***

 Drama lui Siminică, cel mai iubit artist al circului

Timp de zeci de ani, Circul de Stat a avut pe afișe numele lui Siminică. Avram Simion, cum îl chema în buletin pe celebrul clovn și acrobat, intra sub cupola magică cu mult înaintea spectatorilor și pleca de cele mai multe ori ultimul.

De când era clovn? Chiar din clipa în care a venit pe lume, în ziua de 31 octombrie 1936, într-un vagon de circ unde, la câteva luni, a și făcut prima tumbă cu strâmbături, sub privirile speriate ale părinților, doi tineri acrobați. Bunicul lui era instrumentist în orchestra Circului Bernea, mama a fost călăreață acrobată, iar tatăl evolua ca instrumentist și comediant. Părinții mai avea încă trei copii: Leni, Jean și Tinca. Frații mai mici au renunțat la viața colorată a arenei, dar Avram și Leni și-au petrecut copilăria și adolescența în manej.

În arenă, Siminică a intrat ca „profesionist“, alături de tatăl și sora sa mai mare, la vârsta de șase-șapte ani și nu a mai părăsit-o de-atunci. Cel care l-a inițiat în acrobație a fost Sandi Bernea, membru al unei familii de artiști și proprietari de circuri cunoscuți în perioada interbelică. Leni, sora lui Siminică, s-a căsătorit la vârsta de 19 ani cu acest Sandi Bernea.

Cei doi frați au fost, timp de 15 ani, cei mai buni trapeziști din țară, dar în primăvara anului 1957 s-a întâmplat o mare nenorocire.

Trupa se afla la Râmnicu Vâlcea, unde se organiza un spectacol obișnuit. În timpul programului, trapezul s-a rupt și, Leni Avram Bernea, care avea 19 ani la acel moment, a căzut de la 13 metri, de sub cupolă, și a decedat pe loc.

Tragedia i-a marcat pe toți artiștii circului, cei care erau distribuiți în numere periculoase ezitau să le mai execute, iar Sandi Bernea, cel care îi învățase acrobație pe cei doi frați și apoi se căsătorise cu Leni, era devastat și a refuzat un timp să mai lucreze.

După înmormântare, Siminică s-a întors la circ și a urcat sub cupolă, la 13 metri înălțime, fără lonja de siguranță. Și a făcut acest număr timp de 20 de zile, cu săli arhipline, zâmbind cu gura până la urechi, în timp ce din ochi îi cădeau lacrimi.

„Nu știu de ce a vrut să facă numărul acela! Tot timpul m-am împotrivit, îi ascundeam aparatul și ea îl găsea și o lua de la capăt. Mama era de acord, Sandi Bernea la fel, numai eu eram împotrivă. Parcă presimțeam ceva. Era teribil de talentată. Avea un corp de cauciuc. N-o egala nimeni. Iubea circul și pictura și lucra de dimineață până seara. Mama venea în manej cu mâncarea de prânz și ne găsea la trapez“, își amintea Siminică despre sora lui într-un interviu acordat în 1989 revistei Flacăra. După un timp, Siminică a abandonat trapezul și s-a orientat spre comedia acrobatică.

La Alexandria, prin 1979, executa un număr la trapez, fără plasă și fără lonjă de siguranță și trapezul s-a rupt… A căzut de la 11 metri, dar a reușit să se rostogolească în aer și să cadă mai mult pe spate, alegându-mă cu o mână și cu câteva coaste rupte…

„A căzut de sub cupolă, când s-a rupt aparatul cu el, și a supraviețuit, a fost dat afară din circ prin anii ’60 și a ajuns să cânte la baterie într-un restaurant din Roșiori, împreună cu celebra trupă Crețu. S-a întors și s-a angajat la circ ca om de serviciu, recuziter și manipulant de materiale. Dădea cu mătura prin manej și, când nu-l vedea nimeni, urca la trapez sau stătea în cap, a repetat pe un trapez improvizat în depou din Roșiori și pe altul agățat de șinele Podului Grant”, scria gazetarul Cornel Nistorescu în articolul citat despre Siminică.

‘A fost o perioadă când nu mă voiau în circ, când puteam să sar de sub cupolă și să mă opresc în limbă pe sol și tot nu mă primeau. Abia au acceptat să intru ca recuziter. Intram în arenă să duc un aparat pentru numărul următor și publicul se topea de râs. Mi-am dat seama că oamenii au nevoie de un zâmbet care să le descrețească frunțile. Ideea de joacă îi relaxa și atunci mi-am dat seama că nu voi mai fi niciodată trapezist, chiar dacă știam că un comic trebuie să fie și bun acrobat, și jongleur, și actor, să aibă și forță, și agilitate, și suflet mare’.

Artistul a oferit în 1983 un interviu Almanahului Copiilor:

„Tocmai se pregătea să execute un număr de dresură cu un șarpe de… cârpă. — Vă e frică de șerpi?

— Mi-e groază! Așa s-a născut, de altfel, ideea acestui număr… comic.

— Vă compuneți singur numerele în care evoluați?

— Da. Și toate pornesc de la o întâmplare reală. A mea sau a altora. Sunt, dacă vreți, parodii ale vieții, pe care publicul, recunoscându-le, le răsplătește… râzând.

— Povestiți-mi o întâmplare care, fără să facă parte din program, a devenit, totuși, număr de circ.

— Ne aflam în turneu. Cum mai aveam timp până când să intru în arenă, m-am dus în curtea circului, la un chioșc de răcoritoare, să beau un suc. Un câine „neinstruit“ s-a legat însă de mine, în sensul că m-a apucat de cracul pantalonului cu intenții nu tocmai pașnice. Încercând să scap, am ajuns cu el târâș drept în mijlocul manejului. Câinele își vedea însă de treabă, ca și mine de altfel, în timp ce publicul se prăpădea de râs. Cum acest număr involuntar a avut un mare succes, l-am reluat, de data aceasta artistic, cu un pekinez pe care l-am dresat în spiritul celui care mi-a dat ideea. Cu el am obținut chiar o diplomă, în alt turneu.

— Ce trebuie să știe să facă un clovn?

— Să facă publicul să râdă, în primul rând. În materie de meserie trebuie să știe să facă de toate. Eu, de pildă, cunosc și practic toate disciplinele de circ. — Și sunteți bun în toate?

— Trebuie să fiu. Odată, tot într-un turneu, în timp ce executam un număr comic la sol, m-am trezit lângă mine cu un… urs. Scăpase din cușcă. Am reacționat într-o clipă. L-am salutat politicos și, cu spatele, m-am apropiat de frânghia ce ducea spre cupola circului, pe care m-am cățărat mimând, chipurile, spaima care mă cuprinsese. Ajuns sus, în timp ce lucrătorii circului încercau cu greu sa scoată ursul din arenă, eu executam figuri de înaltă acrobație pentru ca publicul să nu observe că cele petrecute nu făceau parte din program. Și nici n-a observat!

— Iubiți animalele?

— Foarte mult. Mai ales pe cele cu care lucrez. De altfel, și ele mă iubesc pe mine, deși această dragoste poate deveni, uneori, periculoasă.

— Periculoasă? De ce?

— Aveam, odată, un număr în care apăream cu elefantul Trompi. La un moment dat îl puneam să doarmă, după care îmi culcam și eu capul și adormeam, surâzător, pe trompa lui. Executasem, în spectacole, acest număr de zeci de ori; într-o seară, Trompi, care ținea foarte mult la mine, a vrut neapărat să-mi dea o dovadă: m-a tras cu trompa dedesubt și și-a așezat el capul pe al meu, ca să adoarmă. Abia mai puteam să respir. În urma acestei dovezi de dragoste am scăpat cu vânătăi pe obraz și cu o rană la șold.

— Care a fost cea mai grea încercare din activitatea dv., domnule Siminică?

— S-a petrecut în Republica Federală Germania, unde executam un număr la basculă, îmi puneam pălăria și bastonul pe capătul opus, băteam cu picioarele reprimind pălăria pe cap și bastonul în mână. Directorul circului, Sembak Krone, a vrut să-mi facă o farsă. Când m-am întors cu spatele spre basculă, arătând publicului ce vreau să fac, regizorul programului a înlocuit umbrela și pălăria cu un sac de 45 kg, plin cu pietre. Vă dați seama ce „bucuros“ am fost când am dat cu ochii de el. Directorul stătea la intrarea din manej și mă privea zâmbind. Am tras bascula mai aproape, am sărit pe ea, am aruncat sacul în sus și l-am prins după ceafă, neajutându-mă de mâini. Apoi, l-am azvârlit spre intrarea manejului, făcându-l să aterizeze la picioarele directorului, care se îngălbenise, neștiind cât de… iscusit sunt! Numărul a avut un mare succes, iar directorul, după ce și-a revenit din șoc, mi-a spus că sunt un „grosse“ artist și mi-a dublat retribuția. Dar n-aș vrea să mai trec prin ce am trecut!

— Vă plac aplauzele?

— Da. Revin în scenă până când obosesc spectatorii. Asta de când am dat ochii cu leul.

— Ce leu?

— La unul din spectacole, regizorul insista să revin în arenă, chemat de aplauze. Eu eram însă prea obosit și am luat-o la fugă intrând în tunelul leilor. Aici am dat, însă, de leul care și pornise pe coridor urmând la număr. Îngrozit, m-am întors în arenă, strigând: leul! leul!!! Sala se cutremura de râs crezând că așa e scena. Eu m-am azvârlit în public, m-am urcat în brațele unui spectator și, la chemările regizorului de a mă reîntoarce (leul fusese oprit… la timp) spuneam în hazul tuturor:

„Nici nu mă gândesc. Asta e familia mea, nu vezi? Ea mă apără. Voi mă dați pe mâna leilor!“

— De ce vă e teamă cel mai mult?

— De o durere de dinți în timp ce trebuie să mă susțin, gură în gură, de partenerul meu, sus, la cupolă!

— Care a fost cea mai înaltă săritură pe care ați executat-o?

— În urmă cu zece ani, când am primit titlul de maestru acrobat. Am sărit în sus de bucurie!

— Ați călătorit foarte mult. Pe unde?

— Mi-ar veni mai ușor să vă spun pe unde nu am fost. Să știți că arta noastră e prețuită pretutindeni și sunt mândru de ea oriunde mă duc.

— Ce recomandați unui tânăr care ar vrea să vă calce pe urme?

— Muncă, în primul rînd, disciplină fără compromisuri. Fantezie, ambiția de-a nu imita pe nimeni, nici măcar în materie de costum. Ce i-aș mai recomanda? Dorința de a fi perfect în toate, respect fața de sine și față de public… Și încă multe altele… Păcat că nu avem încă o școală de pregătire a cadrelor pentru circ.

— Ce perspective aveți, Siminică?

— Dacă mă mai țin picioarele și sănătatea; în general, n-am să precupețesc nici un efort pentru a cinsti această arenă pe care am slujit-o de când mă știu. Cu despre perspective, ce pot să spun? Ele se văd cel mai bine de sus. De la acest mai sus vreau să privesc, mereu, viitorul!”

*** Almanahul Copiilor, 1983

În 1987, Siminică, ajuns la vârsta de 51 de ani, a ieșit la pensie. Un an mai târziu a decis însă să revină în arenă. A continuat să apară în spectacole până în anul 1995, încântand mii de spectatori mari și mici.

 Artistul s-a stins din viață pe 27 septembrie 2018, la București, la vârsta de 81 de ani.

***

 Olga, bunica Reginei-mamă a României, un model de filantropie

Nepoată a Țarului Nicolae I al Rusiei și verișoară primară a Țarului Alexandru al III-lea al Rusiei, Olga s-a născut pe 3 septembrie 1851 la Pavlovsk, fiind fiica Marelui Duce Constantin Nikolaievici și a Marii Ducese Alexandra Iosifovna. Când tânărul rege George I a vizitat Rusia în 1863 pentru a-i mulțumi Țarului Alexandru al II-lea pentru sprijinul acordat în alegerea lui pe tronul Greciei, a întâlnit-o pentru prima dată pe Olga, care avea doar 12 ani, iar regele George a găsit-o deosebit de drăgălașă.

Suveranul vizitează din nou Rusia în 1867 pentru a se întâlni cu sora sa, Dagmar, care se măritase cu țareviciul Alexandru cu un an mai înainte. Era foarte hotărât să-și găsească o soție, iar ideea unei alianțe cu o mare ducesă rusă, născută în Biserica Ortodoxă Răsăriteană, a fost unul dintre scopurile vizitei de protocol. Olga, ajunsă acum în vârstă de 15 ani, s-a îndrăgostit de George, dar era totuși îngrijorată la gândul că va părăsi Rusia.

Tatăl ei a fost inițial reticent să accepte cererea în căsătorie, crezând că fiica sa e prea tânără, dar mama fetei, Marea Ducesă Alexandra, era mult mai entuziasmată decât soțul ei. În cele din urmă, s-a hotărât ca Olga și George să se căsătorească când prințesa va împlini vârsta de șaisprezece ani și între timp să își continue școala.

Tinerii s-au căsătorit la capela Palatului de iarnă din Sankt Petersburg, pe 27 octombrie 1867. După cinci zile de festivități, cuplul a petrecut o scurtă lună de miere la Ropsha, la sud-vest de Sankt Petersburg.

Ajunsă în Grecia, Olga a devenit repede o regină populară și s-a implicat în munca de caritate. În 1898, a insistat să-și continue angajamentele publice fără gardă militară, deși avusese loc recent un atentat împotriva soțului său. Tânăra suverană a preluat patronajul așezământului Amaleion, orfelinatul fondat de fosta regină Amelie a Greciei, aflat în spatele grădinilor Palatului Regal, și se ocupa îndeaproape de Arsakion, o școală de fete de pe Bulevardul Univers. A înființat instituții noi pentru nevoiași și, folosindu-și propriii bani și având sprijinul donatorilor bogați, Olga a construit un azil pentru bolnavii în stadii terminale, un altul pentru persoanele paralizate, precum și un sanatoriu (Santeria).

În capitală, suverana Greciei a întemeiat o societate filantropică care îi ajuta pe săraci și o grădiniță pentru copiii cu părinți nevoiași, iar la Pireu a fondat un așezământ care oferea zilnic mâncare celor fără posibilități materiale, această instituție fiind, în același timp, un fel de școală unde fetele sărace puteau învăța să gătească. Instituția a avut un mare succes, a fost extinsă și transformată într-o școală de duminică pentru fetele care erau nevoite să muncească, apoi a devenit atelier de țesut pentru tinerele și femeile vârstnice în dificultate.

Cum înainte de sosirea Olgăi în Grecia, exista un singur tip de închisoare, iar bărbații, femeile și adolescenții erau încarcerați în aceleași penitenciare, regina a decis să construiască o închisoare pentru femei în capitală și o serie de case de reeducare pentru tinerii infractori în întreaga țară.

Pe toată durata mariajului, Olga și George au format un cuplu foarte unit, în ciuda infidelităților ocazionale ale suveranului, acceptate cu discreție de regină. Cuplul a avut, pe parcursul a douăzeci de ani, opt copii: Constantin I, George, Alexandra, Nicolae, Maria, Olga, Andrei și Christopher.

Pe 18 martie 1913, anarhistul grec Alexandros Schinas, profitând de faptul că regele aflat la o plimbare în Salonic era neînsoțit, a tras un foc de armă și l-a ucis. În momentul asasinării soțului ei, regina Olga se afla la Atena, iar vestea i-a fost anunțată de nora ei, Sofia, și de nepoata sa, Elena, viitoarea regină mamă a României, fiica lui Constantin, primul născut al Olgăi.

În 1914, când a izbucnit Primul Război Mondial, Olga se afla în Rusia. Regina a decis să rămână la Sankt Petersburg și să fondeze un spital militar pentru a sprijini efortul de război în țara sa natală, dar după izbucnirea Revoluției bolșevice din 1917, a părăsit Rusia cu un pașaport fals, sub numele Olga Hellènes, și a ajuns în Germania, apoi în Elveția, unde a întânit-o fiul său cel mare, aflat și el în exil. După ce nepotul ei, devenit regele Alexandru I, a murit pe 25 octombrie 1920 din cauza unei infecții provocate de o mușcătură de maimuță, guvernul grec i-a oferit tronul fratelui său, Paul.

Acesta a refuzat însă coroana atâta timp cât tatăl său, Constantin, trăia, iar pe 17 noiembrie regina Olga a fost numită regentă. Regina-mamă a deținut acest statut până pe 19 decembrie, când fiul ei cel mare, Constantin, s-a întors pe tron pentru a doua oară, în urma unui plebiscit, dar după a doua abdicare a regelui Constantin a plecat pentru totdeauna în exil.

Anii finali de viață ai Olgăi au fost marcați de o stare de sănătate precară. Boala a obligat-o să-și petreacă mult timp într-un scaun cu rotile și a fost nevoită să locuiască doar la Paris, unde a urmat un tratament pentru gravele sale probleme oculare. Regina Olga a murit pe 18 iunie 1926 în Franța, a fost înmormântată în Italia, unde familia regală greacă trăia în exil, dar pe 17 noiembrie 1936 rămășițele ei au fost repatriate, fiind depuse în mausoleul regal de la Palatul Tatoi din Atena.

***

 Gherase Dendrino: Lăsați-mă să cânt

Născut pe 3 septembrie 1908 la Turnu-Măgurele, Gherase Dendrino a studiat la Conservatorul din Bucureşti, la clasa profesorilor Dimitrie G. Kiriac şi Alfonso Castaldi. Debutul ca dirijor i l-a datorat lui Constantin Tănase, directorul Cărăbușului. care, în 1931, i-a încredințat bagheta orchestrei unuia dintre cele mai îndrăgite teatre din perioada interbelică.

Operetele muzicianului, „Lăsaţi-mă să cânt” (libretul: Erastia Sever, Liliana Delescu și Viorel Cosma) şi „Lysistrata” (libretul: Nicușor Constantinescu și George Voinescu), sunt și astăzi extrem de cunoscute.

În 1934, artistul a acordat un interviu ziarului Rampa:

“În galeria tinerilor dirijori şi compozitori de şlagăre, dl. Dendrino se relevă din ce în ce mai ferm. A pornit pe calea succesului chiar de la primele compoziţii, iar la începutul acestei stagiuni a Teatrului Cărăbuş a apărut la pupitrul orchestrei, cu bagheta dirijorului. Orchestra strunită de dânsul, a dat aceeaşi satisfacţie ca sub conducerea atâtor alţi dirijorii lansaţi cu trâmbiţe surle.

Domnul Dendrino e însă în modestia sa un timid cu toată părerea unanimă a celor din jurul său, care n-au pentru el decât cuvinte elogioase ce privesc în egală măsură, omul, dirijorul și compozitorul… E un omagiu de care dl. Dendrino poate fi mândru.

Pentru a sta cu dânsul de vorbă, a fost greu să-l rechiziționez pentru o convorbire de un sfert de oră. Prezenţa sa era indispensabilă la pupitru. Totuși, lucrul s-a făcut. Cu un ochi la mine şi cu altul la orchestra, inclusiv scenă, maestrul mi-a vorbit:

— Sunt născut la Turnu Măgurele din tată grec şi mamă româncă. După diverse peregrinări prin diverse facultăţi, între care şi cea de medicină, fără niciun rezultat însă la urmă, din cauza că nu se potriveau temperamentului meu, m-am înscris, de plăcere, la Conservatorul de muzică, în clasa maestrului Castaldi.

Am urmat contrapunctul, armonia, pianul și violoncelul. În anul al VI- lea, a trebuit să întrerup violoncelul din cauza unui accident suferit la o mână.

— Cum ați ajuns la Cărăbuş?

— Acum trei ani am intrat ca aranjator de muzică, repetitor etc. În acest timp facem şi compoziţii, dar fără însemnătate, nerelevându-se nimic ca mare „şlagăr”. Nici eu însă nu le dădeam mare importanţă, din cauza că eram foarte ocupat. Meseria aceasta cere o muncă intensă, fără odihnă.

— Şi cum ați ajuns la pupitrul acestui teatru?

— Într-o seară, a lipsit dirijorul. Am avut curajul să trec eu la pupitru şi să conduc orchestra. Dl. Tănase m-a remarcat şi, mulţumit de mine, n-a pregetat o clipă când locul a devenit vacant, în această stagiune, să-mi încredinţeze mie conducera orchestrei.

— Care-i aportul dvs. în revista „La mai mare”?

— Am vreo cinci bucăţi muzicale: Tango-ul „Jar”, cântat de Lizica Petrescu; fox-trott-ul „Calea Victoriei”, pe care-l cântă Lulu Savu; slow-ul „O mică bancă într-un pom”; un tango cântat de Radu Valer şi „Lasă-mă să stau aproape”, cântat de Aurel Munteanu.

— Care vi se pare cea mai bună?

— „Lasă-mă să stau aproape”. E o melodie care pare a fi uşoară şi frumoasă, orientându-ne după faptul că tot ansamblul Cărăbuşului a învăţat-o repede şi e pe buzele tuturor. O fredonează toți cu plăcere. Ca şi celelalte, va fi un adevărat şlagăr.

— Compuneţi uşor?

— Foarte uşor. Condiţionat, însă, să am un text bun şi mai ales un pian bun…

— Lucraţi din inspiraţie sau cu ajutorul pianului?

— Cu pianul… Şi, după cum am spus, dacă am un pian bun şi liniştea necesară… fac minuni.

— Vă lăsaţi influenţat de altă muzică?

— Lucrul acesta, deşi evitat, se cam întâmplă de la sine. În tot cazul însă, bucăţile „bune” şi mă refer mai ales la melodia „Lasă-mă să stau aproape!” sunt sustrase oricărei influenţe, lucru pe care îl afirm cu precizie. Toate compoziţiile mele sunt „optimiste”, nu „minore”, adică triste, cu oftări din fundul inimii.

— Aveţi emoţii când se cântă compozițiile dvs.?

— Deloc! Nici nu mă gândesc că-i o melodie personală, sunt preocupat de execuţia reuşită a oricărei bucăţi.

— Sunteţi sincer în părerea dvs. despre confraţi?

— Numai sincer, pentru a le face un serviciu.

— Sunteţi gelos de sucesul unui confrate?

— Până-n prezent, nu! Poate pe viitor… Pot afirma, însă, că ei sunt geloşi de mine, cu toate că nu înţeleg cum poate fi gelozie între compozitori într-o ţară unde mai e loc pentru atâţia. Suntem puţini, ne putem număra pe degete…

— Se câştigă bine cu „şlagărele”?

— Foarte puţin. Nici plăcile nu sunt rentabile. Până în prezent am editat numai bucata „Nopţi de vis”. Coperta reprezintă „o lună” şi colegii spun că e portretul meu (referindu-se, fireşte, la chelia mea).

— Apropos! Cum vă simţiţi?

— Foarte bine. Toţi colegii spun despre ea că-i o oglindă bună pentru spectatorii din grădină.

—Perspective pentru viitor?

— Păi, ce-o aduce norocul!”

*** F.O. Fosian, De vorbă cu Gherase Dendrino, Rampa, august 1934

Norocul și talentul i-au adus lui Gherase Dendrino recunoașterea publică în foarte scurt timp. După debutul la Teatrul Cărăbuș condus de Constantin Tănase, a însoțit trupa în turneul de mare succes întreprins în 1939, înainte de izbucnirea războiulu, la Istanbul, Cairo, Beirut, Tel-Aviv și Ierusalim.

În anii 1940-1945 (conform biografiei publicate de Teatrul Constantin Tănase), a semnat muzica spectacolelor „Răbdare, Tănase”, „Nu te lăsa, Tănase!” și, alături de Ion Vasilescu și Vasile Vasilache, a compus mai multe melodii pentru comediile „Acceleratul 402” (scrisă pentru Birlic și Nora Piacentini), „Firfirică”, “Cavaler Gândac”, “Săracu’ Gică”, “Apartamentul 54”, “Într-un ceas bun”, “Un băiat de zahăr”, “Vila cu iluzii”, “Străbunescu & Comp”, “Piccolo”.

Începând din 1953, Gherase Dendrino a colaborat cu Ansamblul de Estradă pentru spectacolele “Fără mănuși”, “Revista ‘58”, “București 500”, “Revista dragostei” și a fost prim dirijor al Teatrului de Operetă din București.

Printre cele mai cunoscute piese ale sale se numără “Cânta o mandolină”, “Ce faci astă seară tu?”, “Drum bun”, “În vals ne-am întâlnit”, “Să nu te superi dacă plâng”, “Un gondolier cânta o melodie” și “Poate cânți și tu…”.

Muzicianul a încetat din viață pe 4 ianuarie 1973, la vârsta de 71 de ani, după o lungă suferință, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu. Revista Ramuri a publicat, la zece ani de la dispariția sa, un omagiu emoționant semnat de Claudiu Moldovan:

“Mai bine de cinci decenii, Gherase Dendrino a fost unul dintre compozitorii cei mai cântaţi, muzica lui fiind îndrăgită şi acceptată fără reserve, pentru că artistul a găsit echilibrul între individualitatea sa şi spiritul culturii căreia îi aparţine, a ştiut să se integreze armonios acestei culturi, situându-se în timp şi în propria lui epocă. A ocolit textele lovite de banalitate şi a convertit datele realităţii în valori muzicale. A dovedit aceasta prin nemuritoarele lui şlagăre, prin muzica de film şi mai cu seamă în cele două operete, “Lăsaţi-mă să cânt” şi “Lysistrata”, care l-au consacrate ca pe unul dintre cei mai valoroşi creatori de operetă modernă românească.

Încărcat de harul luminii, bun, generos şi modest, Gherase Dendrino a fost cald şi comunicativ cu nenumăraţii prieteni pe care i-a avut şi printre care am avut cinstea să mă număr şi eu. Prin 1945, când Liliana Delescu mi-a propus imprimarea pe un disc Electrecord a romanţei “Într-un amurg de toamnă”, mi-a comunicat şi preferinţa lui Gherase Dendrino pentru interpretarea mea.

Am avut cinstea ca discul să apară, iar acompaniamentul la pian să fie susţinut de compozitor. L-am ascultat de multe ori în locuinţa sa din strada Rozelor nr. 5 în serile calde şi calme, unde farmecul muzicii sale se împletea cu amintirile cântăreţei şi actriţei Viorica Vrioni, aceea care a făcut epocă cu cântecul “În taverna din port desvelită şi murdară”.

Din timpul cât a slujit cu credinţă Teatrul Cărăbuş al lui C. Tănase, în calitate de corepetitor, dirijor şi compozitor, au rămas în patrimoniul muzicii uşoare româneşti şlagărele “Drum bun”, “Să nu ne despărţim”, “Vor trece anii”, “Să nu te superi dacă plâng”, “Mai spune-mi că nu m-ai uitat”, romanţele “Îmbătrânesc şi tot mi-e dor de tine” şi “În satu-n care m-am născut”.

I-au interpretat cântecele Maria Tănase şi Gică Petrescu, cântăreţii de operă şi operetă, tinerii şi bătrânii, iar copiii oraşelor şi satelor noastre mai îngână şi azi “Cântecul fluieraşului” şi “I-auzi toba cum mai bate” înviorând şi înveselind uliţele.

Am avut cinstea să cânt sub bagheta lui între anii 1956— 1959. Eram solist al Teatrului de Operetă din Bucureşti şi cântam într-o distribuţie “de aur” rolul lui Camille de Rosillon în “Văduva veselă”, alături de Ion Dacian, Silly Popescu, Maria Wauvrina, Cella Tănăsescu, George Groner, Nae Roman şi Bimbo Mărculescu sub bagheta maestrului Dendrino. Câte fapte minunate legate de inima lui caldă, de sprijinul acordat fiecăruia dintre noi îmi năpădesc astăzi aducerile aminte!

Prieten al cântăreţilor şi al orchestranţilor, i-a sprijinit moral şi nu de puţine ori şi material. L-am văzut râzând până la lacrimi de farsele actorilor, aşa cum l-am surprins copleşit de durere din cauza gestului necugetat al unei femei care nu-i preţuia afecţiunea. Fiind teleormănean din Turnu-Măgurele, arăta un interes deosebit pentru scrisul lui Zaharia Stancu, al lui Preda şi al lui Stelaru. Era un mare iubitor de poezie şi cultiva în aceeaşi măsură poezia lui Eminescu ca şi pe cea a lui Ion Barbu, poezia lui Villon sau Hölderlin ca şi pe cea a lui Rilke, Prevert sau Unamuno din care îi plăcea din când în când să recite:

O, cânt al meu, unde vei putrezi!

În ce ungher ascuns te vei retrage

Ca să-ţi dai duhul?

În 1960, are loc la Teatrul de Operetă din Bucureşti premiera operetei “Lysistrata”. După “Lăsaţi-mă să cânt”, a fost a doua mare reuşită a operetei româneşti moderne. Virginica Romanovski, Ion Dacian, Silli Popescu, Wauvrina, Bimbo Mărculescu, Constanţa Câmpeanu şi George Groner au contribuit în mare măsură la succesul acestei operete. Chiar din seara premierei, publicul ovaţiona atât lucrarea, ca şi pe autorul ei. La câteva zile după premieră l-am vizitat în locuinţa sa. Abătut, lăsa succesul în seama altora, pornind în căutarea sufletelor “migratoare prin anotimpuri şi vis” spre a le învălui în lumina cântecelor sale.

Prin 1962, Ion Dacian îmi dădea de ştire că Gherase Dendrino ar fi bolnav. Am plecat de la Craiova să-l vizitez pe strada Rozelor, în Bucureşti. M-a primit învăluindu-mă cu privirea lui blândă şi cu braţele deschise. I-am dăruit câteva sticle de vin de Segarcea şi l-am ascultat vorbindu-mi de o femeie logodită cu vântul şi pulberea. De-atunci nu l-am mai văzut. În curând va ninge şi se vor împlini zece ani de când a plecat să cunoască tărâmul de nicăieri al Câmpiilor Elizee. Ne-a rămas muzica lui — flacără mai m ult decât lumină”.

*** Claudiu Moldovan, Ramuri, 1982

***

 Delicata Pauline Viardot și scriitorul Ivan Turgheniev. 

Iubirea l-a făcut pe romancierul rus să trăiască în familia sopranei, alături de soțul și cei patru copii ai acesteia

Ivan Turgheniev s-a născut în orașul Oriol din Rusia pe 28 octombrie 1818, fiind fiul lui Serghei Nikolaievici Turgheniev, fost colonel în Cavaleria Imperială Rusă, și al Varvararei Petrovna Lutovinova. A decedat pe 3 septembrie 1883... Tatăl său moare când copilul de-abia împlinise vârsta de 16 ani, lăsându-l pe acesta, împreună cu fratele său Nicolai, în grija mamei, o femeie foarte severă, care îi bătea frecvent.

Tânărul studiază literatura rusă și psihologia la Universitatea din Moscova și apoi la Universitatea din Petersburg. La 19 ani face o călătorie în Germania, dar în timp ce se află pe vapor izbucnește un incendiu și zvonurile că s-ar fi comportat ca un laș în acel context s-au răspândit în toată Rusia. Această întâmplare l-a marcat profund, devenind mai târziu tema povestirii sale „Foc pe mare”.

În perioada 1843 – 1845 a lucrat la Ministerul de Interne, începe să scrie și după succesul a doua poeme se dedică literaturii și călătoriilor.

Scriitorul o cunoaște pe cântăreața de operă Paulina Garcia Viardot și va rămâne alături de ea și de soțul acesteia pentru tot restul vieții. Cei trei călătoresc împreună în Franța între anii 1845 – 1846 și 1847 – 1850. Deși în tinerețe a mai avut o relație cu o servitoare care slujea în casa familiei, în urma acestei legături rezultând o fiică nelegitimă, Paulinette, frumoasa Paulina Viardot va rămâne marea dragoste a lui Turgheniev.

Soprana Michelle Ferdinande Pauline García Sitches se născuse la Paris, tatăl ei fiind profesor de canto, compozitor și impresar. În copilărie a călătorit cu familia la Londra și New York, iar până la vârsta de șase ani vorbea fluent spaniola, franceza, engleza și italiana. Mai târziu ea a cântat arii rusești atât de bine încât a fost considerată vorbitoare nativă de rusă.

După moartea tatălui în 1832, mama ei, soprana Joaquina Sitchez, i-a dat lecții de canto și a forțat-o să-și concentreze atenția asupra vocii, deși fata voia să devină pianistă profesionistă și luase lecții cu tânărul Franz Liszt.

În 1837, Pauline García, în vârstă de doar 16 ani, a susținut primul concert la Bruxelles, iar în 1839 și-a făcut debutul în operă jucând rolul Desdemonei în Otello, la Londra.

La vârsta de 17 ani, a fost curtată de Alfred de Musset, care a cerut-o în căsătorie, dar tânăra a refuzat. Louis Viardot, scriitor și director al companiei Théâtre Italien, un bărbat cu douăzeci și unu de ani mai mare decât Pauline, bine situat financiar, avea să-i fie soț tinerei soprane. Căsătoria lor a avut loc pe 18 aprilie 1840. Cuplul a avut patru copii – băiatul, Paul, a devenit violonist de concert, una dintre fiice, Louise Héritte-Viardot, a devenit compozitoare și scriitoare, iar celelalte două fiice au fost și ele cântărețe de operă.

În 1843 s-a produs întâlnirea dintre frumoasa și delicata soprană și romancierul Ivan Turgeniev care s-a îndrăgostit de ea după ce a auzit-o în Bărbierul din Sevilla, în timpul unui turneu în Rusia.

În 1845, el a părăsit Rusia pentru a o urmări pe Pauline, următorii 20 de ani fiind o continuă călătorie între Rusia și Franța sau Germania și în cele din urmă s-a instalat cu familia Viardot, s-a purtat cu cei patru copii ai cuplului ca și cum ar fi fost ai săi și a adorat-o pe Pauline până când a murit.

Relația lor este însă un mister. Și alți bărbați celebri au curtat-o, printre ei fiind compozitorii Charles Gounod și Hector Berlioz. Tânăra a fost bună prietenă cu George Sand și cu iubitul acesteia, Frédéric Chopin. De altfel, la înmormântarea pianistului, pe 30 octombrie 1849, Pauline a fost mezzo-soprana care a interpretat Requiemul lui Mozart în Église de la Madeleine din Paris, fără să știe nimeni dintre cei prezenți că ea se afla în spatele cortinei negre.

În 1863, Pauline Viardot s-a retras de pe scenă. Ea și familia sa au părăsit Franța din cauza opoziției publice a soțului ei față de împăratul Napoleon al III-lea și s-au stabilit la Baden-Baden, în Germania.

După căderea lui Napoleon al III-lea, Pauline și soțul ei au revenit în Franța însoțiți de Ivan Turgheniev. Ea a predat la Conservatorul din Paris și, până la moartea soțului ei, în 1883, a prezidat un salon de muzică pe Bulevardul Saint-Germain.

În 1852 Turgheniev devenise celebru în Rusia cu ciclul de proze scurte Povestirile unui vânător, dar opiniile lui i-au adus o lună de detenție în Sankt Petersburg și 18 luni de arest la domiciliu.

În următorii zece ani scrie o parte din cele mai bune povestiri, nuvele și romane ale sale, Rudin, în 1856, Un cuib de nobili, în 1859, În ajun, în 1860 și Părinți și copii, în 1862. Reacția ostilă stârnită de romanul „Părinți și copii” va contribui la decizia scriitorului de a părăsi definitiv Rusia și de a se stabili în Germania. În 1871 se mută la Paris, urmându-i pe soții Viardot și va locui în Franța până la sfârșitul vieții sale.

Pe data de 3 septembrie 1883, Turgheniev moare la Bougival, în apropiere de Paris, în Villa Viardot pe care i-o făcuse cadou adoratei sale Pauline în 1874, dar trupul său a fost transportat în Rusia, fiind înmormântat în Cimitirul Volcov din Sankt Petersburg.

Pauline Viardot a murit în 1910, la vârsta de 88 de ani și a fost înmormântată în Cimitirul Mo ntmartre din Paris.

***

 În cabinetul unui medic ginecolog intră un tip foarte agitat.

- Domnule doctor, nu ştiu ce să mă mai fac cu nevastă-mea, că rămâne gravidă încontinuu...!

- Păi, să vedem...Aţi încercat cu metoda calendarului?

- Încercat, da' tot rămâne.

- Dar cu pastile contraceptive?

- Şi aşa rămâne.

- Dar cu prezervative?

- Rămâne.

- Aha. Atunci, ultima soluţie este să nu vă mai culcați cu ea...

- Am încercat. Şi tot r ămâne...!

***

 „Uriașul din Carpați”: Misterul morții lui Gogea Mitu, cel mai înalt boxer român din istorie

La începutul secolului trecut, un român pe nume Gogea Mitu bătea la porțile Americii, fiind considerat o mare speranță a lumii boxului. Avea înălțimea impresionantă de 2.20 metri și părea de neînvins.

Ziarele din jurul lumii îl prezentau ca pe un viitor star, dar un eveniment neelucidat a făcut ca Mitu să nu mai apuce să trăiască „visul american”. 

La 2.20 metri și 140 kilograme, presa din epocă îl numea pe Gogea Mitu „cel mai înalt om care a trăit vreodată în România”. Este posibil să nu fi fost cel mai mare român, dar este sigur că a fost cel mai înalt boxer.

Statura sa l-a făcut celebru în Europa interbelică, fiind poreclit „Goliat din România”. Numele său adevărat era Gogu Ștefănescu și s-a născut pe 14 iulie 1914 în Mârșani, o comună din județul Dolj ,situată la aproximativ 50 de kilometri de Craiova.

Gogea Mitu făcea parte dintr-o familie săracă, ce-și câștiga existența din agricultură. Erau 11 copii în familie, iar mama sa avea doar 16 ani atunci când l-a adus pe lume.

Din cei 11 copii, doi se născuseră cu gigantism: Gogea Mitu și fratele său, Tudorel (care avea să moară la vârsta de șapte ani, când măsura deja 1.80 metri).

La vârsta de trei ani, Gogea Mitu arăta ca un copil de șase ani. A fost autodidact, a învățat singur să citească. La vârsta de zece ani era deja atât de înalt, încât nu mai încăpea în banca din sala de clasă. Bineînțeles, statura băiatului nu avea cum să treacă neremarcata.

La începutul anilor ’30, Gogea Mitu a fost angajat de un circ din Praga, care l-a prezentat ca pe o raritate umană. Alături de membrii circului, băiatul a călătorit în întreaga Europă.

Când a împlinit 17 ani, tânărul a fost remarcat de șefii celebrului circ Globus, căruia i s-a alăturat. În timpul spectacolelor, Gogea Mitu surprindea pe spectatori îndoind cu ușurință bare de oțel.

În timp, forța sa extraordinară i-a câștigat admirația publicului. La acea vreme, Mitu era considerat cel mai înalt om din lume.

Treptat, în jurul uriașului s-au țesut numeroase legende. Se spunea că înghite zece kilograme de mâncare și că bea cinci sticle de vin la o singură masă.

Dar adevărata șansă a lui Gogea Mitu a venit în 1934. În acel an, fostul pugilist român de origine italiană Umberto Lancia se afla în București, în căutare de noi talente.

Lancia l-a remarcat pe Mitu la un târg din Obor și s-a oferit să-l sponsorizeze dacă se hotăra să urmeze o carieră în lumea boxului. După ce a absolvit școala de box din Paris, Gogea Mitu a început să practice cu mult succes acest sport.

Primul său meci a fost găzduit pe fosta arenă Venus din București. Mitu a câștigat prin knock-out meciurile disputate cu italianul Severio Gizzo și cu Dumitru Pavelescu, fostul campion la categoria supergrea.

A început să călătorească în întreaga lume, pentru a participa la confruntări de box. Statura sa impresionantă făcea deliciul presei, iar Mitu era răsfățat cu recenzii dintre cele mai elogioase.

Apoi, pugilistul german Bergman l-a provocat pe Mitu la o confruntare în ring, la Paris. Germanul avea o înălțime de peste doi metri, iar cei doi au luptat în ring pe viață și pe moarte.

Meciul s-a încheiat cu o remiză, dar lumea era convinsă că Mitu va fi de neoprit și că va avea o carieră fulminantă. Era un boxer foarte puternic, deși puțin cam lent. Americanii erau înnebuniți după el și așteptau cu sufletul la gură să-l vadă în carne și oase, boxând.

Însă acest lucru nu avea să se întâmple. La începutul lunii iunie 1936, la doar 22 de ani, după ce s-a întors de la Istanbul, Mitu a început să se simtă rău.

A fost internat în spitalul bucureștean Filantropia, iar după câteva zile, pe 9 iunie, a încetat din viață. Medicii au declarat drept cauză a morții tuberculoza, boală de care Gogea Mitu suferea încă din copilărie.

Scandalizate de moartea prematură a uriașului, rudele lui Mitu au contestat verdictul medicilor. Mai mult, familia i-a acuzat pe medici că ei înșiși fuseseră cei care i-au provocat decesul, după ce au descoperit că boxerului îi fuseseră administrate câteva injecții în abdomen, în jurul buricului.

Ulterior, apropiații lui Gogea Mitu i-au acuzat adversarii, despre care credeau că au complotat pentru a-l scoate pe boxer din luptă. O altă teorie dădea drept vinovată mafia pariurilor, care ar fi pus la cale asasinatul deoarece Mitu nu mai lăsa loc de spectacol.

Însă ancheta morții lui Mitu nu a relevat că acesta ar fi fost asasinat. Mai mult, potrivit relatărilor din mass-media anilor ’30, medicii au făcut tot posibilul pentru a-l salva pe uriaș din ghearele morții.

Probabil că nu vom afla niciodată dacă Gogea Mitu a fost asasinat sau nu. Dar, indiferent de adevăr, un lucru este sigur: uriașul pugilist va rămâne unul dintre personajele fascinant e ale istoriei noastre.

***

 4 septembrie 1940 - Carol al II-lea a demis guvernul Gigurtu și l-a însărcinat pe generalul Ion Antonescu să formeze un nou guvern – Guvernul Ion Antonescu 1 (4 – 14 septembrie 1940)

Cedările teritoriale impuse României prin Al Doilea Arbitraj de la Viena (Dictatul de la Viena) (30 august 1940) au marcat declinul regimului carlist.. România pierdea o suprafață de 99.738 km² cu o populație de 6.821.000 locuitori, reprezentând aproape o treime din teritoriul și populația țării. Manifestațiile de protest împotriva Dictatului de la Viena, inițiate de țărăniști au devenit – sub influența agitatorilor legionari – anticarliste, Carol al II-lea fiind considerat principalul vinovat de impasul în care ajunsese România.

Dorind să-și păstreze puterea, la propunerea lui Horia Sima – cu care se reconciliase scurt timp înainte la recomandarea lui Moruzov, Carol al II-lea i-a încredințat la 4 septembrie 1940 lui Antonescu prin decret regal mandatul de formare a unui guvern de uniune națională. Potrivit istoricului Mihai Ionescu, Antonescu, încălcând mandatul de numire și promisiunea față de rege, nu a făcut un guvern de uniune națională (mai târziu, la procesul din 1945, a dat vina pe „poltroneria” partidelor politice). Liderii politici ai partidelor istorice au refuzat să participe la un guvern dictatorial, xenofob și progerman.

În consecință, la 5 septembrie 1940, Antonescu a cerut regelui să-i acorde puteri depline, suspendarea constituției și dizolvarea parlamentului și în seara aceleiași zile i-a cerut regelui să abdice și să părăsească țara. Puciul a reușit, Carol al II-lea a abdicat la 6 septembrie 1940 și s-a expatriat, cedând tronul fiului său Mihai I. Antonescu i-a oferit garanții de securitate lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu și suitei lor și s-a ținut de cuvânt, protejând cu pichete militare trenul regal, asupra căruia legionarii au tras cu mitralierele. La 14 septembrie 1940 lua ființă „Statul național-Legionar Român”. Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, numit vicepreședinte al consiliului de miniștri, se considera creatorul și sufletul acelui guvern.

Ion Gigurtu (n. 24 iunie 1886, Turnu Severin – d. iulie 1959, Râmnicu Sărat) a fost un inginer român, om politic de extremă dreaptă, pro-german și pentru 40 de zile prim-ministru al României în anul 1940. Gigurtu a fost și un om de afaceri, director general al societății „Mica”, specializată în extragerea de aur și alte metale prețioase. Venind la putere, Ion Gigurtu a inițiat o politică pro-Axa Berlin-Roma, inclusiv măsuri antisemite. Această politică a inclus acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei, Gigurtu declarând că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a demonstra orientarea sa nazistă și aderarea totală la Axa Berlin-Roma.

La sfârșitul lunii august 1940, în urma întâlnirii dintre Gigurtu și Hitler, România a fost obligată să accepte arbitrajul lui Hitler prin care a cedat Ungariei 43.492 km pătrați din teritoriul Transilvaniei, inclusiv orașul Cluj. Armata ungară urma să preia stăpânirea pe aceste teritorii la data de 15 septembrie 1940. Cu această ocazie Germania nazistă a încheiat și două tratate cu Bucureștiul și Budapesta, prin care se acorda un statut separat și preferențial populației germane din Transilvania. La presiunile Germaniei, Ion Gigurtu a fost de acord și cu restituirea către Bulgaria a 8.000 km pătrați din Dobrogea de sud (Cadrilaterul)

Pe plan intern Ion Gigurtu a dus o politică antisemită prin interdicția căsătoriilor dintre creștini și evrei, precum și prin clasificarea prin lege a evreilor în funcție de data venirii lor în România. Guvernul lui Ion Gigurtu a demisionat pe 4 septembrie 1940, în urma marilor proteste organizate de legionari împotriva rezultatelor arbitrajului lui Hitler, prin care România a cedat 2/5 din Transilvania în favoarea Ungariei Preluând conducerea țării, generalul Ion Antonescu l-a pus pe Ion Gigurtu sub stare de arest pentru cedările teritoriale din Transilvania în favoarea Ungariei.

Ulterior însă Gigurtu a fost eliberat. După război, Gigurtu a fost arestat, împreună cu soția sa, la 5 mai 1950. A fost judecat și condamnat de regimul comunist la 15 ani de închisoare pentru participarea la represiunea împotriva Partidului Comunist. A fost deținut în penitenciarele Ministerului Afacerilor Interne, la Malmaison, precum și la Sighet. A murit în închisoare. Soția sa a fost de asemenea arestată și înte mnițată.