***

 Nașterea lui zero: „Nulitatea” care a schimbat cursul istoriei

Astăzi, ar fi aproape imposibil să concepem o lume care nu are conceptul de „zero”. Cu toate acestea, până relativ recent (la scară istorică), în majoritatea societăților din întreaga lume, numărul zero pur și simplu nu exista.

Popularizarea lui zero, începută cândva în jurul secolului cinci, avea să influențeze fundamental cursul istoriei, furnizând baza matematică pentru multe dintre invențiile și tehnologiile care au modelat lumea modernă.

Aritmetica, algebra, algoritmii și sistemele moderne de calcul depind de această inovație matematică vitală. În ultimii ani, istoricii au fost fascinați cu privire la locul și momentul în care numărul zero a fost utilizat pentru prima dată.

Există unele dovezi că anumite societăți străvechi exprimau conceptul de „nimic” lăsând un spațiu liber pentru a indica locul unde s-ar fi poziționat zero într-un număr mai lung.

De exemplu, textele antice sumeriene conțin marcaje pentru zero, pentru a exprima date cronologice sau numere. În mod similar, culturile din America foloseau încă din secolul I un spațiu liber pentru a marca locul unde ar fi trebuit să se afle zero.

Nu există dovezi că aceste societăți foloseau zero ca un număr precum 1, 2 sau 3 în calculele matematice. Prezența unui marcaj indică mai degrabă absența unui număr, nu numărul zero în sine.

Cu toate acestea, o descoperire din 2017 sugerează că simbolul modern pentru zero era folosit în India încă din secolul al III-lea sau al IV-lea.

Celebrul manuscris Bakhshali, găsit pe un câmp din apropiere de Peshawar, în Pakistanul de azi, este cunoscut de multă vreme pentru reprezentarea sa timpurie a numărului zero sub formă de punct, precursorul ovalului gol pe care îl folosim azi pentru a desemna zero.

S-a crezut inițial că acest manuscris sanscrit a fost creat cândva în secolul al IX-lea, dar analizele recente ale oamenilor de știință și ale istoricilor de la Universitatea Oxford sugerează că acesta ar putea fi cu până la 500 de ani mai vechi. Asta înseamnă că ar putea să dateze din secolul al IV-lea sau chiar al III-lea.

În manuscrisul Bakhshali, „punctul” zero este încă utilizat ca spațiu, mai degrabă decât ca un număr de sine stătător, dar istoricii consideră că folosirea sa în acest text marchează o schimbare către conceptualizarea zero în sine ca număr important.

La jumătatea secolului cinci, matematicienii indieni foloseau deja zero ca număr important în calcule, permițându-le să rezolve probleme matematice complexe.

Rădăcina acestei schimbări ar putea fi legată de concepte și filosofii încorporate în sistemele de gândire budiste și hinduse. Golul, nimicul („sunyata”) este un concept de bază în filozofia budistă, iar din acest cuvânt sanscrit derivă cuvântul modern „zero”.

La începutul secolului al VII-lea, astronomul și matematicianul indian Brahmagupta a formulat prima definiție matematică clară a lui zero, deși nu a pretins că el a inventat conceptul.

În scurt timp, numărul zero a trecut dincolo de granițele Indiei și a avut o influență deosebită în evoluția matematicii și a filosofiei islamice medievale, deschizând calea ecuațiilor complexe.

În acest moment, simbolul arab pentru zero, un cerc mic, a pătruns în Occident, ca parte a sistemului de numerale indo-arab. Totuși, a durat ceva timp până când conceptul de zero a luat avânt în Europa.

Rezistența la ideea de zero a fost atât religioasă, cât și de natură filosofică. Tradiția filosofică europeană nu avea conceptul de „nimic”; de fapt, o astfel de idee era considerată o imposibilitate teologică.

Numărul zero a fost asociat cu diavolul și, ca urmare, a existat un oarecare scepticism inițial cu privire la utilitatea și validitatea sa. Cu toate acestea, zero a ajuns să influențeze profund lumea modernă.

Dezvoltarea matematicii – posibilă datorită adoptării conceptului de zero – avea să dea curs dezvoltării filosofiei, descoperirilor științifice și inovațiilor tehnologice.

Zero continuă să modeleze cercetarea contemporană în știință, deoarece este o componentă esențială în înțelegerea fizicii cuantice, a noțiunii de infinit și chiar a originilor universului în sine. Pentru un „ni mic”, e mare lucru!

***

 Un poliţist , care nu-şi făcuse planul la amenzi, iese la drumul mare, poate-poate apare ceva. Deodată apare badea Ion în căruţă:

- Ioane trage pe dreapta, că ai încurcat-o. Conduci sub influenţa alcoolului!

- Da de unde !

- Suflă în fiola asta .

Suflă Ion, dar degeaba, fiola nu se înverzeşte. Poliţaiul, ofticat, începe să-i caute nod în papură:

- Da în sticla aia din buzunar ce ai? Alcool? Ţuică? Nu-i aşa?

- Da’ de unde. Este lapte de Cocos.

Poliţaiu’ ce îşi zice: dacă este ţuică l-am ars, dacă nu, măcar gust si eu ca să văd cum este laptele de cocos.

- Dă încoa la verificări!

Badea Ion i-o dă, poliţaiu’ trage un gât bun şi constată cu stupoare că nu este alcool. Îi înapoiază sticla şi îi dă drumul să plece. La care Badea Ion se suie în căruţă, dă bice calului şi spune:

- Di Cocos , dii…

***

 Cel mai mare creier de pe planetă: Cașalotul, balena care a inspirat romanul „Moby Dick”

Prezent în apele Mediteranei, ale Mării Ohotsk, ale Golfului Mexic și ale Golfului California, cașalotul este unul dintre cele mai mari cetacee de pe planetă. În prezent, datorită versatilității de care dă dovadă, este și una dintre cele mai prospere specii de cetacee din lume.

Mai mult, cașalotul este printre cele mai mobile dintre toate speciile de balene. Masculii se deplasează la latitudini nordice pentru a se hrăni, în timp ce femelele și puii lor sunt oarecum mai „sedentari”. 

În afară de faptul că sunt cele mai lungi cetacee din Marea Mediterană, cașaloții (Physeter macrocephalus) se disting de alte balene prin faptul că au un cap cu adevărat imens.

Numai craniul corespunde unei treimi din întregul lor corp, arată fundația CRAM, dedicată proiectelor științifice de conservare în Europa. De asemenea, cașaloții au cel mai mare creier din regnul animal.

Adulții sunt în general gri sau maro, cu maxilarul inferior alb. Dacă au pete pe burtă, acestea sunt cel mai probabil cicatrici din luptele cu alți cașaloți sau cu prada lor.

La vârsta adultă, cașalotul ajunge până la 20 de metri lungime. Specia este dimorfică din punct de vedere sexual. Adică, masculii sunt mult mai mari și mai grei decât femelele.

În ambele cazuri, pot trăi între 60 și 70 de ani. Se împerechează de obicei în apele tropicale de la mijlocul iernii până vara, căutând ape mai calde.

Cașaloții sunt renumiți pentru că se hrănesc cu calamari uriași. În adâncurile apelor, caută animale mari cu care să-și potolească foamea. Cu toate acestea, pot mânca și „caracatițe, pisici de mare și unii pești de mare adâncime”, documentează fundația CRAM.

Cașaloții au servit drept inspirație pentru romanul lui Herman Melville, „Moby Dick” (1851): o balenă care a izbit și a scufundat nava Essex; un mascul adult albinos numit Moby Dick, amintește Oceanwide Expedition.

Aspectul monstruos al balenei din romanul lui Melville nu este întâmplător. În medie, un cașalot adult mănâncă zilnic 900 de kilograme de carne. În general, prada sa se scufundă la 300 – 1.200 de metri adâncime.

Cu toate acestea, specia are capacitatea de a se scufunda până la doi kilometri sub nivelul mării pentru a vâna.

Deși familiile de cașaloți numără până la 20 de indivizi, masculii preferă să trăiască o viață solitară. Femelele trăiesc cu puii lor și cu alți parteneri.

Cu toate acestea, de la vârsta de aproximativ patru ani, masculii se îndepărtează de familiile lor și trăiesc pe cont propriu. Se întorc doar pentru a se înmulți.

Chiar și așa, atunci când percep o amenințare, îi apără pe cei mai vulnerabili membri ai grupului în formație de „margaretă”.

Aceasta înseamnă că exemplarele mai slabe rămân în centru, iar cele mai puternice sunt plasate în jurul lor, sub formă de petale. În rest, specia se caracterizează prin faptul că nu este deosebit de sociabilă.

***

 Marguerite Alibert, decedata pe 2 ianuarie 1971, și crima de la Hotelul Savoy

Marguerite Marie Alibert s-a născut pe 9 decembrie 1890 la Paris și a fost cunoscută sub mai multe nume, printre care Maggie Meller, Marguerite Laurent și Prințesa Fahmy. Tatăl ei era vizitiu și se numea Firmin Alibert, iar mama ei, Marie Aurand, era menajeră.

La vârsta de șaisprezece ani a rămas însărcinată și a născut o fiică, Raymonde, iar în următorii opt-zece ani, Marguerite a fost prostituată de stradă, până când l-a întâlnit pe un anume domn Denant.

Acesta conducea un bordel numit elegant “Maison de Rendezvous”, frecventat de o clientelă ce provenea din înalta societate. Sub tutela lui Denant, tânăra a devenit curtezană de lux, iar în aprilie 1917 l-a întâlnit pe Eduard, Prințul de Wales, la Hôtel de Crillon din Paris.

La acel moment Eduard se afla în Franța ca ofițer al unui regiment de infanterie ce era cantonat pe frontul de vest în timpul Primului Război Mondial. Prințul s-a îndrăgostit de ea și i-a trimis mai multe scrisori înflăcărate, dar până la sfârșitul războiului a rupt relația cu frumoasa prostituată.

După război Marguerite a însoțit un om de afaceri în Egipt și cu această ocazie a fost remarcată de prințul Ali Fahmy Bey. Cei doi s-au văzut după aceea întâmplător de mai multe ori la Paris și în cele din urmă fata i-a fost prezentată oficial tânărului în iulie 1922.

După această întâlnire, au început să trăiască împreună și au făcut un tur foarte mediatizat al cazinourilor și restaurantelor din Deauville, Biarritz și Paris. Fahmy s-a întors în Egipt, dar la scurt timp după aceea a invitat-o la Cairo, spunându-i că nu poate trăi fără ea. Fosta prostituată, care avea deja 32 de ani și un copil pe care îl părăsise la Paris, s-a căsătorit cu prințul egiptean în decembrie 1922.

Pe 1 iulie 1923, cuplul a sosit la Londra pentru a-și petrece vacanța, cei doi s-au cazat la Hotelul Savoy, împreună cu o secretară, un valet și o servitoare și câteva zile mai târziu, pe 9 iulie, s-au dus să vadă opereta “Văduva veselă”.

La întoarcerea la hotel, au luat o cină târzie și apoi au început să se certe chiar în restaurant. În aceeași noapte, la ora 2:30, Marguerite Alibert și-a împușcat soțul folosind un pistol semiautomat Browning. Prințul egiptean a fost transportat la Spitalul Charing Cross, dar a murit în aproximativ o oră, femeia fiind arestată pe loc. Pe 10 septembrie 1923, a fost adusă în fața tribunalului. Zeci de oameni stăteau la coadă pentru a intra în sala de judecată încă din zori, pentru că mediatizarea cazului a atras un număr extrem de mare de curioși care doreau să o vadă pe fosta amantă a prințului Eduard, devenită ucigasă a soțului ei egiptean. Procesul a durat până pe 15 septembrie, iar în timpul audierilor Marguerite Alibert s-a prezentat ca victimă a “brutalității și bestialității soțului ei oriental”. A fost apărată de Edward Marshall Hall, unul dintre cei mai renumiți avocați britanici ai momentului, și judecătorul nu a permis nicio mențiune despre trecutul lui Alibert ca prostituată, asigurându-se că numele Prințului de Wales nu va fi rostit în timpul procesului.

Tânăra victimă, prințul Ali Fahmy, care avea doar 23 de ani la momentul crimei, a fost descris ca fiind “un monstru al depravării și decadenței orientale, ale cărui gusturi sexuale indică un sadism criminal față de soția sa europeană neajutorată”.

Marguerite Alibert a fost achitată de toate acuzațiile, iar după încheierea procesului a dat în judecată familia soțului ei egiptean pentru a obține moștenirea ce credea că i se cuvine în urma morții lui Ali. Un tribunal din Egipt i-a respins însă cererea. A locuit după aceea într-un apartament din Hotelul Ritz din Paris până la sfârșitul vieții, pe 2 ianuarie 1971, iar după moartea ei cele câteva scrisori rămase de la Eduard, pe care le păstrase cu mare grijă gândindu-se că îi vor fi de folos mai târziu, au fost găsite și distruse.

În presa franceză au apărut mai multe speculații conform cărora achitarea fostei prostituate de acuzațiile privind uciderea soțului a făcut parte dintr-o înțelegere prin care ea ar fi fost de acord cu returnarea scrisorilor compromițătoare de dragoste pe care prințul de Wales i le trimisese în timpul Primului Răzb,oi Mondial.

***

 Lorenzo Magnificul, patron al artiștilor din epoca de aur a Florenței

Lorenzo de’ Medici s-a născut pe 1 ianuarie 1449 într-una dintre cele mai bogate familii florentine, proprietara unei bănci care avea filiale în întreaga Europă. Bunicul lui, Cosimo de Medici, supranumit „Părintele Patriei”, a fost primul membru al familiei care a combinat funcționarea Băncii Medici cu conducerea Republicii Florentine. Cosimo era unul dintre cei mai bogați oameni din Europa și a cheltuit o mare parte din averea sa în guvernare și în filantropie. Tatăl lui Lorenzo, Piero I de’ Medici, cunoscut și sub numele de „Piero Gutosul”, a fost, de asemenea, protector al artelor și un mare colecționar. Mama lui Lorenzo, Lucrezia Tornabuoni a fost poetă și scriitoare de sonete.

Lorenzo era considerat cel mai deștept dintre cei cinci copii ai lui Piero și ai Lucreziei, a luat lecții de la diplomatul Becchi, a învățat latina și literatura, apoi a primit diverse misiuni diplomatice printre care aceea de a apăra, în fața papei, legitimitatea lui Galeas-Maria Sforza ca duce de Milano.

În 1469, după moartea tatălui său, Lorenzo, ajuns la vârsta de douăzeci de ani devine liderul statului. Cu toate că Florența a înflorit sub domnia sa, Lorenzo a fost considerat un despot, iar familiile rivale și-au întețit atacurile la familia conducătoare a orașului.

Pe 26 aprilie 1478, în duminica Paștelui, într-un incident rămas în istorie sub numele de Conspirația Pazzi, un grup de complotişti, care includea membrii din familia Pazzi, sustinuți de Arhiepiscopul din Pisa și de Papa Sixtus al IV-lea, i-au atacat pe Lorenzo și pe fratele său, Giuliano, în catedrala din Florența. În urma atacului, Giuliano a murit, iar Lorenzo a scăpat doar cu o rană. Asasinatul a atras execuția tuturor celor care au fost implicați, dar Papa Sixtus al IV-lea nu s-a lăsat înfrânt. A decis ca răzbunare confiscarea tuturor activelor familiei de‘ Medici, l-a excomunicat pe Lorenzo și întregul guvern florentin și apoi a pus întregul oraș sub interdicție. Dar cum aceste decizii au avut un efect redus, Papa Sixtus a format o alianță militară împreună cu Regele Ferdinand I, numindu-l pe fiul sau, Alfonso, Duce de Calabria, să conducă o invazie împotriva Republicii Florentine.

Lorenzo a adunat cetățenii Florenței și a cerut sprijin din partea susținătorilor familiei sale din Bologna și Milano. Probabil conflictul ar fi continuat ani în șir cu victime din ambele tabere, însă, datorită diplomației sale, a reușit să rezolve criza, călătorind personal la Napoli unde a încheiat un tratat de pace.

De altfel, Lorenzo, ca și bunicul său, Cosimo de’ Medici, a dus în permanență o politică de menținere a păcii, a restabilit un echilibru de putere între statele din nordul Italiei și a avut relații bune cu sultanul Mahomed al II-lea al Imperiului Otoman, mai ales datorită intereselor pe care le avea în privința comerțului maritim, o sursă importantă de venituri pentru florentini.

Lorenzo s-a căsătorit prin procură cu Clarice Orsini pe 7 februarie 1469, iar căsătoria propriu-zisă a avut loc la Florența pe 4 iunie în același an. Clarice i-a dăruit 10 copii, dintre care trei au murit înainte de a ajunge la maturitate: Lucrezia Maria Romola, doi gemeni care au murit la naștere, Piero di Lorenzo, supranumit și Piero Ghinionistul, care a devenit conducătorul Florenței după moartea tatălui său. Au urmat Maria Maddalena Romola, care avea să se căsătorească cu Franceschetto Cybo, fiul nelegitim al Papei Innocent al VIII-lea, Beatrice, Giovanni di Lorenzo, care l-a succedat la tronul pontifical pe Papa Leon al X-lea pe 9 martie 1513, Luisa, Antonia Romola și Giuliano di Lorenzo, Duce de Nemours, ridicat la rang de duce de către Regele Francisc I al Franței.

Lorenzo l-a adoptat și pe nepotul său, Giulio, fiul nelegitim al fratelui său Giuliano, ce fusese ucis în urma Conspirației Pazzi, care avea să devină Papa Clement al VII-lea.

Literat și poet, colecționar de obiecte prețioase și de statui antice, descoperitor și finanțator al artiștilor, Lorenzo a promovat literatura și artele. La curtea sa au trăit și au creat Luigi Pulci, Poliziano, Marsilio Ficino, Cristoforo Landino și Pico della Mirandola. Pentru el au lucrat cei mai mari artiști ai timpului, printre care Botticelli, Pollaiolo, Andrea Verrocchio, Ghirlandaio, Leonardo da Vinci și Michelangelo Buonaroti.

Din păcate, în timpul mandatului său, mai multe sucursale ale băncii familiei s-au prăbușit din cauza creditelor neperformante pe care le-a dat, iar în ultimii ani a intrat în dificultăți financiare, recurgând la deturnarea fondurilor de încredere și de stat.

Spre sfârșitul vieții sale, Florența a intrat sub influența călugărului Girolamo Savonarola, care, în excesele sale de fanatism religios, a ars în Piazza della Signoria instrumentele pe care le considera ale „păcatului”: oglinzi, produse cosmetice, haine elegante, instrumente muzicale, obiecte de artă, cărți considerate imorale și textele în manuscris ale cântecelor laice.

Savonarola spunea că duce o luptă împotriva desfrâului și a modului de viață opulent, împotriva artei necreștine (pictorul Sandro Botticelli și-a aruncat în foc propriile tablouri pe teme mitologice cu nuduri feminine) și impunea oamenilor percepte religioase stricte, spunându-le că doar astfel pot salva orașul de la o catastrofă iminentă.

Lorenzo Magnificul a murit în noaptea de 8 aprilie sau în dimineața de 9 aprilie 1492, la vila familiei sale din Careggi, la vârsta de 43 de ani. Călugărul Girolamo Savonarola l-a vizitat pe muribund pe patul de moarte. Conform scrisorilor martorilor din noaptea aceea, Lorenzo a murit consolat, după ce Savonarola i-a dat binecuvântarea. În noaptea când Magnificul a murit, un fulger a lovit tunul bisericii Santa Reparata, iar dispariția sa a marcat încheierea epocii de aur a Florenței.

****

 – Dragă, nu ştiu ce să mă mai fac cu soţul meu! Tot timpul numai: „Mamei nu i-ar plăcea asta”, „Vai, de-ar vedea mama ce facem!”, „Mama zice că nu e bine”, „Mama face mai bine asta” şi tot aşa… E băieţelul mamei! Nu mai suport, dacă-l mai aud o dată cu mă-sa, ….!

– Dragă, cred că trebuie să fii mai feminină, să te comporţi mai provocator, să-i trezeşti simţurile şi să-l faci să uite de maică-sa!

Seara, tipa îşi îmbracă cea mai sexy lenjerie de dantelă neagră şi se întinde pe pat. Soţul intră, o vede şi exclamă:

– Aoleu! De ce eşti toată-n negru? S-a întâmplat ceva cu mama?

***

 Top 6 teorii despre Atlantida: din Marea Neagră în Triunghiul Bermudelor

Atlantida a fost presupusă o insulă menționată pentru prima dată de filosoful grec antic Platon în dialogurile sale „Timaeus” și „Critias”. Potrivit lui Platon, Atlantida a fost baza unei civilizații foarte avansate, care a existat cu multe mii de ani înainte de epoca lui și care se afla dincolo de Coloanele lui Hercule (actuala Strâmtoare Gibraltar).

Se spunea că Atlantida era un paradis, cu o societate extrem de avansată din punct de vedere tehnologic și o cultură dezvoltată atât din punct de vedere intelectual, cât și moral.

Cu toate acestea, Atlantida a fost în cele din urmă distrusă într-o mare catastrofă, iar locul în care aceasta a înflorit cândva nu a fost descoperit niciodată.

Mulți oameni au încercat să localizeze Atlantida sau să găsească dovezi ale existenței sale, dar până în prezent nimeni nu a avut succes. Povestea Atlantidei dăinuie, așadar, de mii de ani, inspirând până azi numărate opere de ficțiune, inclusiv cărți, filme și emisiuni de televiziune.

1. Atlantida a fost un continent care s-a scufundat brusc în Atlantic

Ideea că Atlantida a fost un loc real, și nu doar o legendă inventată de Platon, a fost popularizată abia la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În cartea sa din 1882, „Atlantida, lumea antediluviană”, scriitorul Ignatius Donnelly susținea că realizările lumii antice (cum ar fi metalurgia, alfabetul și agricultura) trebuie să fi fost transmise de o civilizație avansată anterioară, deoarece anticii nu erau suficient de sofisticați pentru a le fi dezvoltat pe toate pe cont propriu.

Potrivit presupunerii că Oceanul Atlantic avea doar câteva sute de metri adâncime, Donnelly a descris un continent care s-a scufundat exact în locul despre care Platon a spus că a avut loc cataclismul: în Oceanul Atlantic, în apropierea Coloanelor lui Hercule, cele două stânci care marchează intrarea în Strâmtoarea Gibraltar.

La mult timp după ce oceanografia modernă și o mai bună înțelegere a tectonicii plăcilor au arătat că teza lui Donnelly privind apele în mișcare nu se susține, unii continuă să se agațe de această teorie.

2. Atlantida a fost înghițită de Triunghiul Bermudelor

Inspirați de Donnelly, mulți scriitori de mai târziu i-au dezvoltat teoriile și au adăugat propriile lor speculații cu privire la locul în care ar fi putut fi Atlantida.

Unul dintre acești scriitori a fost Charles Berlitz, nepotul fondatorului cunoscutelor școli de limbi străine și autor al multor cărți despre fenomenele paranormale.

În anii 1970, Berlitz a susținut că Atlantida a fost un continent real situat în largul Insulelor Bahamas, care a căzut victimă faimosului Triunghi al Bermudelor, o regiune din Atlantic în care au dispărut mai multe nave în circumstanțe misterioase.

Susținătorii acestei teorii indică drept dovadă descoperirea a ceea ce par a fi ziduri și străzi găsite în largul coastei Bimini, deși oamenii de știință au evaluat aceste structuri și au constatat că sunt formațiuni naturale din piatră.

3. Atlantida a fost Antarctica

O altă teorie – aceea că Atlantida a fost, de fapt, o versiune mult mai caldă a ceea ce este acum Antarctica – se bazează pe munca lui Charles Hapgood, a cărui carte din 1958, „Crusta schimbătoare a Pământului” a avut o prefață scrisă de Albert Einstein.

Potrivit lui Hapgood, în urmă cu aproximativ 12.000 de ani, scoarța Pământului s-a deplasat, mutând și continentul Atlantida, care a devenit astfel Antarctica.

Pe acest continent, care cândva a avut o climă blândă, s-a dezvoltat o civilizație avansată, dar deplasarea bruscă în actuala poziție i-a condamnat la dispariție pe locuitori (atlanți), iar magnificul lor oraș a fost îngropat sub straturi de gheață.

Teoria lui Hapgood a apărut înainte ca lumea științifică să dobândească o înțelegere deplină a tectonicii plăcilor, ceea ce i-a invalidat, în mare parte, ideea.

4. Povestea Atlantidei a fost o simplă repovestire a potopului din Marea Neagră

Această teorie presupune că Atlantida însăși este o ficțiune, dar povestea dispariției sale a fost inspirată de un eveniment istoric real: străpungerea Bosforului de către Marea Mediterană și inundarea ulterioară a Mării Negre, în jurul anului 5600 î.e.n.

La acea vreme, Marea Neagră era un lac de apă dulce cu jumătate din dimensiunea actuală. Valurile de zeci de metri înălțime care s-au revărsat într-o perioadă scurtă, poate mai puțin de un an, au distrus civilizațiile care înfloriseră de-a lungul țărmului.

Pe măsură ce locuitorii din regiune s-au împrăștiat, au răspândit povești despre potop și este posibil să fi dus – mii de ani mai târziu – la relatarea lui Platon despre Atlantida.

5. Atlantida este povestea civilizației minoice, care a înflorit în insulele grecești în jurul anilor 2500-1600 î.e.n.

Una dintre cele mai recente teorii cu privire la Atlantida se referă la civilizația care a înflorit pe insulele grecești Creta și Thera (în prezent Santorini) în urmă cu mai bine de 4.000 de ani: minoicii, numiți după legendarul rege Minos.

Considerați a fi prima mare civilizație europeană, minoicii au construit palate splendide și drumuri pavate și au fost primii europeni care au folosit un alfabet (scrierea Liniară A).

Cu toate acestea, la apogeul puterii lor, minoicii au dispărut brusc din istorie – un mister care a alimentat credința într-o legătură între această mare civilizație condamnată și Atlantida lui Platon.

Istoricii cred că, în jurul anului 1600 î.e.n., un cutremur foarte puternic a zguduit insula vulcanică Thera, declanșând o erupție care a aruncat în atmosferă 10 milioane de tone de rocă, cenușă și gaze.

Tsunami-urile care au urmat erupției au fost suficient de mari pentru a nimici orașele minoice din întreaga regiune, un dezastru care este posibil să-i fi făcut pe minoici vulnerabili în fața invadatorilor din Grecia continentală.

6. Atlantida nu a existat, Platon a inventat-o

În zilele noastre, mulți istorici și oameni de știință au ajuns la concluzia că relatarea lui Platon despre regatul pierdut al Atlantidei a fost fictivă.

Potrivit acestei teorii, filosoful grec a inventat Atlantida; a fost viziunea lui asupra unei civilizații ideale și a intenționat ca textul despre dispariția ei să fie un avertisment cu privire la zeii care pedepsesc orgoliul uman supradimensionat.

În afara dialogurilor lui Platon, nu există nicio mențiune scrisă despre Atlantida, în niciunul dintre numeroasele alte texte care s-au păstrat din Grecia antică.

Mai mult, în ciuda progreselor moderne în domeniul oceanografiei și al cartografierii fundului oceanelor, nu a fost găsită niciodată vreo urmă care să arate că a existat cândva o mare civilizație, înghițită cu totul de ape.