FRANCOISE SAGAN - O VIAȚĂ PLINĂ DE EXCESE
Iată povestea unui copil răsfăţat, care s-a înfăţişat lumii scriind romane fermecătoare şi plasându-se zâmbitor pe prima pagină a ziarelor de scandal: o copilărie lipsită de griji, în ciuda războiului, o adolescenţă liberă şi veselă, un succes literar fulgerător, din prima încercare, preludiu al vieţii unei femei şi al unei scriitoare senine. Umbrele asupra existenţei sale ea însăşi le-a proiectat, ca pentru a refuza evidenţa prea catifelată a unei fericiri anunţate: câteva accidente, fiindcă îi plăcea să conducă prea repede, câteva boli, fiindcă a abuzat de stupefiante, o depresie, fiindcă iubirea de viaţă şi cea de senzaţii tari nu se împacă totuşi mereu. Françoise Sagan o pune pe una dintre eroinele sale să spună: „Mi-a plăcut mult cocaina, mi-au plăcut vagabonzii de pe trotuare, mi-au plăcut excitantele“. Fiindcă această viaţă de joacă permanentă cu substanţele toxice, viteza şi banii a fost, totodată, o viaţă de întâlniri şi îndelungate prietenii. În întregul ei, uneori până la provocare, Françoise Sagan a fost în egală măsură celebră pentru cărţile sale, ca şi pentru replicile mediatice pline de umor – ca în faţa studenţilor din mai 1968, care-i reproşau că umblă într-un Ferrari: „Vai, nu! E un Maserati“.
Vioaie şi uşuratică, asemenea unei cupe de şampanie, Françoise Sagan a cunoscut şi suferinţa, momentele de intensă singurătate, dar şi-a făcut din „vânătăile de pe suflet“ titlul unuia dintre romane, motiv suplimentar de-a trăi prezentul cu intensitate. Nechibzuit de risipitoare, exaltată şi adesea scandaloasă, scriitoarea s-a stins la 69 de ani, pe îndrăgita ei coastă normandă, ceea ce ea ar fi considerat, cu siguranţă, „o vârstă destul de înaintată“.
Părinţi extraordinari
Sagan însăşi i-a considerat astfel, nu fără motiv. Născută în 1935, în casa de familie din Cajarc (Lot), unde alte generaţii de nou-născuţi au văzut lumina zilei înaintea sa, Françoise e „ultima fetiţă“, şi în această calitate e cea mai răsfăţată: sora mai mare, Suzanne, s-a născut în 1922, fratele în 1925, iar familia nu mai aştepta alţi copii, după moartea la naştere a lui Maurice, în 1930. Părinţii lui Françoise, Marie şi Pierre Quoirez, provin ambii din marea burghezie agricolă în Sud-Est, pentru Marie, industrială în Nord, pentru Pierre. S-au căsătorit în 1923, din dragoste la prima vedere, având 16, respectiv 22 de ani, şi se vor iubi peste cincizeci de ani, până când moartea îi va despărţi, potrivit expresiei consacrate. Cei doi trăiesc cu băşcălia şi indiferenţa pe care Françoise le va moşteni de la ei. Lumea ţine minte această replică a tatălui, adresată unui amic de-al puştoaicei, care a devenit domnişoară: „Mă-ntrebi dacă poţi să ieşi cu fiică-mea diseară? Sigur! Dar te rog să nu mai intri cu ea!“.
Françoise creşte într-un mediu bogat, pe Bulevardul Malesherbes, în arondismentul al XVII-lea din Paris, cu ajutorul salariului tatei, inginer şi persoană de răspundere în mari întreprinderi. Părinţii ciudaţi îşi trimit uneori progenitura la Cajarc, la bunici, în timp ce ei o şterg în trombă pe coasta normandă. În timpul războiului, familia se retrage în departamentul Lot, apoi la Lyon. Suferind de penurie, la fel ca şi cei mai mulţi dintre francezi, Marie şi Pierre afişează o mască de neglijenţă, pentru a-i proteja pe copii, un stoicism în faţa vitregiilor sorţii, iar din acest exemplu va şti să înveţe şi Françoise Sagan. Cuplul nu e lipsit de convingeri, ajută la ascunderea evreilor, protestează la Eliberare împotriva pedepsei degradante de care au parte colaboraţionistele cu ocupantul (tunse la piele şi plimbate în văzul lumii). Françoise Sagan va prelua de la ei o oarecare conştiinţă politică, fără a deveni totuşi o militantă activă, mulţumindu-se să rămână o vagă simpatizantă. Extrema stângă îi va reproşa că are un suflet uşuratic de „mic-burgheză“.
Revenită pe Bulevardul Malesherbes la 10 ani, „Kiki“, numită şi „Francette“, copil sălbatic şi uscăţiv, cu profil de băieţoi, se acomodează greu în instituţia catolică unde e şcolarizată. Chiuleşte pe rupte şi e exmatriculată. În diferitele şcoli de provincie unde e trimisă, cu speranţa că se va cuminţi, se remarcă mai ales prin viteza cu care îşi face prieteni, prin numărul de cărţi pe care le devorează (Camus, Colette, Gide…) şi prin inventivitatea la trăznăi. Spre marea uşurare a părinţilor, îşi ia în sfârşit bacalaureatul la Paris, cu sprijinul unei şcoli de mâna a şaptea pentru elevii recalcitranţi.
Pentru ea, acum începe distracţia. Alături de prietena de la şcoală, Florence Malraux, fata lui André, întâlnită în 1952, sărbătoreşte libertatea recent câştigată în pivniţele de la Saint-Germain-des-Prés, fumează (enorm) şi bea (tot aşa). Pentru a-şi alunga plictiseala, specialistă în exprimarea talentului, ca şi a viciului, Françoise scrie. Bonjour tristesse [Bonjour, tristeţe], început în primul an de studii la Sorbona, e încheiat în vara lui 1953. Părinţii n-au privilegiul de-a citi manuscrisul, dar consideră „simpatice“ nuvelele pe care le trimite ziarelor spre publicare, fără a primi niciun răspuns. Françoise îşi petrece toamna într-o mare frământare, fără nici o obligaţie universitară, căci nu s-a prezentat la examenele de sfârşit de an. În cel mai mare secret, în ianuarie 1954, trimite Bonjour tristesse la editurile Julliard şi Plon (lumea s-a purtat urât cu ea la Gallimard, aşa că a plecat cu manuscrisul sub braţ!). René Julliard se mişcă cel mai repede, semnează cu ea un contract, trage patru mii cinci sute de exemplare din romanul care apare la jumătatea lunii martie, însoţit de-o banderolă care anunţă revelaţia unei tinere talentate. Până în luna mai s-au vândut opt mii de exemplare, doar pe bază de zvonistică, iar până la Crăciun vor fi… două sute de mii! Lumii îi place tonul considerat subversiv: o fată aşa de tânără, vorbind despre iubire, sex şi adulter! Foarte conservatorul François Mauriac laudă pe pagina întâi din Figaro „acest mic monstru încântător“, iar cartea câştigă importantul Premiu al Criticilor. Devenită bogată, ea care niciodată n-a fost săracă, Françoise va putea face de-acum încolo orice… orice numai să fie amuzant, cuvântul ei de căpătâi.
Françoise Quoirez nu mai există: trăiască Françoise Sagan!
Înainte de publicarea cărţii, părinţii şi-au convins fata să preia un pseudonim, ca să nu fie deranjaţi la telefon, „în caz că totuşi…“. Înţeleaptă recomandare. Françoise îşi ia numele de autor de la prinţul Sagan, din romanul În căutarea timpului pierdut. Sub această nouă identitate, ţine afişul ştirilor de scandal. Accidentată pe Bulevardul Courcelles, pe când avea o sută şaptezeci de kilometri pe oră, la volanul primului ei Jaguar, aterizează la spital, în prima sa internare dintr-o lungă serie. Dar Sagan supravieţuieşte de pe urma accidentelor de maşină, la fel ca şi de pe urma stigmatului de cheflie, şi nu se potoleşte. Habar n-are de sumele colosale pe care le câştigă şi nici de cele pe care le risipeşte, profitând de succesul neobişnuit pentru un scriitor francez contemporan de vârsta ei. În Franţa, i se propune adaptarea cărţii pentru teatru şi cinema; în Statele Unite, faima sa e comparată cu a lui Piaf sau a parfumului Chanel nr. 5. Pe vremea când Saint-Tropez devine un loc şic, ea îşi cumpără acolo o vilă. O întâlneşte pe Brigitte Bardot, alt „mic monstru încântător“, şi îi va împrumuta casa pentru filmările la Şi Dumnezeu a creat femeia. „De fapt, suntem groaznic de normale amândouă“, va explica Sagan, atunci când va fi întrebată ce puncte comune au.
Pe Coasta de Azur se formează astfel o gaşcă de prieteni, care o vor însoţi de-a lungul întregii sale vieţi petrecăreţe, intelectuali, artişti sau simpli creatori de modă care, pe cât sunt de „normali“, mai sunt şi „groaznic de cheflii“, cele două aspecte fiind strâns legate la Françoise Sagan: Florence Malraux şi scriitoarea Véronique Campion, Bernard Frank, autor şi ziarist, prieten intim în curând, Jacques Chazot, fost prim-balerin la opera, devenit om monden de meserie, Régine, „Regina nopţii“, muzicianul-compozitor Michel Magne, alături de care Françoise Sagan va scrie cântece pentru Annabel, soţia pictorului Bernard Buffet, înainte de-a le compune pentru Juliette Gréco, Mouloudji şi mulţi alţii. Criteriul împrietenirii e simplu: noaptea, alcoolul, râsul, uitarea. Gasca nu include decât oameni lipsiţi de griji, care împrumută sume fabuloase de bani, le joacă, le pierd, se ceartă şi se împacă, într-o viaţă care echivalează cu goana după fericire.
În 1956, Un certain sourire [Un anume zâmbet], al doilea roman al lui Françoise Sagan, e totuşi publicat: alt succes sărbătorit şi risipit. Sagan însăşi 0 recunoaşte: cheltuielile ei sunt îngrijorătoare. Dar cum câştigurile se înlănţuie, de ce să se schimbe? La 21 de ani, închiriază vile somptuoase pe coasta normandă sau mediteraneeană, nu contează, important e să fie un cazino prin preajmă. Mai târziu, se va apuca de hipism şi-şi va cumpăra cai de curse.
În anul următor, o altă frână în trombă îi opreşte elanul: decapotabila ei zboară de pe şosea împreună cu cei trei călători. Având corpul distrus, plutind câteva zile între viaţă şi moarte, Sagan îşi înscrie figura în mitologie, între rubrica „literatură“ şi cea de „fapte diverse“. Iat-o pe „noua Colette“, poreclită „surioara lui James Dean“! La spital, unul dintre vizitatorii ei, cu inima sfâşiată de spaima să n-0 piardă, îi declară iubirea fierbinte, după un flirt fără speranţe, ţesut cu câteva luni mai devreme. Până atunci, Sagan le-a explicat ziariştilor că n-are timp de dragoste, fiindcă în această viaţă trepidantă „oamenii trec prea repede“. O fi faptul că şi-a văzut moartea cu ochii? Acceptă compania lui Guy Schoeller, pe timpul convalescenţei la ţară. Trebuie spus că e un tip strălucit, ocupă o funcţie importantă la Editura Hachette, trăieşte la fel ca ea în cultul fericirii, între cărţi, vinuri şi femei. Nu contează pe-atunci cei douăzeci
de ani care-i despart: aparţin aceleiaşi lumi şi se simt făcuţi din aceeaşi stofă.
Farmecul iubirilor burgheze
Françoise Sagan a scris întotdeauna despre sentimente, miezul operei sale interpretând relaţiile amoroase, cuplurile care se fac şi se desfac, examinate de sus, chiar cu cinism. Tot aşa cum excesele nu exclud conştiinţa morţii, iubirea la Sagan include ipoteza durerii, fără ca aceasta să reprezinte un obstacol: „Important e să iubeşti.“ Ar fi putut relua formula pe cont propriu şi, cu entuziasmul debordant al celor 22 de ani, se mărită cu Guy Schoeller, în martie 1958, într-o intimitate perturbată de primii paparazzi, care se înghesuie în faţa primăriei din arondismentul al XVII-lea. Foarte curând, în domiciliul lor de pe Rue de l’Université, cei doi soţi se întâlnesc doar în trecere: ea se întoarce de pe la serate, atunci când el se trezeşte spre a merge la birou. Pregătită să strălucească în mijlocul unei faune nocturne, mai mult sau mai puţin stimulatoare pentru neuronii ei, Sagan se plictiseşte din greu pe lângă intelectualii pe care Guy Schoeller îi invită la interminabile cine burgheze: după câteva luni, relaţia nu mai funcţionează şi ea se mută de una singură într-o locuinţă de pe Rue de Bourgogne. Se va muta sistematic, tot la trei sau patru ani, mereu prin arondismentele al VI-lea sau al VII-lea. În iunie 1960, se pronunţă divorţul. Deloc deranjată, Françoise străbate distanţa Paris – Saint-Tropez într-0 clipită, în Jaguarul ei, pentru a sărbători evenimentul alături de alt bărbat. Dar Guy venind la rândul lui pe Coasta de Azur, ea îşi „înşală până la urmă amantul cu soţul“, după propriile mărturisiri amuzate.
Se mărită din nou în ianuarie 1962, cu Robert Westhoff, un tânăr noctambul american, fotomodel şi sculptor, întâlnit mulţumită prietenului Charles de Rohan-Chabot, cu care se vorbeşte că Robert ar fi întreţinut o prietenie foarte apropiată. Nici ea n-0 părăseşte din priviri pe Paola Saint-Just, o bogată moştenitoare, alimentând comentariile ce merg în acelaşi sens. Însă Charles se va însura până la urmă cu Paola, de parcă, în lumea mică a lui Sagan, anarhia ar presupune 0 anumită ordine. În 1963, Françoise şi Robert divorţează, dar rămân amanţi încă timp de şase ani, conform adagiului formulat de scriitoare: „Nu-mi plac decât amanţii celibatari!“ E adevărat că din căsnicia lor s-a născut un copil, Denis, la 27 iunie 1962. Françoise are grijă să-l lase în seama părinţilor ei, pentru a-i oferi o viaţă ordonată, şi întrucât el poartă numele tatălui, n-are de suferit de pe urma reputaţiei tulburi a mamei sale, o mamă, fireşte, originală, însă profund iubitoare şi atentă cu el, atunci când are vreme.
După Robert Westhoff, nu se mai cunosc alţi soţi sau amanţi oficiali ai lui Françoise Sagan. Fără îndoială pentru că „oamenii trec prea repede“ şi fiindcă a trăit câteva iubiri ascunse şi efemere, la adăpost de ochii presei. A negat, de pildă, că ar fi scris Un ami d’autrefois [Un prieten de odinioară], povestea unei misterioase amante a preşedintelui Mitterrand, ascunsă sub pseudonimul „Jeanne Dautun“, apărută în 1998 la Editura Plon, unde publica ea pe-atunci.
În aprilie 1969, Sagan îi declară lui Pierre Dumayet, în revista Elle: „Pentru mine, devii bătrân atunci când nimeni nu te mai place şi tu nu mai placi nimănui. În speranţa că cele două coincid!“ Se pare că a avut noroc în privinţa asta. Personalitatea ei, puternic structurată de părinţii pe care n-a uitat niciodată să-i omagieze, i-a permis adeseori să se rătăcească, regăsindu-şi de fiecare dată drumul.
Unii critici i-au reproşat că descrie în cărţile sale personaje bogate şi lipsite de orice ocupaţie, după chipul şi asemănarea ei; dar cum ar fi putut aceştia să se consacre exclusiv iubirii, de-ar fi fost altfel? Dacă lumea a detestat-o pe Sagan, a fost adeseori din cauza acestui diletantism revendicat, o artă a frivolităţii, dispreţuirea convenţiilor, iar tendinţa nu se remedia odată cu vârsta, chiar dacă viaţa ei sentimentală devenea mai discretă.
Plăcerea fără limite
Lui Sagan i-au plăcut substanţele halucinogene şi n-a dezminţit asta niciodată, explicând într-un interviu, încă din 1969: „Oamenii se droghează fiindcă viaţa e copleşitoare, fiindcă lumea e obositoare, fiindcă nu mai există mari idei de urmat, fiindcă ne lipseşte buna dispoziţie. Aşezăm un mic tampon între viaţă şi noi.“ Având interdicţia de-a mai consuma băuturi alcoolice, după o pancreatită acută, în 1976, trece pe Coca Cola şi pune capăt vietii nocturne, dar declaratiile răsunătoare continuă, în Liberation, de pildă, la sfârşitul anilor ’80, despre cocaină: „Iau şi eu un pic… ca toată lumea.“
Condamnată prima dată în 1990, pentru deţinere şi consum de stupefiante, a doua oară în 1995, Françoise Sagan continuă să proclame că e liberă să se distrugă, negând, totodată, faptele şi refuzând să se supună analizelor toxicologice: „Nimic! Nu vă dau nici măcar un fir de păr! Coafeza mea e geloasă!“ Cât priveşte patima ei pentru jocurile de noroc şi condusul cu viteză excesivă, Sagan e mândră de toate acestea în Avec mon meilleur souvenir [Cu cele mai bune amintiri], o carte concepută pentru a da cu tifla şi apărută în 1984. Chiar şi atunci când e întrebată, într-un chestionar legat de Proust, cum i-ar plăcea să moară, dă acest răspuns în doi peri: „Repede!“
Sagan îşi revendică propria ,,morală“: urăşte lumea aseptizată, care se profilează la orizont, refuză ideea că omul ar trebui să trăiască sănătos, pentru a amâna cât mai mult clipa morţii, şi îşi consumă intens viaţa, de teamă să nu şi-o scape din mâini. Din 1972, de la apariţia cărţii Bleus à l’âme [Vânătăi pe suflet], mărturiseşte: „Ceea ce mi se pare greţos e să mor într-o bună zi. Disperarea mea de aici provine, în mare măsură.“ Fiindcă cea care trăia prea repede cunoaşte gustul depresiei: prima dată în 1973 – lumea zice că e „obosită“, în realitate e dărâmată psihologic şi uzată de politoxicomanie; a doua oară în 1981, când e condamnată într-o obscură poveste de plagiat, pentru Le Chien couchant [Câinele de la asfinţit]. Victima plagiatului nu poate demonstra culpa, dar editura care a publicat-o pe Sagan, Flammarion, ia poziţie împotriva ei. Autoarea nu va obţine câştig de cauză decât după o aspră bătălie juridică. De atunci, îşi afişează libertatea schimbând editurile după bunul plac (Ramsay, Robert Laffont, Gallimard) şi risipindu-şi drepturile de autor, cifrate la cota mai multor milioane: fiecare carte a ei se vinde în aproape două sute cincizeci de mii de exemplare, fără a mai pune la socoteală Bonjour tristesse, care a ajuns la două milioane, nici multiplele adaptări teatrale şi cinematografice ale titlurilor sale. Sagan azvârle cu bani în toate direcţiile, îşi pune editurile să-i achite facturile curente, până când acestea o invită să fie mai atentă cu datoriile pe care le face! După o lungă noapte norocoasă la jocuri, în zorii zilei, cumpără conacul normand a cărui închiriere expira în aceeaşi zi. Într-o altă dimineaţă, trezindu-se datoare vândută, mizează totul pe calul ei, Hasty-Flag, câştigă marele premiu în cursa cu obstacole de la Auteuil şi scapă de creditori. Pe adversarii necruţători îi plezneşte cu replica: „Jocurile mi-au salvat viaţa!“
După o primă corectare a declaraţiei sale fiscale, care o obligă la plata unei sume colosale în 1973, anunţă mânioasă că vrea să se expatrieze în Irlanda, mult mai generoasă cu impozitele pe seama scriitorilor, dar conflictele cu administraţia franceză continuă, până la scandalul istoric din afacerea Elf: e bănuită că a strecurat un intermediar al firmei Elf, André Guelfi, pe lângă preşedintele de-atunci al Franţei, François Mitterrand, pentru cinci milioane de franci pe care a „uitat“ să-i declare la Finanţe. Lucrul pe care detractorii nu i-l iartă este că avocatul său nu minte atunci când pledează, la proces, în februarie 2001, afirmând că „ea nu face câtuşi de puţin deosebirea între 100 000 de franci şi un milion“. Încasează un an de puşcărie cu suspendare.
Prietenia cu François Mitterrand a dat, de asemenea, naştere la numeroase bârfe. În 1985, în timpul unei călătorii oficiale a preşedintelui francez în Columbia, invitata lui, Françoise Sagan, e repatriată de urgenţă, după ce-a fost găsită lipsită de cunoştinţă în pat (ca urmare a unui edem pulmonar însoţit de complicaţii cardiace, din câte se pare). Se descoperă, cu prilejul acestei escapade, că Sagan, printre altele, călătoreşte adesea pe banii statului. Dincolo de simpatia ei, împărtăşită, pentru preşedinte, Sagan nu e o partizană mitterrandistă, în ciuda zvonurilor: în 1965, semnează apelul pentru a se vota în favoarea lui De Gaulle, explicând că n-are nicio încredere în François Mitterrand! Abia în 1974 trece de partea lui, „împotriva marilor capitalişti“, poziţie care-i scandalizează pe cei care-i cunosc situaţia financiară şi proiectele de exil fiscal. Relaţiile lor personale, de natură neclară – a fost sau nu amanta lui? – s-au constituit în 1980, în timpul întâlnirii pe un aeroport din sud-estul ţării, atât de îndrăgit de ambii. În 1981, Françoise Sagan susţine Partidul Socialist în presă şi chiar îşi strecoară cu regularitate mica intervenţie în ziarul oficial al partidului. De la ceaiurile servite la domiciliul lui Sagan şi până la cinele de la Palatul Elysee, preşedintele şi scriitoarea rămân apropiaţi, dar Sagan nu se va simţi niciodată aservită ideologic. Nu e mai aproape de socialism decât de alte cauze: în 1971, se supără că a fost considerată feministă, fiindcă a semnat în Le Nouvel Observatcur „Manifestul celor 343“ privind dreptul la avort; în 1960, pleacă zgomotos în Cuba şi revine alarmată, atunci când admiraţia e inoportună; în acelaşi an, susţine F.L.N. (partidul socialist algerian) şi domiciliul părinţilor săi e ţinta unui atentat. I se va reproşa mereu că e inconstantă, imprevizibilă. Dar, şi în această privinţă, afişa o calmă luciditate: „Vocea mea niciodată n-a părut prea serioasă, mai ales când li se alătura altora, nu ştiu de ce.“ Fără îndoială pentru că aborda fiecare problemă într-un mod diferit, fără a-şi bate capul să fie coerentă sau să respecte spiritul de castă, nea
