joi, 22 august 2024

***

 O să mai putem vreodată... 


 Emil Brumaru


O să mai putem vreodată

Să trăim frumos şi sfânt,

Când din rouă mi se-arată

Trupul tău pe-acest pământ?


O să ne mai poarte boarea

Raiului ce l-am pierdut,

Ca pe-un flutur, fericirea,

Printre îngerii plângând


Fără să deschidă gura,

Doar cu lacrima strigând?

Să ne-ntoarcem iar în pura

Poveste de la-nceput?...


O să mai putem vreodată

Să trăim frumos şi sfânt,

Când din rouă mi se-arată

Trupul tău pe-acest pământ?


Emil Brumaru (n. 25 decembrie 1938, Mihailovca, raionul Cimișlia, Republica Moldova – d. 5 ianuarie 2019, Iași, România) a fost scriitor și poet contemporan român.

Apreciat în egală măsură atât de critica literară, cât și de publicul larg, reușește să impresioneze și prin personalitatea sa non-conformistă. Are rubrici în România literară, Ziarul de Iași și în Suplimentul de cultură, a scris în revista Plai cu boi, dă interviuri în revistele mondene, participă la discuții pe Internet.


Debut cu poezii în revista Luceafărul, debut editorial cu două volume, ambele publicate în 1970, Versuri și Detectivul Arthur. Poemele sale au fost incluse în antologii din România , Germania, Franța, Anglia.

***

 ,,Supranaturalul este un element cheie definitoriu în gotic. Fie că invocă supranaturalul direct sau se bazează pe imaginația cititorului pentru a-l oferi, scriitorii gotici folosesc supranaturalul pentru a construi suspansul și pentru a crea efecte speciale pentru cititor. Aceasta nu este o invenție gotică; literatura are o lungă istorie de explorare a supranaturalului. Scriitorii gotici nu trebuie decât să privească înapoi la exemplele fantomelor, zânelor și vrăjitorilor lui Shakespeare pentru a vedea dovezi ale supranaturalului în literatura engleză și lore. Chiar și în culmea popularității lor, scriitorii gotici nu au deținut un monopol asupra supranaturalului; acesta poate fi găsit și în poezia romantică a lui Samuel Coleridge și Sir Walter Scott.


Este interesant de luat în considerare cele două abordări diferite ale supranaturalului adoptate de scriitorii gotici. Pe de o parte, unele romane se bazează pe „supranaturalul acceptat”, caz în care supranaturalul este pur și simplu presupus că face parte din realitate și nu este dată nicio altă explicație. Un exemplu în acest sens ar fi prezența călugăriței sângeroase în Monk. Ea nu se dovedește a fi vreo servitoare deghizată, sau un truc al luminii sau o scârțâie pe podea. Ea este la fel de reală ca oricine altcineva din roman și este o fantomă. Prezența ei este acceptată și niciodată explicată folosind alt tip de raționament. Ceva gotic

romanele folosesc însă „supranaturalul explicat”, caz în care efectele supranaturale înfricoșătoare ale poveștii sunt explicate ulterior și au cauze perfect științifice și raționale. Adesea atribuit goticului feminin, „supranaturalul explicat” este exemplificat în romanța din pădure a lui Ann Radcliffe, în care se întâmplă lucruri înfricoșătoare, dar când sunt explicate, sunt mai puțin oribile decât păreau inițial. De exemplu, eroina Adeline crede că aude spirite noaptea, dar se pare că pur și simplu a citit lucruri greșite, iar imaginația ei a făcut-o să audă fantome în ceea ce erau de fapt doar vocile servitorilor.


Frederick S. Frank era fascinat de gadgetria supranaturală a goticului, prin care se referea la elementele fizice din operele gotice prin care forțele supranaturale iau măsuri asupra lumii. Exemplele lui Frank includeau: „portrete vocale și mobile; statui voalate care prind viață; schelete animate; uși, portaluri, trape și alte mijloace de ieșire care se deschid și se închid independent și nepotrivit; mesaje secrete sau manuscrise livrate de spectre; camere interzise sau compartimente sigilate; și capace de sicriu văzute în act de ridicare. "

De la Radcliffe și Lewis, supranaturalul și-a menținut un punct de sprijin constant în ficțiune. În timp ce misterele lumii naturale au fost tot mai amănunțit explicate de știință, scriitorii au continuat să evoce formele tradiționale ale supranaturalului literar, folosind fantome, vampiri, zombi, vârcolaci și energii oculte. În acest fel, supranaturalul literar devine un element într-o conversație mai mare despre imaginația umană, și secretele minții umane, și natura existenței umane ca creatură spirituală, nu doar un organism biologic. "


Prin amabilitatea lui Wendy Fall, Universitatea Marquette 

***

 Rugăciune 


 Eugen Jebeleanu


Tatăl nostru carele eşti în ceruri

coboară, dacă eşti, pe pământ

şi opreşte viforul morţii

şi fă din căşti pălării

şi mângâie feţele morţilor

păstrându-i în viaţă pe vii

şi stai printre noi de ni-eşti tată,

din sângele scurs făcând vin

şi fă din oricare armată

alaiuri civile.

Amin.


Eugen Jebeleanu (n. 24 aprilie 1911, Câmpina, Prahova, România – d. 21 august 1991, București, România) a fost un poet, publicist și t raducător român.

***

 Neagra

( Romantism întunecat)


Îmbobocea pe un nor albastru 

un trandafir negru-pistrui; 

Fumurii erau bobii viței de vie,

prin neagră vâslea sânge de zmeie.


Pe cap purta dantele înnegrite 

ca penele de corb umbrite și lungi.

Își îngropase-n stânca sumbră 

destinul, fructul scurs din crăci solare.


Se spovedea la luna plină 

iar pe  lutul crud cu mișcarea ei fină,

își lăsa crucea de pe umăr și 

îngenunchea pe  lacrima ce se vărsa.


Întunecimi și adâncuri desfira domoală,

înțepa fiori în trupuri ca de smoală,

 înfierbântată

iar sânii ei cei mari și copți 

Implorau ca să fie adoptați.


Femeia cu mâinile de ceară, 

cu ochii treji

se ciondănea cu moartea în fiecare seară 

și se furișa în propriile-i tăceri.

O judeca pentru sângeriile plă ceri 

și lăcrima tot timpul.

***

 Fata cu vioara 


 Radu Stanca


Acum, când ochii ei nu mai privesc,

Când degetele ei prelungi, de ceară,

Nu mai aleargă, nu mai dănțuiesc

Ca un păianjen galben pe vioară,


Acum, când nu mai tremură pe-alei

Ci doarme, în sfârșit, între glicine,

Am să vă spun, prieteni, taina ei,

Taina ei neagră, plină de suspine.


Voi o credeați nebună, negreșit,

Când o vedeați mereu, fără-ncetare,

Cu sânul gol, cu părul despletit,

Cântând pe uliți veșnica-i cântare.


Dar adevăru-i altul și mă tem

Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic.

Fata purta cu vioara un blestem!

Și ce blestem – sălbatic și amarnic.


Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,

Murind, îi hărăzise într-o seară,

Să nu trăiască după el decât

Atâta timp cât va cânta la vioară!


De-aceea, zi de zi, până-n amurg,

Pe străzi, prin piețe, dornică de viață,

Cânta din răsputeri în vechiul burg,

Cânta prin soare, viscole sau ceață.


De-aceea alerga necontenit,

Mergea mereu cu vioara sub bărbie,

Își aiura descântecul smintit,

Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie.


Dar într-o noapte, de prea mult cântat,

Deodată toate corzile plesniră!

Un vaier scurt și-un țipăt încleștat

În cerul pulmburiu se-ncolăciră.


Atunci, cu ochii mari, înspăimântați,

Din părul blond își smulse patru fire.

(Și voi râdeați, nebunilor, râdeaţi)

Fecioara însă, ea cânta-n neştire.


Ce cântec pur și nemaiauzit!

N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune.

Dar prea mult timp, pe lemnul istovit,

Nu dăinuiră nici aceste strune,


Nici ele nu putură, prin alei,

Să-i prelungească marea agonie.

Și-acum fecioara doarme-n racla ei

Ca o vioară frântă în cutie.


– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca”


Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeș — d. 26 decembrie 1962, Cluj)  a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

***

 POEZIA ZILEI 


         UITARE 


Autor: Cornelia Calaidjoglu 

Prezentare: Gabriela Harasim 


,,În unele zile nu vei găsi nici măcar un cântec al sufletului tău. Chiar și așa, continuă să cânți"! 

Emory Austin 


          Tot ce măsoară într-un fel existența noastră pe pământ și îi dă o aură este iubirea, sentimentul cel mai nobil pe care îl trăim, cel care conturează desăvârșirea și ne conduce pe drumul paradisului pământean. 

          Vrem să vorbim cu Dumnezeu? Atunci, să trăim iubirea! Vrem să auzim simfonii îngerești? Să ascultăm cântecul sufletului nostru! Doamne, ne-ai dat atât de mult! Pe palme avem infinitul unde ne zăvorâm fericirea, frumusețea acestui univers armonios ne este pernă pentru suflet... dar noi suntem singurii care ținem în mână cheia ce deschide sufletul spre bucuriile vieții! 

          Și totuși iubirea, în cea mai măreață formă a ei, poate aduce suferințe, atunci totul își pierde firescul echilibru, iar când valurile de tristețe te îneacă, auzi doar cântecul prevestitor al durerilor și zbuciumul se transformă în poezie. Pas cu pas, sentimente impresionante și trăiri intense se aștern, asemeni valurilor peste nisipul mării, și rămân închise în cuvintele-versuri ce sunt martore ale unor neîmpliniri pe care viața le mai așterne în calea omului. 

          O foaie albă pe masă, o lumânare ce arde și un chip de femeie frumoasă și îngândurată, a cărei lacrimă strălucește în colțul ochiului, așterne un poem plin de emoție și profunzime, încercând să întindă vălul uitării peste acea tristețe a neîmplinirii cuibărită în suflet. 

          ,,Uitare", sugestiv titlu, căci mereu încercăm să ne refugiem în ea, pentru a ne micșora tristețea! Când atingi coarda unei harpe auzi sunetul ce te urcă spre cer, dar, când cineva, căruia i-ai pus pe palme sufletul tău, te rănește, cântecul lui se transformă în strigăt al durerii: ,,Degeaba-mi strigi cocorii să coboare/În mreaja ta de-albastru pământesc,/Căci eu sunt cununată cu o boare/Și-mi fac din vânt altar dumnezeiesc". 

          Știu că odată ce un suflet este rănit, în afara durerilor tale, nimic nu te mai alină, totul este încremenit și este parte a suferinței tale: ,,Nici bărcile să-noate nu mai știu/Nici zborul nu-l mai știu către izvoare/Eu am doi ochi cu cerul argintiu,/Prin care corbii tăi nu pot să zboare". 

          De multe ori ne gândim dacă neîmplinirile vieții ne definesc. Cu siguranță, nu! Dimpotrivă, ele ne întăresc, ne motivează, așa cum și autoarea, cu eleganță și rafinament poetic, subliniază în versurile ei: ,,Prin viscol mă dezleg și mă dezbrac/Nimic nu-mi pare-acum atât de greu/Mă frâng în vântul munților și tac/În lutul ce-l frământă Dumnezeu"! 

          Trădările în iubire atrag întotdeauna o stare de indiferență vizavi de cel care a rupt cercul iubirii: ,,Dar tu te-neci în versul tău naiv/În felul tău lipsit de orice fel", pentru că, atunci când privești dragostea ca pe ceva trecător, durerea ce o transmiți este ucigătoare. 

          Dar, pe cărările iubirii vor exista întotdeauna flori, pentru că Dumnezeu a dăruit omului posibilitatea de a găsi strălucire în tot ce atinge, lăsând acolo, în ele, parfumul sufletului nostru, iar aceste imagini copleșitor de frumoase, autoarea le aduce în vers, chiar sub o ușoară formă de reproș: ,,Zadarnic mă respiri prin trandafiri/Trezind rapsozii luncii fără vânt/Înșiri cuvinte goale și te miri/De ce ești doar o umbră pe pământ". 

          Iubirea nu alege oamenii după ceea ce sunt. Ea este căutătoare de suflete curate, cu sentimente frumoase, de scântei în priviri, de lumină pe calea spre inima celui iubit. Cu miezul plin de sinceritate, versurile poeziei ne arată că sufletul poetei a dorit doar iubire și nimic altceva: ,,Degeaba-mi bați cu geniul tău la geam,/Căci eu întind și norii peste munți". 

          Adierea zorilor dimineții, ce odată îmbrățișau această sfântă legătură de iubire, a dispărut, timpul transformându-i în ,,punți arzânde de sălcii plângătoare”, în care se pierde o iubire ce nu se mai întoarce. 

          Dacă întreaga natură ia parte la sărbătoarea iubirii, acum, ia parte și la durerea și tristețea ce îmbracă sufletul poetei, dă glas durerii ei, plămădind versuri de o frumusețe diafană: ,,Din mine luna și-a croit veșmânt,/Iar rana mea îi este ca și leac,/Mă face vin în vase de pământ,/Iar eu îi șterg tristețile și tac".          

          Naturalețea și simplitatea versului, spiritul liber al autoarei, măiestria creației, le-am simțit, le-am însoțit, cuvintele le-am desfrunzit și am încercat să le dau o vibrație în afara versurilor! 

          Admirație, Cornelia Calaidjoglu, pentru acest poem plin de emoție, de sensibilitate și pentru acea contopire aleasă a cuvintelor cu trăirile sufletului! 

          Dragi cititori, vă invit să lecturați un poem ce poartă amprenta unui poet talentat!

UITARE 

          Cornelia Calaidjoglu


Degeaba-mi strigi cocorii să coboare

În mreaja ta de-albastru pământesc,

Căci eu sunt cununată cu o boare 

Și-mi fac din vânt altar dumnezeiesc.


Nici bărcile să-noate nu mai știu, 

Nici zborul nu-l mai știu către izvoare.

Eu am doi ochi cu cerul argintiu, 

Prin care corbii tăi nu pot să zboare. 


Prin viscol mă dezleg și mă dezbrac.

Nimic nu-mi pare-acum atât de greu. 

Mă frâng în vântul munților și tac

În lutul ce-l frământă Dumnezeu.


Dar tu te-neci în versul tău naiv,

În felul tău lipsit de orice fel,

Legat abstract de zborul meu tardiv,

Ca spiritul în crucea de oțel.


Zadarnic mă respiri prin trandafiri,

Trezind rapsozii luncii fără vânt.

Înșiri cuvinte goale și te miri

De ce ești doar o umbră pe pământ. 


Degeaba-mi bați cu geniul tău la geam,

Căci eu întind și norii peste munți. 

Îți las în schimb, din tot ce nu mai am, 

Corola sfintei slove de la nunți. 


Îți las în locul zorilor un nor

Și punți arzând, de sãlcii plângătoare,

În focul lor, nestinsul meu amor

Și bărcile pierdute de pe mare. 


Din mine luna și-a croit veșmânt ,

Iar rana mea îi este ca de leac.

Mă face vin în vase de pământ, 

Iar eu îi șterg tristețile și tac.

***

 POEZIA ZILEI 


         UITARE 


Autor: Cornelia Calaidjoglu 

Prezentare: Gabriela Harasim 


,,În unele zile nu vei găsi nici măcar un cântec al sufletului tău. Chiar și așa, continuă să cânți"! 

Emory Austin 


          Tot ce măsoară într-un fel existența noastră pe pământ și îi dă o aură este iubirea, sentimentul cel mai nobil pe care îl trăim, cel care conturează desăvârșirea și ne conduce pe drumul paradisului pământean. 

          Vrem să vorbim cu Dumnezeu? Atunci, să trăim iubirea! Vrem să auzim simfonii îngerești? Să ascultăm cântecul sufletului nostru! Doamne, ne-ai dat atât de mult! Pe palme avem infinitul unde ne zăvorâm fericirea, frumusețea acestui univers armonios ne este pernă pentru suflet... dar noi suntem singurii care ținem în mână cheia ce deschide sufletul spre bucuriile vieții! 

          Și totuși iubirea, în cea mai măreață formă a ei, poate aduce suferințe, atunci totul își pierde firescul echilibru, iar când valurile de tristețe te îneacă, auzi doar cântecul prevestitor al durerilor și zbuciumul se transformă în poezie. Pas cu pas, sentimente impresionante și trăiri intense se aștern, asemeni valurilor peste nisipul mării, și rămân închise în cuvintele-versuri ce sunt martore ale unor neîmpliniri pe care viața le mai așterne în calea omului. 

          O foaie albă pe masă, o lumânare ce arde și un chip de femeie frumoasă și îngândurată, a cărei lacrimă strălucește în colțul ochiului, așterne un poem plin de emoție și profunzime, încercând să întindă vălul uitării peste acea tristețe a neîmplinirii cuibărită în suflet. 

          ,,Uitare", sugestiv titlu, căci mereu încercăm să ne refugiem în ea, pentru a ne micșora tristețea! Când atingi coarda unei harpe auzi sunetul ce te urcă spre cer, dar, când cineva, căruia i-ai pus pe palme sufletul tău, te rănește, cântecul lui se transformă în strigăt al durerii: ,,Degeaba-mi strigi cocorii să coboare/În mreaja ta de-albastru pământesc,/Căci eu sunt cununată cu o boare/Și-mi fac din vânt altar dumnezeiesc". 

          Știu că odată ce un suflet este rănit, în afara durerilor tale, nimic nu te mai alină, totul este încremenit și este parte a suferinței tale: ,,Nici bărcile să-noate nu mai știu/Nici zborul nu-l mai știu către izvoare/Eu am doi ochi cu cerul argintiu,/Prin care corbii tăi nu pot să zboare". 

          De multe ori ne gândim dacă neîmplinirile vieții ne definesc. Cu siguranță, nu! Dimpotrivă, ele ne întăresc, ne motivează, așa cum și autoarea, cu eleganță și rafinament poetic, subliniază în versurile ei: ,,Prin viscol mă dezleg și mă dezbrac/Nimic nu-mi pare-acum atât de greu/Mă frâng în vântul munților și tac/În lutul ce-l frământă Dumnezeu"! 

          Trădările în iubire atrag întotdeauna o stare de indiferență vizavi de cel care a rupt cercul iubirii: ,,Dar tu te-neci în versul tău naiv/În felul tău lipsit de orice fel", pentru că, atunci când privești dragostea ca pe ceva trecător, durerea ce o transmiți este ucigătoare. 

          Dar, pe cărările iubirii vor exista întotdeauna flori, pentru că Dumnezeu a dăruit omului posibilitatea de a găsi strălucire în tot ce atinge, lăsând acolo, în ele, parfumul sufletului nostru, iar aceste imagini copleșitor de frumoase, autoarea le aduce în vers, chiar sub o ușoară formă de reproș: ,,Zadarnic mă respiri prin trandafiri/Trezind rapsozii luncii fără vânt/Înșiri cuvinte goale și te miri/De ce ești doar o umbră pe pământ". 

          Iubirea nu alege oamenii după ceea ce sunt. Ea este căutătoare de suflete curate, cu sentimente frumoase, de scântei în priviri, de lumină pe calea spre inima celui iubit. Cu miezul plin de sinceritate, versurile poeziei ne arată că sufletul poetei a dorit doar iubire și nimic altceva: ,,Degeaba-mi bați cu geniul tău la geam,/Căci eu întind și norii peste munți". 

          Adierea zorilor dimineții, ce odată îmbrățișau această sfântă legătură de iubire, a dispărut, timpul transformându-i în ,,punți arzânde de sălcii plângătoare”, în care se pierde o iubire ce nu se mai întoarce. 

          Dacă întreaga natură ia parte la sărbătoarea iubirii, acum, ia parte și la durerea și tristețea ce îmbracă sufletul poetei, dă glas durerii ei, plămădind versuri de o frumusețe diafană: ,,Din mine luna și-a croit veșmânt,/Iar rana mea îi este ca și leac,/Mă face vin în vase de pământ,/Iar eu îi șterg tristețile și tac".          

          Naturalețea și simplitatea versului, spiritul liber al autoarei, măiestria creației, le-am simțit, le-am însoțit, cuvintele le-am desfrunzit și am încercat să le dau o vibrație în afara versurilor! 

          Admirație, Cornelia Calaidjoglu, pentru acest poem plin de emoție, de sensibilitate și pentru acea contopire aleasă a cuvintelor cu trăirile sufletului! 

          Dragi cititori, vă invit să lecturați un poem ce poartă amprenta unui poet talentat!

UITARE 

          Cornelia Calaidjoglu


Degeaba-mi strigi cocorii să coboare

În mreaja ta de-albastru pământesc,

Căci eu sunt cununată cu o boare 

Și-mi fac din vânt altar dumnezeiesc.


Nici bărcile să-noate nu mai știu, 

Nici zborul nu-l mai știu către izvoare.

Eu am doi ochi cu cerul argintiu, 

Prin care corbii tăi nu pot să zboare. 


Prin viscol mă dezleg și mă dezbrac.

Nimic nu-mi pare-acum atât de greu. 

Mă frâng în vântul munților și tac

În lutul ce-l frământă Dumnezeu.


Dar tu te-neci în versul tău naiv,

În felul tău lipsit de orice fel,

Legat abstract de zborul meu tardiv,

Ca spiritul în crucea de oțel.


Zadarnic mă respiri prin trandafiri,

Trezind rapsozii luncii fără vânt.

Înșiri cuvinte goale și te miri

De ce ești doar o umbră pe pământ. 


Degeaba-mi bați cu geniul tău la geam,

Căci eu întind și norii peste munți. 

Îți las în schimb, din tot ce nu mai am, 

Corola sfintei slove de la nunți. 


Îți las în locul zorilor un nor

Și punți arzând, de sãlcii plângătoare,

În focul lor, nestinsul meu amor

Și bărcile pierdute de pe mare. 


Din mine luna și-a croit veșmânt ,

Iar rana mea îi este ca de leac.

M ă face vin în vase de pământ, 

Iar eu îi șterg tristețile și tac.

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...