***

 Ramon Novarro, o viață de vis și un sfârșit tragic. A fost omorat pe 30 octombrie 1968...

Ramon Novarro, pe numele său real José Ramón Gil Samaniego, s-a născut pe 6 februarie 1899, în orașul Victoria de Durango din Mexic, în familia doctorului Mariano N. Samaniego. Familia s-a mutat în 1913 în Los Angeles, California, pentru a scăpa de Revoluția Mexicană, iar tânărul a debutat în cinematografie patru ani mai târziu, în 1917, fiind distribuit în câteva roluri minore.

Și-a completat veniturile lucrând pe post de chelner și de cântăreț până când prietenii lui, actorul și regizorul Rex Ingram și soția acestuia, actrița Alice Terry, au început să-l promoveze ca pe un rival al lui Rudolph Valentino. Ingram a fost cel care i-a sugerat să-și schimbe numele în „Novarro”, iar rolul pe care l-a primit în 1923, în “Scaramouche”, i-a adus primul mare succes.

În 1925, Novarro a fost distribuit în rolul principal în filmul “Ben-Hur”, care l-a transformat peste noapte într-o vedetă de talia lui Valentino. După moartea prematură a celui din urmă, în 1926, Ramon a devenit principalul actor latino din cinematografia americană.

Prima sa apariție într-un film sonor a fost în rolul unui soldat francez care cântă, în pelicula “Devil-May-Care” din 1929. A jucat apoi împreună cu Dorothy Janis în “The Pagan” (1929), cu Greta Garbo în “Mata Hari” (1931), cu Myrna Loy în “The Barbarian” (1933) și cu Lupe Vélez în “Laughing Boy” (1934).

Răsfățatul publicului și al gazetarilor, Ramon și-a construit o imagine publică impecabilă. În acei ani se vindeau milioane de cărți poștale cu chipul lui, iar interviurile pe care le oferea erau citite pe nerăsuflate de admiratoare:

“— Pune picioarele pe pedale şi încearcă dacă simţi direcţia.

Aceasta fu prima poruncă pe care o primii de la locotenentul Kleber, din aviaţia maritimă, când mă văzu echipat, cu paraşuta în spinare.

Locotenentul voia mai ales să cunosc foarte bine tehnica saltului cu paraşuta şi, în special, rostul inelului de pe partea anterioară a aparatului.

— Dacă trebuie să sari cu paraşuta, dintr-un motiv sau altul, îmi spuse el, numără până la trei înainte de a trage de acest inel, pentru a obţine suficientă viteză.

— Şi dacă trag prea tare? întrebai eu.

— Vei face o eroare pe care nimeni n-a făcut-o de două ori în aviaţie, mormăi el.

Asemenea reflexiuni şi prezenţa a numeroase lăzi cu torpile pe care aviatorii experimentaţi le arată totdeauna novicilor nu-ţi prea urcă moralul. Şi, de fapt, când am fost trimis pentru întâia dată la staţiunea aeronautică maritimă de la North Island, pentru a juca rolul din filmul „Flota Sburătoare” eram foarte emoţionat.

*

Mai întâi, un serios examen medical, înainte de a pune picioarele într-o carlingă de avion, fui nevoit să trec prin toate încercările ce se fac de obicei. Era o măsură de prudenţă, căci sunt mulţi oameni neapţi fiziceşte pentru zboruri. A trebuit să fac încercarea scaunului învârtitor, care arată rezistenţa la ameţeală; apoi încercarea pentru ochi, pentru respirare.

Eşti aşezat într-un aparat din care se scoate aerul şi, în timp ce tâmplele şi inima îi bat din ce în ce mai puternic, un doctor notează cu îngrijire reacţunile corpului.

*

Prima lecţie pe care mi-a dat-o locotenentul Kleber a consistat în familiarizarea cu direcția. Un avion se dirijează numai cu picioarele.

Ești așezat pe un scaun special, cu picioarele pe câte o pedală. Cât despre „mâner” n-avui dreptul să-l ating în timpul primei lecții.

Locotenentul urcă avionul la circa 3.000 de metri, apoi, cu ajutorul telefonului care ne lega, îmi ceru să redresez aeroplanul.

Mişcai puţin din directe; avionul păru să se aplece într-o parte, virând. Făcui acelaş lucru în partea cealaltă şi efectul fu similar.

— Pierdere de control, îmi declară vocea instructorului.

Repetai manevra şi, încetul cu încetul, avui senzaţia că redresam aparatul. Apoi luai lecții pentru viraje, întâi la dreapta, mai târziu la stânga, dar mereu cu locotenentul pe bord. A doua zi, avui dreptul să manevrez accelerația şi făcui lucrul acesta cu atâta energie, încât avionul începu să sară ca o capră sălbatică.

— Te crezi în „montagne russe? auzii vocea lui Kleber.

Ramon Novarro

Redresă aparatul cu ajutorul comandelor duble și întoarse în contra vântului. Avui o senzație la fel cu aceea a unui șofer care conduce pe un câmp proaspăt arat. Când aterizarăm, scosei un suspin de ușurare. Nu că mi-ar fi fost frică. Cu un pilot ca Kleber, nu era nimic de temut. Dar aceste sărituri în atmosferă, vântul care şuieră pe la urechi şi-ţi aşează o mască de gheaţă pe faţă, toate aceste senzaţii necunoscute irită nervii şi epuizează repede pe un om normal.

Zilele următoare fui familiarizat cu toate comandele, cu toate poziţiile aparatului. Începeam să mă simt mai puţin străin, să dobândesc acel simţ al aerului fără de care nu există nici un aviator. Spre marele meu regret, nu mi se permise să aterizez singur, nici să sar cu paraşuta.

Dar, în curând, lucrul filmului se termină. Căzusem din ceruri. Nu mai eram un om pasăre. Nu mai eram decât un actor.

Totuşi, aceste scurte experienţe au fost de ajuns pentru a-mi da gustul aerului. Dacă voi înceta, într-o zi, de a mai fi actor, aş vrea să devin membru al marei familii a lui Icar”.

Ramon Novarro

Articolul este semnat chiar de Ramon Novarro, a fost tipărit în 1930 și a fost preluat de gazetele din întreaga lume, inclusiv de Ilustrațiunea română.

Șapte ani mai târziu, cariera actorului începuse să intre în declin, pentru că preferințele publicului se schimbaseră, iar studiourile cinematografice căutau alte tipuri de vedete masculine.

“Anunţul cinematografelor ne-au readus numele unei vedete care de mult timp n-a mai apărut pe ecran. E vorba de Ramon Novarro, frumosul mexican odinioară răsfăţatul femeilor.

L-am cunoscut în vara anului 1933 la Juan-les-Jins, frumoasa localitate de pe Coasta de Azur, după marile lui succese. Era înconjurat de toţi acei care au contribuit şi împărţit gloria cu el. Să nu pomenim decât de Rex Ingram, regizorul de mari posibilităţi care l-a descoperit pe Ramon. Era nelipsită şi Alice Terry, azi îmbătrânită şi uitată, partenera lui Ramon Novarro în filmele debutului. Ca în toate călătoriile lui Ramon, îl întovărăşeau şi de data aceasta secretarul său, Jilip Marlow, şi acompaniatorul la pian, James King. Ramon în acea vară radia numai tinereţe şi bucurie, iar asupra noastă a tuturor exercita un farmec de neînvins. Am petrecut clipe neuitate în preajma lui Ramon.

Și acum îmi aduc aminte de o seară, mă găseam printre invitații lui Janette Magdonalde, pe terasa hotelului „Le Grand Hotel du Cap d’Antibes“, printre care se mai găseau Jaques Carolin, Jaques Buchanau, Rozita Garcia, o vedetă din Cuba, era şi Ramon. În acea seară s-a dat amintirilor și ne-a povestit cu o voce îmbibată de emoţie debuturile modeste într-o trupă de balet şi cântăreţi în diferite localuri şi greutăţile din acea perioadă de viaţă şi, în sfârşit, intervenţia providenţială a lui Rex Ingram, care, straniu, i-a încredinţat la început roluri de intrigant, în care s-a evidenţiat şi a păşit pe calea marilor succese.

Pe Coasta d’Azur, Ramon ducea o viaţă mondenă, de răsfăţat al soartei. Azi la Nisa, invitatul marilor bogătaşi englezi şi americani, mâine, la Juan les Pains, în Hotelul Provencal, unde dădea mese copioase numeroşilor săi invitaţi şi prieteni. Altădată la Mongenes, plecaţi în bandă veselă la invitaţia unui pictor scoţian, Marie Rose, care, în cinstea lui Ramon, a organizat un dineu cu numeroase surprize amplificat prin lipsa luminii electrice înlocuită prin lumânări.

Totuşi, Ramon nu neglijea nici sportul – înotul, yachtingul, skyuri pe apă etc. L-am întovărăşit adesea, odată pe un cutir ce-mi aparţinea, am plecat în larg, însoţit de soţia lui Jaquis Catelin, Suzanne, Pay Braiteston o tânără bogată olandeză nelipsită de pe Coastă, şi Filip, secretarul lui Ramon. La un moment dat, fiind marea agitată în aproprierea insulei St. Marguerite ni s-a rupt cârma, numai după trei ore ne-au cules nişte pescari. Între timp, toţi afară de Ramon şi-au pierdut cumpănul. Plecarea lui Ramon la Paris ne-a întristat pe toţi şi petrecerea de adio de la Miramar din Cannes aproape nu a mai luat sfârşit.

L-am revăzut pe Ramon la Paris, la Hotelul Vernet, unde am asistat la o scenă care poate sta ca o mărturie a calităţilor sufleteşti a lui Ramon. Desfăcând vasta lui corespondență, a dat peste o scrisoare a unei văduve care cerea un ajutor pentru copilul ei bolnav. Îi revăd privirea compătimitoare, văduvei i s-au trimis 500 de franci.

Apoi a plecat la Londra, unde a cântat în marile muzicaluri; a fost un început al sfârşitului carierei cinematografice a lui Ramon Novarro. Gustul publicului s-a schimbat, frumuseţea lui Ramon, blândă, puţin dulce şi chiar feminine, a lăsat locul virilităţii a lui Gary Coper, Clarke Gable, etc.

Ramon Novarro a mai jucat în doar opt filme până în 1960, când a decis să se retragă definitiv din cinematografie. Sfârșitul cumplit al fostului june-prim al Hollywood-ului l-a adus din nou în atenția publicului. Actorul a fost ucis în locuința sa de la Hollywood pe 30 octombrie 1968 de doi tineri, frații Paul și Tom Ferguson, care aveau 22, respectiv 17 ani. Știind că în trecut angajase prostituate prin intermediul unei agenții, aceștia l-au sunat după ce îi obținuseră numărul de telefon de la una dintre fete și i-au oferit servicii sexuale.

Potrivit dosarului, cei doi tineri credeau că în casa lui Novarro este ascunsă o sumă mare de bani și l-au torturat timp de câteva ore pentru a-l forța să spună unde sunt banii care, de fapt, nici nu existau. Criminalii au plecat cu 20 de dolari, pe care îi găsiseră în buzunarul unui halat de baie. Novarro a murit ca urmare a asfixiei, sufocându-se cu propriul sânge după ce a fost bătut cu bestialitate. Cei doi autori au fost prinși și condamnați la închisoare, dar au fost eliberați condiționat la mijlocul anilor ‘70. Ambii au fost ulterior arestați pentru alte infracțiuni, pentru care au executat pedepse mai lungi decât pentru uciderea lui Novarro. Tom Ferguson s-a sinucis pe 6 martie 2005, iar Paul Ferguson a murit în 2018, în timp ce executa o pedeapsă de 60 de ani pentru viol.

Ramon Novarro a fost înmormântat în Cimitirul Calvary din East Los Angeles, California.

Revista Cinema a scris la moartea lui:

“Dacă Ramon Novarro ar fi avut privilegiul de a muri tânăr, în plină glorie şi frumuseţe, ca rivalul său, Rudolf Valentino, probabil că ar fi avut şi el partea lui de spectacol funebru cu scene de isterie colectivă ale admiratoarelor în delir, de care s-a ‘bucurat’ la funeraliile sale frumosul Rudi.

Mă întreb însă dacă moartea sărmanului Ramon Novarro n-ar fi trecut neobservată (așa cum s-a întâmplat în ultima vreme cu alte glorii ale ecranului — Lilian Harvey, Ann Sheridan, Paul Muni, Claude Rains, Basil Rathbone — care s-au stins, fără ca nimeni să le acorde măcar cele câteva rânduri de circumstanță), de n-ar fi fost împrejurările oribile în care s-a petrecut.

Înflăcărat amorez de tip meridional, catalogat, ca și Valentino, la specia ‘latin lover’, frumosul Ramon Gil Samaniegos, plecat din Mexicul natal să cucerească cetatea filmului, avea să întâlnească, pe tot parcursul perioadei sale de debut și consacrare, pe Rudolf Valentino. Regizorul Rex Ingram, care-l folosise deja, alături de Rudi, în transpunerea cinematografică a romanului lui Blasco Ibanez, “Cei patru cavaleri ai Apocalipsului”, îl reţine şi-l cultivă ca pe un înlocuitor al lui Valentino, atunci când divergenţe de ordin profesional îl separă pe cineast de starul lui favorit. De aici încolo, Rex Ingram, care lansase pe Valentino, îl va stimula pe Ramon Novarro să lupte pentru a-și întrece rivalul. Când Valentino apare în “Șeicul”, Novarro este lansat în “Arabul”; când Valentino îmbracă haina de marchiz în “Monsieur Beaucaire”, Novarro devine “Scaramouche”.

Dar consacrarea lui vine de-abia cu “Ben-Hur”, acel film-gigant de atmosferă biblică, al cărui buget a ruinat deja o casă de filme pentru a aduce faimă și milioane companiei nou-născute din falimentul precedent, casei Metro-Goldwyn-Mayer.

Când Valentino moare în 1926, Novarro va rămâne singur în regatul său feeric, populat de şeici şi prinţi orientali, de marchizi spadasini şi eroi de legendă. O lume factice, desigur, dar fermecătoare, asigurând raţia de vis unei omeniri obosite de război, pândite la tot pasul de criză, şomaj şi inflaţie.

Novarro, care făcuse deja în “Ben-Hur” dovada unor frumoase aptitudini dramatice, dovedind o personalitate care-l detaşa de restul junilor frumuşei ai Hollywoodului anilor’20, nu se mai mulţumea însă cu simple apariţii spectaculoase. El voia să «joace», să scape de complexul tipic pentru actorii care s-au impus în primul rând prin fizicul lor şi care vor să dovedească publicului că au şi talent.

Dar ani în şir a continuat să fie catalogat ‘amorez exotic’. Şeicii nu-l mai satisfac, nu-i dau posibilitatea să apară aşa cum ar vrea el: un om modern, în lumea lui, un erou simplu, cu bucuriile, necazurile şi aspiraţiile lui. Un singur film îi îngăduie să-şi realizeze cât de cât visul: “Flirt (His Goal)”, de Clarence Brown, unde joacă rolul unui student sărac confruntat cu snobii săi colegi de la pretenţioasa Universitate din Yale. O unică satisfacţie i-o dă în acea perioadă rolul de partener al divinei Garbo în filmul “Mata-Hari”.

Când Metro nu-i mai reînnoieşte contractul în 1934, aproape că nu e surprins, îşi dăduse seama singur, de multă vreme, că timpul lui a trecut. O confruntare cu realitatea pe care puţini au curajul s-o facă, îl convinge că tipul lui delicat, frumuseţea lui discretă, peste care se aşternuse deja o uşoară umbră de melancolie, nu mai e pe gustul publicului. Tipul amorezului dur apăruse deja. Acolo unde tipul Novarro dispăruse, se instala ca favorit al mulţimilor tipul Clark Gable, cu carură solidă, flegmatic, care aplica partenerelor sale, după sărutul de rigoare, şi câte o pereche de palme. De atunci viaţa lui este un continuu pelerinaj prin lume, jalonat cu câteva filme turnate la interval de ani, prin Anglia, Italia, Franţa şi Mexicul natal. Unele l-au adus din nou, pentru scurt timp, în centrul atenţiei.

Dar viaţa lui rămâne un mister de nepătruns. Ca şi împrejurările îngrozitoare ale morţii sale obscure. Un lucru e sigur însă, că, în ciuda unei «reveniri», adevărata moarte a lui Novarro s-a petrecut de mult, prin anii treizeci, că cel asasinat de curând în vila lui nu era decât o bătrână  și obosită fantomă”.

*** Flacăra, 7 decembrie 1968

❤️❤️❤️

 Povestea sfâşietoare de iubire dintre scriitorul Duiliu Zamfirescu şi o artistă spaniolă nimicită de boală 

 

 Marele scriitor Duiliu Zamfirescu, nascut pe 30 octombrie 1858, autorul romanelor din Ciclul Comăneştenilor, a fost în tinereţea sa un bărbat cuceritor, extrem de elegant, tot timpul în pas cu moda, fapt pentru care damele din înalta societate îl priveau cu interes. În anii săi de debut a fost avocat şi ziarist la România Liberă, considerat printre cei mai scrupuloşi gazetari din Bucureştiul Vechiului Regat. Din această calitate, se ocupa de rubricile mondene ale ziarului, cronicile sale sarcastice şi pline de umor putând fi şi astăzi material de studiu pentru orice jurnalist care se respectă. “Avantajat de aspectul fizic îngrijit, manifestând o afectare studiată cu perseverenţa unui dandy, Duiliu se abătea, după ce ieşea de la redacţie, la restaurantul Iordache, aflat pe strada Covaci, unde lua masa. Apariţiile lui, cu capul acoperit de o pălărie înaltă, cu panglica lată şi cu bordurile a la 1830, de o strălucire impecabilă, atrăgeau fără îndoială privirile clienţilor, în special ale clientelor”, îl descrie Corneliu Şenchea pe marele scriitor în cartea Bucureşti, Mon Amour. Prin urmare, Duiliu Zamfirescu avea mare trecere în rândul personajelor feminine, mai ales că era un obişnuit al celor mai cunoscute localuri din Bucureşti, primind chiar ericheta de "curtenitor".  Răscolită de un articol, apoi de şarmul scriitorului  s-a îndrăgostit la prima vedere şi una dintre cele mai cunoscute dive ale lumii din epocă, o spanioloaică, cântăreaţa de operă Silvia Montalba, care în toamna anului 1883 a venit în Capitală să susţină un concert. Duiliu Zamfirescu avea doar 25 de ani şi a fost cucerit de glasul cântăreţei şcolită în Franţa. I-a scris chiar şi o cronică elogioasă care a fost aproape să-i schimbe destinul. "Nu pot atinge partea cu adevărat bună a trupei, fără să pun în frunte pe d-na Montalba. Se pare că aceasta eminentă artistă nu place tuturor deopotrivă. Unii o judecă dintr-o direcţie greşită, pe când alţii în adevărata direcţie, o coboară prea jos. Umila mea părere este că, alături de doamna Sparapani, doamna Montalba e singura cântăreaţă dramatică. La d-sa vocea plină şi modulată cu dibăcie se întovărăşeşte cu un joc rotund, grav, plin de nobleţe, care, în cele mai grele situaţii de canto, o face să rămâie stăpână pe emoţiunea lăuntrică a sufletului femeii şi să nu lase decât emoţiunea actriţei. Darul de a se identifica cu rolul arareori l-am văzut aşa de întreg ca la d-na Montalba. D-sa cântă cu gura, cu ochii, cu mişcarea... Şcoala franceză are şi aici o superioritate incontestabilă asupra şcolii italiene, pe care o au toţi ceilalţi artişti”, scria Duiliu Zamfirescu despre artistă. Urmarea articolului? Artista a vrut neapărat să-l cunoască pe cel care a caracterizat-o atât de frumos, invitându-l la un supeu în doi în camera de hotel unde locuia. Biograful lui Duiliu Zamfirescu, scriitorul Nicolae Petraşcu, menţionează că artista nu a putut rezista chipeşului Duiliu, propunându-i să o însoţească la Paris şi peste tot pe unde avea turnee. Era ultima ei seară la Bucureşti iar răspunsul trebuia să vină repede. Şi a venit într-un târziu, după ce scriitorul a tremurat câteva ore în stradă aşteptând să plece oaspeţii care îşi luau rămas bun de la artistă. Duiliu Zamfirescu luase decizia de a nu face acest pas, deşi, scrie biograful său, ideea unei vacanţe cu iz sentimental o luase în calcul, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată Montalbei. “Aş dori uneori să plec, să vă însoţesc, să fiu cu dumneavoastră, să mergem în frumoasa ţară a soarelui, să privim lacuri, câmpii, vechi morminte, mănăstiri, pâlcuri de case pierdute printre stânci, marea la orizont, liniştea, o adiere puternică. Toate acestea cu dumneavoastră. Ce vis! Cât este de imposibil!", îi scria tânărul Duiliu artistei. Artista era bolnavă.  Apropiaţii scriitorului au găsit o explicaţie legată de acest rateu sentimental, după ce au aflat că Silvia Montalba se îmbolnăvise de tuberculoză, iar Duiliu Zamfirescu nu şi-ar fi permis să mai treacă printr-o nouă dramă. Cu ani în urmă, el o pierduse pe Eliza Ioanid, fiica unei foarte înstărite familii din Hârşova, răpită de aceeaşi boală. Doi ani mai târziu, după ce a părăsit jurnalistica, Duiliu Zamfirescu a intrat în diplomaţie şi a fost secretar de legaţie la Roma. Acolo s-a căsătorit cu  italianca Henriette Allievi şi a avut doi copii, Henrietta şi Alexandru, născuţi şi crescuţi în Italia.

😁😁😁

 Un om de afaceri intră într-o noapte într-un bar, merge la tejghea și comandă o bere.

- Cât costă?

- Nimic domnule, e din partea casei.

- Serios?

- Da, domnule. Uitați aici și un sandvich tot din partea casei.

– Nu pot să cred așa ceva… atunci am să cumpăr măcar un pachet de țigari!

- Nu trebuie domnule, vă dau eu un cartuș… din partea casei…

- Domnule, eu așa ceva nu am întâlnit de când sunt! Ce mod de-a face afaceri e ăsta ? Din ce câștigați voi? Unde este șeful tău? Vreau să îl cunosc personal!

- Momentan este sus într-o cameră cu soția mea.

- Dar ce face cu nevasta dumitale?

- Cam același lucru pe care îl fac eu acum cu afacerea lui!

***

 Dimitrie Gusti, o viață în slujba satului românesc. A decedat pe 30 octombrie 1955...

Născut la Iaşi, pe 13 februarie 1880, Dimitrie Gusti a urmat şcoala elementară și liceul la „Institutele Unite”, unde i-a avut ca profesori pe străluciţii oameni de ştiinţă Petre Poni, Culianu, Caraiani, Toni, Philipide și Xenopol, cu care mai târziu avea să devină coleg la universitate și la Academia Română.

La vârsta de 18 ani, după absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de litere a Universităţii din Iaşi, dar după câteva luni a plecat la Berlin pentru a studia filozofia. Un an mai târziu, îl întâlnim student la Universitatea din Leipzig, în acea perioadă lucrând la Institutul de psihologie experimentală al renumitului profesor W. Wund.

Întors în ţară ca tânăr profesor de istoria filosofiei, etică şi sociologie la Facultatea de litere din Iaşi, Dimitrie Gusti și-a continuat cercetările în domeniul ştiinţelor sociologice, dreptului, teoriei economice. După ce a înfiinţat în anul 1911 un seminar de sociologie şi etică în cadrul Facultăţii de litere din Iaşi, profesorul a fondat în anul 1918 Asociaţia pentru studiu şi reforma socială, care în anul 1919 a fost transformată în „Institutul Social Român”, cu sediul la Bucureşti.

Recunoscându-i meritele deosebite în domeniul cercetării sociale, în anul 1918 Academia Română l-a ales pe Dimitrie Gusti ca membru, iar în anul 1921 i s-a propus să organizeze şi să conducă Casa Culturii Poporului. La început, sociologul a refuzat categoric, dar, la insistenţele profesorilor Nicolae Iorga și Grigore Antipa, a acceptat funcţia cu o condiţie: să i se repartizeze un buget substanţial şi un sediu generos, pentru a putea proiecta o casă a culturii poporului care să-și justifice pe deplin numele.

Devenit ulterior director al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, a reorganizat instituţia în cadrul căreia au fost fondate 1.700 de cămine culturale, apoi a pus la lucru zeci de echipe studenţeşti și zeci de echipe de voluntari care l-au ajutat să își pună în practică planurile, a înființat şcoli şi cursuri de îndrumare practică a vieţii țăranilor, cursuri de îndrumare pentru conducătorii de cămine culturale și a tipărit publicații dedicate lumii rurale (Revista „Albina”, Revista ,,Căminul Cultural”, Revista „Curierul Echipelor”, „Cartea Satului”, „Cartea Căminului Cultural’’, „Biblioteca Albinei”).

“Neobosit, neastâmpărat și harnic, Profesorul îndrumează echipele, le inspectează, alergând pe toate drumurile, în toate părțile țării, cu trenul, cu automobilul, cu sania, cu pluta sau luntrea, cu căruța cu cai ori cu carul cu boi. De multe ori se îmbolnăvește și se astâmpără numai ca să se lecuiască, apoi continuă de unde a întrerupt. Colaboratorii săi îi urmează pilda, fiindcă cu toții sunt niște pasionați cercetători ai satului. Și sunt între ei profesori universitari, avocați, medici, ingineri, preoți, învățători, studenți, și alții din toate straturile sociale, care ar putea să stea liniștiți acasă, lângă familiile lor, pe lângă gospodăriile lor, ori să meargă la munte și la mare, la băi și la petreceri.

Și nu fac asta, ci iluminați pleacă la sate, fără lefuri. Cine a putut petrece în intimitatea Profesorului Dimitrie Gusti, nu poate să facă altfel. Îl trage ața să facă așa, să-și rupă vreme – de multe ori scumpă – spre a merge în ajutorul satului uitat și părăsit, pentru a-1 cerceta, a-l îndruma, a-l mângâia, a-i turna încredere în viață.

Îl iubesc și-l cinstesc cei care îi cunosc puterea de muncă și principiile ce stau la baza doctrinei sale de cunoaștere și de îndrăgire a satului. L-am auzit de multe ori vorbind echipierilor, conducătorilor Căminelor Culturale, cărturarilor satelor, funcționarilor acestora. Se restrânge din conversație grija statornică ca toată lumea satului și colaboratorii săi permanenți ori vremelnici să construiască, să inițieze, să ajute, să îndrumeze viu și productiv sufletul, munca și mintea săteanului, să-i întărească sănătatea, să folosească pentru binele satului orice calitate a oamenilor cu care vin în atingere, să-i atragă pentru colaborare în interesul sătenilor, să îndrumeze viața satului în așa fel ca nu cel bolnav ori cu metehne să conducă pe cei sănătoși.

Apoi să fie răbdători, să nu umilească, să nu jignească, să nu micșoreze pe nimeni și cu niciun preț pe sătean. Purcedând și propagând în felul acesta, echipele și căminele muncesc cu dragoste sinceră și produc rezultate ce uneori și de multe ori uimesc. Va fi o relevație atunci când se vor publica cercetările monografice, rezultatul muncii depuse și urmările apropiate și îndepărtate ale activității echipelor și căminelor. Sunt multe mii de sate în Țara Românească. Nu toate se vor putea bucura de strădania acestora în viitorul apropiat.

Faptul însă că în satele în care au lucrat echipele regale studențești munca se va intensifica prin Căminul Cultural local, de a cărui activitate Fundația Culturală Regală Principele Carol se va îngriji îndeosebi ca să fie pilduitor de vie și creatoare, va aduce cu sine întrecerea între sate în a realiza cât mai mult și mai bun.

Fundația se va strădui ca aceste Cămine Culturale să ajungă a fi cămine model, iar satele lor să fie sate model, și să fie pilde vii de ce trebuie și cum trebuie să se lucreze pentru ridicarea restului de sate.

Opera e mare și de lungă durată. Se vor face legiuiri (au și început să se facă), se vor ivi organizații oficiale, care vor desăvârși munca începută. Programul de muncă a acestora nu va putea fi altul decât cel al echipelor și al căminelor culturale ale Fundației, care are în vedere cele patru mari probleme ce formează baza vieții: sănătatea, munca, mintea și sufletul”, scria revista Albina din 1937 despre activitatea fără odihnă a profesorului Dimitrie Gusti.

Profesorul Dimitrie Gusti a fost numit comisar general al pavilionului românesc la Expoziția Universală de la New York din anul 1939, iar activitatea sa a fost o excepțională lovitură de imagine în sprijinul României pe tărâmuri americane.

“Ce înseamnă a fi român? Înseamnă să vorbeşti această limbă românească, înseamnă să locuieşti Ţara Românească cu munţii, care sunt ai noştri, cu dealurile, care sunt ale noastre, cu câmpiile, cu ţărmul mării, care este al nostru. A fi român înseamnă a fi suferit sute de ani şi a te fi bucurat. Şi mai ales a fi român înseamnă a avea credinţa că toate aceste însuşiri bune ale neamului pe care le putem arăta cu cinste oricui nu au avut încă răgazul să se desfăşoare în deplinătatea lor, dar că avem dreptul să cerem libertatea de a le aduce la desăvârşire nu numai pentru gloria noastră, ci şi pentru binele lumii întregi”, scria marele dascăl.

După instaurarea regimului comunist, Dimitrie Gusti a fost înlăturat din învățământ și de la Academia Română. Profesorul a încetat din viață pe 30 octombrie 1955 la București, la vârsta de 75 de ani, și a fost î nmormântat la Cimitirul Bellu.

***

 “Războiul Lumilor” la radio. Farsa care a îngrozit America

“Războiul lumilor”, un episod din seria de teatru radiofonic The Mercury Theatre on the Air regizat și prezentat de viitorul regizor Orson Welles după romanul cu același nume scris de H.G. Wells în 1898 a fost cel mai cunoscut episod de panică în masă din istoria americană. Programul a fost interpretat și difuzat în direct prin rețeaua de radio Columbia Broadcasting System duminică, 30 octombrie 1938, la ora 20:00.

Presa de la București a relatat cu multe detalii evenimentele din Statele Unite.

“O panică de nedescris în America. Transmisiunea unei nuvele la Radio care vorbea de începerea răsboiului interplanetar a dat naştere la scene de grozavă panică”, titra cotidianul Viitorul după două zile, continuând:

NEW YORK, 31 (Rador). — O panică indescriptibilă a cuprins ieri largi cercuri ale populaţiei din Statele Unite, cu prilejul transmiterii la radio a nuvelei lui H. G. Wells „Răsboiul interplanetar”. Îndată după începerea transmisiunii, au început mii de chemări telefonice la staţiunea de radio şi la redacţiile ziarelor, fiind nevoie ca, în mai multe rânduri, să se anunţe la microfon că este vorba numai de o „ficţiune“.

O adevărată criză de isterie în masă a cuprins unele cercuri de auditori. În New York începuse o mişcare de panică şi numeroşi locuitori se pregăteau să părăsească oraşul. Sute de persoane au afirmat la poliţie şi în redacţii că „au văzut invazia”.

În Atlanta mulţi au crezut că a sosit sfârşitul lumii. Mulţimea a început să înalţe rugăciuni. În bisericile din Indianapolis femeile au pătruns în biserici strigând „New Yorkul a fost distrus, să mergem să murim acasă”.

Zvonul unor atacuri cu raze ale morţii şi gaze au făcut ca mii de medici şi infirmiere să-şi ofere serviciile. Spitalele au avut numeroase internări pentru şocuri nervoase. Până şi din Canada au fost numeroase chemări la telefon, spre a afla detalii asupra dezastrului.

Faţă de această panică colectivă, a fost interzisă retransmisiunea, care, în realitate, trata despre o imaginară invazie pe pământ a locuitorilor planetei Marte.

Paris, 4 noiembrie. — Telegramele din New-York aduc amănunte asupra nemaipomenitei panice care s-a dezlănţuit duminică seara, când mai multe staţiuni de radio au retransmis o adaptare prea realistă a romanului lui H. G. Wells intitulat „Războiul lumilor”. Între altele, adaptarea radiofonică anunţa o invazie a New-Yorkului şi cuprindea un decor sonor impresionant. Panica a cuprins nu numai New-York-ul, ci s-a întins în toată America.

La San Francisco de pildă ascultătorii au avut impresia că o armată străină a invadat coasta de răsărit a Statelor Unite şi numeroşi voluntari s-au oferit imediat să apere patria. În statele din sud panica a cuprins mai ales pe negri. În cartierul Harlem din New-York, bisericile au fost invadate de credincioşi în lacrimi şi pastorii au început să predice, anunţând sfârşitul lumii.

Ceea ce a sporit realismul programului a fost că radioreporterul a imitat la microfon vocea preşedintelui Roosevelt. Imitaţia a fost atât de bună, încât foarte mulţi ascultători erau convinşi că ascultă pe preşedinte în persoană, adresându-se naţiunii.

Nefericitul autor al acestei panici naţionale este un speaker de 23 ani numit Orson Wells. El este deprimat cu desăvârşire de reuşita involuntară a programului său.

Toată lumea este de acord că niciodată în istoria America nu s-a cunoscut o asemenea panică, căci fenomenul rămâne inexplicabil: cu tot realismul adaptării radiofonice, e cu neputinţă de înţeles confuzia produsă în sute de mii de minţi.

Dar acestea sunt faptele. Oameni foarte raţionali şi-au pierdut capul cu desăvârşire. Astfel, o femeie voia să-şi ucidă copiii şi să se sinucidă apoi, ca să scape de grozăviile războiului. Numai cu mare greutate soţul ei a reuşit să o împiedice să-şi pună planul în aplicare.

LONDRA, 31. (Prin telefon particular). — Marele scriitor englez H. G. Wells a acordat astăzi corespondentului nostru un interview în legătură cu panica provocată în Statele Unite de transmisiunea unui fragment dintr-o lucrare a sa, „Războiul Lumilor”.

H.G. Wells a declarat că, într-adevăr, a vândut societăţii de radiodifuziune „Columbia” dreptul de a retransmite versiunea dramatizată a operei sale, însă în contract se precizează că această transmisiune va trebui să aibă un caracter literar de actualitate, dar nu a autorizat societatea de a intoduce în text schimbarea numelor localităților care a dus la crearea confuziei în rândurile auditorilor americani.

Sub titlul “Panică și mistificare”, gazetarul Bonifaciu I. Roman, dezvoltă subiectul:

“Ziarele din străinătate, şi după ele ale noastre, au comentat în coloane întregi extraordinarul caz de înnebunire colectivă petrecut acum câteva zile în America, unde difuzarea unei nuvele de H. G .Wells la radio a produs o panică atât de grozavă încât aproape îţi stătea inima în loc. Cum de s-a putut produce o asemenea colosală întâmplare?

Faptul e cunoscut. Un tânăr regizor radiofonic, pentru a imprima cât se poate mai mult aer de verosimilitate unei fantasmagorii literare a celebrului scriitor englez, închipuind o invaziune pe globul pământesc a locuitorilor de pe planeta Marte, a prezentat nuvela lui H. G. Wells sub formă de reportaj radiofonic, situând acţiunea că s-ar fi petrecând in New Jersey din Statele Unite şi înlocuind numele oraşelor şi localităţilor din textul scris cu nume reale de diferite oraşe din America.

Totul era aşa dichisit pentru a da cât mai mult impresiunea realităţii, cu gând pentru cei ce aranjaseră transmisiunea să facă audierea ei cât mai interesantă şi atrăgătoare. Astfel, relatează jurnalele, în timp ce se cânta o arie oarecare, muzica încetă brusc şi se auzi vocea emoţionată a speakerului, care anunţa la microfon căderea în acel moment a unui formidabil bolid pe teritoriul statului New Jersey.

După această primă anunţare, muzica reîncepu; fu însă din nou întreruptă de glasul îngrozit al speakerului care striga din răsputeri, cu o voce strangulată de groază, că nu e vorba, cum s-a crezut la început de un meteorit, ci de nenumărate proiectile uriașe zvârlite deasupra New-Jersey-ului, nu se știe de unde. Detalii vor urma. Muzica își reîncepu melodia; din modul cum cânta însă, se putea ghici o excepţională stare de nervozitate la executanţi.

Pentru a treia oară emisiunea muzicală e întreruptă; se aude desluşit prin difuzoarele aparatelor de radio o rumoare deosebită, dovada unei panici care începea să se işte în locul unde se făcea transmisiunea; apoi iar vocea speakerului, de data asta având în timbrul ei expresiunea groazei celei mai terifiante, făcând reportajul unei invaziuni din văzduh, a unor fiinţe ce nu puteau fi altceva decât locuitori ai planetei Marte care, cu unelte neştiute şi nemaivăzute până acum, seamănă moartea printre locuitorii Statului New Jersey. De asemenea, New-York-ul prefăcut în ruine e învăluit în trombe gigantice de flăcări ce izbucnesc din mii și mii de focare pârjolind șapte milioane de cadavre.

În mijlocul acestei descrieri apocaliptice, se aude deodată vocea mult cunoscută a preşedintelui Roosevelt (bineînţeles imitată la perfecţie), care, deşi invită populaţia americană la calm şi linişte pentru a putea ţine piept atacului fiinţelor năpustite din astral asupra pământenilor, nu avu darul decât să mărească şi mai mult groaza şi panica. Şi deodată toată mulţimea de ascultători la radio, părăsind aparatele şi locuinţele, au început să alerge înnebuniţi de spaimă pe străzi, care încotro apuca. Mii de automobile se năpusteau în iuţeli vertiginoase către ieşirile din oraşe; gările erau asaltate după cum asaltat era tot ce putea să reprezinte mijloc de vehiculare.

S-au întâmplat multe accidente cu morţi şi răniţi, ba unii au încercat să se sinucidă, în timp ce marea mulţime se îmbulzea să părăsească oraşele îndreptându-se înnebunită către câmpii şi păduri. În învălmăşeală, cei mai slabi au fost călcaţi şi zdrobiţi. Armata şi pompierii au pornit în goană turbată către locurile unde se petrecea grozava tragedie anunţată la radio, pentru a se prinde de piept cu criminalii marţieni ce semănau moartea şi distrugerea în rândurile slabelor fiinţe omeneşti.

Într-un cuvânt, scenele cele mai veridice de groază şi teroare s-au desfăşurat într-un ritm halucinant.

N-au lipsit nici scenele de eroism şi abnegaţie care în împrejurări grele pun în valoare ascunsele calităţi de sublim altruism sădite în sufletul omenesc. Astfel s-au constituit imediat echipe voluntare de medici şi infirmiere care, într-un admirabil elan de solidaritate social, au pornit şi ele pline de avânt şi spirit de sacrificiu să salveze ce se mai putea salva din infernul anunţat a fi din ce în ce mai pârjolitor.

Apoi astronomi şi savanţi, mânaţi de focul sacru al ştiinţei şi absenţi la partea de înfiorător cataclism al focului celuilalt, real, revărsat asupra populaţiei statului New Jersey şi a New-York-ului au pornit din primele momente ale anunţării căderei meteoritului, cu scule şi aparate, cu lunete şi retorte, cu microscoape şi alambicuri pentru a da de urma incandescendentului mesager interplanetar, mulţumiţi savanţii că o asemenea întâmplare aşa de neaşteptată cu bolizi îi va pune în măsură să facă cine ştie ce mari descoperiri.

Ne lipseşte spaţiul pentru a putea face măcar un rezumat al celor ce s-au petrecut pe continentul nou săptămâna trecută în urma fantasticei difuzări radiofonice de care vorbim mai sus.

Ceea ce a făcut şugubăţul regizor cu ideea localizării nuvelei aceleia fantastice credem că a întrecut chiar imaginaţia şi aşteptarea renumitului ei autor, H. G. Wells.

Dar dacă am putea califica drept nebunie sau americanism trăznaia de la microfon, ce să spunem despre o populaţie întreagă care, mizând prea mult pe seriozitatea transmisiunilor radio-ului american, a luat drept adevărate formidabilele gogoși debitate cu prefăcută tremolare de glas de către un năbădăios reporteraș radiofonic.

Adicătelea nu găsea, complicata şi în acelaşi timp naiva populaţiune americană în desfăşurarea atâtor evenimente îngrijorătoare ce preocupă în vremurile acestea lumea întreagă alt motiv mai puternic ca să se aşeze pe o panică mai… serioasă, ca să zicem aşa, decât festa radiofonică jucată de postul de radiodifuziune din New-York?

Un imberb reporteraş care a reuşit să îmbrobodească până într-atâta lumea întreagă încât a făcut-o să ia câmpii, orbăcăind în groaza ce o cuprinsese să găsească adăpost prin coclaurile cele mai depărtate de acoperişul casei lor, menită tocmai să-i adăpostească!

Dacă de la distanţă farsa poate părea unora reuşită de tot, incontestabil că ea conţine într-însa, prin consecinţele ei, ceva care excede calificativul de glumă proastă. Căci farsa, şotia, sau cum veţi binevoi a-i spune, trebue să-şi păstreze întotdeauna intrinsecul ei de umor sănătos şi reconfortant.

Cum am putea însă râde de sutele şi miile de băjenari americani stâlciţi şi striviţi la încrucişările drumurilor de puhoiul în panică a zecilor de mii de semeni înnebuniţi de groaza morţii, care cu ghearele şi cu dinţii îşi croiau în momente de teroare pârtia egoistă a individualei mântuiri.

Farsă? Da! Mistificare în masă, cât poftiţi! Dar nu aşa şi pe preţul acesta”.

Regizorul Orson Welles, care a devenit celebru după acest eveniment, a fost nevoit să susțină o conferință de presă la doar câteva ore după difuzarea programului:

“Întrebare: Erați conștient de teroarea pe care o astfel de difuzare ar putea-o crea?

Welles: Categoric nu. Tehnica pe care am folosit-o nu îmi aparține. Nici măcar nu era nouă. Nu am anticipat nimic neobișnuit.

Întrebare: Ar fi trebuit să înmuiați limbajul dramatic?

Welles: Nu, nu joci crima în cuvinte blânde.

Întrebare: De ce a fost schimbată povestea utilizând nume de orașe și de ofițeri guvernamentali americani?

Welles: H.G. Wells a folosit orașe reale din Europa, iar pentru a face piesa mai credibilă pentru ascultătorii americani am folosit orașe reale din A merica. Desigur, îmi pare foarte rău acum”.

***

 Dezastrul ecologic de la Certej a fost cea mai mare tragedie pe timp de pace din România, asta deoarece la data de 30 octombrie 1971, la ora 4:55, digul exploatării miniere Certeju de Sus, județul Hunedoara, s-a rupt iar peste 300.000 de metri cubi de steril acid s-au revărsat din iazul de decantare și au năvălit peste cartierul muncitoresc din apropiere, unde a înghițit șase blocuri de locuit, un cămin de nefamiliști cu treizeci de camere, precum și mai multe locuințe individuale din apropierea decantorului. Astfel, un număr de 89 de oameni au murit în acest dezastru datorită cianurii folosită în procesul de extracție, cianură care se găsea din belșug în nămolul scurs din iazul de decantare. Ruperea iazului a fost sesizată de cetățenii localității Certej ca o pocnitură puternică, după care a urmat o avalanșă de apă și mâl toxic, care a distrus cele 6 blocuri de locuințe ce erau situate în aval de iaz, la o distanță de circa 500 de metri. În scurt timp nămolul toxic a acoperit totul pe o suprafață de zeci de kilometri pătrați, cu straturi de până la jumătate de metru înălțime. Dezastrul de la Certej din 30 octombrie 1971, a provocat , după cum am mai spus, moartea a 89 de persoane și rănirea altor 104, deși autoritățile comuniste nu au anunțat moartea acestor persoane, tocmai pentru a nu se afla adevărul și pentru a nu fi nevoite să declare doliu național. În prima zi a după catastrofă au fost scoase 12 victime de sub nămolul toxic şi din locuințele avariate, victime care au fost transportate la sediul căminului cultural unde au fost spălate de nămol şi s-a trecut la identificarea lor, deși unele dintre cadavre, cu hainele arse şi fețele tumefiate de acid, nu au mai putut fi identificate niciodată. Acțiunile de  scoatere a victimelor din nămolul toxic au decurs greu și timp de mai multe zile deoarece nu existau utilajele necesare executării acestei dificile operațiuni și nici nu se știa nici câți oameni locuiau în momentul producerii dezastrului  în blocurile prăbușite. O comisie guvernamentală s-a deplasat la Certej pentru a stabili  cauzele dezastrului, însă în ancheta penală care a durat peste doi ani, nu a fost găsit niciun vinovat și nimeni nu a fost tras la răspundere pentru această tragedie. Comisia de cercetare tehnică care s-a ocupat de această problemă, a decis că o posibilă cauză a prăbușirii haldei a fost pierderea în timp a stabilității masivului de steril pe una din laturi, datorită creșterii peste limita critică în înălțime, fapt ce a dus la ruperea digului de protecție și revărsarea mâlului toxic în afara decantorului. Astfel, în instanță dosarul a fost soluționat prin scoaterea de sub urmărire penală a administratorilor unității miniere, deși în această catastrofă și-au pierdut viața o mulțime de oameni. Ce este la fel de dureros este faptul că nici un ziar central sau local al vremii nu a publicat măcar un rând despre catastrofa minieră petrecută la Certej în dimineața de 30 octombrie 1971, iar autoritățile regimului comunist au încercat să țină cât mai mult timp sub tăcere ecourile acestei mari catastrofe.

Lectia de istorie

🙏🙏🙏

 Iar e 30.

Vineri - 30 octombrie 2015.

1. Mihai Alexandru, 34 de ani, Arhitect, chitarist al trupei Goodbye to Gravity

2. Vlad Țelea, 37 de ani, Arhitect, chitarist al trupei Goodbye to Gravity

3. Cătălina Ioniță, 34 de ani, Arhitect, cofondator al UrbanEye Film Festival din București, prietena lui Mihai Alexandru

4. Laurențiu Vârlan, 30 de ani, Chitarist în trupa Up to Eleven

5. Adrian Rugină, 38 de ani, Producător muzical și toboșar la trupa Bucium, a murit salvând alte vieți, decorat post-mortem cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler de Președintele României

6. Marius Ștefan Rușitoru, 27 de ani, Editor de imagine la TVR

7. Monica Tănăsoiu, 35 de ani, Manager la o agenție de publicitate din București

8. Claudiu Petre, 36 de ani, Sysadmin la Apa Nova și fotograf, a murit după ce a salvat două persoane, decorat post-mortem cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler de Președintele României

9. Maria Ion, 38 de ani, O femeie văduvă, care a lăsat în urmă 5 copii; era femeie de serviciu în clubul Colectiv

10. Ștefan Hamed-Andrei, 15 ani, Elev olimpic al Colegiului Național de Informatică Tudor Vianu din Capitală, a murit după ce a fost intoxicat în incendiul din Clubul Colectiv

11. Alexandru Cătălin Simion, 40 de ani, Un mare pasionat de rock (formații favorite: Arch Enemy și Bucovina). Un suflet liber. Un chitarist excepțional, a făcut parte din formațiile: Erase, Phobia, Hatemode, Deliquents.

12. Anda Ioana Epure, 31 de ani, Din București

13. Petre Andrei Bucă, 29 de ani, Arhitect din Brăila

14. Mihaela Vieru, 31 de ani, Din Onești, inginer medical la o firmă de aparatură medicală din București, prietena toboșarului Constantin Ignat, decedat și el în incendiu

15. Maria Vulcu, 30 de ani, Arhitect din Deva, a absolvit Liceul de Arte Sigismund Toduta, din Deva, și lucra în Capitală

16. Valentina Florea, 27 de ani, Din Galați, absolventă a Facultății de Comunicare și Relații Publice din București, lucra la o firmă de publicitate și marketing din Capitală

17. Carmen Irina (Karina) Oprița, 24 de ani, Din Câmpina, a absolvit Facultatea de Informatică, era în primul an la masterat și lucra ca specialist IT la Telekom, în București

18. Matei Gabriel, 42 de ani, Din Prahova, a terminat Universitatea Politehnica din București

19. Radu Palada, 35 de ani, Din Câmpina, lucra în domeniul web marketing

20. Nelu Tilie, 47 de ani, Fost jurnalist în anii 1990 la Tineretul Liber

21. Diana Enache, 25 de ani, Din Câmpulung Muscel, studentă la Cibernetică

22. Nicoleta Baldovin, 25 de ani, Din comuna Dobrotești, județul Teleorman, absolvise două facultăți: Drept și Istorie și era angajată a Institutului Național al Patrimoniului

23. Ioan Tripa, 45 de ani, Din Oradea, arhitect

24. Alexandru-Paul Georgescu, 23 de ani, Bassist, originar din București, student anul II Master - Tehnici diplomatice, Facultatea de Istorie - Universitatea București; absolvent al Academiei de Studii Economice din București, Facultatea de Administrarea Afacerilor cu predare în limba engleză

25. Constantin Ignat, 40 de ani, Cercetător la Institutul Național de Cercetare pentru Sport și toboșar al trupei rock Monarchy Band

26. Valentin Fieraru, 25 de ani, Barman la Clubul Colectiv

27. Simona Livia Stan, 27 de ani, Din București, angajată la compania Oracle

1 noiembrie 2015

28. Liliana Gheorghe, 25 de ani, Studentă la Litere

29. Mimi Voicu, 31 de ani, Designer și costumier al trupei rock Goodbye to Gravity, angajată la compania Oracle

30. Alexandra Matache, 26 de ani, Din București, angajată a clubului Colectiv, absolventă a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din București

2 noiembrie 2015

31. Costel Cârlicean, 44 de ani, Inițial neidentificat, decedat la Spitalul de Arși, un om sărac din București, cunoscut de prieteni ca Stiș, nu avea rude apropiate

3 noiembrie 2015

32. Andreea Chiriac (Beavy), 28 de ani, Angajată la compania Oracle

7 noiembrie 2015

33. Ionuț Costin Popescu, 32 de ani, Art Director & Co-fondator The Cell. Din Focșani

34. Daniel Ciobanu, 40 de ani, Cameraman și chitarist al trupei Prea Târziu

35. Ionuț Maior, 27 de ani, Din Onești, locuia în Capitală, basist în trupa de rock Bruma, a absolvit Politehnica, a murit la Spitalul Universitar

36. Tullia Ciotola, 20 de ani, O tânără italiancă, studentă la Universitatea Orientale din Napoli, se afla la București în cadrul programului universitar Erasmus, a murit într-un spital din Rotterdam, după ce a fost transferată de la Spitalul SRI în Olanda

37. Florin Cristian Popescu, 35 de ani, Din cartierul Berceni, bodyguardul clubului Colectiv, a murit la Rotterdam, în drum spre spital, după ce a fost transferat de la Spitalul SRI în Olanda

38. Adrian Popa, 29 de ani, Angajat al companiei Oracle, a murit la Spitalul Floreasca

39. Alex Chelba, 33 de ani, Fotograf

40. Andra Elena Toader, 30 de ani, Din Bacău, fotografă, a murit la Spitalul Floreasca

41. Serian Mavi, 25 de ani, de origine tătară, absolventă a facultății de Limbi Străine, angajată la compania Oracle, a murit la Spitalul Bagdasar-Arseni

8 noiembrie 2015

42. Ayberk Manci, 20 de ani, Cetățean turc, student la Facultatea de Studii Economice a Universității din Izmir, se afla în România prin Programul universitar Erasmus, a decedat la Spitalul Floreasca. Ambasadorul Turciei în România, Osman Koray Ertaș, a spus că el și prietena sa au ieșit din clubul Colectiv, au luat un taxi și au mers la spital. În taxi au zis că se simt bine. Dar când au ajuns la spital au început să urle de durere și au fost internați de urgență.

43. Alexandra Rădulescu, 26 de ani, Din Brașov, lucra ca barmaniță la Clubul Colectiv din București, a murit la Spitalul Floreasca

44. Matei Alexandru, 26 de ani, Din București, a încetat din viață la Spitalul de Arși

45. Bogdan Enache, 41 de ani, Toboșarul trupei Goodbye to Gravity, starea acestuia s-a agravat în timp ce era transferat de la Spitalul de Arși către o clinică din Zurich, Elveția, așa că la doar o oră după decolare, avionul care îl transporta a făcut cale întoarsă spre aeroportul din Otopeni, pentru că el a intrat în stop cardiorespirator, acesta fiind resuscitat mai mult timp în avion. A murit la scurt timp după ce avionul s-a reîntors în România

9 noiembrie 2015

46. Teodora Maftei, 36 de ani, Fotograf și jurnalistă Pro Tv, a murit la un spital din Israel

47. Liviu Zaharescu, 25 de ani, Din Brașov, fotograf pentru publicația online Let's Rock România, absolvent al Facultății de Marketing a Academiei de Studii Economice București, a murit la Spitalul de Arși

10 noiembrie 2015

48. Tudor Golu, 28 de ani, Chitaristul trupei rock Axial Lead; a murit într-un spital din Birmingham

49. Elena Nițu, 18 ani, Din București, elevă în clasa a XII-a D la Colegiul Economic A.D. Xenopol, din Capitală, a decedat într-un spital din Liverpool

11 noiembrie 2015

50. Vlăduț Roberto Andy, 19 ani, A murit în ziua când împlinea 19 ani într-un spital din Chelmsford

51. Alexandru Pascu, 33 de ani, Basistul trupei Goodbye to Gravity; a murit pe un aeroport din Paris în timp ce era transportat la un spital din Franța

12 noiembrie 2015

52. Mădălina Strugaru, 29 de ani, Prietena solistului Andrei Găluț, a decedat la Spitalul Floreasca

53. Alex Aliman, 28 de ani, A murit la Spitalul Floreasca

54. Claudiu Bogdan Istrate, 22 de ani, A murit la Spitalul Bagdasar-Arseni

13 noiembrie 2015

55. Loredana Dărescu, 29 de ani, Din Brăila; a decedat la spitalul BG Clinic Ludwigshafen din Germania

16 noiembrie 2015

56. Ioana Victoria Geambașu, 18 ani, Din orașul Mizil, a absolvit Liceul Teoretic Grigore Tocilescu din Mizil și a promovat bacalaureatul cu media 9.51, olimpică la matematică, a decedat la Spitalul Sfântul Ioan

19 noiembrie 2015

57. Ana Albu, 37 de ani, A murit la Spitalul de Arși după ce fusese mutată pe 18 noiembrie de la Spitalul Sfântul Ioan

20 noiembrie 2015

58. Andreea Ștefan, 28 de ani, Din Râmnicu Vâlcea, a murit în noaptea de joi spre vineri, într-un spital din Germania

21 noiembrie 2015

59. Alexandru Mihai Iancu, 25 de ani, Din București, absolvent al Academiei de Studii Economice (ASE), era pasionat de muzică și cânta la chitară, a murit la Spitalul Sf. Ioan din Capitală

22 noiembrie 2015

60. Alexandru Hogea, 19 ani, Din Sinaia, student al Facultății de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității București, a murit la clinica AKH din Viena

13 decembrie 2015

61. Ioana Raluca Pănculescu, 36 de ani, Psiholog. A murit într-o clinică din Germania unde a fost transferată de la Spitalul Bagdasar Arseni

15 decembrie 2015

62. Roxana Boghian, 26 de ani, A murit la Spitalul de Arși

21 decembrie 2015

63. Cristian Mitroi, 30 de ani, Artist grafic. A murit într-un spital din Marea Britanie

14 martie 2016

64. Radu Sienerth, 22 de ani, Student la Facultatea de Marketing a ASE București. A murit la Spitalul Floreasca din București.

(CĂLIN OPRIȘ)