***

 Când mic erai...

Copile a-nceput să-mi tremure mâna,

Simt asta când îmi șterg sudoarea de pe față.

Mi-aduc aminte ca și eu te ștergeam-ntr-una,

Când îți băgai năsucul în borcanul cu cu dulceață...

Acum, tu copile nu te supăra pe mine,

Fiindcă nu vreau să te fac la mine să gândești.

Mi-aduc aminte când gânguream cu tine,

Silabisind amândoi seara din cartea cu povești...

De mână amândoi noi mult ne-am plimbat

Pașii noștri sunt a vieții noastră urmă,

Sunt și voi fi mereu un tată cu al său băiat,

Într-o afiliere mare care niciodată nu se curmă...

Azi am fața ridată și mai mult nerasă,

Pe cap am câteva fire de păr dintr-o claie,

O bătrânețe grea în sănătate îmi apasă,

Și-minamintesc cum râdeai când îți faceam baie...

O, tulburare prin toate mă încearcă,

Așa-i când viața merge spre bătrânețe,

Împreună cu ea și a mea sănătate pleacă,

Fără a mai găsi a ei putere din tinerețe...

Ca orice bătrân voi deveni și eu o povară,

Acest gând, inima-mi otrăvește.

Mă simt ca o iarnă, dintr-o veche primăvară,

Un bătrân tată, care nu întinerește dar te iubește…

 Adi Stelian Rădulescu;

   24 august  2023 ( reeditată)

 Iași; România;

***0

 Toarna  in ceasca cafeaua 

Si vino sa stai langa mine,

Din inima mea voi pune

Picaturi de dulceta-n cafea,

In cestile de culoarea ochilor tai.

Din campul cu roua a diminetii,

Mi-ai cules proaspete flori de cicoare,

Din zborul matinal ai cerut in graba 

Rochita de vara a unei randunici,

Cu poalele largi,cu decolte inimiora

Pentru aceasta seara speciala de vara.

Ma tii langa tine tot mai aproape 

Sa nu simt racoarea diminetii,

Vorbele tale ma imbratiseaza

Ca intr-o esarfa delicata, de matase.

Privim orizontul in departare

Depasind paduri de stejari si de fagi,

Privim raul cum curge clopocind printre pietre, 

Purtand cu el balade si doine,

Ascultate in treacat si furate-n secret

De la tineri cosind,de la fete cantand

Intorcand cu furca fanul prin lunci,

Imbracate cu ii de borangic 

Cusute cu flori rosii de maci,

Pe cap palarii de paie aurite 

Decorate cu panglici avand boruri largi 

Sa le-acopere fata si umerii de soare,

Sunt frumoase ca reginele noptii,

Au corpuri frumoase robuste dar fine,

Au fustele lungi legate cu braie, cu dungi.

********************************

Soarele se inalta tot mai sus pe cer,

Semn ca si noi vom porni iar la drum,

Pe poteci prin padure cu ruxacuri in spate,

Ascultand ciocanitul unei ciocanitori,

Controland cu stestoscopul copacii padurii.

Italia (in drum spre mare)

24:08:2024 AM 08:25 -09:22

Versuri:  Geta Drutu,

Fata din satucul cu trei cismele!

***

 Frunză verde de albastru - Nichita Stănescu

Și-am zis verde de albastru,

mă doare un cal măiastru,

și-am zis pară de un măr,

minciună de adevăr,

și-am zis pasăre de pește,

descleștare de ce crește,

și secundă-am zis de oră,

curcubeu de auroră,

am zis os de un schelet,

am zis hoț de om întreg,

și privire-am zis de ochi

și că-i boală ce-i deochi.

Frunză verde de albastru,

mă doare un cal măiastru,

că am zis doar un cuvânt

despre întregul pământ,

și de bine-am zis de morți

și de șase-am zis la sorți,

și am zis unu de doi

și zăpadă de noroi,

și am vrut să fac cu gura

focul ce-l făcea arsura

că n-am fost trezit, că dorm

pe un cal cu șa de domn,

alergând pe-un câmp de noapte,

de la unu pân’ la șapte -

de la șapte pân’ la zece

mi-a căzut o viață rece,

de la frunză pân’ la umbră

mi-a căzut o viață dublă

ca pământul și cu lună,

noaptea când stau împreună.

Și-am zis verde de albastru,

mă doare un cal măiastru,

pe care mă țin călare

cu capul la cingătoare,

cu călcâiul la spinare

și cu ochiul în potcoave,

și cu inima-n silabe

de mă duc mări, mă duc

ca toamna frunza de nuc,

ori ca iarna frunza albă

de la floarea de zăpadă…

Frunză verde de albastru,

mă doare un cal măiastru,

potcovit pe lună plină

cu miros de la sulcină,

înhămat pe soare plin

tot cu miros de pelin,

și ținut de gât cu mine

tot în dragoste de tine,

că mi-a fost crescut pe umăr

de din doi în doi un număr,

tot din trei în trei o iarbă

și din patru-n patru-o salbă,

și din cinci în cinci un pom,

și din șase-n șase-un om.

Frunză verde de albastru,

mă doare un cal măiastru,

văd în față mov și verde,

coloarea care mă perde,

corcov văd cu veselie,

coloarea ce nu se știe,

mai aud și-un sunet sus

care nu a fost adus

în timpan de oameni vii,

în a fi și a nu fi,

când îmi cade umbră lungă

pe sub ochii grei cu pungă.

Și-am zis aripă de pene

ca să zbor cu ea prin vreme,

și-am zis măr ca să zic sâmburi,

și-am zis pom ca să zic scânduri,

și-am zis nord ca să zic suduri

și dulceață ca să sudui,

și-am zis inimă la piatră

și cântec la tot ce latră,

și potcoavă

la octavă,

și uscată la jilavă,

tot le-am potrivit pe dos

pe un fluieraș de os,

din osul de la picior

care-mi cântă cu fior,

și din osul de la mână

fluierând o săptămână,

din osul de la arcadă

recea lumii acoladă

peste două oase mari

unde stau ochii polari.

Și-am cântat din coasta mea

din  vertebra ca o stea,

de-a-ncălecare pe-o șa,

pe o șa de cal măiastru,

foaie verde de albastru.

***

 ,, Iubito,vine toamna..."

          🍁❤️🍂

 ADRIAN PĂUNESCU 

Iubito,vine toamna peste toate,

Bacovia reintră în portrete,

Cad frunze picurând singurătate

Și tu ai gesturi parcă mai încete.

Și te iubesc la echinox și după,

Iubito,vine toamna să decline

Să macine, să năruie, să rupă 

Al lumii apogeu de feminine.

Cum tu rămâi la țărmure de mare,

Eu plec s-aștept și crivăț și omături 

Și să mă-mbăt la mese singulare

Cu umbra lui Bacovia alături.

Iubito,vine toamna dinspre munte

Cu ghilotine și anestezie,

Tot omul e un snop de amănunte

Care amenință esența vie.

Cu hachițe și mofturi și-alte alea

Îmi ești pedeapsa, dar îmi ești și doamna.

De pomi sinucigași se umple valea

Iubito,te iubesc și vine toamna.

Natura se închide ca un templu

Cu lacăte de fosfor și rugină,

Eu morții mele te voi da exemplu

Cât ești de disperată și senină.

Iubito, vine toamna până-n oase

O simt în mâna care ți se-ntinde

Privește,ies fumuri peste ca se,

Iubito, după toamnă vin colinde.

***

 MI-E DOR...

Mi-e dor de ochii tăi, măicuță dragă,

De ochii care sufletul îmi mângâiau...

Amintirile de tine strâns mă leagă,

Când mă priveai ochii îți scânteiau.

Mi-e dor de mângâierea ta cea caldă,

Pe care nimeni n-ar putea-o înlocui...

Când în lacrimi ochii mei se scaldă  

Nu te pot vedea, oricât m-aș strădui.

Uneori, nori albi schițează chipul tău,

Însă imaginea ți-e tot mai ștearsă...

Doar în poze te mai privesc mereu,

Acolo, imaginea ta este neștearsă.

Adeseori în vis, mai simt privirea ta,

Privirea ta profund mângâietoare...

Cu drag mereu mânuța ta ți-aș săruta,

Și te-aș îmbrățișa cu raze de soare.

Dar tu dormi profund, măicuța mea,

Iar somnul tău e pentru veșnicie...

Vreau să-ți fie somnul lin în lumea ta,

Sufletul să-ți fie-n pace și-armonie.

El ena Cășeriu 

24 august 2024

***

 Balada "Miorița" este descoperită pentru   prima dată de Alecu Russo la Soveja în Vrancea. Fără a avea pretenția de a-și revendica opera, i-o încredințează poetului Vasile Alecsandri, care după ce o "șlefuiește", o publică pentru prima dată în anul 1850, în gazeta "Bucovina" din Cernăuți, pentru ca în anul 1852 s-o includă în volumul "Poesii populare"( Cântece păstorești).

Miorița

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Iată vin în cale, 

Se cobor la vale,

Trei turme de miei,

Cu trei ciobănei.

Unu-i moldovan,

Unu-i ungurean,

Și unu-i vrâncean.

Mări se vorbiră,

Și se sfătuiră

Pe l-apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe cel moldovan,

Că-i mai ortoman, 

Și-are oi mai multe, 

Mândre și cornute,

Și cai învățați, 

Și câni mai bărbați,

Dar cea mioriță,

Cu lână plăviță,

De trei zile-ncoace,

Gura nu-i mai tace,

Iarba nu-i mai place.

— Mioriță, laie,

Laie bucălaie,

De trei zile-ncoace

Gura nu-ți mai tace!

Ori iarba nu-ți place,

Ori ești bolnăvioară 

Drăguță mioară?

— Drăguțule bace,

Dă-ți oile-ncoace,

La negru zăvoi,

Că-i iarbă de noi

Și umbră de voi.

Stăpâne, stăpâne,

Îți cheamă ș-un câine,

Cel mai bărbătesc

Și cel mai frățesc,

Că l-apus de soare

Vreau să mi te-omoare

Baciul ungurean

Și cu cel vrâncean!

— Oiță bârsană,

De ești năzdrăvană,

Și de-o fi să mor

În câmp cu mohor,

Să-i spui lui vrâncean

Și lui ungurean

Ca să mă îngroape,

În strunga de oi,

Să fiu tot cu voi;

În dosul stânii

Să-mi aud câinii.

Aste să le spui

Iar la cap să-mi pui

Fluieraș de fag

Mult zice cu drag;

Fluieraș de os

Mult zice duios;

Fluieraș de soc

Mult zice cu foc!

Vântul când o bate,

Prin ele-a răzbate

Ș-oile s-or strânge,

Pe mine m-or plânge

Cu lacrimi de sânge!

Iară tu de-omor

Să nu le spui lor.

Să le spui curat

Că m-am însurat

C-o mândră crăiasă,

A lumii mireasă;

Că la nunta mea

A căzut o stea;

Soarele și luna

Mi-au ținut cununa.

Brazi și păltinași

I-am avut nuntași,

Preoți, munții mari,

Paseri, lăutari,

Păsărele mii

Și stele făclii!

Iar dacă-i zări,

Dacă-i întâlni

Măicuță bătrână

Cu brâul de lână,

Din ochi lăcrimând,

Pe câmpi alergând

Și la toți zicând:

" Cine-a cunoscut,

Cine mi-a văzut

Mândru ciobănel

Tras printr-un inel?

Fețișoara lui,

Spuma laptelui;

Mustăcioara lui,

Spicul grâului;

Perișorul lui,

Peana corbului;

Ochișorii lui,

Mura câmpului?"

Tu, mioara mea,

Să te-nduri de ea

Și-i spune curat

Că m-am însurat

Cu-o fată de crai

Pe-o gură de rai.

Iar la cea măicuță

Să nu-i spui drăguță,

Că la nunta mea

A căzut o stea

C-am avut nuntași

Brazi și păltinași,

Preoți, munții mari,

Paseri, lăutari,

Păsărele mii,

Și stele făclii.   

                                  *

     Fără "Miorița" noi n-am fi fost niciodată poeți. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. "Miorița" este școala tristeții naționale. Matricea. Matca. Regina.

     Sunetul ei e sunetul țâței alăptând; veghea ei este veghea care-și apără plodul.

      "Miorița" nu este un cântec de pierdere. Cine pierde așa cum a pierdut ciobanul "Mioriței", este înstăpânit în sufletul Pământului. Da, în sufletul Pământului, pentru că noi toți ne-am născut pe Pământ. Pentru că Pământul este carnea strămoșilor noștri și carnea strămoșilor pomilor. Așa este: pom și om. În limba noastră, diferen ța dintre "pom" și "om" este diferența dintre o consoană și o vocală.

                                 1969 – Nichita Stănescu

***

 Răzbunarea vulpei - Vasile Militaru

O șireată vulpe blondă, în poiană unui munte,

A-ntâlnit un cerb odată, cerb măreț, cu stele-n frunte,

Cărui, vulpea cea vicleană,

Cu văpăi de foc sub geană,

I-a căzut atât de dragă, pe umbritele poteci,

Încât i-a jurat s-o ție lângă el, pe veci de veci…

Cum frumosul cerb, sub soare, nu era un cerb de rând

Ci-mpărat peste toți cerbii, cu ochi mari și suflet bland,

Vulpea s-a trezit de-odată, chibzuind prin umbra deasă,

Că i-ar sta nespus de bine lângă cerb împărăteasă,

Și-a-nceput cu-asemeni gânduri, cerbului să-ntindă leasă…

Un biet greier cu chitară, ce cânta, nu fără har,

În livada unui mândru și de viță armăsar,

Pătrunzând al vulpei gând

Și dorind pe cerb să-l scape, s-a trezit și el strigând,

Ca s-audă cerbii toți,

Cum că: vulpea, soră bună cu toți lupii răi și hoți,

Vrea s-ajungă-împărăteasă, ca să uite-n veci de post,

Și din cerbii toți să facă un ospăț cum n-a mai fost…

Vulpea, auzind pe greier grăind astfel adevărul,

Și-a zbârlit cu ură părul

Și-a trimis un pui de cloșcă să gonească pe-acel greier

Din livada ce, pe cântec, i-se da și lui de treier…

Puiul, aducând porunca, armăsarului măreț,

Într-o clipă armăsarul a gonit pe cântăreț

Și-astfel i-a rămas livada fără cântecul de preț…

Vulpea însă, cu veninul răzbunării sale-n gât,

N-a putut să mi se simtă mulțumită cu atât,

Ci, turbată de mânie pe sărmanul trubadur,

L-a mușcat haina, dur,

Și de gură și de nas,

Doar va face greerașul să rămână fără glas…

Greerașul însă, sprinten,

Cum sunt greierii mereu,

A bătut odată-n pinten

Și-a sărit cu-a lui chitară în livada unui leu…

Și-nstrunându-și iar chitara,

A-nceput să cânte, sara,

Să-l audă iarăși fiara,

Și, cu fiara, toată țara:

, , Cerbilor, săriți cu toții câți sunteți ușori în pulpe,

Să scăpăm pe împăratul de primejdioasa vulpe!

Să gonim departe fiara, să gonim pe veci jivina,

Să se ducă, de se poate, cu toți lupii-n Palesti na,

Că de nu, vecia toată nu vă poate șterge vina!”