joi, 5 septembrie 2024

😥😥😥

 Lidia Jiga și Elena Țipa, cele două dresoare românce care au murit în arenă


Lidia Jiga, creatoarea unor numere unice în istoria circului, și-a găsit sfârșitul în arenă, la doar 36 de ani. Tragedia s-a întâmplat la Harkov, unde dresoarea se afla într-un turneu. Această veste tulburătoare a făcut înconjurul întregii țări în toamna anului 1970.


Lidia s-a născut și a copilărit la Veneția de Jos, lângă Făgăraș. Mama ei a murit când copila avea șase săptămâni, iar tatăl a abandonat-o, lăsând-o în grija bunicilor naterni. La vârsta de 9 ani, a fost luată din nou de tată, care între timp se recăsătorise. Pentru că mama vitregă se purta foarte dur cu ea, un unchi a decis să o ia pe Lidia să locuiască cu familia lui. Soții Ionel și Maria Comșa nu aveau pe atunci copii și au ajutat-o pe fetiță să-și continue studiile, apoi au îndrumat-o să învețe meserie pe lângă un fotograf. Viitoarea dresoare a decis însă să plece la București, la un alt frate al mamei și, la numai 16 ani, s-a angajat la Circul de Stat din Capitală. După o perioadă în care a făcut figurație, adolescenta a început să dreseze urși. La 19 ani, pe 20 iunie 1959, a debutat cu un număr inedit de dresură: lei, tigri și pantere negre.


Lidia a luat lecții de dresaj în Polonia, cu renumitul profesor Malek, ajungând să evolueze alături de 22 de animale într-o singură reprezentație. Era invitată în turnee în Germania, URSS, Polonia, Israel, iar reprezentațiile ei extraordinare au rămas unice în lume. Avea o încredere fără margini în animale și spunea deseori că unii oameni sunt mult mai periculoși decât fiarele sălbatice.


“Dragostea, pasiunea pentru animale m-a atras de mic copil. Zile întregi cutreieram pădurile după pisici sălbatice și pui de urși. De fiecare dată, când mă întorceam acasă, îmi primeam “porția” pentru neastâmpărul meu. Apoi, primele începuturi în circ. Era în 1959… Am fost primită cu multă neîncredere… Nu m-am multă descurajată și, treptat, treptat scepticii și-au format o altă părere. Oamenii care lucrează în circ iubindu-și spectacolul și iubindu-i pe oameni te învață cu simplitatea, curățenia, cinstea și curajul lor să-ți iubești meseria. (…) Leoaica Lorita a fost prima mea dragoste. Apoi, desigur, cred că ghiciți — tigrul Bengal, cu care am cunoscut cele mai mari succese. Acum, Rama, o tigroaică mică și drăgălașă, adusă din Africa. Pe toți i-am crescut de mici și-i iubesc nespus de mult…”, mărturisea.


Se pare că această încredere în animale i-a adus Lidiei moartea. Accidentul nenorocit s-a produs în orașul Harkov, aflat pe atunci în Rusia, în ziua de 7 noiembrie 1970. După ce a apărut în după două reprezentații în aceeași zi, Lidia a fost solicitată să mai susțină încă una. Animalele erau obosite, iritate, iar două dintre ele, leul Ruslan și tigrul Amur, au accidentat-o mortal. Asupra morții dresoarei au planat mult timp suspiciuni. Rușii i-au incinerat cadavrul și au trimis în țară doar cenușa, pretextând că în zonă bântuia o epidemie de holeră. Sicriul care conținea urna ar fi fost însoțit de trei persoane care nu au permis nimănui să deschidă sau să se apropie prea mult. La înmormântarea Lidiei Jiga au participat peste 2.000 de persoane.


Nenorocirea a fost relatată pe larg de presa de la București:

“La un moment dat, dresoarea s-a întors spre public pentru a mulţumi aplauzelor ce răsplăteau o secvenţă a numărului. Ca de obicei, Lidia a aruncat cravaşa şi s-a înclinat, dar, furată probabil de muzica vrăjită a aplauzelor, a întârziat câteva secunde mai mult decât trebuia în această poziţie şi, mai ales, nu a luat distanţă suficientă faţă de leul Ruslan. Acesta, după toate probabilităţile, deţinea rangul suprem în grup sau cel puţin în rândul leilor, deoarece şi în alte cazuri se dovedise foarte independent şi refractar, încercând să atace dresoarea. De data aceasta, văzând-o întârziind cu spatele spre el, deci într-o poziţie vulnerabilă, a atacat-o, lovind-o cu laba, întocmai aşa cum leii rivali îşi dispută între ei întâietatea. Lidia şi-a pierdut echilibrul, căzând cu faţa la pământ în dreptul piedestalului pe care se afla tigrul Amur.


Acesta a sărit asupra dresoarei şi a prins-o cu dinţii de ceafă, târând-o prin manej în ţipetele îngrozite ale publicului. Toate încercările personalului din circ, care a sărit imediat în ajutor folosind jeturile de apă ale furtunurilor şi răngile de fier, au fost zadarnice. Când Amur i-a dat drumul victimei, ea îşi dăduse sfârşitul.

Moartea Lidiei Jiga a fost determinată de agresiunea a două animale, dar motivaţiile agresorilor au fost diferite. Leul Ruslan a atacat-o pe Lidia văzând în ea un rival de aceeaşi specie, în timp ce tigrul Amur şi-a declanşat atacul atribuindu-i dresoarei căzute cu faţa la pământ semnificaţia unei prăzi. Ca dovadă că aşa s-au petrecut lucrurile este felul în care cele două animale au efectuat atacul. Ruslan a lovit-o pe Lidia cu laba, în modul în care leii îşi tranşează rivalităţile ierarhice, în timp ce Amur a atacat-o printr-o reacţie tipică de capturare şi ucidere a prăzii”.


Moartea prematură şi cumplită a tinerei şi frumoasei dresoare a produs consternare şi regret, dar şi o avalanşă de interpretări, mai ales pentru că tigrul Amur fusese crescut de Lidia de când era pui în apartamentul ei, abia apoi fusese transferat în menajerie.

Un caz similar a fost relatat de I. C. Butnaru în volumul “Triplu salt mortal” (1972) și o are în centru pe dresoarea Mabel Starck, o americancă celebră la începutul secolului XX, considerată una dintre cele mai curajoare dresoare din lume, care a crescut un tigru cu biberonul, apoi a început să lucreze cu el, cucerind celebritatea.


Mulți experți consideră că aceasta este o greșeală uriașă, pentru că tocmai tigrii (şi leii) crescuţi la mână sunt complet nepotriviți a fi prezentaţi în manej. Motivul este că asimilează omul ca pe un seamăn de-al lor, nu ca pe o ființă ce ar trebui să inspire frica. Într-o seară, în timpul unui spectacol, Mabel a intrat ca de obicei în manej, tigrul a întâmpinat-o ridicându-se pe picioarele dinapoi, intenţionând, probabil, sa se joace cu dresoarea în care el vedea, de fapt, un partener, un alt tigru. Mabel s-a speriat și, necontrolându-se, a lovit animalul peste față. Este posibil ca tigrul, neobișnuit cu ripostele din partea ei, să fi fost surprins și din aceasta cauză să fi interpretat lovitura ca pe un atac. La fel de posibil este ca lovitura dresoarei să fi fost considerată drept o acceptare a provocării la joc, pentru că tigrii tineri se încaieră frecvent între ei.


Deși animalul a ripostat, comportamentul de prădător nu s-a activat, iar Mabel a fost scoasă cu

mare greutate dintre animalele din arenă, ce deveniseră tot mai agitate, şi, după o şedere de câteva luni în spital, s-a vindecat.


Dresoarea a avut noroc, dar nu la fel s-a întâmplat în cazul Lidiei Jiga sau în 1994, când o altă dresoare româncă, Elena Țipa, a murit în arenă, sfâșiată de leii ei, în timpul unui spectacol pe care îl susținea în Kuweit.

“Leul Cezar (botezat după numele soțului artistei) trebuia să execute o săritură de pe un piedestal pe altul, peste capul dresoarei, săritură pe care o făcuse de sute de ori până atunci. De data aceea, numai labele din față au ajuns pe celalalt piedestal, cele din spate doborând-o pe Elena, care a căzut cu fața la pământ. Într-o secundă, leul și-a întors brusc capul și și-a înfipt colții în gâtul dresoarei. Simțind mirosul de sânge, ceilalți doi lei din dresură s-au apropiat de victimă, dar s-au așezat liniștiți lîngă ea. Soțul Elenei, Cezar Țipa, dresor de cai, a intrat în arenă și a încercat să-l gonească pe leul ucigaș spre cușcă. Elena Țipa a fost înmormântată”, relatau ziarele la acel moment, în cimitirul Suleibikyat, aflat într-o suburbie a capitalei kuweitiene. (Evenimentul Zilei, 1994)

Galerie foto Elena Țipa


Elena a venit pe lume într-o familie de oameni de circ și și-a început cariera la vârsta de 12 ani, ca acrobată, împreună cu sora ei, Aurelia (surorile Salveț). A făcut contorsionism, era numită “femeia de cauciuc”, apoi contorsionism aerian (la trapez), voltaj pe cai, călărie acrobatică. În 1958, a obținut premiul I la Festivalul de circ de la Moscova pentru performanțele deosebite și, după o viață întreagă petrecută în arenă, în 1986 – 1987 a început dresura de lei.


“A avut dreptul să hotărască dacă să scoată dinții și ghearele leilor, dar, pentru că iubea foarte mult animalele sălbatice, a ales să-i lase așa cum i-a creat natura. Atacul leului a fost un accident. Dacă acesta ar fi fost turbat, ar fi rupt-o în bucăți înainte să ajung eu la ea. El a reacționat normal, fiind speriat de căzătură. A fost doar un accident tragic”, spunea soțul artistei la acea vreme.

miercuri, 4 septembrie 2024

***

 Bărbatul și marea


Charles Baudelaire


 Întotdeauna voi iubi marea și bărbatul liber! pentru că marea este oglinda lui; bărbatul proiectează  în unduirea infinită a valului sufletul său și spiritul său este un abis nu mai puțin amărui. Bucură-te de reflecția imaginilor tale; îmbrățișeaz-o cu ochii și sărut-o cu brațele și uneori cu inima căci inima mării  este prizoniera vocii tale, acea rumoare ca o tânguire sălbatică și nespusă. 


Amândoi sunteți pustii și întunecați: bărbate, nimeni nu a atins niciodată umbrele străfundurilor tale; doar marea știa comorile tale secrete și tainele tale cele mai intime, era atât de geloasă pe toate ale tale neștiute că a devenit una cu tine. Dar de secole infinite lupta fără căință sau timp pentru tine, dragostea ei albastră era atât de mare, o luptă pe viață și pe moarte, o, războinici neconteniți, o, frați implacabili!


La 31 august 1867, se naște, Charles Baudelaire, poet și scriitor francez, cel mai important al secolului al XIX-lea, exponent al simbolismului și anticipator al decadenței. Cea mai mare operă a sa este „Florile întunericului”, o colecție de versuri cu teme romantice târzii, precum moartea, dragostea și tăcerea religioasă, care ajung să șocheze cu gustul groazei, simțul păcatului și satanismul. 


Traducere -Cornelia Cristea 


Il 31 agosto 1867 ci lasciava Charles Baudelaire, poeta e scrittore francese tra i più importanti del XIX secolo, esponente del simbolismo e anticipatore del decadentismo. 

La sua opera maggiore è “I fiori del male”, una raccolta di liriche dove temi tardo-romantici come la morte, l'amore e lo slancio religioso vengono estremizzati col gusto dell'orrore, il senso del peccato e il satanismo. Con la bellezza del male che mina e pervade la società di metà ‘800.


L’uomo e il mare 


Sempre il mare, uomo libero, amerai! 

perché il mare è il tuo specchio; tu contempli

nell’infinito svolgersi dell’onda

l’anima tua, e un abisso è il tuo spirito

non meno amaro. Godi nel tuffarti

in seno alla tua immagine; l’abbracci

con gli occhi e con le braccia, e a volte il cuore

si distrae dal tuo suono al suon di questo

selvaggio ed indomabile lamento.


Discreti e tenebrosi ambedue siete:

uomo, nessuno ha mai sondato il fondo

dei tuoi abissi; nessuno ha conosciuto,

mare, le tue più intime ricchezze,

tanto gelosi siete d’ogni vostro

segreto. Ma da secoli infiniti

senza rimorso né pietà lottate

fra voi, talmente grande è il vostro amore

per la strage e la morte, o lottat ori

eterni, o implacabili fratelli!

***

 Uniunea sacră 


Khalil Gibran


Să fie spațiu între cele două suflete gemene. Fie ca vântul cerului să poată să pătrundă printre trupurile voastre.


Iubește, dar nu face din dragoste o sclavie.


Lasă-l pe el să umple paharul tău, dar niciodată să nu bei din paharul lui.


Cântați și jucați, fiți fericiți, dar fiecare să-și păstreze independența; Coardele unei viori sunt singure, deși vibrează cu aceeași muzică.


Oferă-i inima ta, dar nu pentru ca partenerul tău să o posede - pentru că doar palma vieții poate ține în căușul ei inimile toate.


Fiți împreună, dar nu prea aproape - pentru că stâlpii unui templu sunt separați.


Stejarul nu crește la umbra chiparosului, iar chiparosul nu poate crește la umbra unui stejar.


Khalil Gibran s-a născut în sărăcie în ceea ce este acum Libanul modern (1883-1931) și a fost un filozof, scriitor, poet, eseist și pictor libanez.


Opera sa reflectă spiritualitatea și principiile care conduc la cele mai profunde umbre ale sufletului uman.


El este cunoscut pentru crearea de citate inspiraționale. Cea mai cunoscută carte a sa este „Profetul”.


Khalil Gibran s-a născut la Bicharré, în munții Libanului, la 6 decembrie 1883. A locuit cu tatăl, mama, un frate și două surori.


În 1894, la vârsta de unsprezece ani, a emigrat împreună cu mama și frații săi la Boston. Tata a rămas în Bicharré. Mama lui a luat decizia dificilă de a-și duce copiii în Statele Unite, căutând o viață mai bună pentru familia ei.

S-au stabilit în South End din Boston, pe atunci a doua cea mai mare comunitate sirian-libanez-americană.


Îl spuneau „cenușă ” pentru că avea pielea închisă la culoare, prost pentru că abia știa engleza. Când a ajuns, a fost băgat într-o clasă specială pentru imigranți. Dar unii dintre profesorii săi au văzut ceva în felul în care se exprima, prin desenele sale, prin viziunea sa asupra lumii.


El a crezut în dragoste, a crezut în pace și a crezut în înțelegere. În curând avea să-și stăpânească noua limbă.


Gibran a fost singurul membru al familiei sale care a studiat.


Surorilor ei nu li s-a permis să meargă la școală, în principal din cauza tradițiilor din Orientul Mijlociu, precum și a dificultăților financiare. Gibran, însă, a fost inspirat de puterea femeilor din familia sa, în special de mama sa.


Familia s-a luptat să supraviețuiască, iar tânărul și-a pierdut o soră și un frate vitreg din cauza tuberculozei. Mama lui a murit de cancer

După moartea sa, cealaltă soră, Mariana, care lucra într-un magazin de cusut, îl va sprijini pe Gibran.


Despre mama sa, el ar scrie: „Cel mai frumos cuvânt de pe buzele omenirii este cuvântul „Mamă”, iar cel mai frumos nume este numele „Mama mea”.


 „Este un cuvânt plin de speranță și iubire, un cuvânt dulce și bun care vine din adâncul inimii. Mama este totul – ea este mângâierea noastră în tristețe, speranța noastră în mizerie și puterea noastră în slăbiciune. Ea este sursa de iubire, milă, bunătate și iertare.”


Gibran va susține mai târziu cauza responsabilizării și educației femeilor.


El credea că lupta pentru drepturile altora este cel mai nobil și mai frumos final al unei ființe umane.


El este cel mai bine cunoscut pentru cartea sa, „Profetul.


„Cartea, publicată în 1923, s-a vândut în zeci de milioane de exemplare, făcându-l al treilea cel mai bine vândut poet din toate timpurile, după Shakespeare și Laozi.


Publicate în 108 limbi din întreaga lume, pasaje din „Profetul” sunt citate la nunți, discursuri politice și înmormântări, precum și de personalități influente, precum John F.

Kennedy, Indira Gandhi, Elvis Presley, John Lennon și David Bowie.


Câteva fragmente din cartea „Profetul”:


Traducere - Cornelia Cristea 


Khalil Gibran nació en la pobreza en lo que hoy es el Líbano moderno (1883-1931) fue un filósofo, escritor, poeta, ensayista y pintor libanés. 


Su trabajo refleja la espiritualidad y los principios que conducen a las alturas más altas del alma humana. 


Es conocido por crear citas inspiradoras. Su libro más conocido es "El Profeta".


Khalil Gibran nació en Bicharré, en las montañas del Líbano, el 06 de diciembre de 1883. Vivió con su padre, madre, un hermano y dos hermanas.


En 1894, a la edad de once años, emigró con su madre y hermanos a Boston. Papá se quedó en Bicharré. Su madre tomó la difícil decisión de llevar a sus hijos a Estados Unidos, buscando una mejor vida para su familia.

Se asentaron en el South End de Boston, luego la segunda mayor comunidad sirio-libanesa-estadounidense.


Lo llamaban "sucio" porque su piel era oscura, mudo porque apenas podía hablar inglés. Cuando llegó, lo pusieron en una clase especial para inmigrantes. Pero algunos de sus maestros vieron algo en la forma en que se expresaba, a través de sus dibujos, a través de su cosmovisión. 


Creyó en el amor, creyó en la paz, y creyó en el entendimiento. Pronto dominaría su nuevo idioma.


Gibran fue el único miembro de su familia que estudió. 


A sus hermanas no se les permitió ir a la escuela, principalmente debido a las tradiciones de Oriente Medio, así como a dificultades financieras. Gibran, sin embargo, se inspiró en la fortaleza de las mujeres en su familia, especialmente su madre.


La familia luchó por sobrevivir y el joven perdió a una hermana y medio hermano por la tuberculosis. Su madre habría muerto de cáncer

Después de su muerte, la otra hermana, Mariana, trabajando en una tienda de costura, apoyaría a Gibran.


De su madre, él escribiría: "La palabra más hermosa en los labios de la humanidad es la palabra "Madre" y el nombre más hermoso es el nombre de "Mi madre.


 "Es una palabra llena de esperanza y amor, una palabra dulce y amable que viene de las profundidades del corazón. Madre lo es todo - ella es nuestro consuelo en la tristeza, nuestra esperanza en la miseria y nuestra fortaleza en la debilidad. Ella es la fuente del amor, la misericordia, la bondad y el perdón. "


Gibran defendería más tarde la causa del empoderamiento y la educación de la mujer. 


Creía que luchar por los derechos de los demás era el final más noble y hermoso de un ser humano.


Es mejor conocido por su libro, "El Profeta. 


"El libro, publicado en 1923, vendería decenas de millones de copias, convirtiéndose en el tercer poeta más vendido de todos los tiempos, detrás de Shakespeare y Laozi.


Publicados en 108 idiomas alrededor del mundo, pasajes de "El Profeta" se citan en bodas, discursos políticos y funerales, y por figuras influyentes inspiradoras como John F. 


Kennedy, Indira Gandhi, Elvis Presley, John Lennon y David Bowie.


Algunos extractos del libro "El Profeta":


El matrimonio


Que haya espacio entre los dos. Que el viento de los cielos pase por vuestros cuerpos.


Ama, pero no hagas el amor una esclavitud.


Que uno llene el vaso del otro, pero nunca beban del mismo vaso.


Canten y bailen, sean alegres, pero dejen que cada uno conserve su independencia; las cuerdas de un lamento están solas, aunque vibran con la misma música.


Entrega tu corazón, pero no para que tu compañero lo posea - porque solo la mano de la vida puede sostener corazones enteros.


Estar juntos, pero no demasiado juntos - porque los pilares de un templo e stán separados.


El roble no crece a la sombra del ciprés, y el ciprés no puede crecer a la sombra de un roble.

***

 Victor E. Frankl: Omul în căutarea sensului vieții


Medicul vienez a trecut prin patru lagăre de concentrare și întreaga familie i-a fost ucisă de naziști, moare pe 2 septembrie 1997, la varsta de 92 de ani, fiind inmormantat in sectiunea evreiasca a cimitirului central din Viena.

Viktor Emil Frankl s-a născut pe 26 martie 1905 la Viena, fiind fiul lui Gabriel Frankl, funcționar public în Ministerul Serviciilor Sociale, și al soției sale, Elsa. 

Interesul tânărului pentru psihologie a apărut în timpul liceului, când s-a înscris la cursurile serale ale Centrului de educație pentru adulți, în aceeași perioadă începând o corespondență cu  psihanalistul Sigmund Freud. După absolvirea gimnaziului în 1923, a studiat medicina la Universitatea din Viena, specializându-se în neurologie și psihiatrie, cu accent pe depresie și sinucidere. 

Între 1928 și 1930, în timp ce era încă student la medicină, a organizat niște centre speciale de consiliere pentru tineri pentru că era preocupat de numărul mare de sinucideri în rândul adolescenților care aveau loc în acea perioadă, programul fiind finanțat de administrația orașului Viena, iar studeții îl puteau urma gratuit. Cert este că în 1931 niciun student vienez nu s-a sinucis, iar succesul acestui program a atras atenția psihoterapeutului Wilhelm Reich care l-a invitat la Berlin.  

După ce și-a obținut doctoratul în 1930, Frankl s-a angajat la Spitalul de Psihiatrie Steinhof, unde era responsabil pentru pavilionul pentru femei sinucigașe. Timp de patru ani, între 1933 și 1937, el a tratat nu mai puțin de 3.000 de paciente pe an. În 1937, și-a deschis un cabinet privat, dar după anexarea nazistă a Austriei, capacitatea sa de a trata pacienți a fost limitată. 

În 1940, s-a alăturat Spitalului Rothschild ca șef al secției de neurologie, acesta fiind singurul spital din Viena care încă mai primea pacienți evrei. Înainte de a fi el însuși deportat în lagărele de concentrare, Viktor Emil Frankl  a ajutat numeroși pacienți să evite programul de eutanasie nazistă care viza persoanele cu dizabilități mintale. 

În 1941 medicul s-a căsătorit cu Tilly Grosser, care era asistentă medicală la spitalul Rothschild. La scurt timp după ce s-au căsătorit, ea a rămas însărcinată, dar a fost forțată de naziști să avorteze.

În septembrie 1942, Viktor și Tilly au fost arestați împreună cu părinții lui Frankl, fiind deportați în ghetoul Terezin, la nord de Praga, apoi mutați în lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau. Tatăl lui Frankl, Gabriel, a murit în lagărul de concentrare de la Terezin în 1942. Tilly avea să moară în lagărul de concentrare Bergen Belsen. Mama și fratele său, Walter, au fost amândoi uciși la Auschwitz. Singura care a reușit să scape a fost sora lui, Stella, care plecase la timp în Australia

Frankl a fost selectat pentru transfer într-un lagăr de muncă, a fost dus la Kaufering și mai târziu la Tuerkheim (unde s-a îmbolnăvit de febră tifoidă), ambele fiind tabere subsidiare ale lagărului Dachau din Bavaria.

După eliberarea din 27 aprilie 1945, la scurt timp după întoarcerea sa la Viena, după experiențele traumatizante petrecute în cei trei ani de teroare în lagărele naziste de la Auschwitz și Dachau, Viktor Frankl a scris "Omul în căutarea sensului vieții" (Man's Search for Meaning), cartea care conține povestea vieții unui om care, dintr-un număr, a redevenit o persoană. Traducerea în engleză a volumului a fost publicată în 1959 și a devenit un bestseller internațional, iar în 1991 a fost considerată una dintre cele mai influente zece cărți din SUA de Biblioteca Congresului american.  

În 1947 s-a căsătorit cu a doua sa soție, Eleonore "Elly", Katharina Schwindt, o catolică practicantă, iar cuplul și-a respectat reciproc credința, mergând împreună atât la biserică, cât și la sinagogă și sărbătorind și Crăciunul, și Hanuka. Cei doi au avut o fiică, Gabriele, care a devenit psiholog pentru copii. 

După război, medicul a devenit șeful secției de neurologie a Spitalului Clinic din Viena și și-a deschis un mic cabinet privat în casa sa, lucrând activ cu pacienții până când s-a pensionat, în 1970. Medicul a publicat 39 de cărți, care au fost traduse în 49 de limbi și a primit 29 de diplome onorifi ce de doctor.

***

 Petru Rares a incetat din viata la 3 septembrie 1546... 


Cum era să-şi piardă viaţa Petru Rareş din cauza unui popă. Cumpăna lui vodă şi blestemul care s-a împlinit după trei zile. În urma campaniei otomane în Moldova din 1538, domnitorul Petru Rareş fuge din faţa oştilor lui Soliman Magnificul şi se refugiază peste munţi, în Ardeal. Legendele spun că vodă a fost la un pas să fie ucis în timp ce trecea prin târgul Piatra lui Crăciun, Piatra Neamț de astăzi…

Prima domnie a lui Petru Rareş, fiul lui Ştefan cel Mare cu o anume „Răreşoaia”, începută în 1527, s-a încheiat după 11 ani, în urma campaniei otomane în Moldova condusă în anul 1538 de însuşi Soliman I Magnificul.  

  Deşi sfătuit de boierii săi să depună omagiul de credinţă sultanului, Petru Rareş a decis să opună rezistenţă şi să înfrunte o oaste care număra circa 200.000 de turci, la Dracşani, lângă Botoşani. Numai că, bătălia nu a mai avut loc, deoarece marii boieri l-au trădat pe voievod. 

   Domnitorul Moldovei a fost nevoit în aceste condiţii să fugă peste munţi, în Ardeal, la Cetatea Ciceului. Până să ajungă la feuda sa transilvană (28 septembrie 1538), unde îl aşteptau doamna, Elena-Ecaterina Brancovici, cu cei trei copii (Iliaş, Ştefan şi Ruxandra), vodă a avut de pătimit, în mare primejdie fiind, conform cronicarului Neculce, în târgul Piatra lui Crăciun (fosta denumire a oraşului Piatra Neamţ).  

  Acest episod a rămas în conştiinţa populară prin mai multe legende care au ca numitor comun cumpăna în care s-a aflat domnul Moldovei în pribegia sa prin vechiul târg al Pietrei.     Alungat de pietreni şi în primejdie de moarte   Două versiuni ale legendei sunt prezentate şi într-o monografie publicată în anul 1938 sub semnătura lui A. Semaca şi intitulată „Privire în trecutul târgului Pietrei”. Autorul spune că în drumul său spre Transilvania, Rareş ar fi trecut prin zona cunoscută sub numele de Valea Viei.    „Aici era o biserică de lemn, poate pe locul unde azi este biserica cimitirului, anterioară bisericii lui Ştefan şi desigur, cea dintâi care a fost ridicată în aceste locuri. Această parte a târgului, însemnată pe acea vreme ca fiind mahala locuită de răzeşime, deşteaptă şi azi interesul pentru legenda în legătură cu tristele evenimente din toamna anului 1538”, notează A. Semaca.  

 O primă variantă a legendei spune că în timp ce trecea prin Piatra, vodă a fost gonit de localnici şi a fost nevoit chiar să se apere în faţa unui preot care îl urmărea şi era cât pe ce să-l prindă.   „Petru Rareş, fugind prin târg prin Piatra şi gonindu-l pietrenii, l-a fost ajungând un popă şi a tras Petru Vodă înapoi în popă cu arcul şi l-a lovit cu săgeata în oblâncul şeii şi i-a zis: <întoarce-te înapoi, popo, nu-ţi lăsa liturghia neisprăvită>”   În prima variantă a legendei, se spune că după ce a revenit pe tron, la a doua domnie (1541-1546), domnitorul s-a răzbunat crunt pe acel preot, dar şi pe locuitorii târgului Pietrei.   

  „Iar după ce au venit Petru Rareş Domn, a doua oară la Domnie, au scos ochii popii şi pietrenilor acelora ce l-au gonit şi le-au făcut blestem şi afurisenie”.  

   În cea de-a variantă a legendei despre fuga lui Rareş vodă spre Ardeal, autorul monografiei păstrează personajul principal (popa Ghiţă), dar vorbeşte şi de o intrigă amoroasă. A. Semaca spune că Ştefan Lăcustă (nepotul lui Ştefan cel Mare), pus pe tronul Moldovei de către turci după alungarea lui Petru Rareş, se iubea cu preoteasa Rada, soţia lui popa Ghiţă.   

    „Ştefăniţă Vodă intrase în dragoste cu Rada, preoteasa vestită în frumuseţe, al cărei bărbat, popa Ghiţă, era cam uşor la cap. Pe acel timp, se obicise vorba că Petru Rareş e fugar prin ţară, prigonit de boieri şi că dragul ei Ştefăniţă ajunsese Domn”   În această versiune a legendei, se spune că preoteasa l-a îndemnat pe soţul ei să-l omoare pe Rareş vodă.  

  „Se sfătuise deci preoteasa sâmbătă seara spre duminică, ca popa Ghiţă să se puie la pândă cu dascălul Iancu, a doua zi după liturghie, în stufăria din drum, doar a trece Petru Vodă pe acolo, căci popa Ghiţă îl cunoştea bine”   Despre Popa Ghiţă se ştia că slujea la biserica de lemn din zona Valea Viei aflată lângă drumul care ducea spre Ardeal (spre Bicaz).   

  „El îşi luase două pistoale şi un iatagan turcesc. Tocmai pe când popa săvârşea liturghia, văzu de departe venind un călăreţ. Popa cunoscând în acest fugar pe Petru Vodă, deşi era îmbrăcat ţărăneşte şi ne putând ieşi din biserică în timpul liturghiei, scoase de sub veşminte un pistol, îl îndreptă pe fereastră şi trase asupra lui Petru, rupându-i haina de pe el, dar nu-l omorî”.  

  Scăpat de primul atac, Petru Rareş l-ar fi blestemat pe popa care a încercat şi a doua oară să-l împuşte:    „…atunci, întorcându-se Petru Vodă către biserică şi văzând pe popa care era la fereastră, gata să tragă a doua oară, sări de pe cal, se ascunse după el şi-l blestemă cumplit pe popă. Al doilea glonţ trecu departe de Petru Vodă, care atunci şi sări din nou pe cal, luându-şi drumul spre mănăstirea Bistriţa”   Legenda spune că după ce s-a încheiat slujba, dascălul a fugit la preoteasă  să-i spună că popa a tras asupra lui Petru, dar nu l-a nimerit.  

  „Cum ajunse acasă, Rada îl dete afară; iar poporul auzind că el încercase să-l ucidă pe Petru Rareş, l-a alungat dintre ei, zicând că-i blestemat de Petru Vodă. După trei zile popa Ghiţă se spânzură pe culmea Borzogheanului”. 

  Concluzia autorului la cele două versiuni ale legendei a fost că „preoţii de atunci nu erau nici mai buni, nici mai răi ca cei de azi; iar amestecul lor în alte treburi decât cele bisericeşti, n-a făcut decât să le scadă prestigiul, în to ate timpurile”.

***

 ELVIRA GODEANU a decedat pe 3 septembrie 1991...


Despre Elvira Godeanu s-a scris enorm în perioada ei de glorie, anume deceniile trei, patru și cinci ale secolului trecut. Cu toate că atât copilăria, cât și adolescența i-au fost marcate de absența tatălui și de starea de depresie a mamei, o voință de fier și o rigoare venită, probabil, pe filiera genelor nemțești, au făcut-o să ajungă o mare stea a teatrului românesc.

Elvira Godeanu, celebra actriță a scenei bucureștene, dar și a primelor filme românești, s-a născut la Târgu-Jiu, pe 13 mai 1904, în familia unor mici industriași nemți. Mama sa era unul dintre cei cinci copii ai lui Iosif și Josephinei Visner, cei care dețineau o fabrică de bere pe malul Jiului, pe actuala stradă 14 Octombrie, fostă Ferentari.

Tatăl Elvirei, Constantin Glodeanu, medic veterinar și ziarist la „Epoca”, nu și-a asumat prea mult timp rolul de cap de familie. Plecat să locuiască la Galați, într-una din casele mamei Josefinei, tânărul cuplu nu a rezistat prea mult. După nașterea Elvirei, deși a revenit în Târgu-Jiu cu soția și fiica sa, Constantin Glodeanu a continuat viața de petrecăreț, în detrimentul familiei. Imaginea tatălui care nu a mai apărut și pe care, de fapt, nu l-a cunoscut niciodată, a urmărit-o pe Elvira mereu, mai ales că și-a iubit mama enorm și a înțeles drama prin care a trecut aceasta, refuzând orice altă tentativă de mariaj.

Astfel, Elvira, care chiar din adolescență va alege să se numească Godeanu, a crescut în casa bunicilor săi de pe malul Jiului. Într-un interviu înregistrat la TVR la împlinirea vârstei de 85 de ani, atunci când colegii de la UNITER au sărbătorit-o ca pe una dintre marile vedete ale anilor 1920 – 1940, actrița își aducea aminte:

„Aveam vreo șapte ani, locuiam la Târgu Jiu, la bunicii mei, cu mama, cu o soră a mamei, cu o familie. Sora mamei avea vreo patru copii – trei fete și un băiat – pe care eu îi conduceam. Și cum: îmi plăcea să îi car după mine, să îi învăț poezii. Într-o zi descopăr pe un culoar o ladă, o ladă mare, banală, de lemn, deschid capacul și în această ladă erau foarte multe lucruri vechi, haine, de cucoană, vechituri, dantelărie multă, pălării, care se puteau arunca, nu mai erau de întrebuințat, și am fost încântată, am fost chiar emoționată, și deodată mi-am zis că trebuie să mă îmbrac cu astea. Și am început să le scot și să le aranjez pe mine, fără să-mi dau seama unde ajung, dar mi-a plăcut să mă îmbrac cu ele. Și cu pălăriile, și cu o umbrelă ruptă, și cu o fustă lungă, pe care am scurtat-o într-o parte. După aceea, când am văzut că am reușit să fac un costum care pe mine mă amuza, îi iau pe copii, le pun niște scăunele, îi pun în fața lăzii, dau capacul jos, mă urc pe ladă și încep să le joc”.

La 12 ani, Elvira vede prima piesă a unui teatru de operetă aflat în turneu la Târgu-Jiu. După doar câțiva ani, Josefina Visner își ia fiica și pleacă din Târgu-Jiu pentru a scăpa de amintirea dureroasă a soțului care o părăsise. Au locuit o perioadă scurtă la Cărbunești, la una dintre surorile Josefinei, iar apoi s-au dus la Caracal. Aici mama ei a fost secretară la un pension unde profesoară de franceză era o doamnă, Lilly Puricescu, absolventă de doctorat la Sorbona în greacă, sanscrită și latină. Grație acestei doamne, termină studiile liceale cu o solidă cultură generală.

Mai mult decât „o bună amorează”

În preajma anului 1921, cele două femei au luat hotărârea de a se stabili în București. Acesta a fost momentul de cotitură pentru viitoarea carieră a actriței. Trecând pe lângă Teatrul Național, i-a spus mamei: „Aici voi juca eu”. Debutează în același an ca figurantă într-o piesă în care rolul principal era deținut de marea actriță Agata Bîrsescu. Datorită frumuseții deosebite, este remarcată repede. Primește primul rol în piesa „Fracul”, în care va juca alături de Mișu Fotino, tatăl actorului Mihai Fotino. A fost primul mare succes, după care destinul Elvirei Godeanu va marca o carieră în continuă ascensiune.

Elvira Godeanu: „Am terminat Conservatorul, trecând examenul, nu știu… probabil, pe o impresie foarte bună, pentru că a scris că sunt frumoasă, înaltă, voi fi o bună amorează. N-am prea înțeles eu atunci ce este o bună amorează, dar dacă m-au trecut acolo, probabil că am reușit…” Cu o altă ocazie, mărturisea: „Am avut mult de suferit din cauza frumuseții. Talentului i-am adăugat perseverență și încăpățânare pentru a depăși frumosul”.

Din filmul realizat în anul 1997 în casa actriței, prin amabilitatea doamnelor Maria (Mimi) și Liana Simion, am extras câteva amintiri ale prietenilor de familie:

Ligia Minovici, avocată, prietenă de familie: „În afară de frumusețe și de talent, ce voință avea și ce putere de muncă. Că dacă regizorul îi spunea că trebuie să intre pe ușă într-un anumit fel, de zece ori intra până îi spunea că e perfect. Asta, așa, un mic exemplu, dar cu tot ce avea în piesă de făcut era foarte concentrată, foarte atentă, adică ea nu cunoștea decât perfecțiunea”.

Lidia Radian, creator costume teatru: „Când repeta în «Trei surori», Moni (Solomon) Ghelerter, acestei mari actrițe, mari personalități care știa ce să facă pe scenă, la un moment dat i-a spus să închidă și să deschidă o ușă de trei ori. Disciplina doamnei Godeanu a făcut să suporte fără niciun fel de reproș… Doamna Godeanu era o actriță emerită a l’epoque. Cu toate acestea, conform educației ei profesionale, nu contrazicea regizorul chiar dacă era de altă părere. Pe parcurs, cu multă abilitate, cu multă inteligență, îl aducea la numitor pe regizor”.

Elvira Godeanu a locuit, pe rând, în câteva case din București, în Grădina Cișmigiu, la Șosea, până în anul 1930, când se mută pe strada Cosmonauților, la nr. 7. Apartamentul va prinde contur după indicațiile artistei. De la împărțirea camerelor până la mobilier și tablouri, totul va purta amprenta personală a eleganței, rafinamentului și bunului gust. Era o perioadă la care se face mereu referire, între cele două războaie mondiale, și nu fără rost. Înflorire, viață lipsită de griji și acumulări materiale pentru toți cei care doreau să-și contureze o carieră.

La 1 iulie 1930 are loc premiera primului film sonor românesc în care rolul principal îl va deține Elvira Godeanu.

Lidia Radian: „Au vrut s-o oprească în străinătate ca să facă film. Nu era căsătorită cu dl. Prager când vă spun eu, prin ‘34-’35, dar era atât de legată de mama dânsei încât nu a putut să facă această ruptură”.

Maria Simion: „Îmi povestea de primele ei filme făcute cu Georgescu, «Maiorul Mura», «Povara», «Ciuleandra» la Viena. Și de faptul că nu s-a dus nici la Paris, nici la Hollywood pentru că nu putea să-și părăsească pe mama”.

Urmează ani de muncă intensă pentru Elvira Godeanu. Regizorii Gusti și Soare i-au călăuzit primii pași în teatru. Își studiază eleganța mersului, a gesturilor, intonația, ținuta vestimentară, însă mai presus de toate dovedește o disciplină de fier în tot ceea ce făcea. Timp de zece ani a lucrat cu marea actriță Marietta Sadova, de la care a învățat extrem de mult.

Între 1939 și 1949 a jucat la Teatrul din Sărindar sau Teatrul Mic. Părăsise Naționalul pentru că i se repartizau numai roluri de cochete.

Joacă în nenumărate piese: „Michelangelo”, „Cuibul de viespi”, „Trei crai de la răsărit”, „…Escu”, „Atrizii”. Dar din repertoriul unei astfel de actrițe nu putea lipsi Caragiale. Coana Zoițica din „Scrisoarea pierdută” a fost cel mai longeviv personaj al Elvirei Godeanu, având peste 500 de reprezentații. A fost o răsfățată a presei și a publicului, îndrăgită de toți cei care au cunoscut-o.

Prietena sa de o viață, Lidia Radian, își amintea că avea un comportament ireproșabil față de orice persoană cu care lucra, indiferent de importanța muncii acesteia. „Începând de la mânuitorul de decor, cabinieră, până la director, se purta de o manieră impecabilă, niciodată nu a ridicat tonul, niciodată nu a cerut lucruri absurde, și atunci când avea o doleanță, știa să pună în așa fel problema încât să îl oblige pe cel căruia îi cerea – un comportament de mare doamnă, într-adevăr”.

Ilinca Tomoroveanu, actriță: „Eram studentă în anul IV când am fost invitată la Teatrul Național să joc în «Moartea unui artist» de Horia Lovinescu, unde era o distribuție absolut strălucită; trebuie să vă spun că mă lipeam de pereți de emoție, era doamna Godeanu, era doamna Tanți Cocea, era doamna Eugenia Popovici, mulți mari actori. Atunci am cunoscut-o pe doamna Godeanu, o persoană cu totul și cu totul deosebită din multe puncte de vedere. În primul rând, era o femeie foarte frumoasă. Asta te izbea când o cunoșteai personal, vorbesc; afară că o văzusem pe scenă în «Trei surori», în mai multe spectacole și te izbea frumusețea. Când o cunoșteai un pic, îți dădeai seama că are un farmec extraordinar, un lipici – ăsta e cuvântul. În afară de frumusețe și de farmec, era un om extraordinar, de o bunătate, o colegă excepțională. Prin colegă excepțională înțeleg nu numai o parteneră bună, cineva care te ajuta pe scenă, ci un om care îți și spunea, te ajuta și îți spunea ce să faci, unde e bine, unde e rău, ceea ce pentru un tânăr actor este extraordinar”.

În anul 1938 îl cunoaște pe Emil Prager, un renumit inginer constructor, alături de care va trăi până la moartea acestuia. Apartamentul lor din strada Cosmonauților va deveni locul de întâlnire pentru toți artiștii vremii.

Maria Simion, nepoată: „Săptămânal veneau o serie de oameni deosebiți la masă. Aici am cunoscut-o pe doamna Bulandra, pe Maria Filotti, pe Marieta Sadova, pe Sică Alexandrescu, regizorul, Ion Șahighian, regizorul, Moni Ghelerter, o lume extraordinară, deosebită. Pe profesorul Dan Simonescu și Coca, soția lui, care povesteau despre foarte multe călătorii în străinătate, încât și eu mă simțeam că am călătorit prin toată lumea: acesta a fost profesorul de doctorat al domnului profesor Cârstoiu din Târgu-Jiu, și care îl cunoaște”.

Nu avea o zi anume de primire, după modelul burghez, însă în apartamentul de pe Cosmonauților se adunau marile nume ale scenei românești: George Vraca, Aura Buzescu, Mimi Botta, Marcel Anghelescu, cu care a jucat în «Scrisoarea pierdută» (originar din Rugi, Turcinești, după tată). În casa Elvirei Godeanu se discuta absolut tot, în afară de politică. Literatură, economie, tehnică, medicină, critică teatrală, călătorii și multe altele. De ce?

Maria Simion: „Pentru că a pățit un lucru: într-o casă a ei de la Șosea, în perioada războiului a stat Kissinger (probabil, un demnitar sau comandant german din perioada ocupației – n.a.). Tanti, cum era foarte voluntară, s-a dus acolo și văzând portretul lui Hitler, a zis «Dă-l jos, dă-l jos pe ăsta, că duce lumea la pieire!» și a fost cât pe ce… I-a zis respectivul: «Dacă nu erai Elvira Godeanu, te arestam!» și a trebuit să scoatem de la arhivă, să arătăm cine este familia, pentru că altfel ar fi pățit-o mai rău”.

Elvira Godeanu își petrecea vacanțele în străinătate, unde urmărea toate reprezentațiile teatrale. Era o ocazie de a se perfecționa și de a fi la curent cu tot ce însemna teatrul european.

Lidia Radian: „A iubit teatrul și și-a iubit familia. A fost un om desăvârșit pentru mama ei, pentru domnul Prager, soțul ei iubit, un comportament ireproșabil”.

Din luminile rampei în umbra unei despărțiri inexplicabile

Actrița va fi admirată și apreciată indiferent de schimbările politice ale vremii. Cu toate acestea, momente dificile vor apărea chiar într-o perioadă de maximă creativitate.

Elvira Godeanu: „Am trăit momente dramatice atunci când noi, artiștii Teatrului Național, societari, și mai târziu artiști ai poporului sau emeriți, am fost pensionați. Vă voi povesti cum: am fost invitați pe scena Teatrului Comedia de directorul Zaharia Stancu, care cred că n-avea nicio vină aici, că era ordin. Se găseau acolo doamna Aura Buzescu, Calboreanu, Bălțățeanu, Finteșteanu, Marcel Anghelescu, Antoniu, pe urmă veneam noi, femeile, eram eu, era Tanți Cocea, și mi se pare era și Jeana Popovici. A făcut un mic tur, așa, s-a uitat la noi și a spus: «De azi înainte, dumneavoastră nu mai faceți parte din Teatrul Național, veți fi pensionați». Și a început să ne întindă câte un plic la fiecare. Eu am încremenit, ne uitam unii la alții, nu înțelegeam, nu puteam să realizăm, chiar așa să fim trimiși acasă, ne-a strâns mâna, a plecat și am rămas, ieșind unul câte unul, abătuți, amărâți, unii s-au și îmbolnăvit, printre care am fost și eu… Și așa a fost această despărțire de Teatrul Național”.

Radu Beligan: „Înconjurată de acei monștri sacri, care uluiau spectatorii cu arta lor incomparabilă, Elvira trona ca o regină. Cât de mult îi simt lipsa pe scena care are azi atâta nevoie de noblețe”.

Lidia Radian: „Durerea mare a doamnei Godeanu a fost pensionarea prematură. Pentru că a fost pensionată la 62-63 de ani, când era în plin succes. În plină glorie, a jucat în «Vizita bătrânei doamne» de Dürrenmatt și în «Euridice», și urma să joace în «Mamouret»”.

Cu toate acestea, Elvira Godeanu va fi rechemată, alături de George Calboreanu, la deschiderea noului Teatru Național, care s-a deschis în decembrie 1973. În luna august a fost invitată să ia parte la repetiții, cu rolul Doamna Maria din «Apus de soare».

Deși ziua de 3 septembrie 1991 a însemnat despărțirea de persoana Elvirei Godeanu, personalitatea actriței este mereu vie în memoria colegilor, prietenilor, în memoria teatrului românesc. Ultima dorință a actriței, de a mai vizita o dată orașul copilăriei, nu s-a putut îndeplini. Nici dorința de a înființa o companie de teatru nu s-a realizat, însă gorjenii, care nu au uitat că la începutul acestui veac o fată frumoasă pleca din Târgu Jiu să cucerească scenele Bucureștiului au denumit teatrul dramat ic din localitate „Elvira Godeanu”.

***

 Traian Vuia  a murit pe 3 septembrie 1950...


Traian Vuia a fost pasionat de mic copil de zbor. Vuia a dovedit inca din clasele primare o atractie pentru mecanica aplicata si fizica. Avea zece ani cand a dezvoltat o pasiune pentru zmeie: urmarea atent detaliile lor si construia continuu altele mai performante.

La liceu incepe sa explice ce se petrece in jurul aparatului si fortele care actioneaza la lansarea si mentinerea lui in aer si cum isi mentine echilibrul.

Dupa ce a absolvit liceul, Vuia a plecat la Budapesta unde s-a inscris la Politehnica, sectia mecanica. Lipsurile financiare il determina sa se inscrie la Drept, astfel ca incepe practica la birourile de avocatura din Banat pentru a-si asigura existenta.

In 1901 isi ia doctoratul in Stiinte Juridice si se intoarce la Lugoj pentru a continua marea sa pasiune: zborul uman! Incepe construirea primului aparat de zbor, numit aeroplan-automobil, dar din cauza lipsei banilor nu duce proiectul la bun sfarsit, astfel ca decide sa plece la Paris in iulie 1902.

VICTOR TATIN II SPUNE CA ESTE IMPOSIBILA IDEEA SA.

Traian Vuia se duce la Victor Tatin, un cunsocut teoretician care construise in 1879 un model experimental de aeroplan. Acesta ii transmite ca este imposibila ideea sa, intrucat are nevoie de un motor adecvat. Nu renunta si trimite proiectul Academiei de Stiinte de la Paris, in care prezenta posibilitatea de a zbura cu un aparat de zbor mai greu decat aerul, cat si procedura de decolare.

In 1903 se inscrie pentru un brevet, acordat pe 17 august in acelasi an, pentru aeroplan automobil, iar in 1904 incepe sa construiasa un motor, inventie personala, obtinand in acelasi an un brevet si pentru aceasta inventie. In februarie 1905 termina partea mecanica a aeroplanului, iar in decembrie ii monteaza motorul. Aparatul de zbor este numit Vuia I, cu o greutate de 250 de kg, un motor de 20 CP si o suprafata de sustinere de 14 mp.

In 1905 incepe primele experimente, fara aripi, pentru a capata experienta in manevrarea aparatului de zbor. Pe 18 martie 1906, in Montesson, langa Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima data! Dupa ce a accelerat pe o distanta de 50 de metri, aparatul s-a ridicat la o inaltime de aproape un metru, zburand pe o distanta de 12 metri, apoi a aterizat!

Publicatii din SUA, Franta si Marea Britanie au umplut paginile cu laude la adresa romanului care a realizat primul zbor cu un aparat mai greu decat aerul, cu mijloace propriii de decolare, propulsie si aterizare.

Vuia nu s-a oprit aici, brevetand in 1925 un generator de abur, dar si doua elicoptere intre 1918 si 1922.  Pe 3 septembrie 1950, Vuia s-a stins din viata la varsta de 78 de ani, la Bucuresti, fiind inmormantat la cimit irul Bellu.

***

 4 mari nebuni ai istoriei: Monarhi care și-au pierdut mințile Bolile psihice nu ocolesc pe nimeni, cu atât mai puțin capetele încoronate.De...