EUGEN IONESCU, CONDAMNAT ÎN ROMÂNIA, SĂRAC ÎN FRANȚA
Plecat în Franța împreună cu familia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Eugen Ionesco a fost salahor într-o fabrică de vopseluri – era atât de sărac încât pleca la piață cu speranța că va găsi ceva pe jos. În România, guvernul stalinist îl condamna la închisoare din cauza unui pamflet. Din 1950 însă, odată cu succesul montării piesei sale „Cântăreața cheală“, destinul lui Ionesco avea să se schimbe total și să devină unul dintre cei mai apreciați dramaturgi ai secolului XX.
Pentru cel care avea să devină Eugène Ionesco, părintele teatrului absurd, perioada petrecută în România a fost una marcată de chinuri, de limitări și situații care aveau să lase o puternică amprentă în spiritul său. Dorința de a fugi de țara în care nu se regăsea avea să îi fie îndeplinită definitiv abia în 1942, când se mută din nou în Franța.
Născut pe 26 noiembrie 1909, în Slatina, județul Olt, Eugen Ionescu era fiul avocatului român cu același nume și al franțuzoaicei Marie-Thérèse Ipcar. La doar doi ani, familia se muta la Paris pentru ca tatăl viitorului scriitor să își continue studiile. Câțiva ani mai târziu, în 1916, avocatul Eugen Ionescu se întoarce în România pentru a se înrola în armată, lăsându-și în urmă soția și copiii – Eugen și sora lui, Marilina. „Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris“, nota scriitorul într-un text considerat testamentul lui spiritual ce avea să fie publicat post-mortem de săptămânalul francez „Le Figaro Littéraire“.
„Paradisul copilăriei“
După plecarea tatălui în România, destinul familiei Ionescu rămasă în Franța – mama și cei doi copii – avea să fie marcat de anii grei ai Primului Război Mondial, iar Marie-Thérèse Ipcar este nevoită să îi trimită pe Eugen și Marilina la bunicii lor, în Chapelle-Anthenaise, Mayenne, o regiune liniștită din nord-vestul Franței. Cei doi ani petrecuți aici în perioada 1917-1919 aveau să fie „paradisul copilăriei mele“, așa cum mărturisea Eugène Ionesco mai târziu.
Vremurile urmau să se schimbe curând, iar în 1922 cei doi copii sunt rupți de mama lor care este nevoită să îi aducă în România după ce avocatul câștigase custodia: „Nu-mi aduc deloc aminte momentul precis al sosirii la București, împreună cu mama și cu sora mea. Eram totuși mare, aveam treisprezece ani. (...) Am poposit la un mic hotel, Hotelul Europa, de pe Calea Griviței, în apropiere de gară. (...) Tata nu și-a făcut apariția decât peste două sau trei zile, după ce a primit de la mama o scrisoare prin care îi anunța sosirea noastră“, nota scriitorul într-un articol publicat în 1977, în „La Nouvelle Revue Française“. Tânărul se confrunta încă de la vârsta de 13 ani cu nedreptatea ce avea să îi marcheze perioada petrecută în România, alături de tatăl lui: „Câștigase procesul de divorț intentat mamei, argumentând că ea părăsise domiciliul conjugal, deși el fusese cel care părăsise totul. Numai că, în acea minunată țară, se putea dovedi orice, chiar dacă, sau mai ales dacă, era fals“, mai nota în articolul citat. Sistemul începea deja să îl deznădăjduiască.
Sub zodia persecuțiilor
Dezamăgirea avea să se instaleze treptat, dar sigur, iar orașul „despre care mama îmi spusese că era un oraș mai frumos decât Parisul, pentru a mă convinge să vin cu ea“ îi crease deja o impresie ce îl ducea la o asemenea disperare încât „Mi-am jurat că nu voi trăi nici în acel oraș, nici în acea țară. Dar, vai, mi-au trebuit paisprezece ani pentru a reuși să scap!“. Dincolo de urâțenia orașului și „copilăria plină de persecuții“, ceea ce avea să îi întărească și mai mult dorința de a părăsi țara aveau să fie schimbările politice și sociale prin care trecea România.
„Clădirile joase și murdare, străzile înguste, aspectul oamenilor de pe stradă, mirosul de mititei mâncați în restaurantele în aer liber, impropriu numite grădini de vară, orchestrele de țigani și țiganii prea numeroși – să fi fost eu rasist? –, toate acestea mă oripilau. Orașul era urât. Sunt foarte sensibil la absența frumuseții. Mai târziu, când am fost obligat să locuiesc la tata și să trăiesc în aceeași casă cu soția și cumnatul lui, loc în care am fost nefericit, am avut o copilărie plină de persecuții. Și, apoi, când am cunoscut antisemitismul, odată cu ascensiunea nazismului, s-au adăugat și alte motive pentru a-mi dori să plec cu orice preț“, mai rememora dramaturgul. Pentru Eugen Ionescu, la momentul publicării articolului din septembrie 1977, România era „o țară nefericită, în care, de veacuri, fac ravagii invaziile, dictaturile, seismele“.
În 1938, Eugen Ionescu pleacă din nou la Paris, beneficiind de o bursă oferită de statul român. Revenit temporar în țară, ocupă postul de profesor de limba franceză la Liceul „Sfântul Sava“ din București, însă, după patru ani, reușește să se stabilească definitiv în Franța, țara pe care o iubea din fragedă pruncie și în care avea să se desăvârșească artistic.
Datorită unui prieten care lucra în Ministerul de Externe, reușește să fie numit într-un post diplomatic, respectiv cel de atașat cultural al guvernului român la Vichy, aflat sub influența Germaniei naziste. Această poziție i-a fost oferită ca parte a politicii promovate de Mihai Antonescu, ministrul de Externe, care voia să și-i apropie pe intelectualii români, trimițând francofilii în Franța și germanofilii în Germania. Însă această perioadă de relativă stabilitate avea să se încheie brusc în 1944, odată cu eliberarea Parisului. Postul diplomatic este desființat și, rechemat fiind în România, scriitorul refuză, preferând să rămână în Franța.
Pentru Eugen și soția lui, Rodica Burileanu, primii ani de după război au fost extrem de dificili. Fără venituri stabile, Ionescu a fost nevoit să muncească ca salahor într-o fabrică de vopseluri, în timp ce soția lui și-a vândut bijuteriile familiei pentru a face rost de bani. În ciuda acestor greutăți, Ionescu nu a renunțat la scris. A ales să își continue creația exclusiv în limba franceză, pe care o considera limba libertății și a împlinirii sale artistice. „A părăsit România într-o perioadă dificilă, în care libertatea de exprimare era restricționată. Această plecare, însă, s-a transformat treptat într-o alegere personală. Mutarea sa a fost, desigur, influențată și de contextul istoric, unul dominat de cenzură și limitări sociale. Exilul său inițial a fost impus, dar, în timp, Franța a devenit spațiul în care s-a regăsit. Mai mult decât atât, a fost o reafirmare a identității sale artistice într-un mediu cultural care îi oferea mai multă libertate.
În Franța – sărac, în România – condamnat la închisoare
Începuturile familiei Ionescu în țara mult iubită de către dramaturg aveau să fie marcate de sărăcie, perioada corespunzând cu primii ani de viață ai micuței Marie-France, care se născuse în 1944. „Era în 1948. Trăiam în sărăcie. Fata mea era micuță. Literalmente, nu aveam niciun ban. Era ora pieței. Copilașul ne plângea. Cui să fi cerut ceva bani? Resursele erau epuizate. M-am înfuriat. Am pus dintr-odată mâna pe sacoșă și am ieșit la cumpărături. Mergeam la piață. Căutând pe jos. Am găsit un mic teanc de bancnote: 3.000 de franci. M-am întors cu coșul plin de provizii. Ceva mai târziu, din nou fără bani, am refăcut experiența. N-am mai găsit, și asta cu dificultate, decât o bancnotă de 500 de franci. În altă împrejurare, în aceeași vreme, cea mică era bolnavă. Cu totul, aveam o bancnotă de 100 de franci. Trebuiau medicamente, așa că m-am dus la farmacie“, rememora dramaturgul într-un articol publicat în noiembrie 1977 de către „La Nouvelle Revue Française“.
În primii ani petrecuți în Franța, relația cu țara natală se măcina din ce în ce mai mult, Ionescu trăind în realitate absurdul existențial ce urma să îi marcheze din ce în ce mai mult dramaturgia. În 1946 este condamnat în contumacie de către Curtea Marțială la ani grei de închisoare pentru „ofensa adusă armatei și națiunii“. Motivul? Un pamflet publicat în revista „Viața Românească“, în care critica aspru România interbelică, pe care o considera naționalistă și xenofobă.
Câțiva ani mai târziu, zorii succesului artistic încep să se întrevadă pentru scriitorul care nu se regăsea în spațiul cultural românesc, dar începuse să își consolideze identitatea de dramaturg. În 1950, piesa „Cântăreața cheală“, montată la Paris, a marcat începutul ascensiunii spectaculoase a lui Eugène Ionesco în teatrul mondial. Acest moment a simbolizat și transformarea definitivă a scriitorului din Eugen Ionescu în Eugène Ionesco, o figură emblematică a culturii universale. În timp ce dramaturgul se afirmă din ce în ce mai mult pe scena dramaturgiei franceze, regimul comunist de la București încearcă să și-l reapropie, iar în 1963 reia procesul pe care i-l intentase, într-un gest de reconciliere politică, menit să îmbunătățească relațiile cu Occidentul. Verdictul Curții Marțiale din 1946 a fost declarat ilegal, iar cazul lui Ionesco a fost clasat. Cu toate acestea, relația scriitorului cu România rămâne una complicată.
În 1966, La Comédie Française, cel mai prestigios teatru al Franței, include pentru prima dată în repertoriul său o piesă semnată de Eugène Ionesco: „Setea și foamea“, urmată de celebra „Regele moare“. Bineînțeles, recunoașterea supremă nu a întârziat să apară. În 1970, Eugène Ionesco a fost ales membru al Academiei Franceze, devenind primul scriitor de origine română care a primit această distincție deosebită. Alegerea sa în rândul „nemuritorilor“ Academiei a simbolizat consacrarea definitivă a lui Ionesco ca o figură esențială a literaturii universale, dar și recunoașterea contribuției sale unice la arta dramatică a secolului XX.
„Comunismul, cea mai mare escrocherie a secolului 20“
Deja consacrat ca una dintre figurile emblematice ale teatrului absurd, Eugène Ionesco a continuat să privească cu îngrijorare și empatie către România, țara natală rămasă sub jugul regimului comunist. Deși aclamat pe marile scene culturale din Occident, Ionesco nu și-a pierdut interesul pentru soarta artiștilor și intelectualilor români rămași în țară, care se confruntau cu cenzura, supravegherea constantă și, în cazuri extreme, expulzarea sau condamnarea. Din exilul său parizian, dramaturgul a devenit un martor vocal al suferințelor celor care trăiau în Est, folosindu-și vocea și poziția din lumea culturală pentru a denunța teroarea comunistă și pentru a sprijini mișcările de rezistență culturală.
Într-un interviu realizat de Monica Lovinescu înainte de expulzarea scriitorului disident Paul Goma din România, în noiembrie 1977, Eugène Ionesco vorbește cu o claritate incisivă despre realitățile regimului comunist din România și își exprimă solidaritatea față de figuri precum Paul Goma, simboluri ale rezistenței în fața opresiunii. „L-am întâlnit la Paris de două-trei ori și îi cunosc bine scrierile. Este un excelent scriitor, un mare scriitor, moralmente de talia lui Soljenițîn, poate chiar mai puternic. Pentru că în România există o inerție, un fatalism. De-a lungul secolelor, românii au învățat să plece capul, să lase valurile istoriei să treacă peste ei. Paul Goma sparge această inerție. Pentru prima dată, se aude o contestare reală în România. Este mai greu pentru el decât a fost pentru alți disidenți, pentru că este complet izolat. (...) Vor fi tot mai mulți scriitori care vor avea curajul să se alăture. Ajunge să fie unul, doi, zece, și pe urmă vor urma și ceilalți. Este o mare mișcare acum, o mare furtună care se întâmplă în țările de Est și în România. Este evident că comunismul este cea mai mare escrocherie a secolului. Se știe aici, dar mai ales în țările de Est, că în numele libertății și al justiției au fost introduse teroarea, nedreptatea, dictatura cea mai oribilă și crima. Paul Goma a fost la închisoare. A stat patru ani, dar alții au fost închiși mult mai mult – 10 ani, 15 ani. Între 1947 și începutul anilor ’60-’62 a fost un moment absolut de neînchipuit, cum poate nici măcar în Rusia nu a existat“, declara Ionesco.
Câteva zile mai târziu, lui Paul Goma și familiei sale le era retrasă cetățenia română, fiind expulzați din țară. Aveau să își găsească refugiu la Paris, unde au cerut azil politic. Aici avea să îi fie publicat disidentului român volumul „Cutremurul oamenilor“. „Este o carte înfiorătoare, încă o mărturie care îi lasă pe occidentali surzi și orbi. Fiindcă aici se poate vorbi. Aici, în Occident, se poate vorbi, chiar dacă puterea respinge ori disprețuiește cuvântul tău. (...) Cartea lui Goma nu prezintă numai un interes documentar legat de situația dintr-o anumită țară, ci este o mărturie vie despre slăbiciunea și forța omenești, despre lașitate și curaj“, nota Eugène Ionesco într-un articol publicat în „Le Monde“, pe 9 martie 1979.
Moartea politicii = moartea minciunii
Dincolo de critica față de regimul comunist, Ionesco s-a dovedit a fi un puternic observator al societății, indiferent de regimul politic care îi oferea cadrul de funcționare. Dramaturgul subliniază faptul că volumele disidentului rus Alexandr Zinoviev, printre care și „Înălțimi căscate“, „ne indică în ce măsură minciuna diabolică se poate insinua și instala în societăți întregi“. „Dacă politica ar fi ucisă, ar fi ucisă și minciuna. Dacă nu ar exista sociologii politice, societățile s-ar putea construi pe adevăruri și fapte. De cincizeci de ani încoace, ni s-a vorbit mult despre adevăruri care nu sunt adevăr, iar noțiunea de adevăr a fost dărâmată, spartă în adevăruri. Apoi adevărul adevărurilor a fost «demitizat», cum ar spune filosofii noștri de la Deux Magots. Se zice că, dacă nu s-ar crede în Dumnezeu, omul ar fi mort. Dacă este ucis adevărul, inteligența este cea care moare. Într-o țară totalitară descrisă de Zinoviev, cel ce crede în adevăr și-l caută e un schizofrenic. Ierarhia e răsturnată: puterea o deține cel mai convențional, cel mai conformist, cel mai puțin inteligent, cel mai puțin îndrăgostit de adevăr. Și așa nu se va mai termina. Mă întreb când vor putea fi înțelese, când vor fi cărțile lui Zinoviev asimilate de oameni. Mai este nevoie de timp. Pe vremea lui Hitler, minciuna și propaganda erau atât de grosolane, încât puteau fi ușor dezvăluite. În ziua de azi, Diavolul are mult, mult mai multă experiență și poate construi societăți întregi pe minciuna ajunsă infinit mai subtilă. Dar, câtă vreme Zinoviev e aici, câtă vreme există oameni ca Zinoviev, simt că încă pot spera. Poate că sufletele nu mor“, conchidea Eugène Ionesco într-un material publicat în volumul „Un om sub semnul întrebărilor“.
În cele din urmă, dincolo de geniu al dramaturgiei, Ionesco s-a dovedit a fi un fin observator al societății și al oamenilor, sesizând încă din secolul trecut realitatea pe care o trăim și astăzi, una în care adevărul devine ceva flexibil și poate fi manipulat transformând realitatea într-un joc periculos de percepții.
„În Franța, Ionesco este o referință majoră, integrat în educație și în cultura teatrală“
Chiar dacă și în spațiul cultural francez, vremurile s-au schimbat comparativ cu cele din epoca lui Eugen Ionescu, totuși, statutul artistului rămâne în continuare mult mai respectat și apreciat. „Weekend Adevărul“ a discutat cu regizorul român Eugen Jebeleanu, care activează atât în Franța, cât și în România, despre statutul artistului român în Franța, care sunt diferențele din spațiul cultural francez comparativ cu momentul exilului lui Eugen Ionescu, dar și modul în care este perceput astăzi în cele două țări. De asemenea, acesta a explicat și cu ce provocări se confruntă astăzi artiștii din lumea teatrului, inclusiv presiunile din cauza popularității crescânde a extremei drepte în plan politic.
