POEZIA ZILEI
UITARE
Autor: Cornelia Calaidjoglu
Prezentare: Gabriela Harasim
,,În unele zile nu vei găsi nici măcar un cântec al sufletului tău. Chiar și așa, continuă să cânți"!
Emory Austin
Tot ce măsoară într-un fel existența noastră pe pământ și îi dă o aură este iubirea, sentimentul cel mai nobil pe care îl trăim, cel care conturează desăvârșirea și ne conduce pe drumul paradisului pământean.
Vrem să vorbim cu Dumnezeu? Atunci, să trăim iubirea! Vrem să auzim simfonii îngerești? Să ascultăm cântecul sufletului nostru! Doamne, ne-ai dat atât de mult! Pe palme avem infinitul unde ne zăvorâm fericirea, frumusețea acestui univers armonios ne este pernă pentru suflet... dar noi suntem singurii care ținem în mână cheia ce deschide sufletul spre bucuriile vieții!
Și totuși iubirea, în cea mai măreață formă a ei, poate aduce suferințe, atunci totul își pierde firescul echilibru, iar când valurile de tristețe te îneacă, auzi doar cântecul prevestitor al durerilor și zbuciumul se transformă în poezie. Pas cu pas, sentimente impresionante și trăiri intense se aștern, asemeni valurilor peste nisipul mării, și rămân închise în cuvintele-versuri ce sunt martore ale unor neîmpliniri pe care viața le mai așterne în calea omului.
O foaie albă pe masă, o lumânare ce arde și un chip de femeie frumoasă și îngândurată, a cărei lacrimă strălucește în colțul ochiului, așterne un poem plin de emoție și profunzime, încercând să întindă vălul uitării peste acea tristețe a neîmplinirii cuibărită în suflet.
,,Uitare", sugestiv titlu, căci mereu încercăm să ne refugiem în ea, pentru a ne micșora tristețea! Când atingi coarda unei harpe auzi sunetul ce te urcă spre cer, dar, când cineva, căruia i-ai pus pe palme sufletul tău, te rănește, cântecul lui se transformă în strigăt al durerii: ,,Degeaba-mi strigi cocorii să coboare/În mreaja ta de-albastru pământesc,/Căci eu sunt cununată cu o boare/Și-mi fac din vânt altar dumnezeiesc".
Știu că odată ce un suflet este rănit, în afara durerilor tale, nimic nu te mai alină, totul este încremenit și este parte a suferinței tale: ,,Nici bărcile să-noate nu mai știu/Nici zborul nu-l mai știu către izvoare/Eu am doi ochi cu cerul argintiu,/Prin care corbii tăi nu pot să zboare".
De multe ori ne gândim dacă neîmplinirile vieții ne definesc. Cu siguranță, nu! Dimpotrivă, ele ne întăresc, ne motivează, așa cum și autoarea, cu eleganță și rafinament poetic, subliniază în versurile ei: ,,Prin viscol mă dezleg și mă dezbrac/Nimic nu-mi pare-acum atât de greu/Mă frâng în vântul munților și tac/În lutul ce-l frământă Dumnezeu"!
Trădările în iubire atrag întotdeauna o stare de indiferență vizavi de cel care a rupt cercul iubirii: ,,Dar tu te-neci în versul tău naiv/În felul tău lipsit de orice fel", pentru că, atunci când privești dragostea ca pe ceva trecător, durerea ce o transmiți este ucigătoare.
Dar, pe cărările iubirii vor exista întotdeauna flori, pentru că Dumnezeu a dăruit omului posibilitatea de a găsi strălucire în tot ce atinge, lăsând acolo, în ele, parfumul sufletului nostru, iar aceste imagini copleșitor de frumoase, autoarea le aduce în vers, chiar sub o ușoară formă de reproș: ,,Zadarnic mă respiri prin trandafiri/Trezind rapsozii luncii fără vânt/Înșiri cuvinte goale și te miri/De ce ești doar o umbră pe pământ".
Iubirea nu alege oamenii după ceea ce sunt. Ea este căutătoare de suflete curate, cu sentimente frumoase, de scântei în priviri, de lumină pe calea spre inima celui iubit. Cu miezul plin de sinceritate, versurile poeziei ne arată că sufletul poetei a dorit doar iubire și nimic altceva: ,,Degeaba-mi bați cu geniul tău la geam,/Căci eu întind și norii peste munți".
Adierea zorilor dimineții, ce odată îmbrățișau această sfântă legătură de iubire, a dispărut, timpul transformându-i în ,,punți arzânde de sălcii plângătoare”, în care se pierde o iubire ce nu se mai întoarce.
Dacă întreaga natură ia parte la sărbătoarea iubirii, acum, ia parte și la durerea și tristețea ce îmbracă sufletul poetei, dă glas durerii ei, plămădind versuri de o frumusețe diafană: ,,Din mine luna și-a croit veșmânt,/Iar rana mea îi este ca și leac,/Mă face vin în vase de pământ,/Iar eu îi șterg tristețile și tac".
Naturalețea și simplitatea versului, spiritul liber al autoarei, măiestria creației, le-am simțit, le-am însoțit, cuvintele le-am desfrunzit și am încercat să le dau o vibrație în afara versurilor!
Admirație, Cornelia Calaidjoglu, pentru acest poem plin de emoție, de sensibilitate și pentru acea contopire aleasă a cuvintelor cu trăirile sufletului!
Dragi cititori, vă invit să lecturați un poem ce poartă amprenta unui poet talentat!
UITARE
Cornelia Calaidjoglu
Degeaba-mi strigi cocorii să coboare
În mreaja ta de-albastru pământesc,
Căci eu sunt cununată cu o boare
Și-mi fac din vânt altar dumnezeiesc.
Nici bărcile să-noate nu mai știu,
Nici zborul nu-l mai știu către izvoare.
Eu am doi ochi cu cerul argintiu,
Prin care corbii tăi nu pot să zboare.
Prin viscol mă dezleg și mă dezbrac.
Nimic nu-mi pare-acum atât de greu.
Mă frâng în vântul munților și tac
În lutul ce-l frământă Dumnezeu.
Dar tu te-neci în versul tău naiv,
În felul tău lipsit de orice fel,
Legat abstract de zborul meu tardiv,
Ca spiritul în crucea de oțel.
Zadarnic mă respiri prin trandafiri,
Trezind rapsozii luncii fără vânt.
Înșiri cuvinte goale și te miri
De ce ești doar o umbră pe pământ.
Degeaba-mi bați cu geniul tău la geam,
Căci eu întind și norii peste munți.
Îți las în schimb, din tot ce nu mai am,
Corola sfintei slove de la nunți.
Îți las în locul zorilor un nor
Și punți arzând, de sãlcii plângătoare,
În focul lor, nestinsul meu amor
Și bărcile pierdute de pe mare.
Din mine luna și-a croit veșmânt ,
Iar rana mea îi este ca de leac.
M ă face vin în vase de pământ,
Iar eu îi șterg tristețile și tac.
