***

 Scriitorul Ioan Slavici, trimis de trei ori la închisoare, a decedat pe 17 august 1925.

Ioan Slavici s-a născut pe 18 ianuarie 1848, la Șiria, în comitatul Arad, fiind fiul lui Sava Slavici, un maistru cojocar care avea propria afacere, și al Elenei Borlea. Familia a avut cinci copii, dintre care au supraviețuit doar scriitorul și sora sa mai mare, Maria, dar părinții, care aveau o stare materială bună, mai creșteau șase orfani proveniți din familia extinsă. Ioan Slavici a fost un copil neastâmpărat, dar răsfățat de tatăl său. Bunicul patern, prezent în viața familiei, își dorea ca Ioan să devină cărturar și îi citea seara povești, iar mai târziu l-a îndemnat să citească multe cărți populare cunoscute în epocă.

Slavici a urmat primele trei clase primare la satul natal, apoi a fost trimis să studieze la școala din Arad, a învățat limba maghiară de la alți copii și limba germană de la un învățător catolic. Între 1860 și 1864 a urmat primele cinci clase la liceul maghiar și în această perioadă a devenit membru al Societății de lectură a elevilor români.

În anul 1865 s-a transferat la liceul german al călugărilor minoriți din Timișoara, dar, pentru că  tatăl său sărăcise investind într-o afacere eșuată și o parte a averii familiei îi fusese dată ca zestre surorii sale, Maria, s-a angajat ca preceptor al fetițelor unui german, proprietarul unui restaurant din Timișoara, care i-a oferit casă și masa, putând astfel să se întrețină singur.

Mai târziu tânărul s-a înscris ca elev particular la liceul maghiar din Arad în anul școlar 1867 – 1868 și, pentru a se susține financiar, l-a meditat pe băiatul grofiței Konigsegg, care rămăsese repetent în clasa a IV-a, luând astfel contact cu viața aristocrației transilvănene.

În anul 1869 s-a înscris la Facultatea de drept de la Pesta, împotriva voinței părinților, care doreau ca fiul lor să se angajeze copist la un notar pentru a fi aproape de ei. Slavici a rămas la Pesta doar pentru patru luni, timp pe care l-a petrecut mai mult prin cafenele. După ce s-a îmbolnăvit, a decis să se întoarcă acasă.

Ascultând sfaturile părinților, Slavici s-a angajat peste vară la notarul din Comlăuș și, deși nu avea de gând să-și mai continue studiile, în toamna anului 1869, cu ocazia recrutării în armata imperială, a profitat de calitatea sa de student și de o cerere pe care o făcuse înainte să plece din Budapesta de a fi transferat la Universitatea din Viena solicitând, conform prevederilor legale, să facă armata ca voluntar cu termen redus la Viena, înscriindu-se la Facultatea de Drept.

Ajuns în capitala imperiului, primește, conform procedurilor, cazare și hrană de la Comandamentul militar, dimineața urmeză cursurile la universitate, iar după-amiaza merge la instrucție militară.

Aici îl cunoaște pe Eminescu și înființează împreună, în anul 1871, Societatea România Jună, al cărei președinte a fost ales, iar relația de prietenie dintre Eminescu și Slavici s-a cimentat cu ocazia organizării Serbării de la Putna, organizată cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la sfințirea mănăstirii. După finalizarea stagiului militar și a anului universitar, Slavici s-a întors la Șiria, deprimat și sărac, fără prea multe perspective.

La îndemnul lui Eminescu, tânărul a început să scrie amintiri și povestiri și a debutat în Convorbiri literare cu comedia Fata de birău, apoi a publicat poveștile Zâna Zorilor, Ileana cea șireată, Peștele pe brazdă, Florița din codru și Doi feți cu stea în frunte.

În vara lui 1872 a revenit din nou acasă, având prea multe datorii pentru a sta în străinătate și și-a găsit părinții bolnavi, moment în care a decis să se angajeze la Arad, la cancelaria avocatului Mircea V. Stănescu, pentru a le fi aproape.

La Arad scriitorul și-a regăsit dragostea din adolescență, o croitoreasă numită Luiza, apoi a acceptat un post de arhivar la Consistoriul ortodox de la Oradea. Legăturile cu viața de la Arad s-au întrerupt în momentul morții părinților, mai ales că iubita sa îl părăsise și, la sfârșitul anului 1873, Slavici a plecat la Viena, primind ajutor financiar de la Junimea, Nu a reușit însă să-și reia studiile, fiind obligat să stea la pat câteva luni de zile din cauza unei infecții la brațul stâng.

Un an mai târziu scriitorul a plecat la Iași, fiind găzduit de Samson Bodnărescu la școala normală Trei Ierarhi, iar aici s-a reîntâlnit cu Eminescu și s-a împrietenit cu Ion Creangă, a frecventat saloanele Veronicăi Micle și ale Matildei Cugler și a devenit redactor la Curierul din Iași. La sfârșitul anului Slavici s-a mutat la București, deoarece fusese numit de Titu Maiorescu secretar al comisiei pentru publicarea documentelor Hurmuzachi, însă în martie 1876 conservatorii s-au retrag din guvern. Maiorescu a fost dat în judecată de noul guvern liberal pentru sprijinul financiar pe care îl acordase lui Slavici și Eminescu în calitate de ministru al instrucțiunii publice și al culturii, iar scriitorul este destituit din funcția de secretar al comisiei și de la catedra de filosofie a Liceului Matei Basarab unde fusese devenise suplinitor.

În 1875 Slavici s-a căsătorit cu Ecaterina Magyarosy și a început să lucreze la volumul Die Rumänen in Ungarn, Siebenbürgen und der Bukowina, care a apărut în 1881, la scurt timp după Novele din popor.

În anul 1880 scriitorul a obținut catedra de limba română și geografie la Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, apoi a fost numit într-o comisie pentru reforma învățământul secundar și va preda ore de limbă română și filozofie la Azilul Elena Doamna. Doi ani mai târziu, în vara lui 1882 a călătorit în Italia, susținut financiar de Titu Maiorescu, pentru a se recupera după o perioadă de boală, încercând în această perioadă, să pună capăt căsătoriei cu Ecaterina.

În 1883 s-a îmbolnăvit din nou și a fost trimis de Maiorescu la Viena pentru a se trata. Pe 28 iunie, Eminescu, care se afla în gazdă la Slavici, a avut primul acces de alienare și a fost internat la sanatoriu, iar scriitorul a fost foarte afectat de boala lui, încearcând din răsputeri să-l ajute.

În toamnă, Eleonora Tănăsescu, fosta lui elevă de la Azilul Elena Doamna și viitoarea soție a scriitorului, a plecat la Sibiu, fiind numită directoarea unei școlii de fete. În același timp redactorii ziarului Telegraful român din Sibiu ua fost concediați, astfel că s-a pus la cale crearea unui ziar independent, capabil să se opună jocurilor politice guvernamentale.

În aprilie 1884 Slavici a plect și el la Sibiu, iar în aprilie a apărut primul număr al Tribunei sub conducerea sa și, în paralel cu activitatea de la ziar, a predat limba română la școala de fete și s-a apropiat din ce în ce mai mult de Eleonora, fosta sa elevă.

În noiembrie 1885 scriitorul a divorțat în sfârșit de Ecaterina Magyarosy, iar în primăvara lui 1886 s-a căsătorit cu Eleonora Tănăsescu, împreună cu care a avut șase copii, primul dintre ei, Titu Liviu, născându-se în noiembrie 1886.

În 1887 a schițat proiectul Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria, care se va semna la Sibiu în 1892. În această perioadă a început o serie complicată de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a directorului Tribunei. Ioan Slavici a fost condamnat la închisoare pentru un an în 1888, fiind acuzat de agitațiune. Își va executa pedeapsa la Vác, o localitate aflată în apropiere de Budapesta, iar soția sa, Eleonora, gravidă fiind cu cel de-al doilea copil al cuplului, s-a mutat lângă penitenciar, pentru a-i fi aproape.

După eliberarea din închisoare scriitorul a petrecut o lună la Grafenberg, iar la sfârșitul lui august 1889 s-a întors la Sibiu, fiind întâmpinat cu bucurie de foștii colegi.

În martie 1890 scriitorul a revenit la București, și-a continuat munca la documentele Hurmuzachi și a predat la Azilul Elena Doamna și la alte școli particulare. Patru ani mai târziu, pe 15 iunie 1894 a fost numit de către Academia Română director, iar soția sa subdirectoare la Institutul Ioan Oteteleșanu de la Măgurele. Alegerea lui Slavici pentru administrarea institutului de la Măgurele s-a făcut pentru că nu exista nicio persoană mai bine pregătită decât el, dar ideile politice ale scriitorului nu erau nici pe departe pe placul conservatorilor și nici pe cel al liberalilor, astfel că în 1908 a fost demis.

În paralel, între anii 1902 și 1904 a încercat să construiască la Bușteni o stațiune balneară și a fost nevoit să facă multe datorii. Din păcate, afacerea nu a avut succes, Slavici a intrat în faliment în 1912 și a fost obligat să-și vândă biblioteca și tot ce avea de preț în casă, fără a-și putea salva investiția. În același an, a început construcția unei case în București și, urcând pe schele să inspecteze lucrarea, a căzut alegându-se cu mai multe fracturi, astfel că a fost imobilizat timp de mai multe luni.

În pragul izbucnirii Primului Război Mondial Slavici a devenit director al ziarului Ziua din București, subvenționat cu fonduri germane și austro-ungare și a fost un susținător înfocat al neutralității României, poziție aspru criticată  de foarte mulți dintre intelectualii epocii. În 1916, după ce România a intrat în război de partea Antantei, Slavici a fost arestat și întemnițat la fortul Domnești, iar manuscrisele sale, printre care și romanul Musculița, au fost confiscate, fiind pierdute pentru totdeauna.

Pe 28 septembrie 1916 a fost eliberat de autoritățile române pentru că faptele sale nu au putut fi încadrate în prevederile legii spionajului și, în perioada următoare, după ce Bucureștiul a fost ocupat de trupele mareșalului August von Mackensen, a rămas la București, devenind redactor al Gazetei Bucureștilor.

După încheierea războiului, în ianuarie 1919, scriitorul a fost arestat din nou, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare pentru colaboraționism cu forțele inamice, dar a fost eliberat pe 19 decembrie în același an.

Ajuns la vârsta de 71 de ani, Slavici își pierduse prestigiul moral din cauza faptelor sale din timpul războiului, foștii prieteni începuseră să îl evite, starea sa de sănătate s-a agravat, avea frecvent amețeli, leșinuri, la un moment dat a căzut și, din cauza unei fracturi, a fost nevoit să stea trei luni la pat. În 1920 Slavici a scris prima versiune a volumului de memorii “Închisorile mele” (numit inițial “Întemnițările mele”), romanul “Cel din urmă armaș” și un nou volum de povești, iar în ultimii doi ani de viață a scris romanul “Din păcat în păcat”.

Obosit și bolnav, în 1925 Ioan Slavici s-a refugiat la fiica sa care trăia la Panciu, într-un ținut care îi amintea de Șiria natală. Scriitorul a murit pe 17 august 1925 și a fost în mormântat la schitul Brazi.

**

 “Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă ştiu că gloria pierde adesea pe om”.

Se împlinesc 152 de ani de la nașterea pionierului aviației mondiale, Traian Vuia. A fost primul inventator din lume, care a construit şi a zburat cu un aparat mai greu decât aerul.

„Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă ştiu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanţă are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există.” – Traian Vuia

Traian Vuia s-a născut pe 17 august 1872 în satul Surducul Mic (acum Traian Vuia) din Banat. După ce a terminat şcoala primară din satul său, a urmat liceul din Lugoj, pe care l-a absolvit în anul 1892.  A urmat Studiile superioare  la Budapesta – la Şcoala Politehnică, de unde  a obţinut titlul de inginer, şi Facultatea de Drept, obţinând titlul de doctor în ştiinţe juridice, cu disertaţia “Militarism şi industrialism, regimul de Stat(u) şi de Contract(u)”, în 1901.

În anul 1902, se afla la Paris, unde a studiat problema zborului mecanic şi a prezentat Academiei de Ştiinţe, la 16 februarie 1903, un memoriu asupra invenţiei sale “Proiect de aeroplan-automobil“.

La 17 august 1903, a obţinut brevetul de invenţie francez nr. 332.106, pentru aeroplanul-automobil. La 18 martie 1906, a efectuat epocalul zbor cu avionul “Vuia I”, pe terenul de la Montesson.

Pionier al aviaţiei mondiale, a fost primul inventator din lume, care a construit şi a zburat cu un aparat mai greu decât aerul – “Vuia I”, care a decolat şi aterizat, folosind mijloacele proprii de bord, grupul motor propulsor şi trenul de aterizare, cu roţi. El a realizat prima aripă de avion, cu incidenţă variabilă în zbor, a susţinut şi aplicat, la aparatul construit de el, principiul unei singure elice tractive şi a realizat primul aeroplan cu aripi pliante.

In august 1906, a construit aeroplanul “Vuia I bis” cu care a făcut numeroase experienţe. Aparatul de zbor “Vuia II”, construit în 1907, cu performanţe superioare, echipat cu motor Antoinette de 25 CP, a fost expus la primul Salon Aeronautic, de la Paris.

Între anii 1918 si 1921 a realizat doua helicoptere experimentale, pe aerodromul de la Juvissy şi la Issy-les-Moulineaux, cu care a adus o contribuţie esenţială la progresul zborului vertical.

O altă mare invenţie a sa a fost generatorul de abur cu combustie interna şi ardere catalitică, cu care a realizat generatoare de abur, de foarte înaltă presiune, 100-120 atmosfere, faţă de 10 atmosfere cu cât se lucra în epocă. Invenţia lui Vuia se aplică astăzi, în toate centralele termice.

Traian Vuia, cu un colaborator al sau, Emmanuel Yvonneau, a brevetat, în Franţa, diverse tipuri de generatoare cu abur (brevete nr. 661254/ 1928; 680567/1928 si 740226/1932).

Om politic şi patriot, a constituit la 30 aprilie 1918 Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania, al cărui preşedinte de onoare a fost.

A publicat o serie de articole cu descrierea şi performanţele invenţiilor sale: Projet d’aeroplan-automobil, în “Compte Rendus de l’Academie de science” CXXXIV, Paris 1903; Improved Aeroplane Motor, Londra 1904; Zborul vertical – Bucureşti, 1922 ş.a.

La 27 mai 1946, a fost ales membru de onoare al Academiei Romane.

Cu prilejul împlinirii a 84 de ani de la epocalul zbor realizat la 18 Martie 1906, primăria din Montesson (Franţa) a hotărât montarea unei plăci comemorative. De asemenea, o piaţă din localitate va purta numele lui Traian Vuia, iar bustul inventatorului roman se află expus în localul primăriei.

A încetat din viață la 3 septembrie 1950, în București și a fost înmormântat în  cimitirul Bellu.

***

 Pando, un organism uluitor: Pădurea care crește dintr-o singură rădăcină

Unul dintre cele mai mari secrete ale vieții de pe planeta noastră a fost descoperit abia în urmă cu patru decenii. Este vorba despre Pando, un organism cu totul ieșit din comun.

În ținuturile de munte din statul american Utah se află o pădure cum rar poți vedea. Deși pare să fie formată din zeci de mii de copaci individuali, toți arborii au, de fapt, aceeași rădăcină.

Practic, sunt clone care formează un singur organism viu, al doilea ca dimensiune din întreaga lume. Singurul organism care îl întrece este o ciupercă uriașă, care se întinde pe o suprafață de 3.8 kilometri pătrați.

O pădure de clone

Pădurea, supranumită Pando sau „Uriașul care Tremură”, este situată în Pădurea Națională Fishlake, din statul american Utah. Pădurea se întinde pe o suprafață de 43 de hectare și este formată din aproximativ 47.000 de plopi.

Plopii care fac parte din „Uriașul care Tremură” sunt „plopi tremurători”, denumiți astfel fiindcă foșnesc la cea mai mică adiere de vânt și produc un sunet aparte.

În total, acești arbori au o greutate de 6.000 de tone și împart aceeași rădăcină. Toți copacii au aceeași structură genetică, deci, cu alte cuvinte, sunt niște clone.

Așadar, deși pare o diversitate de indivizi, pădurea constituie un singur organism viu. Această caracteristică a fost descoperită în anii ’70 de Burton Barnes, cercetător la Universitatea din Michigan.

Toți acești copaci au crescut din aceeași rădăcină. Foto: Pinterest

Ulterior, Paul Rogers, ecolog la Universitatea de Stat din Michigan, a ajuns la concluzia organismul este de sex masculin. Chiar dacă întreaga pădure este un singur organism, moartea și nașterea arborilor sunt procese independente.

Plopii se reproduc asexuat, un proces prin care rădăcinile deja existente dau naștere altor trunchiuri, în condiții de mediu favorabile. De la suprafață, trunchiurile par a fi arbori de sine stătători.

Dar în subteran este o cu totul altă poveste: toți copacii sunt conectați la același sistem de rădăcini. Procesul de reproducere se repetă și plopii ajung să se extindă pe suprafețe enorme.

Experții au estimat că vârsta organismului este de aproximativ 80.000 de ani. Astfel, „Uriașul care Tremură” este și una dintre cele mai „bătrâne” forme de viață de pe Pământ.

Cu siguranță, pădurea se afla aici înainte de începuturile civilizației umane. Aproximarea vârstei a fost, la rândul ei, mai dificilă decât în cazul arborilor clasici.

Dacă la aceștia din urmă vârsta este determinată prin numărarea cercurilor formate de trunchi, în cazul „Uriașului care Tremură” vârsta a fost determinată prin examinarea rădăcinilor.

Pe lângă asta, au fost luați în considerare mulți factori complecși, precum istoricul mediului local, starea solului din zonă, rata de creștere a plopilor și altitudinea.

Din păcate, viitorul uriașului organism nu e „roz”. Copacii se deteriorează din cauza secetei, a paraziților și din cauza faptului că vacile pasc în exces în această zonă.

Rădăcinile sunt, la rândul lor, atacate, iar capacitatea regenerativă este în declin. Astfel, copacii morți nu mai sunt înlocuiți. Iar dacă această stare de lucruri va continua, există șanse ca pădurea să dispară.

În 2013, au fost puse bazele unui proiect de restaurare care are drept scop conservarea acestui organism unic. Unele părți ale pădurii au fost înlăturate, pentru a permite ca trunchiurile noi să crească fără impedimente.

În prezent, cercetătorii fac studii asupra copacilor, pentru a afla mai multe despre ei și pentru a găsi mod alități de a-i salva.

***

 Neagu Djuvara, fascinația poveștii

Neagu Bunea Djuvara s-a născut la București pe 18 august 1916 (31 august pe stil nou) într-o familie de origine aromână. Tatăl său, Marcel Djuvara, a murit în timpul epidemiei de gripă spaniolă din 1918, iar Tinca Grădișteanu, mama lui, care provenea dintr-o mare familie de boieri munteni, rămasă văduvă la doar 35 de ani, a hotărât să rămână în străinătate împreună cu cei doi băieți, Neagu și Răzvan, imediat după încheierea Primului Război Mondial.

Mezinul, Neagu, a urmat primii ani de liceu la Nisa și apoi a obținut licența în litere și istorie la Paris în 1937, luându-și doctoratul în drept în 1940.

Tânărul a revenit în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a-și face serviciul militar, a fost înrolat și a luat parte la campaniile din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă, dar a fost rănit la Odessa și apoi trimis pentru recuperare acasă. În mai 1943 Neagu a intrat prin concurs la Ministerul de Externe, fiind repartizat la Departamentul Cifru și, pentru că era foarte bine pregătit, a fost trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineața zilei de 23 august 1944, pentru o misiune legată de negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, a cărei ambasadoare era Alexandra Kollontai.

Numit secretar de legație de guvernul Sănătescu, Djuvara va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniștii l-au schimbat pe Gheorghe Tătărescu din funcția de ministru, tânărul Djuvara fiind rechemat în țară. Mama sa, Tinca Grădișteanu, îl anunțase însă că numele lui apare în procesul intentat de comuniști lui Iuliu Maniu și, în aceste condiții, Neagu a decis să rămână în Occident. Pentru că era deja căsătorit cu o tânără franțuzoaică, France, și aveau împreună o fetiță, pe Domnica, s-a stabilit cu familia sa la Paris.

Timp de patru ani a colaborat cu serviciile secrete americane și franceze care aveau în pregătire o misiune de antrenare și parașutare de voluntari anticomuniști în România aflată sub influență sovietică.

În 1961, Neagu Djuvara a plecat în Africa, în Republica Niger, unde a lucrat timp de douăzeci și trei de ani, ocupând funcția de consilier diplomatic și juridic al Ministerului Afacerilor Străine, de consilier prezidențial și de profesor de drept internațional și de istorie economică la Universitatea din Niamey. Soția și fiica au rămas în Franța, văzându-se doar în timpul vacanțelor diplomatului. Deși relația cu France, soția sa, se terminase în fapt, cei doi nu au divorțat niciodată. După încheierea misiunii în Niger, Neagu Djuvara s-a întors în Franța și a lucrat, până în 1989, pentru organizațiile diasporei românești.

În 1984 istoricul a devenit secretar general al Casei Românești de la Paris, iar după decembrie 1989 s-a întors în țară. Din 1991 în 1998 a fost profesor asociat la Universitatea din București și a rămas, până la moartea sa, pe 25 ianuarie 2018, un reper al societății românești contemporane și o personalitate publică remarcabilă. S-a implicat în viața comunității, a dat numeroase interviuri, a ținut conferințe și a continuat să scrie. Numai după 1989 i-au apărut în România 16 volume proprii și mai multe lucrări colective.

Darul de a povesti istoria într-un mod extrem de personal, de a interpreta și explica trecutul în cel mai simplu și direct mod posibil, de a critica ironic și blând greșelile contemporanilor l-au făcut pe Neagu Djuvara un patriarh al României post-decembriste.

„L-am întâlnit, ultima oară, în secţia de terapie intensivă a spitalului „Victor Babeş”. Era somnolent, dar cu un profil suveran, ca al unui prinţ medieval aşezat pe piatra funerară a propriului mormant. L-am mângâiat uşor, a deschis ochii, mi-a spus un cuvânt cald şi generos pe care mi-l spunea adesea când ne vedeam, iar la urmă m-a privit intens şi mi-a spus: La revedere! Ştia, fireşte, că nu se

pleacă dintr-o încăpere, fie şi din încăperea vieţii pămînteşti, fără să saluţi politicos. „La revedere, domnule Djuvara! Să-ţi fie drumul luminat şi darnic, pe măsura minunatului dumitale surâs…“, scria Andrei Pleşu, în editorialul „Un destin bine croit: Neagu Djuvara“ publicat pe blogurile „Adevărul“. Sandra Melone, nepoata distinsului istoric, se ocupă de păstrarea în memoria publică a personalității sale și de promovarea valorilor umaniste și culturale în care Djuvara a crezut întreaga sa viață prin Asociația Culturală Nea gu Djuvara.

***

 Mihai Ciucă, “medicul curant al unui miliard de oameni

Mihai Ciucă s-a născut pe 18 august 1883 în satul Săveni, Dorohoi și a fost fiul unor învăţători, Platon și Eleonora Ciucă. După ce a urmat școala primară condusă de tatăl său, a devenit bursier al prestigiosului Liceul Laurian din Iaşi pe care l-a încheiat ca şef de promoţie, apoi, în 1902, s-a mutat la Bucureşti pentru a se înscrie la Institutul Medico-Militar. Datorită fratelui său, Alexandru, care era cu trei ani mai mare și studia Medicina Veterinară, tânărul a ajuns în anturajul profesorului Ioan Cantacuzino, devenind unul dintre colaboratorii cei mai apropiați ai acestuia la Laboratorul de Medicină Experimentală.

Între 1914 și 1915 doctorul Ciucă a urmat un stagiu la Institutul Pasteur din Paris, dar înainte de plecarea în Franța doctorul Cantacuzino a avut grijă să îl sfătuiască:

“Nu cumva să treci orb pe lângă această lume de minuni care e Parisul. Dacă vei şti la perfecţie ultimele noutăţi de microbiologie şi nu vei fi zăbovit în faţa vitraliilor medievale de la “Sainte Chapelle” sau în faţa sălilor cu sculptură grecească de la Louvre, te-ai dus degeaba.”

Revenit în țară, și-a urmat mentorul pe front în perioada celui de-al Doilea Război Balcanic şi apoi în timpul Primului Război Mondial, conducând campaniile de luptă împotriva epidemiilor de holeră.

În această perioadă la Institutul din Bucureşti s-au preparat cantităţi mari de vaccine antiholeric, turnându-se sute de kilograme de substanță în sticle de diferite forme şi provenienţe, pentru că se epuizaseră toate recipientele clasice. Doctorului s-a încredinţat conducerea Laboratorului Corpului I de armată: “Eram gata în orice clipă pentru cel mai înalt sacrificiu, a spus medical, privind norii ameninţători ce se adunau pe cerul prezentului. Din nou trăiam şi respiram cu moartea alături, sfidând-o”, după cum consemnează Radu Ifrimovici în articolul “Frații Ciucă” publicat în 1974 în revista Junimea. În afară de sarcinile pe care le-a avut pe frontal din țară, medicul a participat şi la combaterea holerei în Bulgaria, o misiune a Crucii Roşii Române, iar în 1915 la combaterea tifosului exantematic în Serbia, într-o misiune a Direcţiei sanitare.

În 1919 Mihai Ciucă a semnat în numele României, alături de Nicolae Titulescu şi Ioan Cantacuzino, Tratatul de Pace de la Versailles, apoi a fost numit profesor la Facultatea de Medicină din Iaşi, unde a organizat şi condus Spitalul “Izolarea”, alături de bunul său prieten şi colaborator, doctorul Alexandru Slătineanu.

Microbiolog, infecţionist, bacteriolog și epidemiolog, Mihai Ciucă a cercetat malaria şi bacteriofagul și, împreună cu Jules Bordet, laureat al Premiului Nobel în 1919, a descoperit fenomenul lizogeniei, care a devenit cunoscut sub numele de fenomenul Bordet-Ciucă.

Marele său merit este însă combaterea şi eradicarea paludismului, denumirea științifică a malariei, boală infecțioasă provocată de un hematozoar prin înțepătura țânțarilor anofeli.

În 1924 a fost numit, la recomandarea profesorului Cantacuzino, expert al Comisiei de paludism a Societăţii Naţiunilor, iar din 1928 şi până în 1939 a fost secretarul general al acestei comisii.

În 1934, după moartea profesorului Cantacuzino, medicul a fost chemat la Bucureşti pentru a prelua coordonarea Institutului Cantacuzino, împreună cu C. Ionescu-Mihăieşti.

În momentul înființării Organizației Mondiale a Sănătății, în 1948, Ciucă a devenit unul din cei cinci membri ai Comitetului de experţi în paludism, a făcut o serie de călătorii considerate “misiuni antipaludism” în Europa, Nordul Africii, Orientul Apropiat şi Extremul Orient, inclusiv în India, China, Indonezia, Malaezia și Japonia, fiind numit de profesorul H. Cordon de la Harvard “medicul curant al unui miliard de oameni”.

Un succes indubitabil a fost campania împotriva malariei pe teritoriul României, reușind ca în temen de cinci ani, între 1948 și 1953, să ajungă la eradicarea bolii în țară.

Tot el a coordonat și campania internațională împotriva malariei, încheiată în 1958, dar nu a reușit să stârpească boala la nivel global, probabil și pentru că nu i s-au pus la dispoziție suficiente fonduri.

Pe lângă activitatea științifică doctorul Ciucă a devenit, datorită mentorului său, un pasionat colecționar de artă, la fel ca și alți medici de la Institutul Cantacuzino, care au fost inspirați de pasiunea profesorului. Iată ce spunea doctorul Mihai Ciucă, conform relatatării lui Radu Iftimovici: …ceea ce respiram noi acolo, în preajma maestrului, era aerul pur al umanismului renascentist. Ceea ce am învăţat noi, de asemenea, de la Cantacuzino, a fost că noţiunea de specialist nu o exclude pe cea de om de cultură, de om cu preocupări multiple. Noi am trăit acolo, alături de Cantacuzino, toate acele frământări pe care unii, superficiali, le-au socotit nişte violon d’Ingres: dragostea lui debordantă pentru muzica bună, erudiţia şi ataşamentul pentru artele plastice, pasiunea pentru istoria culturii…”

Profesorul Mihai Ciucă a încetat din viață pe 20 februarie 1969, la vârsta de 86 de ani, la București. Fratele său, medicul veterinar Alexandru Ciucă, care a fost profesor la Catedra de Igienă şi Patologie Experimentală a Facultății de Medicină Veterniară, apoi decan al instituției de învățământ și preşedinte al Societăţii de Medicină Veterinară din România, a murit pe 9 martie 1972, la vârsta de 91 de ani.

Alexandru și Mihai Ciucă și‑au donat colecțiile de artă Academiei Române și altor muzee din țară, numele lor regăsindu-se printre cele ale donatorilor Muzeului Toma Stelian.

După 1949, colectia de artă a muzeului fondat de avocatul și politicianul liberal Toma Stelian a fost mutată în clădirea fostului Palat Regal, casa din Șoseaua Kiseleff a fost oferită Uniunii Sciitorilor, iar astăzi este sediul central al PSD.

Sursa:

Radu Ifrimovici, “Frații Ciucă”, R evista Junimea, 1974

😁😁😁

 Intr-o zi, sotul vine mai devreme acasa si uimit o gaseste pe nevasta-sa cu amantul. Surprins, acesta ii spune amantului:

- Sunt un om relativ calm, hai in camera cealalta sa discutam. Amantul, bucuros ca nu are probleme, se duce in camera de alaturi si sta de vorba cu sotul femeii ca de la barbat la barbat.

- Fii atent ce facem, zise sotul. Voi trage doua focuri de arma in aer si ne vom preface morti, la cine va veni nevasta-mea acela o va pastra.

- OK. 

Sotul trage cele doua focuri de arma si din camera de vizavi se aude.

- Costele, iesi de sub pat ca s-au impuscat dobitocii aia.

"" "

 „Făcătoarele de îngeri” din Nagyrev: Unguroaicele care și-au ucis soții în masă

La aproximativ 140 de kilometri sud-est de Budapesta, pe râul Tisa, se află un mic sat liniștit, cu un trecut oribil. Aici, în Nagyrev, în urmă cu un secol, femeile au început să-și ucidă în masă soții. Au fost numite „Făcătoarele de îngeri”.

Totul a început în 1911, odată cu sosirea în sat a unei femei pe nume Zsuzsanna Fazekas, care s-a prezentat ca moașă. Unele surse susțin că a avea scrisori de recomandare de la mai mulți medici care o lăudau pentru îndatoririle sale de asistentă medicală.

Chiar dacă trecutul tulbure al lui Fazekas a ridicat câteva sprâncene (soțul ei dispăruse în circumstanțe misterioase), nimeni nu a spus nimic. În Nagyrev nu exista un medic la acea vreme, așa că Fazekas a fost acceptată cu ușurință ca moașă a satului și ca „femeie înțeleaptă”.

Fazekas i-a tratat bine pe săteni. Femeile din Nagyrev o plăceau pentru că le asculta cu răbdare problemele intime și le oferea sfaturi. În curând, Fazekas și-a câștigat reputația că putea ajuta femeile să scape de copiii nedoriți.

Între 1911 și 1921, moașa a fost arestată de zece ori pentru efectuarea de avorturi ilegale, dar a fost eliberată de fiecare dată de judecători care susțineau dreptul la avort.

În acele vremuri, în societatea maghiară, căsătoriile aranjate erau frecvente. Adolescentele erau căsătorite cu bărbați mai în vârstă aleși pentru ele chiar de familiile lor. Divorțul nu era un act acceptabil din punct de vedere social, chiar dacă soțul era alcoolic sau abuziv.

Multe femei, așa cum a fost cazul în Nagyrev, au ajuns să formeze familii cu bărbați de care adeseori le era frică. Așa că, atunci când a venit Primul Război Mondial și bărbații au fost trimiși să lupte, multe localnice au răsuflat ușurate.

În același timp, un lagăr de prizonieri de război a fost înființat chiar în apropierea satului, iar prizonierii au fost puși la muncile agricole. Cum soții lor erau plecați pe front, multe femei au format cupluri cu tinerii soldați.

După război, unii dintre bărbații din Nagyrev s-au întors în sat, iar acest lucru a stârnit nemulțumiri. Cele mai multe localnice se obișnuiseră cu libertatea nou-dobândită și nu mai doreau să se întoarcă la o viață de supunere. În consecință, s-au îndreptat spre moașa Fazekas pentru ajutor.

Fazekas le-a convins pe femei să scape de soții indezirabili. A luat benzi de hârtie adezivă de prins muște și le-a fiert în apă până când hârtia a degajat ingredientul său activ, arsenicul, care s-a adunat într-o peliculă subțire.

Fazekas a degresat apoi reziduurile toxice și le-a îmbuteliat în flacoane mici, instruindu-și fiecare clientă să adauge otrava în mâncarea sau în cafeaua celui de care dorea să scape. În scurt timp, bărbații au început să cadă ca muștele.

Cu trecerea anilor, tot mai multe femei au apelat la serviciile lui Fazekas și nu au murit doar soții insuportabili. Cifrele privind numărul de persoane care au murit în Nagyrev din cauza otrăvirii cu arsenic variază foarte mult.

Se știe cu certitudine că 40 de oameni au murit otrăviți, dar se speculează că până la 300 de persoane, inclusiv din alte sate, și-au găsit astfel sfârșitul.

Morțile au trecut neobservate timp de aproape două decenii, deoarece Fazekas era singurul medic din sat. Nimeni nu punea întrebări atunci când Fazekas spunea că „acesta a murit de holeră” sau „pe acesta l-a răpus diareea”. Tot moașa completa și certificatele de deces care indicau cauze naturale ale morții.

Complotul a ieșit la iveală în 1929, când o scrisoare anonimă adresată redactorului unui mic ziar local a acuzat femeile din regiunea Tiszazug că și-au otrăvit familiile. În urma acestei sesizări, autoritățile au exhumat peste 50 de cadavre din cimitirul satului, descoperind cu stupoare că aproape toate conțineau arsenic.

Au fost arestați 34 de femei și un bărbat. În cele din urmă, opt femei au fost condamnate la moarte, dar doar două au fost executate. Alte 12 au primit pedepse cu închisoarea. Fazekas s-a sinucis chiar înainte de fi arestată.

În satul Tiszakurt, aflat în apropiere, s-a descoperit că alte cadavre exhumate conțineau arsenic, dar nimeni nu a fost condamnat pentru moartea lor.

„Duminica întunecată”, cântecul sinucigașilor maghiari

În anii ’50, istoricul Ferenc Gyorgyev a întâlnit un bătrân Nagyrev în timp ce se afla în închisoare, condamnat de comuniști. Țăranul susținea că femeile din sat „își ucideau dintotdeauna bărbații”.

Cazul din Nagyrev a devenit cunoscut la nivel mondial în 2005, când la Festivalul Internațional de Film Documentar de la Amsterdam a avut premiera un documentar regizat de cineasta olandeză Astrid Bussink.

Regizoarea a petrecut patru luni în sat, discutând cu locuitorii, adunând dovezi ș i consemnând anecdote.