***

 5 ciudățenii despre cei mai mari filosofi din istorie

Câțiva dintre cei mai mari filosofi din istorie sunt amintiți pentru cugetări care sunt studiate chiar și în ziua de azi. Mitul peșterii al lui Platon sau teorema lui Pitagora, de exemplu, s-au păstrat vreme de milenii după moartea creatorilor lor și încă au un mare impact asupra societății noastre.

Cu toate acestea, alte povești – unele destul de ciudate – s-au pierdut sau sunt mai puțin cunoscute. 

1. Socrate, filosoful care și-a pierdut viața, dar nu și simțul umorului

Socrate, unul dintre cei mai mari filosofi din istorie, avea obiceiul de a le pune întrebări încuietoare oamenilor pe stradă, însă fără a le oferi și răspunsuri. Cu o anumită ironie, astăzi ar putea fi numit „troll”, iar Socrate a plătit prețul suprem pentru această faimă.

În 399 î.e.n., Socrate a fost judecat pentru coruperea unor tineri, iar majoritatea juraților au votat pentru condamnarea filosofului la moarte. Într-un al doilea proces, care urma să decidă pedeapsa sa, Socrate putea alege între pedeapsa cu moartea și exil.

Considerând că ambele opțiuni erau nedrepte, el a cerut, în schimb, să fie recompensat pentru serviciile aduse Atenei și să primească mese gratuite pe cheltuiala statului. Ofensați de îndrăzneala filosofului, jurații l-au pedepsit cu moartea prin otrăvire.

2. Crisippus , filosoful care a murit de râs

Crisippus a trăit între 279 și 206 î.e.n. și este posibil ca moartea sa să fi fost cauzată de o criză de râs. S-a născut în Solos, Turcia zilelor noastre, și a fost atlet în tinerețe, înainte de a se apuca de filosofie.

Când s-a mutat la Atena, a studiat stoicismul sub conducerea lui Cleantes, șeful școlii stoice. Dar, pe lângă faptul că era un mare intelectual, lui Crisippus îi plăcea să se bucure de viață.

La o petrecere, pe când avea în jur de 73 de ani, beat fiind, a văzut un măgar mâncând o smochină. Într-o versiune despre moartea sa, se spune că ar fi strigat „dă-i măgarului să bea vin, să-i alunece smochinele pe gât” și a râs atât de tare de propria glumă, încât a murit în cele din urmă.

3. Platon, filosoful care a inventat un regat?

În jurul anului 360 î.e.n., Platon, și el unul dintre cei mai mari filosofi pe care i-a cunoscut vreodată lumea, a scris operele „Timaeus” și „Critias” – sau „Natura” și, respectiv, „Atlantida”.

În ele, filosoful vorbește despre o țară deosebit de avansată tehnologic, care a dispărut sub valurile mării. Așa a început legenda Atlantidei.

Dar, chiar dacă Atlantida era o țară pașnică și înțeleaptă, povestea lui Platon avea o abordare diferită. El a scris despre o țară bogată, avansată tehnologic și puternică din punct de vedere militar, care a fost coruptă tocmai de puterea pe care a atins-o.

Dacă Atlantida lui Platon ar exista astăzi, probabil că ar încerca să ne cucerească și să ne înrobească pe toți.

4. Pitagora, filosoful care credea că bobul are suflet de om

Pitagora este amintit astăzi ca matematician pentru relația pe care a stabilit-o despre ipotenuza și catetele unui triunghi, dar a fost și unul dintre cei mai mari filosofi greci.

Cu toate acestea, una dintre convingerile lui mai puțin cunoscute era că nu trebuia să mănânce bob (Vicia faba, o plantă ce seamănă oarecum cu fasolea). Pitagora credea că această leguminoasă conținea sufletele morților.

El a ajuns la această concluzie dezgropând niște semințe proaspăt plantate și observând asemănarea cu fetușii umani în stadiu incipient.

5. Cicero, filosoful roman care a influențat Renașterea la mai bine de un mileniu de la moartea lui

Marcus Tullius Cicero este considerat cel mai mare orator al Romei. Pe lângă faptul că a fost un mare filosof, a fost om de stat, avocat și scriitor și a fost consul în anul 63 î.e.n.

Influența lui Cicero era atât de mare, încât Iulius Cezar l-a invitat la un moment dat să fie al patrulea membru al unui parteneriat care a devenit în cele din urmă Primul Triumvirat.

Cu toate acestea, filosoful a refuzat, iar ani mai târziu a fost exilat din Imperiul Roman. Dar opera sa ca gânditor a fost atât de importantă, încât redescoperirea scrierilor sale – la mai bine de un mileniu de la moartea lui – a influențat înt reaga gândire renascentistă.

***

 MIHAIL SEBASTIAN: Stea fără nume şi fără noroc - S-a nascut pe 18 octombrie 1907...

“Am scris titlul şi acum va urma un lucru care oricând mi s-ar fi părut prin esenţa lui fără obiect. O notă necrologică despre colegul din redacţia R.F.R. (Revista Fundațiilor Regale), despre prietenul Mihail Sebastian. Nici în ordinea ficţiunilor o asemenea presupunere nu avea consistenţă logică. Era mai tânăr şi mai promis viitorului decât noi toţi. Dar totul e neliniştitor şi tulbure în jurul fiinţei acestui scriitor care s-a dorit înainte de toate lucid şi simplu. Ai vrea să înlături termenul, ca incompatibil cu obiectul lui, dar termenul revine ca o vietate izgonită: Ursita… Destinul nefericirii.

 Poeţii romantici se înfăţişau cu o manifestă predilecţie stilistică sub zodia nenorocului şi se vedeau necontenit întovărăşiţi de la leagăn la mormânt ca de o umbră, de o femeie învestmântată în negru care era darul destinului lor. Nefericirea…

În niciun mod nu se poate alătura o asemenea imagine de scriitorul Mihail Sebastian… Nu e un romantic. Nicio lamentare în opera lui, niciun denunţ al fatalităţii. Dimpotrivă, raţiune liniştită în diversitate, sentimentalism jugulat, echilibru analitic, o duioşie intelectuală cu fulguraţii cu grije atenuate. Gingăşii retrase adânc în sine însuşi.

Dar când, dincolo de scriitor, gândeşti omul, toată urzeala gândirii se destramă şi creşte, tulbure din panica unei prezenţe ascunse…

A fost sub zodia unei stele, şi steaua lui a fost nu numai fără nume, dar şi fără noroc.

În luna Martie ne-a venit la redacţie un articol despre el. Avea un iz straniu de panegiric şi a trebuit să-i tăiem începutul care conţinea — în mod neobicinuit— datele biografice. A fost dat la cules pentru numărul pe luna Mai.

Cu o săptămână înainte de apariţia revistei, aflând de articol, a cerut stăruitor şi iritat să nu apară… Era ceva firesc la el… Nu voia să fie lăudat în scris niciodată. De altfel, nici altminteri… Din motive tehnice, cu toată supărarea lui, articolul nu a putut fi retras. A apărut. Dar a apărut în ziua înmormântării lui… Altfel revista, al cărui redactor a fost, nu ar fi putut să fie prezentă în litera ei, la năprasnicul lui sfârşit, decât după două luni când vor apare rândurile acestea şi încă în note primite greu de o tipografie aglomerată, şi deci scrise în pripă.

Avea opt ani când a izbucnit războiul dintâi (Mihail Sebastian s-a născut pe 18 octombrie 1907, la Brăila) și copilăria lui s-a trecut în lipsuri chinuitoare, numaidecât în spatele frontului, doi ani cu două ierni consecutive, de război şi de ocupaţie inamică. Evreu, adolescenţa lui corespunde cu epoca de aprigă dospire antisemită, cum n-a cunoscut niciodată istoria românească… Se ataşează de profesorul lui (este vorba despre Nae Ionescu), un intelectual pe care-l admira cu creşteri din adânc, native, dar acest dascăl devine pe neaşteptate unul din teoreticienii neînduplecaţi ai antisemitismului ancestral.

E o dramă mistuitoare care îl lasă fără sprijin între două lumi. Într-o carte de măreţie interioară şi de mărturisire cum puţine s-au scris, îşi diseacă lucid inima şi mintea. Cu o sfâşietoare încredere în străfundurile omeniei şi ale probităţii intelectuale, cere profesorului echivalentul propriei lui loialităţi intelectuale, un cuvânt de înţelegere pentru drama lui. Are nenorocul să i se răspundă cu o brutalitate bestială… A jucat pe cartea inimii şi a pierdut. Prins în propria lui voinţă ca într-o armură de fier înveninată, sufocat de desgust, publică prefaţa aşa cum i s-a dat. Toate suliţele răutăţii, ale urii şi ale mâniei sunt acum îndreptate spre pieptul lui. Cartea devine un motiv de grea înfrângere. Trec doi-trei ani, e solicitat la Revista Fundaţiilor Regale, luptă totuşi cu greutăţi materiale de nedescris (pe care nu le bănuie decât singuri doi prieteni) şi scrie un nou roman. La Paris, unde se poate duce abia cu bani de buzunar, i se fură din taximetru un geamantan cu haine şi rufărie, şi odată cu ele şi manuscrisul… Numai un scriitor care a scris el însuşi cu sânge ştie ce poate fi nenorocul de a reface din memorie un roman. Când trudnica muncă, peste un an şi ceva, e dusă la capăt, conjunctura este alta…

Succesul material este compromis, cartea aproape că nu va rămâne în librărie. Ar putea să fie, totuşi, marele succes moral, pe care Mihail Sebastian îl merita pentru aura de poezie şi de subtilitate intelectuală a romanelor lui.

Apare monumentala Istorie a literaturii române a lui Călinescu, iar acesta, cu un dezolant capriciu al sensibilităţii, nu receptează nimic din farmecul incomparabil al acestor romane şi înfăţişează astfel despre autor o imagine masacrată, care rămâne una dintre scăderile grele ale acestei istorii literare… punct în care va fi sever amendată de viitor…

Începe noaptea de patru ani a ocupaţiei germane. De confiscat nu i se confiscă nimic căci nu avea nicio avere, dar e izgonit din camera pe care o locuia în centrul oraşului, şi se refugiază iar, ca pe vremea copilăriei, în locuinţa înghesuită a părinţilor. Sunt zile deprimante de mizerie materială mistuitoare şi de pericol de zi şi de noapte.

E munca obligatorie şi umilitoare la curăţatul zăpezii, cu ameninţarea permanentă a lagărului, a Transnistriei… O primăvară şi o vară întreagă, sub prăbuşirile de bombe care fărâmiţează mereu cartierul, toată familia stă îngrămădită fără posibilitate de adăpost. Izbuteşte să scrie «Steaua fără nume» care, tocmai fiindcă era fără numele lui sortit nenorocului, are un imens succes moral, deci în împrejurarea dată ineficient, de vreme ce nu poate trage şi sprijinul material aşteptat, căci nu poate să apară să-şi apere interesele.

În sfârşit, în ultima zi a eliberării de sub ocupaţia germană, o bombă loveşte casa în plin, pătrunde chiar în camera în care-şi avea cărţile şi manuscrisele. Va dormi luni de zile pe la prieteni. Dar a trecut acum de treizeci şi şapte de ani, şi iată pare că în 1945 începe adeverirea legendei orientale. Ameninţarea a trecut şi totul se întoarce urcând.

În câteva luni Mihail Sebastian e numit consilier principal de presă la Ministerul de Externe, cu indicaţia precisă că imediat ce se reiau comunicaţiile trece consilier de presă la Londra, unde îl îndreptăţea magnifica lui pregătire. E solicitat din plin să facă de asemeni carieră în avocatură, căci e doctor în drept de la Paris. Toate teatrele îi cer piese, iar Naţionalul anunţă pentru prima parte a stagiunii «Ultima oră». E solicitat de toate gazetele, e oaspetele de toată ziua, mult apreciat, al misiunilor străine. I se trimit drepturi de autor de la Roma. «Steaua fără nume» e anunţată la Paris. E rugat să fie un curs de literatură la Universitatea liberă muncitorească. Sunt patru luni de noroc şi mai are cel puţin încă treizeci de ani de creaţie literară şi dramatică, de viaţă intensă, probabil de succese europene.

Dar într-o Marţi, 29 Mai, s-a dus să ia masa la părinţi, la 3 și jumătate vrea să ia tramvaiul, grăbit, căci înainte de prelegerea unde îl aşteaptă o sală tixită, mai are de făcut o cursă. Trebuie ca tocmai când e atât de intens preocupat să vie pe largul bulevardului Regina Maria, la o oră de circulaţie redusă, o maşină în plină viteză, e nevoie ca această maşină, care nu poate trece pe lângă el, să aibă frânele şubrede, să-l târască zeci şi zeci de metri, pentru ca astfel un accident care ar fi putut fi oarecare, ar fi putut să fie chiar grav, să devie neapărat mortal… Totul în câteva clipe năucitoare.

Stea fără nume şi fără noroc”.

Camil Petrescu

Revista Fundaţiilor Regale, i ulie-septembrie 1945

***

 Thomas Edison trecea la cele vesnice pe 18 octombrie 1931...

Lui Thomas Edison i se atribuie invenții precum primul bec practic cu incandescență și fonograful. El a deținut peste 1.000 de brevete pentru invențiile sale.

Thomas Edison a fost un inventator american care este considerat unul dintre oamenii de afaceri și inovatorii de top din America. Edison a crescut de la începuturile umile pentru a lucra ca inventator al tehnologiei majore, inclusiv primul bec incandescent viabil din punct de vedere comercial. El este creditat astăzi pentru că a contribuit la construirea economiei Americii în timpul Revoluției Industriale .

Edison s-a născut la 11 februarie 1847, la Milano, Ohio. El era cel mai mic dintre cei șapte copii ai lui Samuel și Nancy Edison.Tatăl său a fost un activist politic exilat din Canada, în timp ce mama sa a fost un profesor de școală performant și o influență majoră în viața timpurie a lui Edison.Un atac timpuriu cu scarlatină, precum și infecții ale urechii, l-a lăsat pe Edison cu dificultăți de auz la ambele urechi în copilărie și aproape surd ca adult.Edison va povesti ulterior, cu variații ale poveștii, că și-a pierdut auzul din cauza unui incident de tren în care i-au fost rănite urechile. Dar alții au avut tendința de a ignora acest lucru ca fiind singura cauză a pierderii sale de auz.În 1854, familia lui Edison s-a mutat la Port Huron, Michigan, unde a urmat școala publică pentru un total de 12 săptămâni. Un copil hiperactiv, predispus la distragere, a fost considerat „dificil” de către profesorul său.Mama lui l-a scos repede de la școală și l-a învățat acasă. La vârsta de 11 ani, a arătat un apetit vorace pentru cunoaștere, citind cărți despre o gamă largă de subiecte. În acest curriculum larg deschis, Edison a dezvoltat un proces de autoeducare și învățare independent, care l-ar servi pe tot parcursul vieții sale.La vârsta de 12 ani, Edison și-a convins părinții să-l lase să vândă ziare pasagerilor de-a lungul liniei ferate Grand Trunk. Exploatând accesul la buletinele de știri teletipate la biroul stației în fiecare zi, Edison a început să-și publice propriul ziar mic, numit Grand Trunk Herald .Articolele actualizate au fost un succes pentru pasageri. Acesta a fost primul dintre ceea ce va deveni un lung șir de întreprinderi în care a văzut o nevoie și a valorificat oportunitatea.Edison și-a folosit accesul la calea ferată pentru a efectua experimente chimice într-un mic laborator pe care l-a amenajat într-un vagon de bagaje de tren. În timpul unuia dintre experimentele sale, a început un incendiu chimic și mașina a luat foc.

Conducătorul s-a repezit și l-a lovit pe Edison în partea laterală a capului, probabil înaintând o parte din pierderea auzului. A fost dat afară din tren și forțat să-și vândă ziarele în diferite stații de-a lungul traseului.

În timp ce Edison lucra pentru calea ferată, un eveniment aproape tragic s-a întâmplat pentru tânăr. După ce Edison a salvat un copil de trei ani de a fi lovit de un tren eronat , tatăl recunoscător al copilului l-a recompensat învățându-l să opereze un telegraf . La vârsta de 15 ani, învățase suficient pentru a fi angajat ca operator de telegraf.În următorii cinci ani, Edison a călătorit în întregul Midwest ca un telegrafist itinerant, în locul celor care plecaseră la războiul civil . În timpul liber, a citit pe larg, a studiat și a experimentat tehnologia telegrafică și s-a familiarizat cu știința electrică.În 1866, la vârsta de 19 ani, Edison s-a mutat la Louisville, Kentucky, lucrând pentru The Associated Press. Tura de noapte i-a permis să-și petreacă cea mai mare parte a timpului citind și experimentând. El a dezvoltat un stil nerestricționat de gândire și investigare, dovedindu-și lucrurile prin examinarea și experimentarea obiectivă.Inițial, Edison a excelat în munca sa de telegraf, deoarece codul Morse timpuriu a fost înscris pe o bucată de hârtie, astfel încât surditatea parțială a lui Edison nu a fost un handicap. Cu toate acestea, pe măsură ce tehnologia a avansat, receptoarele au fost din ce în ce mai echipate cu o tastă de sunet, permițând telegrafilor să „citească” mesajul prin sunetul clicurilor. Acest lucru l-a lăsat pe Edison dezavantajat, având din ce în ce mai puține oportunități de angajare.În 1868, Edison s-a întors acasă pentru a descoperi că iubita sa mamă cădea într-o boală mintală și tatăl său era lipsit de muncă. Familia era aproape săracă. Edison și-a dat seama că trebuie să preia controlul asupra viitorului său.La propunerea unui prieten, s-a aventurat la Boston, obținând un loc de muncă pentru Western Union Company . La acea vreme, Boston era centrul american pentru știință și cultură, iar Edison s-a delectat cu el. În timpul liber, el a proiectat și brevetat un aparat de înregistrare electronic de vot pentru a contoriza rapid voturile în legislatură.Cu toate acestea, parlamentarii din Massachusetts nu au fost interesați. După cum au explicat, majoritatea legiuitorilor nu doreau ca voturile să fie contorizate rapid. Au vrut ca timpul să schimbe părerea colegilor legi slatori.

***

 Ţigara rămâne însărcinată. Dar nu ştie cu cine. Îşi încearcă norocul la Kent:

– Kente, mai ţii minte când am stat noi doi în aceeaşi scrumieră şi ne-am ars? Ei bine, am rămas grea. Cu tine.

– Mă, Țigaro, e imposibil! Păi, tu nu ştii ce filtru am eu? Nu trece nimic

Ţigara nu dispera şi merge la Marlboro:

– Marlbore, îţi aminteşti că, odată, am stat în aceeaşi scrumieră şi ne-am ars îndelung? Na, cum să zic? S-a întâmplat să rămân gravidă cu tine.

– Neeeee, nicidecum, Țigaro! Păi, la ce filtru am eu, nu există şanse nici măcar teoretice!

Aşa ca Țigara decide să apeleze la soluţia de avarie, Carpaţi fără filtru:

– Auzi, ba, Carpațiule, mai ţii minte când ne-au postit muncitorii ăia? Ete, m-ai lăsat insarcinata!

Carpaţi, râzând ca nebunul și vorbind printre sughiţuri de veselie:

– Ba, Țigaro, aşa ceva nu se poate! Păi, tu nu ştii că eu mă scutur î n pachet?

***

 Marea pianista Constanta Erbiceanu, o profesoara exemplara, decedata pe 20 octombrie 1961...

Constanța Erbiceanu s-a născut pe 11 noiembrie 1874 la Iași, într-o renumită familie de intelectuali români, tatăl ei fiind istoricul Constantin Erbiceanu, iar mama, Aglae Negrescu. Primul său profesor de pian a fost Zdzislaw Lubicz, cu care a studiat şase ani în ţară, iar în 1893 a plecat la Leipzig, unde şi-a continuat studiile muzicale cu profesorii Carl Reinecke şi Johannes Weidenbach.

Cel din urmă i-a spus în 1898: „Nu mai am ce să te învăţ”. Constanţa Erbiceanu a susţinut examenul de absolvire în acelaşi an, primind menţiunea „ehrenvoll” (cu onoare), ocazie cu care ziarul Tribuna poporului consemna: “Cu privire la succesul obţinut de domnișoara Constanţa Erbiceanu la examenele Conservatorului Din Lipsca, găsim în ziarele germane următoarele măgulitoare aprecieri:

“Leipziger Zeitung“ (16 Martie 1898): „Programul variat al zilei a 8-a a examenului a atras un public numeros; frumoasa şi spaţioasa sală a institutului a fost literalmente ocupată. Producţiunea cea mai bună a acestui examen, Concertul în Faminor, de Chopin, executat la pian de Dra Constanţa Erbideanu din Bucureşti a fost reservat pentru sfârşit. Această elevă talentată, stăpâna unei tehnice minunat desvoltate, a dovedit că s-a întrupat cu toate ţesăturile fine şi desăvârşite ale acestui concert strălucit; tuşeul puternic dar elastic formează o podoabă deosebită a mecanismului ei. Modul cum execută este plin de entusiasm şi de expresie reală, aşa încât tânăra Română ne-a oferit o producţiune de mare preţ”.

“General Anzeiger für Leipzig: „Dra Constanţa Erbicianu din Bucureşti a dobândit un mare succes într-o producţiune splendidă. Această pianistă e deja de acum o artistă de primul rang, desăvârşită ca technică, o fire plină de viaţă şi iniţiată în toate fineţele discuţiunei muzicale. Competenţa, chipul plin de viaţă şi de farmec cu care tânăra artistă a ştiut să interpreteze şi să învingă enormele greutăţi ale Concertului în Fa minor de Chopin ne dovedesc îndeajuns că va repurta succese în orice concert şi că va ajunge la cea mai înaltă ţintă artistică. În fiecare parte, cu deosebire în deliciosul Larghetto, a dat operei lui Chopin coloritul cel mai artistic”.

Leipziger Neueste Nachrichten (29 Martie): „Al 8-lea examen a avut un interes deosebit prin producţiunea Concertului în Fa minor de Chopin, executat de Dra Constanţa Erbiceanu din Bucureşti. În această producţiune am constatat că concertista posedă o tehnică perfecţionată cu multă îngrijire, precum şi o execuţiune plină de viaţă. De la talentul Dsale perfecţionat ne putem aştepta la un rezultat strălucit”.

„Leipziger Tagblattu (16 Martie): „Serbarea musicală a fost încheiată cu concertul în Fa minor de Chopin, executat la pian de Dra Constanţa Erbiceanu din Bucureşti (România). Tânăra domnişoară s-a produs deja cu succes cu ocazia inaugurărei Sălii Palatului de comerciu (anul trecut), când am avut ocaziune s’o ascultăm. Cu producţiunea de acum ne-a dovedit din nou un talent muzical remarcabil, precum şi progrese extraordinare în tehnica mecanismului, încât a întrecut orice aşteptare, distingându-se în acelaşi timp printr-o executare expresivă, de multe ori elegantă şi plină de temperament. Producţiunea Dsale a fost una din cele mai bune ale examenului anului curent”.

Tot în 1898 l-a întâlnit pe pianisul Maurice Moszkowski, iar în 1900, sub îndrumarea acestuia, a debutat în sala de concerte Erard din Paris. În 1904, pianista s-a stabilit pentru un timp la Berlin, unde și-a aprofundat studiile de muzicologie, urmând în paralel cursurile Facultății de Filosofie. Constanța Erbiceanu și-a continuat cariera artistică până în 1929, când a fost numită profesoară la Conservatorul din București, iar din acel moment s-a îndreptat doar spre activitatea pedagogică, elevele ei fiind numite “erbicenele”.

În 1935 cotidianul Dimineața scria despre profesoară: “De aceea vorbim astăzi despre Constanţa Erbiceanu, venerabila profesoară de pian a Academiei de muzică şi artă dramatică din Bucureşti. Rareori s-a putut confunda apostolatul pedagogic cu o fiinţă de cinstea, inteligenţa şi avântul animator pe care le întâlnim însumate la d-na Constanţa Erbiceanu. Fiecare lecţie a d-sale e un act de creaţie, fiecare cuvânt o îndrumare precisă, fiecare observaţiune critică un fragment de doctrină artistică. Doctor in filosofie de la universitatea din Berlin, concertistă de un mare prestigiu în apusul Europei, Constanţa Erbiceanu s-a consacrat, după război, exclusiv învăţământului. Metoda d-sale de înţelegere a muzicii a contribuit, într-o considerabilă măsură, să creeze o generaţie autohtonă de executanţi care sunt artişti desăvârşiţi și printre care se cuvine să amintim pe Silvia Șerbescu, Irina Lăzărescu, Lydi Degen. Constanța Erbiceanu e un dascăl care valorifică învățământul românesc”.

Muziciana şi-a continuat activitatea până în ultimul an al vieţii, când împlinise vârsta de 86 de ani, și încă oferea îndrumări unor artişti precum Valentin Gheorghiu, Lidia Cristian, Magda Nicolau. Nu mai auzea aproape deloc, dar, ca să observe dacă „elevii” săi care veniseră să-i cînte vorbesc sau nu între ei, se uita la mişcările buzelor. Din momentul în care unul dintre pianiști se aşeza la pian, auzul ei muzical devenea de o acuitate de necrezut. Nu îi scăpa nici cea mai mică nuanţă, iar din punctul de vedere al auzului muzical, percepţiile sale rămăseseră intacte.

Constanța Erbiceanu, una dintre întemeietoarele școlii pianistice românești și creatoarea „metodei Erbiceanu”, a încetat din viață pe 20 octombrie 1961, la vârsta de 87 de ani, și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

Fundaț ia Erbiceanu

***

 Sculptorița Camille Claudel, revolta împotriva naturii. O femeie genială închisă 30 de ani într-un ospiciu

Camille Claudel s-a născut pe 8 decembrie 1864 în Fère-en-Tardenois, Aisne, în nordul Franței, primul copil al unei familii bine situate, tatăl ei fiind Louis-Prosper Claudel, iar mama se numea Louise-Athanaïse Cécile Cerveaux. Familia s-a mutat la Villeneuve-sur-Fère unde se va naște în 1868 fratele mai mic al fetiței, Paul Claudel, apoi se vor muta pe rând la Bar-le-Duc, Nogent-sur-Seine și Wassy-sur-Blaise.

Între 5 și 12 ani, Camille a fost educată de călugărițele catolice, iar la 12 ani copila a început să sculpteze în lut, mai întâi în joacă, dar în curând le-a spus părinților că dorește să devină artistă.

Mama ei, Louise, a considerat că este o dorință nesăbuită, dar tatăl a susținut-o și a dus câteva dintre lucrările fetei vecinului lor, artistul Alfred Boucher, care le-a spus că micuța Camille e talentată și i-a încurajat pe părinți să o sprijine în studiul sculpturii.

Camille s-a mutat împreună cu mama, fratele și sora ei mai mică în zona Montparnasse din Paris în 1881, s-a înscris la Academia Colarossi, unul dintre puținele locuri care primea femei pentru studii, permițându-le chiar să lucreze după modele masculine nud.

În 1882, Camille Claudel a închiriat un atelier pe strada Notre-Dames des Champs din Paris, pe care îl împărțea cu trei sculptorițe britanice: Jessie Lipscomb, Emily Fawcett și Amy Singer.

Alfred Boucher devenise mentorul și profesorul tinerei, dar după trei ani acesta s-a mutat la Florența. Înainte de a pleca, l-a rugat pe Auguste Rodin să preia pregătirea elevilor săi și astfel tânăra Camille l-a întâlnit pe marele sculptor. Fata a început să lucreze în atelierul lui și i-a devenit sursă de inspirație, fiindu-i model, confidentă și iubită, dar cei doi nu au locuit împreună pentru că sculptorul nu a vrut să pună capăt relației sale de 20 de ani cu Rose Beuret.

Când familia ei a aflat despre aventura cu Rodin, a izbucnit un scandal îngrozitor, mama tinerei fiind cea care a fost cea mai vehementă, iar Camille a fost forțată să părăsească casa familiei. În 1892, după un avort, artista a pus capăt relației intime cu sculpltorul, deși s-au văzut regulat până în 1898, dar după încheierea relației fizice cu acesta, ea nu a mai reușit să obțină finanțare pentru a-și realiza multe dintre ideile ei îndrăznețe, cel mai probabil din cauza cenzurii bazate pe elementele sexuale dominante ale operei sale. Camille a depins însă financiar de el, mai ales după moartea tatălui ei, care o iubea, o încuraja și își permitea să-i ofere materia primă pentru operele sale.

Mama și fratele ei îi dezaprobau însă stilul de viață și, în încercarea de a păstra controlul asupra averii familiei, au lăsat-o să rătăcească pe străzi îmbrăcată în haine de cerșetor.

După ce Rodin a văzut pentru prima dată lucrarea „The Mature Age”, în 1899, a reacționat cu furie și a oprit brusc și complet sprijinul pentru Claudel, dar începând cu 1903, artista a reușit să-și expună lucrările la Salon des Artistes français sau la Salon d’Automne.

Mulți istorici ai artei au scris că Rodin era gelos pe munca excepțională a tinerei și a făcut tot ceea ce a putut ca ea să nu primească finanțare, iar alții au sugerat că, de fapt, fratele ei, Paul, era gelos pe geniul ei și a conspirat cu mama lor care nu a iertat-o niciodată pentru presupusa ei imoralitate.

După 1905, Camille Claudel a început să prezinte semnele aparente ale unei afecțiuni psihice. Și-a distrus multe dintre statui, a dispărut nu se știe unde pentru perioade lungi de timp, a prezentat semne de paranoia și a fost diagnosticată cu schizofrenie, l-a acuzat pe Rodin că i-a furat ideile și că a condus o conspirație pentru a o ucide.

Pe 10 martie 1913, la cererea fratelui ei mai mic, Camille a fost internată la spitalul de psihiatrie din Ville-Évrard din Neuilly-sur-Marne. Pe formularul de internare scrie că a fost admisă „voluntar”, deși hârtiile au fost semnate doar de un medic și de fratele tinerei. Medicii au încercat să-i convingă pe Paul și pe mama lor că tânăra nu trebuie să fie tratată în instituție, dar totuși au ținut-o acolo.

În 1914, pentru a fi în siguranță în contextul înaintării trupelor germane ]n Franța, pacienții de la Ville-Évrard au fost inițial mutați la Enghien. Pe 7 septembrie 1914 artista a fost transferată împreună cu alte femei la azilul Montdevergues, la șase kilometri de Avignon.

O vreme, presa i-a acuzat familia că a închis în ospiciu un sculptor de geniu. Apoi mama ei i-a interzis să primească scrisori de la oricine altcineva în afara fratelui ei și, deși personalul spitalului propunea în mod regulat familiei externarea tinerei, mama sa a refuzat ferm de fiecare dată. Pe 1 iunie 1920, medicul Brunet, cel care o îngrijea, a trimis o scrisoare familiei în care o sfătuia pe mamă să încerce să-și reintegreze fiica în mediul familial, dar și de această dată femeia a refuzat.

Paul Claudel și-a vizitat sora mai mare de șapte ori în 30 de ani, în 1913, 1920, 1925, 1927, 1933, 1936 și 1943, sora ei, Louise, a vizitat-o o singură dată, în 1929, iar mama sa, care a murit în iunie 1929, nu a mai văzut-o niciodată pe Camille.

Sculptorița a murit pe 19 octombrie 1943, după ce trăise timp de 30 de ani în azilul de la Montfavet. Fratele ei, Paul, fusese informat despre faptul că sora să se afla într-o fază terminală a bolii și o vizitase în septembrie acel an, dar nu a mai venit la înmormântarea ei. Camille Claudel a fost înmormântată în cimitirul din Montfavet și apoi rămășițele ei au fost îngropate într-un mormânt comun al azilului.

Deși și-a distrus o mare parte din lucrări, aproximativ 90 de statui, schițe și desene ale artistei supraviețuiesc. În 1951, fratele ei, Paul Claudel, a organizat o expoziție cu lucrările artistei la Muzeul Rodin, unde există și astăzi o cameră dedicată lui Camille.

În 2017 a fost deschis în orașul Nogent-sur-Seine, un muzeu național dedicat operei sale în care se află aproximativ jumătate din lucrările care au supraviețuit, printre care și un  bust al lui Rodin.

***

 Arthur Rimbaud, aventura poetului-vagabond prin viață

Jean Nicolas Arthur Rimbaud s-a născut pe 20 octombrie 1854 la Charleville, fiind fiul unui ofițer de carieră, decorat cu Legiunea de onoare. A început să scrie poezii la vârsta de 10 ani, iar în 1870 publică prima sa scriere, “Les étrennes des orphelins”.

În același an, pe 29 august, fuge de acasă cu trenul la Paris, fără niciun ban în buzunar și fără să-și cumpere bilet. La sosirea la Gare du Nord, adolescentul rebel a fost arestat și trimis la închisoarea Mazas pentru evaziune și vagabondaj, dar pe 6 septembrie este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă și îl predă mamei sale. Doar pentru 10 zile, pentru că aventurierul Rimbaud fuge din nou. De la sfârșitul lunii octombrie 1870, comportamentul adolescentului devine din ce în ce mai provocator pentru standardele epocii: bea alcool, vorbește nepoliticos, fură cărți din magazinele locale și își lasă părul lung. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul “Corabia beată”, pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. La propunerea acestuia, care era la acel moment căsătorit cu Mathilde Mauté de Fleurville și avea un fiu, pe Georges Verlaine, Arthur se mută în locuința familiei și un an mai târziu mai vârstnicul poet se separă de soția sa și începe o relație tumultuoasă cu tânărul Rimbaud, din care nu lipsesc petrecerile cu absint, opiu și hașiș. Pleacă împreună la Londra, dar curând se ajunge la o ruptură în relația dintre cei doi poeți.

La sfârșitul lui iunie 1873, Verlaine s-a întors la Paris singur, dar a început să sufere din cauza absenței tânărului. Pe 8 iulie i-a telegrafiat, rugându-l să vină la Hotelul Liège din Bruxelles. Întâlnirea a mers prost, s-au certat în continuu, mai ales pentru că Verlaine era în permanență beat. În dimineața zilei de 10 iulie, acesta a cumpărat un revolver și muniție, iar în jurul orei 16, într-o criză de furie, a tras două focuri în tânărul Rimbaud, rănindu-l la mâna stângă.

Paul Verlaine va fi condamnat la închisoare pentru ultraj la moralitatea publică de un tribunal din Belgia, iar pentru Rimbaud urmează o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, ajungând până în insula indoneziană Java și revenind mai târziu în Cipru. Poetul a lucrat ca prezentator de circ, mercenar și supraveghetor la o carieră de piatră pentru a-și câștiga existența. Din 1880 devine negustor de cafea, piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în Etiopia și Somalia.

Aflat în februarie 1891 la Aden, în Yemen, Rimbaud se plânge de dureri la genunchiul drept. Inițial a fost diagnosticat cu artrită, dar pentru că nu a răspuns la niciun tratament, a decis să se întoarcă în Franța. Înainte de a pleca, poetul a fost consultat de un medic englez care l-a diagnosticat greșit cu artrită tuberculoasă și i-a recomandat amputarea imediată a piciorului. Tânărul a luat un vapor spre Marsilia și a îndurat o călătorie îngrozitoare timp de 13 zile. Ajuns în Franța, a fost internat la Hôpital de la Conception unde, o săptămână mai târziu, pe 27 mai, i s-a amputat piciorul drept.

Diagnosticul postoperator a fost cancer osos, probabil osteosarcoma și au urmat câteva luni groaznice, rana i s-a cangrenat, iar durerile îi produceau suferințe cumplite.

Pe 10 noiembrie 1891 Arthur Rimbaud a murit în brațele surorii sale, Isabelle, după ce a primit maslul de la un preot catolic. Poetul avea doar 37  de ani.