***

 Țelurile prăbușite în trădări cu gust de moarte

Arhiva sufletului meu tăinuiește vraja sorții,

Obosită de lucirea ce îmi mușcă din fiori,

Umerii mi-s goi și toamna mă dezbracă de proporții,

Și de cerul meu fanatic, saturat de muritori.

Simt în palme mușchiul verde de pe pietrele de moară,

Apele își cască visul, delirând înspre ocean,

Cum e Doamne cu putință, fericirea să mă doară?

Și iubitul meu de-o viață să îmi pară un tiran?

Iată bolțile cum tac, nici un murmur nu se-aude,

Duhul femeiesc suspină fără șanse de răspuns...

Tac în chipul rugăciunii, iar călcâile mi-s ude,

Mă îmbolnăvesc de tine ca și cum n-au fost de-ajuns

Lacrimile așteptării, scoicile înfipte-n piept...

Țelurile prăbușite în trădări cu gust de moarte,

Râul ăsta ce m-animă, e cât tine de-nțelept,

E aici de multe veacuri, dar e  și în altă parte...

***

 Meşterul - Nicolae Labiş

Meşter valah, azi nume de fântână,

Crescut din lutul ce l-ai plămădit

În sprintenă zidire cu trei turle

Şi ce dantelată de granit,

Din cântece pierdute până astăzi

Şi din puterea visului vânjos

Ai închegat, cu palme bătucite,

Minunea de la Argeş mai în jos.

Un om bărbos ţinea o floare albă

În aspre palme, mângâind-o blând...

Căzut în iarbă şi secat de vlagă,

O doină tristă îngâna în gând.

Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse

Lui să-i închini nemaivăzut altar,

Să stea pe plaiul aspru, precum floarea

În palme bătucite de plugar.

Visai să vezi sub bolţile rotunde

Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,

Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare

Chipul pălmaşilor acestei ţări.

Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi

Ca zdrenţe vii părerile de rău,

Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii

Inima ta, tot ce-ai avut al tău.

Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă

În dangătul de clopot, presimţit

Al veacurilor multe, viitoare,

Tu, prometeu român, purtând alt mit

Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,

Cu glas profetic, domnului despot,

De-ai să mai poţi clădi la fel minune,

I-ai dat răspunsul răzvrătit: - Mai pot!

Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă,

Şi îndreptând hangerul de la gât,

Domnul ţintea profilul pietrei, fraged,

Cu ochi pizmuitor şi mohorât.

El jinduia numai a lui să fie

Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.

Ca piatra de pe frunte să-i lucească

Rugul unic suit pe jertfa ta.

Când schelele curmate se surpară

Păreai atât de neînvins sub nori,

Încât cu slabe aripi de şindrilă

Ai fi putut spre alte zări să zbori.

Dar dragostea pământului şi-a ţării

Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,

Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,

De jertfă şi de cântec pururi viu.

S-a destrămat sub piatră-n mănăstire

Cel ce demult a poruncit ca domn,

Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,

Fără odihnă,

      fără uitare,

            fără somn.

Nicolae Labiș (n. 2 decembrie 1935, Poiana Mărului, Mălini, Suceava, România – d. 22 decembrie 1956, București, România) a fost un poet român. Criticul Eugen Simion l-a supranumit, metaforic, „buzduganul unei generații”.

Poezia „Meșterul” deschide volumul „Primele iubiri” (1956). Motivul poemului este destul de clar: jertfa pentru creație, precum în legenda meșterului Manole.

Substratul este, însă, unul patriotic. Meșterul este valah, nume purtat de români în timpul Evului Mediu. Nicolae Labiș nu uită de nedreptățile la care a fost supus poporul de „domnului despot” – un arhetip pentru exploatatorii din toate timpurile.

Așadar, meșterul  nu este, aici, doar un artist. Creația sa este chiar poporul român.

***

 Boala și moartea doctorului Carol Davila

Pe parcursul anului 1865, doctorul Carol Davila a trecut prin două momente extrem de grele ale vieții sale ce erau aproape de a-i fi fatale. În timpul iernii medicul s-a îmbolnăvit grav de tifos exantematic, după ce se contaminase în timpul epidemiei de la penitenciarul Telega (unde se găseau, dintre cei 300 de deținuți, peste 100 de bolnavi și mare parte din soldații ce făceau parte din garnizoana penitenciarului) și, în vara aceluiași an, s-a îmbolnăvit de holeră, deoarece vizitase focarele din Brăila și Galați.

La Telega, Carol Davila împreună cu doi medici și un farmacist, toți foști elevi de-ai săi la școala de medicină militară, au intervenit încercând să oprească răspândirea bolii și “nu părăsiră postul până ce cu toții căzură grav bolnavi de tifos”. Eminentul doctor a fost transportat de familia sa la Golești în stare gravă. “Lucru curios! În delirul bolei sale, el se credea și repeta că este la Calyphe d’Alep. La 27 iunie ne scria, între altele, la Paris, unde ne aflam atunci: Iată-mă restabilit, dar cu dureri mari. Sunt încă obosit, ceea ce nu mă împiedică să mă întorc la treabă. Iar la 31 august, după ce fusese bolnav de holeră, ne scria la Paris rândurile acestea: Pare că anul acesta sunt urmărit de fatalitate. M-am îmbolnăvit de holeră la Brăila, dar iată-mă din nou pe picioare”, după cum scrie dr. D. Greceanu într-o biografie a lui Carol Davila.

În anul 1866, după alegerea prințului Carol de Hohenzollern ca domn al Principatelor Unite și în urma proclamării noii Constituții, la inițiativa a 50 de senatori și deputați, medicul a primit naturalizarea ca cetățean român, pentru eminentele servicii aduse țării.

După scurt timp a devenit președinte al Societăți medico-chirurgicale și și-a continuat munca de clădire a sistemului medical românesc modern, dar opera sa excepțională sa nu a fost lipsită de incidente provocate de invidia și orgoliul colegilor de breaslă.

“În decursul anilor 1867 și 1868 asistăm la lupta ce se încinsese între cele două tabere ce se formaseră și care se puseseră în război prin presă pentru modul cum trebuia să se facă transformarea Școlii de medicină în Facultate, dar mărul discordiei era acela al numirii profesorilor. De o parte era Davila, aproape singur, ajutat de câțiva puțini doctori din foștii săi elevi se sosiseră din străinătate. De cealaltă parte era Doctorul Polizu cu numeroși profesori ai Școlii de Medicină, bătrânii, cum li se zicea, în unire cu câțiva din tinerii doctori ce nu erau din elevii școlii lui Davila. De astă dată Davila nu putu să izbutească și izbânda fu de partea adversarilor săi. Între aceștia, unul, care cu ceva vreme mai înainte fusese partizanul lui Davila, acum trecuse cu ceilalți și se bucura de multă trecere pe lângă oarecare politicieni și astfel conduse după placul tovarășilor săi numirea și transformarea profesorilor. Acesta fu și principalul instigator al dării în judecată a Doctorului Davila ca falsificator de acte publice, fiind trimis înaintea Consiliului universitar din Iași la finitul anului 1871. Davila, însă, a ieșit limpede și nevinovat din această nedemnă acuzație”, aflăm din volumul “Schițare din viața și activitatea generalului doctor Carol Davila”.

Tristețea i s-a accentuat pentru că, în timpul Războiului franco-german din 1870, Davila, care făcea parte din Societatea Internațională Crucea Roșie, a propus guvernului român să organizeze două ambulanțe, una pentru armata germană și una pentru armata franceză, însă nu a obținut nici sprijin, nici acordul autorităților de la București. În această situație, a decis să își ia concediu, a plecat în Franța și s-a înrolat ca medic la Crucea Roșie, lucrând pentru ambulanțele franceze.

În timpul Bătăliei de la Saint-Privat doctorul a fost făcut prizonier, fiind arestat ca suspect și depus la cartierul general al prințului Frederich Carol de la Doncourt. În aceeași noapte a fugit din arest la Etain, intrând în liniile franceze prin Verdun. După patru luni pe front, afectat de privațiunile regimului de război, Carol Davila s-a îmbolnăvit de dizenterie și a fost transportat la un han din Neunkirchen, unde a zăcut timp de câteva zile. De aici s-a întors în țară, “adânc mâhnit de pierderile francezilor, dar cu multă experiență din grelele nevoi și lipsuri ce văzu în ambulanțele patriei sale. La sosirea lui la Giurgiu, fu întâmpinat de un mare număr de persoane, amici, cunoștințe și mulți din tinerii medici, foștii săi elevi”, menționează volumul citat.

Din acest moment eforturile lui Carol Davila s-au concentrat asupra organizării ambulanțelor armatei, sporirea personalului medical al companiilor sanitare, precum și al materialelor de pe ambulanțe, toate întocmite pe regimente și divizii. Președinte al societății române de Cruce Roșie a devenit prințul Dimitrie Gr. Ghica, “un om iubitor de binefaceri și de tot de se simțea bun și folositor țării sale”.

Datorită doctorului Davila, în momentul izbucnirii Războiului Ruso-Turc din 1877, serviciile medicale ale armatei române au fost la înălțime, însuși țarul Alexandru al II-lea exprimându-și admirația pentru organizarea impecabilă. De altfel, Carol I, în telegrama în care o anunța pe regina Elisabeta de luarea Plevnei scria și următoarele cuvinte: “Davila este pretutindeni oriunde am trebuință de el”.

Pentru numeroasele și însemnatele servicii aduse României și pentru meritele recunoscute de țara sa natală, Davila purta ca semne onorifice și de distincție o serie de decorații și medalii, printre care Legiunea de onoare din partea Franței, în grad de cavaler și pe cea în grad de ofițer, Steaua României în grad de Comandor, Crucea Roșie a Societății internaționale din Geneva, Crucea de Mare-Ofițer al ordinului Coroana României, Virtutea Militară și medaliile de campanie ale războiului din Bulgaria.

Din păcate, starea sănătății sale se deteriorase sub influența iernii petrecute lângă Plevna. “A ajuns la Turnu Măgurele obosit și turmentat de un larg antrax la ceafă. N-apucă să se vindece aci și în decembrie, pe la Crăciun, plecă la armata de la Calafat cu ambulanțele secției sale. Dar, cu începere din anul 1882 era cu osebire suferind și suferințele sale făceau însemnate și repezi progrese. Un anevrism al arcului arterial aortic, consecință a vechii sale diateze reumatismale își făcuse apariția și zilele sale de acum erau numerate. Când îl văzusem în toamna din 1883 ne zicea: Acum am ajuns oală spartă… Suferințele sale cumplite ce crescură puseră un termen vieții sale care se sfârși în ziua de 24 august anul 1884, când abia împlinise etatea de 56 de ani”, încheie doctorul D. Greceanu.

Sursa:

Dr. D. Greceanu, Schiţare din viaţa şi activitatea Generalului Doctor Carol Davila, Tipografia  Clemența, 1903

***

 Falsurile din Shadwell: Cei doi analfabeți care i-au păcălit pe arheologi

La mijlocul secolului XIX, piața de antichități din Londra a fost inundată de un număr uriaș de artefacte medievale de plumb de origine necunoscută. S-a pus problema autenticității obiectelor, însă consensul general a fost că erau autentice.

În cele din urmă, s-a dovedit că obiectele erau niște falsuri confecționate de doi infractori fără nicio pregătire în domeniul istoriei sau al arheologiei. De fapt, cei doi erau analfabeți.

Produsele lor erau grosolane și executate cu o evidentă stângăcie, însă cel mai jenant este modul în care unii dintre cei mai buni specialiști în istorie medievală din Londra victoriană au fost păcăliți, după cum menționează Museum Collections.

Aceste medalioane, amulete și monede cu aspect medieval, inscripții indescifrabile și datare aiurea, cunoscute drept „Falsurile din Shadwell”, ar fi echivalentul emailurilor de phishing cu greșeli de scriere și erori gramaticale din ziua de azi.

Falsurile din Shadwell au fost opera a doi borfași, William Smith (Billy) și Charles Eaton (Charley), care cotrobăiau pe malurile Tamisei după orice obiecte de valoare pe care le-ar fi putut vinde.

În scurt timp, și-au dat seama că ar face mai mulți bani dacă ar fabrica chiar ei „antichitățile”.

În 1857, Billy și Charles au început să fabrice o serie de obiecte „medievale”. Cei doi făceau mulaje din ghips și turnau obiectele în plumb și, mai târziu, într-un aliaj pe bază de plumb.

Tehnicile lor erau extrem de primitive și de amatori, având drept rezultat margini prost definite, suprafețe inegale cu scobituri și figuri prost desenate de cavaleri care purtau niște coroane ciudate și țepoase, având fețe lipsite de expresie, ca ale unor copii.

Inscripțiile erau niște mâzgălituri fără sens, deoarece cei doi nu știau să scrie. Pentru a dobândi aparența vechimii, obiectele erau tratate cu acid și apoi acoperite cu noroi din Tamisa.

Billy și Charley au gravat și date pe obiecte, perioade cuprinse între secolele XI și XVI, însă și aici și-au afișat stângăcia. Datele erau gravate cu numerale arabe, deși acestea au început să fie folosite în Europa abia în secolul XV, conform Amusing Planet.

Toate aceste greșeli majore au trecut de examinările istoricilor, fără ca nimeni să ridice din sprâncene. Ba mai mult, Charles Roach Smith, specialist în antichități și cofondator al Asociației Britanice de Arheologie, a spus că tocmai faptul că obiectele erau rudimentare era dovada autenticității lor, deoarece orice falsificator din secolul XIX ar fi făcut o treabă mult mai bună.

Prin urmare, nepriceperea celor doi falsificatori a fost tocmai factorul care i-a ajutat. Roach Smith a găsit și o poveste convenabilă în privința obiectelor.

A spus că obiectele erau simboluri religioase rudimentare, datând de pe vremea domniei Mariei I a Angliei. Obiectele ar fi fost importate din Europa continentală ca înlocuitoare ale obiectelor de cult distruse în timpul Reformei engleze.

Potrivit Spitalfields Life, în patru sau cinci ani, Billy și Charles au produs între 5.000 și 10.000 de falsuri. Volumul mare de obiecte a trezit suspiciuni în unele cercuri.

Apoi, în 1858, într-o conferință susținută la Asociația Britanică de Arheologie, secretarul Henry Syer Cuming a denunțat obiectele ca fiind „niște încercări grosolane de înșelăciune”. Conferința a fost relatată în publicațiile The Gentleman’s Magazine și The Athenaeum, și vânzarea obiectelor a scăzut brusc.

George Eastwood, dealer-ul de antichități care vindea produsele lui Billy și Charlie, a dat în judecată The Athenaeum. Cum publicația nu pomenea numele lui Eastwood, tribunalul a respins acuzațiile acestuia.

Eastwood a pierdut procesul, însă publicația nu a putut dovedi că obiectele erau niște falsuri. Însă nu toată lumea a fost convinsă. Charles Reed, politician și colecționar de antichități, a pornit propria anchetă și a făcut investigații la șantierul docului Shadwell, unde Billy și Charlie susțineau că găsiseră obiectele.

În mărturia sa, Billy a spus că obținuse obiectele strecurându-se pe șantier, după ce mituise paznicii cu bani și băutură. Însă Reed nu a găsit la docuri pe nimeni care să fi descoperit vreunul dintre obiecte.

Apoi Reed a câștigat încrederea unui gunoier, care i-a confirmat că Billy și Charley vindeau falsuri. Reed a plătit gunoierul și l-a pus să intre în atelierul celor doi și să le fure mulajele.

Apoi, Reed a prezentat mulajele la o adunare a Societății Anticarilor din Londra drept dovadă a înșelătoriei. Infracțiunea lui Billy și Charley nu a primit prea multă atenție.

Poate că mulți experți care fuseseră păcăliți se hotărâseră să păstreze tăcerea, ca să nu fie nevoiți să-și recunoască eroarea. Billy și Charley au continuat să producă și să vândă falsuri.

Abilitățile lor s-au îmbunătățit într-o măsură remarcabilă. În 1867, în timp ce încercau să vândă niște falsuri, un cleric local a recunoscut obiectele și a chemat poliția. Cei doi au fost arestați, însă tribunalul i-a eliberat, din lipsă de probe.

Medalion cu cap încoronat, pe o față, și cavaleri care se luptă, pe cealaltă față. Foto: Departamentul de Artă Decorativă al Muzeului din Liverpool

Charley Eaton a murit în 1870, de tuberculoză. William Smith a fost văzut pentru ultima oară în 1871, încercând în zadar să vândă copia de plumb a unui borcan din secolul XIII. Apoi, Smith a dispărut și nu se mai știe nimic despre soarta lui.

Falsurile lui Billy și Charley continuă să circule și în zilele noastre. Mai multe muzee din Londra au în colecțiile lor aceste falsuri. Din când în când, le poți vedea  scoase la vânzare pe eBay.

***

 24 august 1929: Are loc Masacrul de la Hebron, când 67 de evrei (inclusiv 23 de studenți) au fost uciși la Hebron, atunci parte din Mandatul britanic pentru Palestina, de către arabi incitați la violență prin zvonuri că evreii au pus stăpânire pe Moscheile de pe Muntele Templului.

La auzul zvonurilor că evreii au pus stăpânire pe Moscheile de pe Muntele Templului, s-au organizat bande la Nablus și la Hebron, au izbucnit ciocniri violente și la Jaffa și Haifa. Tulburările au luat o amploare deosebită la Hebron, 24 august 1929 cand arabi musulmani au masacrat cu cruzime 67 evrei și le-au jefuit casele. Au fost cazuri unde copiii au fost sfârtecați sub ochii părinților, părinții tăiați, arși de vii sau mamele violate sub privirile copiilor. Masacrul a avut loc în prezența a doi polițiști călare englezi, care nu s-au mișcat pâna ce nu s-au simțit amenințati ei înșiși de asaltatori, și atunci unul din ei a tras în aer și gloata s-a risipit. Acest măcel a pus capăt existenței comunității evreiești din Hebron care sălășluia acolo de sute de ani. Un număr de familii arabe locale și-au apărat vecinii evrei și i-au ajutat să fugă din oraș. Și în așezarea evreiască vecină Migdal Eder evreii au fugit, după ce au fost avertizat de prieteni musulmani. Familia Ezra care locuia la Hebron a fost salvată, fiind ascunsă de prieteni arabi .

***

 Un american îşi face vacanţa în România.

Merge el ce merge şi ajunge la o stână din Ardeal, unde e foarte impresionat de câine.

- Bade, cât ceri pe câinele ăsta? Aş vrea să-l cumpăr.

- Nu e de vânzare.

- Îţi dau 500 de dolari.

- Nu e de vânzare.

- Îţi dau 1.000.

- Nu e de vânzare.

- Îţi dau 2.000 de dolari pentru el.

- Nu e de vânzare şi pace.

Americanul se vede nevoit să renunţe şi să îşi vadă de drum.

În aceeaşi zi, un român de la oraş trece pe la stână şi îi place câinele.

- Bade, e de vânzare câinele? Cât îţi dau pe el?

- 50 de lei, spune ciobanul.

Cel de la oraş dă banii şi pleacă cu câinele.

După ce pleacă, un băiat de la stână îi spune ciobanului:

- Păi bine, nene, americanul ţi-a oferit 2.000 de dolari şi matale ai vândut câinele pe 50 de lei?

- Apăi mă, tu mă crezi pe mine prost? De la oraş, se întoarce până diseară.  Dar din America?

***

 7 curiozități despre capre, primele animale domesticite

Mai mici sau mai mari, albe, maro, negre sau roșcate, caprele trăiesc pe lângă oameni de mii de ani. Rezistente și descurcărețe, aceste animale supraviețuiesc în cele mai vitrege condiții și sunt mult mai inteligente decât credem.

1

Primele animale domestice

Caprele sunt primele animale domesticite, iar potrivit antropologilor domesticirea lor a avut loc cu aproximativ 10.000 de ani în urmă.

Primele popoare care au păstorit turme de capre au fost cele din Orientul Mijlociu. Acești oameni foloseau animalele pentru carne și lapte, precum și pentru păr și piele, din care își confecționau îmbrăcăminte.

2

Caprele preferă fețele zâmbitoare

La capitolul „curiozități despre capre”, nu putem să trecem cu vederea un studiu recent al cercetătorilor de la Universitatea Queen Mary din Londra. Un experiment simplu a dovedit faptul că aceste animale preferă fețele zâmbitoare.

Ca să demonstreze acest lucru, cercetătorii au lipit pe peretele unui adăpost de capre fotografii ale aceleiași persoane, în două stări emoționale distincte și opuse (furie și bucurie). Apoi, au lăsat caprele să se îndrepte spre imaginile care le atrăgeau cel mai mult.

În mod surprinzător, majoritatea animalelor au evitat chipul încruntat și s-au îndreptat spre cel zâmbitor.

„Am dovedit pentru prima dată că aceste animale fac distincția între expresiile faciale și preferă să interacționeze cu oameni zâmbitori”, a declarat Christian Nawroth, coordonatorul studiului.

3

Folosite de Google ca să tundă gazonul

Gazonul din fața sediului Google din Mountain View, SUA, este tuns de… o turmă de capre. În loc să plătească o firmă specializată, cei de la Google au decis să închirieze 200 de capre, pe care le lasă libere pe gazon.

Timp de o săptămână, animalele pasc iarba și o fertilizează în același timp, susțin reprezentanții companiei.

4

 Urăsc apa

Caprele sunt animale destul de robuste, însă nu le place ploaia. Când se apropie o furtună, fug spre cel mai apropiat adăpost, de obicei înainte să cadă primii stropi. De asemenea, le displac bălțile și noroiul.

5

De ce au ochii bulbucați?

Unii oameni se sperie de forma ciudată a ochilor de capră. Potrivit cercetătorilor, ochii exoftalmici sunt specifici animalelor erbivore, care constituie vânatul animalelor de pradă.

Acest tip de ochi le oferă un câmp vizual mai larg, fără a absorbi multă lumină cu partea superioară. Acest lucru împiedică soarele să le orbească și le permite să fie atente la prădători.

6

Se nasc cu dinți

Una dintre cele mai puțin cunoscute curiozități despre capre are legătură cu dentiția acestor animale. În primul rând, trebuie să știi că, la naștere, caprele au deja dinți.

La fel ca la oamenii, dinții de lapte le cad progresiv și sunt înlocuiți de dentiția permanentă. Caprele adulte au 32 de dinți: 24 de molari și opt incisivi.

Curios este faptul că toți incisivii se află pe partea din față a mandibulei. Pe partea din față a maxilarului, aceste animale nu au dinți, ci o placă dură.

7

 Cele două extreme

Dimensiunile caprelor variază mult, în funcție de rasă. Caprele nigeriene pitice cântăresc doar nouă kilograme. În schimb, caprele anglo-nubiene pot ajunge  la greutatea de 113 kilograme.