joi, 22 august 2024

***

 DE-ATUNCI ...                


              autor - CORNELIA  CLAIDJOGLU  ( Cornelia Crista )                  🇷🇴


Ciucurii de ploaie mi-ating pielea cald 

Într-un gând naiv, nebun, dantelat; 

Crezui că ești tu, dintr-un nor de smarald

Atingând veseli franjuri de covor catifelat.

Stelarele fecioare visează un inel 

Pe degetele tale de călător celest. 

Îmi flutur iar chemarea, și părul meu rebel

Apusul tău primește în vise al meu gest.

Străjer al razelor solare pe puntea mea,

Coboară și adu-mi cu tine dragostea,

Chiar de ar fi pentru o singură-ntâmplare 

Lumina ta s-o gust aievea-n Carul Mare.

De când te-am văzut în drum dinspre biserică 

Cununa ta de aur în suflet m-a durut;

Mi-ai răsărit în față ca raza cea feerică,

De-atunci eu fac ca noaptea să nască un sărut.


💖


AZÓTA                                                                                                              🇭🇺


            szerző - CORNELIA CLAIDJOGLU (Cornelia Cristea)

            fordítás - KONSANSZKY LÁSZLÓ


Az esőcseppek megérintik meleg bőrömet

Naiv, őrült, csipkés gondolatban;

Azt hiszed, te vagy, egy smaragdfelhőből

A megható, vidám bársonyszőnyeg rojtjai.

A Szűz csillagok gyűrűről álmodnak

Az égi utazó ujjain.

Megint meglegyintem a hívásomat, és a lázadó hajamat

Naplemente álmaiban fogadja gesztusomat.

A napsugarak őrzője a fedélzetemen,

Gyere le, és hozd magaddal a szerelmemet

Még akkor is, ha ez egyszeri.

Megkóstolom a fényedet a Nagy Szekérben.

Amióta megláttalak hazafelé a templomból.

A lelkemben lévő aranykoronád bántott;

Felemelkedtél előttem, mint az elvarázsolt sugár,

Azóta csókot szülök az éjszakának.


💖


С ТОГО ВРЕМЕНИ ...                                                                                     🇷🇺


               автор - КОРНЕЛИЯ  СЛАИДЙОГЛ У  (  Корнелия  Кристеа ) 

               перевод - ЛАСЛO КОНСАНСКИ


Капли дождя касаются моей теплой кожи

Наивный, безумный, задумчивый;

Ты думаешь, что это ты из изумрудного облака

Края трогательного, жизнерадостного бархатного ковра.

Звезды-Девы мечтают о кольце

На пальцах небесного путешественника.

Я снова помахал своим призывом и своими непослушными волосами

Прими мой жест в своих мечтах о закате.

Хранитель солнечных лучей на моей палубе,

Сойди и возьми мою любовь с собой

Даже если это разовый случай.

Я вкусю твой свет в Великой Колеснице.

С тех пор, как я увидел тебя по пути домой из церкви.

Твой золотой венец в моей душе ранил меня;

Ты встал передо мной, как зачарованный луч,

С тех пор я целую ночь.


💖


OD TAD ...                                                                                                        🇭🇷


              autor - CORNELIA CLAIDJOGLU ( Cornelia Crista )

              prevod - LASLO KONŠANSKY


Kapi kiše dodiruju moju toplu kožu

Naivna, luda, protkana mislima;

Misliš da si to ti, iz smaragdnog oblaka

Rubovi dirljivog, veselog baršunastog tepiha.

Zvijezde Djevice sanjaju prsten

Na prstima nebeskog putnika.

Opet sam zamahao pozivom i svojom buntovnom kosom

Prihvati moju gestu u svojim snovima o zalasku sunca.

Čuvar sunčevih zraka na mojoj palubi,

Siđi dolje i ponesi moju ljubav sa sobom

Čak i ako je jednokratan.

Okusit ću tvoje svjetlo u Velikoj kočiji.

Otkad sam te vidio na povratku kući iz crkve.

Tvoja me zlatna k runa u duši zaboljela;

Digla si se preda mnom kao začarana zraka,

Od tada ljubim noć.


💖

***

 ȘI  MÂNGÂI  NOPȚI   ȘI  ZILE ...


              autor - CORNELIA  CLAIDJOGLU                                                   🇷🇴


E beznă în odaie și fără tine sunt.

În palme săturate-ți înghesui azi iubirea...

Cu porțile deschise fără zăvor, e crunt; 

Te-aștept nudă aici să-mi sfâșii fericirea.


Sunt nopți asemeni vânturilor negre,

Cu iz de negricioase insomnii;

Împotmolită-n umbre de tenebre,

Refugiu trist de răni vii, sângerii.


Cu nemiloase gheare o suferință rece

În piept se-mplântă, mușcând ca o căpușă;

Ea răspândește-n sânge durerea ce petrece

Tristețea mea bolnavă cu-aripa jucăușă.


Între cer și pământ, e casa mea și-a ta,

Regină înaripată pe-o cruce de oțel,

Un fier încins în oase-i soarta mea

Și mângâi nopți și zile în plânsul meu rebel.


Imagine -  Internet


💖


ÉS  SIMOGATNI  AZ  ÉJSZAKÁKAT  ÉS  A  NAPPALOKAT ...                  🇭🇺


                                      

              szerző - CORNELIA CLAIDJOGLU  

              fordítás - KONSANSZKY LÁSZLÓ


Sötét van a szobában, és én nélküled vagyok.

Ma az elégedett tenyeredbe szorítsd a szerelmedet...

Retesz nélkül nyitott kapukkal ez kegyetlen;

Itt várlak meztelenül, hogy széttépjem a boldogságomat.


Vannak éjszakák, mint a fekete szél,

Fekete álmatlansággal;

A sötétség árnyékában rekedt,

Szomorú menedék élő sebektől, vérzéstől.


Irgalmatlan karmokkal és a hideg szenvedés

A mellkasban panaszkodik, harap, mint a kullancs;

A fájdalmat, amit átélek , a vérben terjeszti

Beteg szomorúságom a játékosan  szárnnyal.


Ég és föld között az én házam és a tied,

Szárnyas királynő acélkereszten,

Forró vas és a csontjaimban a sorsom,

És megnyugtatta az éjszakákat és a napokat a lázadó kiáltásomban.


Kép - Internet


💖


И  ЛАСКАТЬ  НОЧИ  И  ДНИ  ...                                                                 🇷🇺


               автор - КОРНЕЛИЯ  СЛАИДЙОГЛУ   

               перевод - ЛАСЛO КОНСАНСКИ


В комнате темно и я без тебя.

Сегодня сожми свою любовь в своей довольной ладони...

Когда ворота открыты без задвижки, это жестоко;

Я жду здесь голый, чтобы разорвать свое счастье на части.


Бывают ночи, как черный ветер

Черный от бессонницы;

В ловушке тени тьмы,

Печальное убежище от живых ран и кровотечений.


Безжалостные когти и холодные страдания

Жалуется на грудь, кусает, как клещ;

Боль, которую я испытываю, распространяется в крови

Моя больная грусть летит игриво.


Между небом и землей мой дом и твой,

Крылатая царица на стальном кресте,

Горячее железо и моя судьба в моих костях,

И успокоил ночи и дни в своем буйном крике.


Изображение - Интернет


💖


I  MILOVATI  NOĆI  I  DANE ...                                                                       🇭🇷


              autor - CORNELIA CLAIDJOGLU  

              prevod - LASLO KONŠANSKY


U sobi je mrak, a ja sam bez tebe.

Danas stisnite svoju ljubav u svom zadovoljnom dlanu...

S vratima otvorenim bez zasuna, to je okrutno;

Čekam ovdje gola da rasturim svoju sreću.


Ima noći poput crnog vjetra

Crna s nesanicom;

Zarobljen u sjeni tame,

Tužno utočište od živih rana i krvarenja.


Nemilosrdne pandže i hladna patnja

Žali se u prsima, grize poput krpelja;

Bol koju doživljavam širi se krvlju

Moja bolesna tuga razigrano leti.


Između neba i zemlje je moja i tvoja kuća,

Krilata kraljica na čeličnom križu ,

Vruće željezo i moja sudbina u kostima,

I smirio noći i dane u mom razuzdanom kriku.


Slika - Internet


💖

***

 Pe o canapea învechită şi plină de praf stătea un trup

neînsuflețit de femeie, cu o coroniță

strălucitoare pe cap şi înveşmântat într-o

rochie vişinie de catifea, cu margini aurii.

Un coridor întunecat şi îngust se prezenta

în față, iar pe pereți atârnau câteva tablouri antice, cu rame de culoarea bronzului şi

doar unul mai mic, aşezat între ele, în

partea de sus, era înrămat cu o ramă de

argint vechi. Un cufăr împăienjenit,

rostogolit pe covorul de mătase murdărit

de trecerea timpului, le atrase atenția. Era

o linişte tulburătoare, dar nici unul dintre

ei nu îndrăznea să o rupă. Tavanul

dărăpănat se degrada văzând cu ochii şi

era cât pe-aci să cadă peste ei, iar mobila

scârția din toate colțurile. Girl se asigură

că harta este la locul ei în rucsac şi scose

burduful cu apă, trase pe gât ultimele

picături şi respiră o secundă. Marth

deschide cufărul şi găseşte în interiorul

acestuia mai multe bijuterii şi pietre rare,

fel şi fel de perle neînsemnate, înşirate

într-un lung colier, apoi îşi aținti privirea

spre o fotografie, alb-negru, veche,

semnată Arthur. Îl cheamă pe Girl şi,

împreună, se îndreptară spre coridorul

strâmt şi lipsit de lumină, dar mai întâi

aprinseră cele două torțe ce le aveau la

îndemână.

Cu ochii îngroziți de spaimă şi cu

urechile ciulite, tresăreau la cel mai mic

zgomot auzit. Două bufnițe maronii,

pătate, cu ochii mari, ce le ocupau o mare

parte din craniu, scoaseră un scâncet şi îşi

luară înfuriate zborul. Fâlfâitul fioros al

aripilor făcu să le treacă fiori de moarte şi

să tremure din toate încheieturile. Își 

ziseră că alt semn rău avea să apară,

conform legendei, dar trebuiau cu orice

preț să găsească drumul spre iarba magică,

singura care putea să deschidă uşile

încuiate şi să aducă ținutul la fel cum era

odinioară.

– Marth, mai avem apă? întrebă Girl,

însetat.

Îi întinse butelca goală şi zâmbi,

răutăcios.

– Nu mai avem de băut! Iorg, cel care

era cel mai tânăr dintre ei, băgă mâna în

geanta lui, care aproape îi căzuse de pe

umăr, şi scoase plosca ce era pe jumătate

plină şi i-o întinde, să ia o înghițitură.

Făcliile împrăştiau o căldură intolerabilă

şi stropii reci ai transpirației se prelingeau

pe hainele lor murdare. Traversau temuți,

fără ca vreunul dintre ei să ştie încotro se

îndreaptă. Credeau cu sfințenie în desenul

de pe hartă. Pe unul dintre culoare, zăcea

cadavrul unui bărbat ce nu intrase încă în

putrefacție, dovadă că nu părea să fie de

multă vreme acolo. Peste el, un baros

mare, îi acoperea brațul stâng. Girl scoate

din nou harta şi însemnă încă o dată locul

unde îşi ancorase corabia. Deodată, se auzi

un glas, nişte gemete şi rămaseră cu toții

stană de piatră. Au încremenit, dar păstrau

tăcerea pentru a auzi mai bine de unde

provine glasul. Marth se îndepărtă vrei doi

metri şi zări trupul leşinat al unei fete

tinere, ce purta pe cap o diademă împodobită numai cu aur şi pietre strălucitoare,

iar de jur împrejurul ei ardeau făclii în

sfeşnice de aur, lucrate fin. Piciorul,

brațele şi cupele erau dintr-o bucată. Purta

o rochie lungă de culoarea murei, croită

strâmt pe trupul subțire, cu mânecile lungi

şi brodate cu dantelă neagră.

– Iorg, adu repede apă.

Iorg scoase repede plosca cu apă şi o

stropi de față, iar trupul ei a început să se

mişte. Bărbatul se apleacă şi, speriat, o

cuprinde de mijloc, ridicându-i trupul

rămas fără vlagă.

Îşi continuau drumul, iar în fața lor,

apăreau de fiecare dată tot felul de

ciudățenii, iar un hol minuscul adăpostea

o mulțime de obiecte pestrițe, din alte

epoci, ce compuneau pictura unui hotar

fantomatic. Fata, care abia putea să

meargă, îi privi neîncrezătoare, iar privirea ei ascundea o durere şi nu mai avea

puterea să o mascheze.

– Faceți cale întoarsă, dacă vreți să

rămâneți în viață! îi sfătui ea.

Buf! Buf! se auzi din nou. O făptură

monstruoasă, cu două capete, fără nas şi

fără urechi, îi atacă. Înmărmuriră de

groază, iar Girl ridică barosul, opunându-se în luptă şi îi zbură capetele,

lăsând arătania să zacă într-o baltă de

sânge de culoare gălbui-vinețiu.

– Vreau să rămânem vii, se adresă

grupului.

– Grăbiți paşii! De o parte şi de alta a

pereților stâncoşi ai Marelui Templu

zăceau trupuri descompuse ale ostaşilor,

intrate în putrefacție fără ritualuri de

înmormântare. Călcau peste oase şi

înaintau sufocați de mirosul înțepător al

hoiturilor. Girl se uită din nou pe hartă şi

le zice că trebuie să ajungă într-unul din

cele patru turnuri ale cetății.

– Îndreptați-vă într-acolo! Și le făcu

semn cu mâna dreaptă să ajungă la scări.

Pătrund aliniați pe un culoar de acces

către parterul orb al turnului-donjon şi

sparg cu barosul lacătul uşii de fier ce le

bloca intrarea. În pivnița abandonată, mai

multe depozite de alimente şi băuturi

stricate erau răvăşite şi roase de o mulțime

de şobolani roşcovani, cu cozi foarte lungi,

invadatori ce-şi însuşiseră rolul de unici

stăpâni ai locului. O fereastră biforă, de

dimensiuni medii, lumina insuficient încăperea. Doi păianjeni negri, uriaşi, cu

picioare groase şi gâtul alungit îşi țesuseră

pânză de mătase de jur împrejur şi îi

priveau inactivi. Au aşezat făcliile în cele

două sfeşnice aurite de pe pereții pivniței

şi se odihniră vreme de mai multe minute.

Iorg deschide câteva sticle şi umple cu vârf

butelcile pentru a-şi face provizii de apă.

dintr-odată, o duhoare le invadă nările.

– Marth, simți mirosul?

– Da, cred că sunt morți îngropați aici,

dedesubt.

– Să plecăm! Aruncară iute o privire

în jur şi părăsiră încăperea lăsând poarta

deschisă.

– Pe aici, zise Girl şi îşi îndreptă paşii

spre un hol larg cu multe uşi, unele

deschise, altele închise.

Pe ruinele pereților din dreapta

stăteau agățate desene cu personaje

schițate, iar peretele opus era gol. Strângeau din dinți la foşnetele hainelor şi

pocnetele oaselor ce le confirma prezența

a mai multor morți cu spiritele captive în

rămăşițele lor pământeşti. Cadavrele emiteau sunete gah! gah! şi parcă încercau să

le vorbească. Cu torțele aprinse şi

tremurând de spaimă simțeau tensiunea

accelerând cu viteză în ei.

lyle era palidă, iar părul bălan, cu

bucle mari, îi cădea uşor peste umerii goi

şi albi ca spuma laptelui. Ochii îi erau

împodobiți cu cearcăne întunecate şi puțin

tulburi, iar în azurul din adâncul lor zăreai

zbuciumul valului Mării de Sânge.

Epuizați, păşeau greoi pe cimentul rece ca

gheața cu încălțămintea făcută franjuri.

Deși nu se aşteptau la alte necazuri erau

conştienți că aveau încă de străbătut un

drum greu şi anevoios, cu multe noi

încercări. Și-au rotit capul cercetând locul

din jurul lor şi zăriră o încăpere cu o uşă

deschisă, de oțel rece, ce era vopsită în gri.

Se apropiară de colț şi văzură prin beznă

podeaua murdară. Un pat dublu, cu perne

cusute manual, dintr-o pânză naturală de

bumbac, cu motive vectoriale, era aşezat

pe podeaua din lemn masiv din mijlocul

dormitorului. Un fotoliu cu brațele din

stejar curbat făcea parte din mobilierul

antic al locuinței. Interiorul acesteia era de

asemenea umbrit de câteva sculpturi în

piatră, picturi portret şi porțelanuri fine.

Deasupra fotoliului, pe o fereastră

întredeschisă, antică şi de demult, adie o

pală de vânt, iar printre crăpături o planetă

fosforescentă ce ținea loc de Soare,

răspândea o lumină slabă.

Ochii lui Marth se îndreptară iute spre

uşa de culoare albă a băii care tocmai se

deschidea şi se închidea scârțiind. Se

apropie la un metru distanță şi văzu o

siluetă ce se apleca în afară, apoi se

retrăgea rapid.

– E timpul să o luăm din loc! lyle țipă

şi se sprijină câteva clipe de peretele

deteriorat al odăii, cade, se ridică şi o ia la

fugă.

Porniră din nou cu paşi rătăciți pe

holul sedițios al donjonului şi pătrund în

cea de-a doua încăpere, care era goală;

doar o ladă de metal stătea grea, aruncată

pe jos şi un singur covor devastat de valul

de invadatori, cu amprente de sânge uscat.

– Să deschidem cutia! zise Girl.

– Mai bine nu, îi răspunde Marth.

– Eu zic să o deschidem, poate găsim

ceva unelte ce ar putea să ne fie de

trebuință, ceva util. Girl scoate o agrafă

metalică curbată pe care o folosi pentru a

suci butucul, iar cu cea de-a doua agrafă

împinge rând pe rând bolțurile cu arcuri.

Ridică cu sufletul la gură capacul lăzii,

însoțit de particulele proaspete ale transpirației, şi o fulgerare albă ca o armată de

licurici străbătu încăperea, lăsând fiori de

coşmar în urma sa. Aproape că leşină de

spaimă când văd bucățile ciopârțite de

corp omenesc, strânse grămadă. Într-o

margine, un teanc de hârtii erau tăvălite

într-un dosar fără şină. Îl apucă cu

degetele şi-l trage afară grăbit şi înfricoşat

şi se zgârie adânc la mână. Șiroaie de

sânge lacome izvorau din pielea rănită.

lyle scoate îndată o bandă de pansament

din trusa sanitară ce abia a reuşit să o

găsească în învălmăşeala de pe fundul

traistei de piele şi îi leagă strâns mai multe

fâşii. Girl, ignorând sângele ce traversa

prin pansamentul alb încerca să descifreze

scrisul cu litere mari de mână de pe colile

îngălbenite. Dintr-odată simte o mişcare

ca un fâlfâit de aripi deasupra capului.


2019

***

 Cântec de față neagră 


 Miron Radu Paraschivescu


Drag mi-a fost de când mă ştiu

roşu-aprins şi stacojiu,

luntrea roşie pe unde,

calul roib suind la munte.


În pridvor stă visătoare

fata neagră, neagră floare,

păru-i roşu ca de sânge

ochii-n rouă parc-ar plânge.

Şi în bucle, dulcea lună

i-a pirostrit o cunună

ca o pară de făclie,

dar ea n-o vede, n-o ştie.


Numai roşu mi-a plăcut.

Stele mari clipesc tăcut;

aburite, printre ele,

zorile-şi desfac perdele.

Trece vântul prin gutui,

printre ramurile lui,

ca motanul se zburleşte

muntele, şi-n zare creşte.


Cine vine, cine trece

prin vâltoarea nopţii, rece?

Este neagra ce aşteaptă

în pridvor, şuie şi dreaptă,

că doar ea rămase trează

cu părul roşu, de sânge

şi-n zorii zilei visează

la marea mare şi plânge?


– Măi cumetre, dac-ai vrea

dau roibul pe casa ta;

şi pe şa şi pe cuţit,

dă-mi o cergă de-nvălit!

Că viu, neică, de departe

călare, izbit de moarte.


– Măi flăcău, eu nu mă plâng,

aş face cu tine târg,

dar nici eu nu mai sunt eu,

nici bordeiul nu-i al meu.


– Cumetre, eu te-am rugat

unde vreau să mor în pat,

şi dacă s-ar fi putut,

într-un pat nou aşternut;

că-mi vezi rana spintecată

de la brâu la beregată!


– Văz că pe cămaşa albă

ţi-a-nflorit la gât o salbă

de trandafiri stacojii,

de mă mir cum te mai ţii;


şi sângele te-a încins

cu un brâu roşu aprins.

Dar nici eu nu mai sunt eu,

nici bordeiul nu-i al meu.


– Lasă-mă, dar, să mă sui

măcar la tine-n gutui;

lasă-mă, până nu mor,

să-i urc verdele pridvor

până-n vârfu-ntins spre lună,

s-auz gârla cum răsună!


Suiră cei doi cumetri

până sus pe prispa vetrii;

unul lasă-n urmă sânge,

altul lacrămi, fiindcă plânge.


Tremură în noapte, rar,

roşu-stins, un felinar,

şi răsună-n zori mărunte

râul limpede, de munte.


Mi-a fost drag de când mă ştiu

roşu stins şi roşu viu,

vinul tare, rubiniu,

vânt roşu, pom stacojiu.


Cei doi urcă-ntr-una, urcă,

şi vântul le lasă-n gură,

printre pomi când se încurcă,

gust de izmă şi arsură.


– Unde ţi-este neagra fată,

unde e codana ta?


– O, de când te tot aşteaptă

şi cât te-ar mai aştepta

din pridvorul ăsta verde,

lăcrămând că nu te vede!


Peste oglinda fântânii

ţiganca-şi leagănă sânii,

sânii ei de trandafir,

părul roşu, de porfir.


Luna şi-a zvârlit o rază

ca un ochi care-o veghează,

noaptea s-a lăsat stăpână

peste fata neagră, moartă,

pe mormântul din fântână.


Beţi, jandarii bat la poartă.


Mi-a fost drag de când mă ştiu

roşu-aprins şi stacojiu,

luntrea roşie pe unde,

calul roib suind la munte.


Miron Radu Paraschivescu (n. 2 octombrie 1911, Zimnicea, Teleorman, România – d. 17 feb ruarie 1971, București, România) a fost un poet, eseist și publicist român, personalitate a orașului Vălenii de Munte.

***

 Cornelia Cristea și universul gotic al „Copilei cu aripi de corb”


Într-o eră în care poeții contemporani adesea îmbrățișează stiluri minimaliste și introspective, Cornelia Cristea reînvie spiritul gotic într-un mod care amintește de vremurile romantismului întunecat. Gotic este un termen care are multiple sensuri, dar în contextul literar și artistic, se referă în general la un stil caracterizat prin elemente întunecate, mister, suprarealism și emotivitate intensă.

Volumul de poezii, „Copila cu aripi de corb”, publicat în 2024 la editura Semper Fortis din Zărnești, este o adevărată odisee prin tenebrele sufletului și ale lumii.

Cornelia se remarcă printr-un stil liric dens, îmbogățit de imagini metaforice și simboluri care evocă atât melancolia cât și intensitatea emoțională caracteristică goticului. Fiecare poem este o incursiune într-un univers crepuscular, unde lumina și întunericul se împletesc într-un dans mistic, iar sufletele rătăcite caută alinare în mijlocul frământărilor lor.

Structura volumului este un labirint al trăirilor interioare, unde cititorul este invitat să se piardă și să se regăsească în versuri care vorbesc despre iubire, pierdere, dorință și eternitate. Limbajul său poetic, bogat și rafinat, transformă experiența lecturii într-o călătorie inițiatică, în care fiecare cuvânt deschide porți către înțelesuri profunde și neașteptate.

Cornelia surprinde esența goticului, şi îi adaugă o notă personală, imortalizând în versuri zbuciumul și frumusețea efemerului. „Copila cu aripi de corb” este un testament al sensibilității și al talentului unei poete care știe să transforme întunericul în artă.

Poemul „SPRE UMBRELE DE IERI” de exemplu, este o meditație profundă asupra nostalgiei și regretului, evidențiind lupta interioară a eului liric. Structura versurilor și imaginile poetice sunt bogate în simbolism, cu accent pe intertextualitate, semiotică și interpretare hermeneutică.

Cornelia folosește un limbaj evocator, plin de metafore vizuale. Fumul de lumânări și ceața care se ridică sunt imagini ce sugerează trecerea timpului și efemeritatea existenței. În ochii fantomatici și odaia mică, se conturează un spațiu claustrofobic, un locus al memoriei și al introspecției: „Din fum de lumânări o ceață se ridică, / În ochii fantomatici mirați înspre fereastră, / Cu sufletu-mi imens, într-o odaie mică, / Încerc să descifrez nemărginirea noastră.”

Simbolistica crucii de piatră și a batistelor impregnate de obsesii și plâns intensifică sentimentul de durere și pierdere: „Pe crucea mea de piatră obrajii se apleacă, / Obsesia-mi nebună încape-ntr-o batistă, / Atunci când plânsul meu privirile îmi seacă, / Nici eu nu pot concepe cât pot să fiu de tristă.”

Cortina trecutului și semnarea divorțului de dragostea eternă marchează momentul de conștientizare și detașare, deși rămâne ambivalența sentimentelor, reflectată în invocarea Dumnezeirii și înfruntarea umbrelor de ieri: „Și trag din nou cortina trecutului din pernă, / Împac în urma mea tristeți cu fericiri, / Semnez pe nopți divorțul de dragostea eternă,/Iar tu-mi păzești destinul din alte-nchipuiri./ Invoc Dumnezeirea să mă dezleg de tine. / Te las să-nvingi războiul purtat pentru plăceri, / Amân pe mâine frica, iar mâine nu mai vine, / Iar eu rămân întinsă spre umbrele de ieri...”

Din punct de vedere stilistic, poezia este un exemplu clar de utilizare a unor tehnici moderne, cum ar fi fluxul de conștiință și ambiguitatea deliberată, care permit multiple nivele de interpretare. Tema centrală a nostalgiei și a luptei cu propriul trecut este tratată cu subtilitate, iar finalul deschis, cu amânarea fricii și rămânerea în umbrele trecutului, sugerează un ciclu interminabil al introspecției și al resemnării.

Cornelia Cristea explorează teme similare în întreaga sa colecție. În „CONFESIUNI”, visul și realitatea se contopesc, creând un peisaj oniric unde poetul se pierde în propria insomnie: „Visam strident sub bolta de lumină, /În așternutul meu de insomnii; / Părea că sunt o veche clandestină, / Plutind între enigme și stafii.”

„ÎNSINGURARE” reflectă izolarea și dorința de conexiune: „Prânzu-i pregătit, iubite, și te-aștept înfometată, / Am să-ți cad apoi fierbinte, cu pasiunile în pernă... / Însă n-ai venit nici astăzi și privesc întunecată,

Masa plină de bucate și de umbra ta eternă... / iar „DENUNȚ” explorează dualitatea dintre răutate și dorință de eliberare: „Sărut cu gândul ochii tăi, / Respir adânc, ca o pisică, / Eu sunt cruzimea din călăi, / Atunci când trupul îl despică.”

Poeziile sale sunt impregnate de o melancolie dulce-amară și o explorare profundă a condiției umane.

„FERICIRILE UITATE S-AU ÎNTORS ÎN CHIP DE BRUTĂ” este un alt exemplu de utilizare a imagisticii bogate și a simbolismului, descriind întoarcerea fericirii într-o formă brutală și neașteptată: „Fericirile uitate s-au întors în chip de brută,/ Prinsă-n clești, durerea mea s-a întins să le sărute, / Și-am sorbit însingurarea ca pe-o datorie mută, / Și din tainele discrete și din cele cunoscute...” în timp ce „CU PALMELE ÎNTINSE” captează așteptarea și speranța unei iubiri redescoperite: „Să-mi vii în vara asta crudă, / Că-s prinsă-n focuri necuprinse, / Iar ploile din nou îmi udă, / Spre tine, palmele întinse...”

Cornelia Cristea reușește să transforme fiecare poezie într-un microcosmos al emoțiilor umane, făcând din „Copila cu aripi de corb” un volum captivant pentru cei care iubesc poezia gotică și introspecția lirică. 


Adriana Crăciun

***

 SONETO DEL AMOR INSOMNE

(Sonetos del amor oscuro)


Federico García Lorca


Noche arriba los dos con luna llena,

yo me puse a llorar y tú reías.

Tu desdén era un dios, las quejas mías

momentos y palomas en cadena.


Noche abajo los dos. Cristal de pena,

llorabas tú por hondas lejanías.

Mi dolor era un grupo de agonías

sobre tu débil corazón de arena.


La aurora nos unió sobre la cama,

las bocas puestas sobre el chorro helado

de una sangre sin fin que se derrama.


Y el sol entró por el balcón cerrado

y el coral de la vida abrió su rama

sobre mi corazón amortajado.


Traducere -Cornelia Cristea 


SONETUL IUBIRII INSOMNIACE 

(Sonete de romantism întunecat)


Federico García Lorca


Înnoptând amândoi cu luna plină,

am început să plâng și tu râdeai.

Disprețul tău era un zeu, jelaniile mele

momente și porumbei înlănțuiți.


Noaptea deasupra noastră. Cristalul milei,

tu plângeai după îndepărtări cufundate.

Durerea mea era o formație de agonii

pe inima ta plăpândă de nisip.


Zorii ne-au unit pe pat,

gurile puse pe pârâul înghețat

de sânge nesfârșit care se varsă.


Și soarele a pătruns prin balconul închis

iar coralul vieți i și-a prins podoaba 

pe inima mea învăluită.

***

 Neagra

( Romantism întunecat)


Îmbobocea pe un nor albastru 

un trandafir negru-pistrui; 

Fumurii erau bobii viței de vie,

prin neagră vâslea sânge de zmeie.


Pe cap purta dantele înnegrite 

ca penele de corb umbrite și lungi.

Își îngropase-n stânca sumbră 

destinul, fructul scurs din crăci solare.


Se spovedea la luna plină 

iar pe  lutul crud cu mișcarea ei fină,

își lăsa crucea de pe umăr și 

îngenunchea pe  lacrima ce se vărsa.


Întunecimi și adâncuri desfira domoală,

înțepa fiori în trupuri ca de smoală,

 înfierbântată

iar sânii ei cei mari și copți 

Implorau ca să fie adoptați.


Femeia cu mâinile de ceară, 

cu ochii treji

se ciondănea cu moartea în fiecare seară 

și se furișa în propriile-i tăceri.

O judeca pentru sângeriile plăceri 

și lăcrima tot timpul.

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...