***

 Luna

Mă prind în dansul Lunii; e o şansă,

Pe cerul grizonat cu insula albastră;

Eram cuprinsă de aceeași transă,

Ce astăzi mă inundă, o sihastră.

M-am înălțat din trupu-mi fraged, ud,

Dorind s-o mișc cu calzi fiori,

Dar ea se unduia sub cerul nud,

Prin norii plumburii ca niște flori.

Purta basmaua roșie, din in,

Cu ochii mari de-un negru bizantin,

Dansa ușor, în văzul meu, lent, lin

Ca un spectacol sideral divin.

Se-adunară nori mici, mari, la un loc,

Nuntași aievea-nveșmântați cu foc;

Un crin regal încinge fin mijloc,

Dar mult visatul ei nu se ivea deloc.

Înaripată, blândă și frumoasă,

Se cununa cu înfloriri de vânt;

Probabil adoratul cui fuse aleasă 

O aștepta-ntr-o casă mică pe pământ.

Și-atunci eu am planat ca o visare,

Să dau celor ce văd 'naltă crezare;

Iubitul ei cu buze moi și arzătoare,

'Ncărunțea  de dor, în dragostea lui mare.

***

 Sub Cer îndoliat 

Te-aștept la ,,Stână" far’de Lună, 

Să-mi pui pe cap dalbă cunună;

Să-mi săruți palizi obraji sub şopote,

Nuntașii noștri fie clopote.

Te-am căutat cu priviri hoațe,

Cu cetatea grea în brațe,

Amfore de lut sorbeau,

Dragostea mi-o alinau. 

S-adulmec urma ta de-argint,

Pașii tăi sub pașii mei, alint,

Ochii tăi și ochii mei, la fel,

Să privească-același țel.

Negru corb la o răscruce,

În noapte cruce veche duce;

Ceru-i cadaveric, stelele sunt moarte,

Luna își lungește razele deșarte.

Eu umblam ca o nălucă,

Ce respira frunza de nucă,

Mișcătoare și plecată,

Cum e dragostea mea toată.

Ruine îmi dădeau târcoale,

Glasul lor să mă răscoale,

Îmi povesteau de mâinile-ți sloi,

Moi ca lâna albă de oi.

Gropile săpau adânci fântâni,

Apă vie - vestitori bătrâni, 

În iatacul Soarelui,

Făptura ta clona lui.

Lutul moale de catifea,

Cu amprente spre casa ta,

In biserica de-argint e,

Mijlocind vie sorginte.

Frumusețea ta și ochii verzi 

Le cer Domnului, mă crezi?

Om ce-ai coborât din Cer,

Irupe dragostea și-al ei mister!

***

 O să mai putem vreodată... 

 Emil Brumaru

O să mai putem vreodată

Să trăim frumos şi sfânt,

Când din rouă mi se-arată

Trupul tău pe-acest pământ?

O să ne mai poarte boarea

Raiului ce l-am pierdut,

Ca pe-un flutur, fericirea,

Printre îngerii plângând

Fără să deschidă gura,

Doar cu lacrima strigând?

Să ne-ntoarcem iar în pura

Poveste de la-nceput?...

O să mai putem vreodată

Să trăim frumos şi sfânt,

Când din rouă mi se-arată

Trupul tău pe-acest pământ?

Emil Brumaru (n. 25 decembrie 1938, Mihailovca, raionul Cimișlia, Republica Moldova – d. 5 ianuarie 2019, Iași, România) a fost scriitor și poet contemporan român.

Apreciat în egală măsură atât de critica literară, cât și de publicul larg, reușește să impresioneze și prin personalitatea sa non-conformistă. Are rubrici în România literară, Ziarul de Iași și în Suplimentul de cultură, a scris în revista Plai cu boi, dă interviuri în revistele mondene, participă la discuții pe Internet.

Debut cu poezii în revista Luceafărul, debut editorial cu două volume, ambele publicate în 1970, Versuri și Detectivul Arthur. Poemele sale au fost incluse în antologii din România , Germania, Franța, Anglia.

***

 Jumătatea

Străină îmi ești în astă-seară,

Te-asemeni cu un spirit, cu un vânt,

Mi-e teamă să nu cazi peste pământ,

Să te lovești de crengile de pară.

Ce negri ochi mă luminează-n noapte,

Ce clopote întunecate și ce șoapte,

Ce  pete de abis unicolor,

Pătrunzi în casa mea ca Apolodor.

Mă înfioară tot ce-n jurul meu zăresc,

Și candelabre negre mă robesc,

Sã știi ca sunt aici, în interior,

Și te privesc cum scrii poem nemuritor.

Să râd îmi vine și să plâng cât ai clipi,

Tu, pasăre de noapte, desfă-ți aripi,

Hai lângă mine să fim zid de-o cetate,

Aici unde soarele răsare  din citate.

2020

Nota* 

Apolodor din Damasc (c. 60-125 d. Hr.), arhitect și constructor militar roman, de origine grec. A construit Podul peste Dunăre, de la Drobeta și Forul lui Traian din  Roma, cu celebra Columnă.

***

 Moartea căprioarei

Nicolae Labiș

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit și a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte și gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târșuri,

Și brazii mă zgârie, răi și uscați.

Pornim amândoi vânătoarea de capre,

Vânătoarea foametei în munții Carpați.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

Firul de apă prelins din cișmea.

Tâmpla apasă pe umăr. Pășesc ca pe-o altă

Planetă, imensă, străină și grea.

Așteptăm într-un loc unde încă mai sună,

Din strunele undelor line, izvoarele.

Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

Aici vor veni în șirag să se-adape

Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să tac.

Amețitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

La ceas oprit de lege și de datini.

Cu foșnet veștejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare plutește-n univers!

Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu, de parcă

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineții,

Și stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând și se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,

Și nările-i subțiri înfiorară apa

Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Știam că va muri și c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit

Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,

Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireș.

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară

Bătaia puștii tatii să dea greș!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

Își ridicase capul, îl clătină spre stele,

Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,

Și viața căprioarei spre zările târzii

Zburase lin, cu țipăt, ca păsările toamna

Când lasă cuiburi sure și pustii.

Împleticit m-am dus și i-am închis

Ochii umbroși, trist străjuiți de coarne,

Și-am tresărit tăcut și alb când tata

Mi-a șuierat cu bucurie: - Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete și-mi face semn să beau.

Amețitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

La ceas oprit de lege și de datini...

Dar legea ni-i deșartă și străină

Când viața-n noi cu greu se mai anină,

Iar datina și mila sunt deșarte,

Când soru-mea-i flămândă, bolnavă și pe moarte.

Pe-o nară pușca tatii scoate fum.

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!

Înalță tata foc înfricoșat.

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să știu

Un clopoțel cu clinchet argintiu...

De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima căprioarei și rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, și-aș vrea...

Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul ! Și codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gândește tata? Mănânc și plâng. Mănânc!

Foto: internet

***

 Turtureaua

Gabriel Cristea 

Furtuna o rupse din zborul spre cuib

și-o duse în locuri străine;

Zdrobită, năucă se zbate prin glod, 

în  trestii, sub ape saline.

Agață cu ciocul un fir de rogoz,

se rupe și iarăși încearcă;

Puterea-i sleiește, țipând în zadar,

când trece solemnă o barcă.

Aripile frânte se-mplântă în mâl,

iar moartea o trage spre-adâncuri;

Cu ultimul zvâcnet, din ochiul febril,

privește fantasticii fluturi...

Ar vrea iar să zboare pe câmpuri și zori,

să simtă vâltoarea de moară,

dar smârcul o trage barbar, obsesiv,

iar vântul tăios o-nfioară.

Letargică stare, hipnotic sfârșit

și-un soare ce stă să apună

de parcă se-ndeamnă sub plopii bătrâni

năluci împletindu-i cunună.

Puiandri cerșesc îndurare din cer, 

e-o luptă pe viață și moarte;

Se tânguie, strigă din ochi de frunziș, 

dar mama-i plecată departe… 

Luceferii-mbracă funestul veșmânt

- o trenă de purpură sumbră;

Și-aduce aminte de cuibul pierdut;

Prin vis îi cutreieră-o umbră.

Își scutură fulgii rogozul amar

pe trupul lovit de năpastă;

Noroiul îi strânge flămând osul viu, 

vâscos miezul nopții adastă. 

Se-aștern aritmii peste puii din cuib;

O gravă tăcere se lasă;

Și-un suflet-răsuflet din mlașt ini, matern,

se-ntoarce pe vânturi. E-acasă...

***

 Nu spune

Tudor Arghezi

Nu spune nimăruia ce ştii şi ce-ai văzut:

e-o cale de-a-nțelege mai tristă, dar curată.

De câte ori și zborul nădejdii ți-a căzut,

să n-afle nici frăția nici pizma niciodată.

De-ai aripi, ți le-ascunde, de-ai nimburi - de asemeni

nu-ți cheltui mireasma, ca rozele și crinii.

Ascunde-ți-o și steaua, ca-n sânul unei cremeni,

ea știe că-i zălogul de taină al luminii.

Clădește-ți, frate, viața cu peșterile-n tine,

departe de-altă viață, departe de-altă rază,

și pardosindu-ți noaptea cu lespezi de rubine,

vei ști tu singur dacă se sting ori scânteiază.

O punte duce-n bezna-ncuiată cu zăvor -

sfarmă-i-o și puntea, aruncă-ți și unealta.

Tu vei cunoaște singur, și-nvins și-nvingător,

cer și prăpăstii î ți leagă-o zi de alta.