Miguel de Cervantes a fost vândut ca sclav unui renegat grec, pe nume Dali Mamí. Având asupra sa scrisori de recomandare semnate de don Juan de Austria și de ducele de Sessa, captorii săi au presupus că era o persoană importantă și au cerut o recompensă mare pentru eliberarea sa – 500 de escudos de aur.

În cei cinci ani de captivitate, Cervantes, plin de vitalitate și neînfricat, a încercat să evadeze de patru ori. De fiecare dată, pentru a-și proteja tovarășii de celulă, a revendicat responsabilitatea completă a acțiunilor sale. A preferat să fie torturat decât să trădeze pe cineva. Sau și-a exagerat gesturile eroice? Poveștile despre acei ani de detenție provin atât din rapoartele oficiale, cât și din relatările lui Cervantes, dar și dintr-o carte care se presupune că ar fi fost scrisă de el însuși. Cervantes a fost cu adevărat proteic și viclean.

Cervantes a rămas în temniță până într-o zi când, din fericire, în Algeria au ajuns doi călugări din ordinul creștin „Părinții trinitari”. Acești oameni ai lui Dumnezeu se dedicau eliberării captivilor. Uneori, acceptau chiar să fie luați ei înșiși prizonieri în schimbul celor pe care îi eliberau.

Cei doi călugări erau Antonio de la Bella și Juan Gil, care aveau doar 300 de escudo sau ducați la dispoziție și doreau să-l elibereze pe Cervantes. Răscumpărarea lui Miguel fusese stabilită la 500 de escudo. Călugării au cerut ajutorul negustorilor creștini pentru a strânge diferența, reușind să o adune chiar înainte ca guvernatorul să plece spre Constantinopol. Așa a fost eliberat Cervantes.

Miguel de Cervantes, nepriceput la calcule. După temniță, în Închisoarea Regală.

Stabilit la Sevilla, Cervantes a devenit colector de impozite. Această slujbă neplăcută i-a adus însă numeroase necazuri. Era responsabil să meargă din casă în casă pentru a colecta impozite, majoritatea destinate finanțării războaielor în care era implicată Spania. În anul 1597, Cervantes a fost închis în Închisoarea Regală din Sevilla, după ce banca unde depozita fondurile colectate a dat faliment.

Scriitorul a fost acuzat de deturnare de fonduri publice, fiind descoperite nereguli în calculele sale. Se spune că „Don Quijote” a fost scris chiar în perioada în care se afla în închisoare, sau cel puțin așa afirmă Cervantes în prefața romanului.

Don Quijote. Intențiile lui Cervantes și noblețea cavalerului

La început, Cervantes și-a propus să combată popularitatea romanelor cavalerești, satirizându-le prin povestea unui mic nobil din La Mancha, care și-a pierdut simțul realității din cauza lecturilor sale. Acest nobil se credea un cavaler rătăcitor, în căutare de aventuri. Pentru Cervantes, stilul și conținutul acestor romane cavalerești erau ridicole și lipsite de sens.

Cu toate acestea, pe măsură ce scria, Cervantes a evoluat de la scopul inițial și a ajuns la o idee mai profundă: aceea de a reflecta asupra societății vremii sale. A creat o meditație epică asupra comportamentului uman. Don Quijote, văzut de ceilalți ca nebun, se dovedește, în noblețea gândurilor și acțiunilor sale, mai aproape de adevăr decât cei „cu mintea sănătoasă”.

Miguel de Cervantes a fost un om al contradicțiilor, cu o viață marcată de aventuri, înfrângeri și triumfuri literare. În Don Quijote, el a creat o capodoperă ce depășește satira inițială a romanelor cavalerești, devenind o profundă reflecție asupra idealismului, nebuniei și naturii umane. Don Quijote, deși perceput ca nebun, simbolizează noblețea visurilor și lupta pentru un ideal, făcându-l unul dintre cele mai complexe și durabile personaje din literatura universală.

***

 Astazi, se împlinesc 16 ani de la trecerea în neființă a lui Grigore Vieru.

Parcă mai ieri s-a aflat trista veste despre faptul că marele poet Grigore Vieru a plecat la ceruri, în urma unui accident rutier. Zeci de mii de oameni, atât din țară, cât și de peste Prut au vărsat lacrimi și și-au luat rămas bun de la cel care a marcat literatura română. Astăzi, se împlinesc 16 ani de la trecerea în neființă a poetului, motiv pentru care iubitorii creației sale își amintesc de frumoasele versuri scrise pe tot parcursul vieții. Există, însă lucruri mai puțin cunoscute, pe care nu multă lume le știe și pe care Grigore Vieru le dezvăluia doar cu anumite ocazii. Iată câteva dintre convingerile, dar și visurile poetului pe care acesta le-a spus într-un interviu tematic.

Sunt o fire calmă, reținută

„Când mă ajunge cuțitul la os, dar numai atunci nu iert. Poate că și atunci ar trebui să fiu mai calm, pentru că toate astea s-au răsfrâns, în cele din urmă asupra mea și asupra sănătății mele.”

Am un vis neîmplinit

„Aștept extratereștrii. Îi aștept demult, dar îi aștept în felul meu: să vină duminica. Am fixat și ziua și ora. Vreau să vină la ora 7 dimineața, atunci când mai dormim în casă. Visez să intre în casa fiecăruia dintre noi, să ne „ardă” două palme, să nu facă alte stricăciuni. Două palme sunt de ajuns. Apoi să plece. Asta să se întâmple în fiecare duminică. Să îi așteptăm cu groază și să ne întrebăm de ce vin și tot noi să găsim răspunsul.”

Din cauza lui Iurie Roșca am făcut primul infarct

Puterea era împotriva mea și multă lume mă poreclea fascist, xenofob. Eu nici nu știam ce înseamnă acest termen, dar știam că e ceva de rău. Eu am fost educat creștinește. Au fost niște invenții din cauza cărora am avut de suferit. Jumătate de secol am muncit pentru ei. Le-am scris poezii, cântece, cărți curate ca lacrima. În loc să scriu o nouă carte, eu trebuie să merg prin judecăți.

Nu mai plec în satul meu natal

Dacă merg prin satele noastre și văd atâta jale. Eu trăiesc cu imaginea țăranului din copilăria mea. Erau niște oameni buni la suflet. Omul a degradat nu doar intelectual. Neamul nostru repede se stânge. Ar putea să dispară într-o zi, am putea fi distruși chiar de noi.

Eu rămân un veșnic ucenic a lui Mihai Eminescu

„Poezia lui Eminescu a devenit manualul meu fundamental de limba română. Publicistica lui – manualul meu de istorie. Cu un cuvânt scris nu ai voie să te joci. Dacă ți-ai asumat această responsabilitate, trebuie să o duci cu demnitate până la capăt.”