***

 De şase mii de ani războiul ...

                               Victor Hugo

                                  ( trad. Nicolae Mușa) 

De şase mii de ani războiul place

Atâtor neamuri ce adesea-l vor

Şi Dumnezeu îşi pierde timpul pentru a face

Puzderie de stele şi de flori ... 

Şi sfânta şi celesta lui clemență

Speranța într-o viață de apoi

Nu reuşesc să scoată din demență

Aceste inimi însetate de război. 

Popoare cu instinct gregar ce îşi urmează

Berbecul care bate din tambur

Căci pentru ele doar victoria contează

Deşi carnagiul este peste tot în jur. 

E gloria la loc de cinste

Mulțimile nu încetează s-o aclame

Chiar dacă în alaiul ei himeric

A-ndurerat atâtea mame ... 

Găsesc mereu o fericire pură

Când trompetistul dă semnal

Când trâmbița ce-o are-n gură

Trimite-n luptă înc-un val. 

Căci dacă peste tot se-ntinde scrumul

Şi focuri mari şi lungi se-aprind

Şi-ntruna se aude tunul

Şi săbii-n fum se văd sclipind , 

Sunt toate acestea pentru ca ilustre altețe

În jurul mesei aşezați,

Să facă schimb de politețe

De-abia ce morții-s îngropați

Şi putreziți şi-n gropi uitați 

Sau, şi mai rău, când după luptă

Pe câmpurile mlăştinoase

Şacali şi vulturi se înfruptă

Din ce-a rămas din ei, din oase ... 

Li se insuflă ură, răzbunare

Popoarelor ce-alături viețuiesc -

Căci asta imbecilii prețuiesc :

Discursuri la parade militare ! 

Este un rus ! Omoară-l, hai, sugrumă-l

E un croat ! În foc cu el, e just !

De ce să fie altul mai robust,

Mai îmbrăcat în alb ? ...Mai bine-n humă ! 

Pe-acesta, iată, acuma îl suprim

Şi-apoi mă duc, cu inima senină 

Căci a comis înalta crimă

De a se naşte dincolo de Rhin. 

Puteți să beți din apa de fântână

Să vă-nchinați în taină la o cruce

Să vă iubiți, să căutați lumină

Dar vai !...să omorâți un frate e mai dulce .. 

Când iarăşi vin peste câmpie zori

Şi-aud din nou , suav, privighetori 

Mi-e greu s-admit în judecata-mi pură

Că mai avem în noi atâta ură !

Depuis six mille ans la guerre 

                          Victor Hugo

Depuis six mille ans la guerre

Plaît aux peuples querelleurs,

Et Dieu perd son temps à faire

Les étoiles et les fleurs. 

Les conseils du ciel immense,

Du lys pur, du nid doré,

N’ôtent aucune démence

Du cœur de l’homme effaré. 

Les carnages, les victoires,

Voilà notre grand amour ;

Et les multitudes noires

Ont pour grelot le tambour. 

La gloire, sous ses chimères

Et sous ses chars triomphants,

Met toutes les pauvres mères

Et tous les petits enfants. 

Notre bonheur est farouche ;

C’est de dire : Allons ! mourons !

Et c’est d’avoir à la bouche

La salive des clairons. 

L’acier luit, les bivouacs fument ;

Pâles, nous nous déchaînons ;

Les sombres âmes s’allument

Aux lumières des canons.

Et cela pour des altesses

Qui, vous à peine enterrés,

Se feront des politesses

Pendant que vous pourrirez, 

Et que, dans le champ funeste,

Les chacals et les oiseaux,

Hideux, iront voir s’il reste

De la chair après vos os ! 

Aucun peuple ne tolère

Qu’un autre vive à côté ;

Et l’on souffle la colère

Dans notre imbécillité. 

C’est un russe ! Égorge, assomme.

Un croate ! Feu roulant.

C’est juste. Pourquoi cet homme

Avait-il un habit blanc ? 

Celui-ci, je le supprime

Et m’en vais, le cœur serein,

Puisqu’il a commis le crime

De naître à droite du Rhin. 

Rosbach, Waterloo ! Vengeance !

L’homme, ivre d’un affreux bruit,

N’a plus d’autre intelligence

Que le massacre et la nuit. 

On pourrait boire aux fontaines,

Prier dans l’ombre à genoux,

Aimer, songer sous les chênes ;

Tuer son frère est plus doux.

On se hache, on se harponne,

On court par monts et par vaux ;

L’épouvante se cramponne

Du poing au x crins des chevaux. 

Et l’aube est là sur la plaine !

Oh ! j’admire, en vérité,

Qu’on puisse avoir de la haine

Quand l’alouette a chanté...

***

 Eminescu n-a existat.

A existat numai o țară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe.

Ca o barbă nepieptănată de crai.

Și niște ape ca niște copaci curgători

În care luna îsi avea cuibar rotit.

Și, mai ales, au existat niște oameni simpli

Pe care-i chema : Mircea cel Bătrîn,

Ștefan cel Mare,

Sau mai simplu : ciobani și plugari,

Cărora le plăcea să spună

Seara în jurul focului poezii -

"Miorița" și "Luceafărul" și "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindcă auzeau mereu

Lătrînd la stîna lor cîinii,

Plecau să se bată cu tătarii

Și cu avarii și cu hunii și cu leșii

Și cu turcii.

În timpul care le ramînea liber

Între două primejdii,

Acești oameni făceau din fluierele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,

De curgeau doinele la vale

Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei

Și ai Țării Bîrsei și ai Țării Vrancei

Și ai altor țări românești.

Au mai existat și niște codri adînci

Și un tînar care vorbea cu ei,

Întrebîndu-i ce se tot leagană fără vînt ?

Acest tînar cu ochi mari,

Cît istoria noastra,

Trecea bătut de gînduri

Din cartea chirilică în cartea vieții,

Tot numărînd plopii luminii, ai dreptății,

ai iubirii,

Care îi ieșeau mereu fără soț.

Au mai existat și niște tei,

Și cei doi îndrăgostiți

Care știau să le troienească toată floarea

Într-un sărut.

Și niște păsări ori niște nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi și mișcătoare șesuri.

Si pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a  spus

Eminescu.

Marin Sorescu, Trebuiau să poarte un nume

***

 La data de 30 iulie 1894 s-a născut Păstorel Teodoreanu,a fost un poet, avocat, scriitor, publicist român, gastronom și iubitor de vinuri, membru de seamă al boemei ieșene și bucureștene. A rămas în literatura română prin epigramele sale. Romanul său cel mai cunoscut este Hronicul măscăriciului Vălătuc, pe care criticul literar George Călinescu îl compară cu Gargantua și Pantagruel.

A fost fratele mai mare al romancierului Ionel Teodoreanu.( d. 17 martie 1964).

                Nemurirea 

          Alexandru Osvald Teodoreanu

Mormintele ne-aşteaptă cu gurile căscate.

Şi mergem toţi spre ele, pe-un drum sau pe alt drum,

Cum merg hipnotizate gazelele de fum,

Spre şerpi cu solzi de aur şi ochi de nestimate.

Iubire, ură : viaţă. Lumini de chilimbar

Iar spintecă văzduhul, pornind din roi de stele,

Ce, prăbuşite-n beznă, or fi ducând cu ele

O altă omenire – netrebnic furnicar!

Îsi mistuie şi sorii fierbintea lor plămadă

Şi-ngheaţă (asta-i moartea?). Noi ridicăm statui,

Ca bronzul să arate, în veci de veci (dar cui?),

Că asta-i nemurirea, în haină de paradă.

Şi nici gândim că-n haos îşi va găsi-mplinirea

Pământul, când prin spaţii va trece rotocol.

Va fi-nsemnând o clipă şi el o dungă-n gol,

Şi va muri cu viaţa a tunci şi Nemurirea.

***

 

S-a întâmplat în 30 iulie 1894: S-a născut Alexandru Osvald Teodoreanu, cunoscut sub pseudonimul Păstorel, prozator, epigramist, poet, eseist şi traducător; fratele scriitorului Ionel Teodoreanu (m. 1964).

Scriitorul Alexandru Osvald Teodoreanu, cunoscut şi sub pseudonimul Păstorel, s-a născut la 30 iulie 1894 la Dorohoi şi este fratele scriitorului Ionel Teodoreanu.

Este fiul avocatului Osvald Teodoreanu şi al Sofiei Teodoreanu, fiică a compozitorului Gavriil Muzicescu şi profesoară la Conservatorul din Iaşi. A urmat cursuri la Liceul Naţional (1906-1910) şi la Liceul Internat din Iaşi (1910-1914), fiind pasionat de limbile latină şi franceză, apoi a absolvit cursurile unei şcoli de ofiţeri În timpul primului război mondial a fost mobilizat şi a participat la luptele din Transilvania şi din Moldova, fiind grav rănit. În 1920, şi-a obţinut licenţa în drept şi a fost numit magistrat la Turnu Severin, dar a profesat doar şase luni. În 1930 a fost cooptat în conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, iar în 1934 s-a angajat ca funcţionar la Fundaţiile Regale.

A debutat în 1916 cu versuri, în săptămânalul „Capitala'' Ulterior a devenit unul dintre principalii colaboratori ai revistei „Viaţa românească'', din al cărei cerc face parte.

A scris, de asemenea, la publicaţii precum „Versuri şi proză'', „Însemnări literare'', „Adevărul'', „Adevărul literar şi artistic'', „Gândirea'', „Lumea'', „Opinia'', „Contimporanul'', „Lumea literară şi artistică'', „Bilete de papagal'', „România literară'', „Jurnalul literar'', „Revista Fundaţiilor Regale'', „Universul literar'' ş.a. De asemenea, după al doilea război mondial a mai scris la „Lumea'' lui G. Călinescu şi ulterior la „'Magazin'', unde a susţinut o originală şi spirituală cronică gastronomică, în continuarea celei de „Adevărul literar şi artistic''.

Pseudonimul care l-a consacrat este Păstorel, dar a mai semnat şi ca Don Quichotte, Lares, Măscăriciul Vălătuc, Red ş.a.

Cea mai importantă carte a lui Al.O. Teodoreanu, „Hronicul măscăriciului Vălătuc'' (1928, Premiul Academiei Române), scrierea lui de debut, este singulară în proza artistică şi umoristică românească din perioada interbelică. Alte volume publicate: „Mici satisfacţii'' (1931), „Un porc de câne'' (1933), „Bercu Leibovici'' (1935), „Tămâie şi otravă'' (I-II, 1934-1935), volumul de epigrame „Vin şi apă'' (1936), volumul de poezii lirice „Caiet'' (1938), „Berzele din Boureni'' (1957) ş.a.

În 1937 a primit Premiul Naţional pentru proză.La sfârşitul anilor '50, ca urmare a epigramelor sale de circulaţie orală cu aluzii la regimul comunist, este arestat şi condamnat, ieşind din detenţie în 1962. Seria generoasă de epigrame pe care a scris-o i-a adus lui Alexandru O. Teodoreanu porecla „Păstorel", devenită pseudonim ocazional. Iată versurile în care autorul explică provenienţa acestui pseudonim: „Am păstorit în viaţă vinuri rare / De-aceea îmi şi zice Păstorel / Şi de la Grasa pân-la Otonel / Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare". Făcuse de asemenea parte, începând cu 1930, din conducerea Teatrului Naţional din Iaşi, alături de Mihail Sadoveanu şi Demostene Botez, şi lucrase în cadrul Editurii Fundaţiilor Regale, din anul 1934. 

Al. O. Teodoreanu a încetat din viaţă la 15 martie 1964, la Bucureşti.

Nicolae Uszkai

Surse:

„Dicţionarul general al literaturii române'' apărut sub egida Academiei Române (Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007

http://www.autorii.com/scriitori/alexandru-osvald-teodoreanu/

https://www.ziarulmetropolis.ro/pastorel-teodoreanu-epigramistul-care-si-a-daruit-inima-femeilor-si-ficatul-vinurilor/

http://www.viatasiopera.ro/teodoreanu-pastorel/biografie.html

http://www.ziare.com/cultura/cultura-romaneasca/cine-a-fost-boemul-nonconformist-pastorel-teodoreanu-documentar-1308405

***

 S-a întâmplat în 30 iulie 1980: La Hinova a fost descoperit un tezaur de obiecte din aur tracice, din sec. XII î.Hr.

Tezaurul de la Hinova este un tezaur arheologic descoperit în anul 1980 în localitatea Hinova, format din 9.639 piese.  

Dovadă materială a existenţei şi priceperii străbunilor noştri, dacii, tezaurul datează de la sfârşitul mileniului II î. Hr. şi se pare că a fost recuperat în totalitate, cântăreşte cinci kilograme şi este cel mai mare tezaur preistoric atât de la noi din ţară, dar şi din împrejurimi. Este format din 9.639 de piese şi conţine: o diademă de aur, 14 brățări diferite ca model și greutate, 92 pandantive, 762 mărgele, 8.765 paiete, 4 inele și multe alte obiecte, toate din aur. Una dintre brăţările bărbăteşti este confecţionată dintr-o bară masivă din aur, răsucită de 6 ori şi cântăreşte 469 g, iar cea mai mare brăţară de acest gen este lucrată dintr-o foaie lată şi masivă de aur tot răsucită, cântăreşte 580 g şi este împodobită cu 10 butoni fixaţi prin găurire. S-au găsit chiar gheme de sârmă şi bare de aur care se presupune că reprezentau materia primă pentru meşterii aurari.Încă de la momentul descoperirii a fost evident că obiectele sunt adevărate opere de artă, arătând iscusinţa meşteşugarilor, care se pare că foloseau metode avansate de prelucrare a aurului, după cum se poate deduce din frumuseţea şi rafinamentul fiecărei piese luată în parte.

Acest tezaur de la Hinova a fost descoperit în urma unor investigaţii arheologice în anul 1980, în perimetrul unui castru roman.

Se presupune că tezaurul a fost îngropat acolo pentru a i se asigura securitatea şi a rămas acolo până a fost descoperit şi inventariat de arheologii români. Tezaurul, în integralitatea celor cicni kilograme de aur prelucrat este expus în prezent, în Sala Tezaurelor de la Muzeul Naţional de Istorie a României.Tezaurul se compune din coliere de diferite forme şi mărimi, brăţări din aur masiv sub formă de placă lucrată prin ciocănire, precum şi o brăţară spiralieră.

Dacă primul element ce intră în comparaţie sunt segmentele din colierul tezaurului de la Hinova, al doilea termen al comparaţiei sunt segmentele care compun Coloana Infinitului realizată de Constantin Brâncuşi. Prima concluzie la care ajunge chiar şi un neiniţiat în ale artei este izbitoarea asemănare a celor două tipuri de segmente încorporate: unul ca parte a unui colier iar celălat ca parte a unei opere de artă poziţionate succesiv şi înălţate pe verticală. Una din cele mai interesante piese ale tezaurului de la Hinova este un colier alcătuit din 255 de mărgele de formă romboidală, fără alt decor exterior, ce sunt aidoma elementelor care compun celebra Coloană a Infinitului a maestrului Brâncuși. Acestea sunt perforate în plan longitudinal și au mărimi și greutăți diferite, cântărind în totalitate aproximativ 1100 grame. Este posibil ca piesele să compună nu unul, ci mai multe coliere. Materialul folosit este aurul, iar prelucrarea s-a făcut prin ciocănire. Evazarea unei asemenea mărgele romboidale la centru (ca și în cazul componentelor Coloanei Infinitului de la Târgu Jiu) poate simboliza dezvoltarea pe orizontală a civilizației umane la un moment dat, urmată apoi de o „strangulare” perioadică apocaliptică (dispariția civilizațiilor). Astfel avem în cadrul componentelor tezaurului de aur de la Hinova, cel mai mare tezaur preistoric descoperit în România, o adevărată Coloană a Infinitului, cu întreaga ei simbolistică misterioasă, mai veche cu trei milenii decât cea aflată la Târgu Jiu. 

Nicolae Uszkai 

Surse:

http://www.ziarulnatiunea.ro/2015/12/15/fabulosul-tezaur-geto-dac-de-la-hinova-mehedinti/

http://www.mixdecultura.ro/2017/02/spectaculosul-tezaur-dacic-de-la-hinova-o-comoara-cu-5-kilograme-de-aur/

https://diamantrevista.wordpress.com/2015/07/05/tezaurul-de-la-hinova/

https://www.gds.ro/Local/2015-12-04/povestea-comorilo r-din-hinova/

***

 CATEDRALA MITROPOLITANĂ ORTODOXĂ DIN IAȘI, MOLDOVA, ROMÂNIA 

Ideea construirii unei biserici monumentale aparţine Mitropolitului Veniamin Costachi, hrisovul domnesc al lui Ioan Sandu Sturdza (8 august 1826) privind lucrările de proiectare şi construcţie, fiind actul de naştere al Catedralei Metropolitane. Însă, piatra de temelie şi construcţia propriu-zisă se datorează râvnei şi ostenelilor mitropolitului Veniamin Costachi.

Pisania I poartă însemnarea: "În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedesparţită, noi Carol-I cu mila Lui Dumnezeu şi voinţa naţională rege al României, aflatam în părăsire această sfântă şi Dumnezeiască biserică Catedrala Mitropoliei Moldovei din Iaşi a căreia primă piatră fundamentală s-a pus în ziua de 3 iulie anul 1833, cu multă râvnă Dumnezeiască şi cu mare ceremonie religioasă de către Prea Sfinţitul Arhiepiscop şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei Veniamin Costahi în numele Sfântului marelui mucenicu Gheorghe pe locul vechii biserici ce a fost clădită de fericitul în pomenire Ştefan Voievod Cel Mare închinată Naşterei Sfântului Ioan Botezătorul şi în urmă reînoită de Anastasia Doamna Soţia lui Duca Voievod care i-a pus hramul Întâmpinarea Dommnului destinând-o tot atunci să fie catedrala Mitropolitană. Continuatu-s-a lucrarea clădirii acesteia începută din nou în anul 1833 până la anul 1839, când s-a aşezat şi acoperământul ei; dar din cauza căderei Bolţilor din năuntr şi a retragerii din Arhipăstoriea Moldovei în anulu 1842 a Fericitului în pomenire Fondator al Mitropolitului Veniamin la Mănăstirea Slatina unde a şi încetat din viaţă în 18 dec. anul 1846, precum şi a grelelor împrejurări ale timpurilor ce a urmat încetând atunci lucrarea, această biserică a rămas în părăsire şi neterminată la anul 1880."

Pe locul unde se afla Biserica Albă din secolul al XVI-lea, apoi Stretenia, o altă biserică, din secolul al XVII-lea, s-a început zidirea noului locaş.

Lucrările au început în anul 1833. Arhitecţii vienezi Johann şi Gustav Freiwald au adoptat pentru noua biserică stilul neoclasic. S-a lucrat intens până în anul 1841, în ultimii ani sub conducerea arhitectului rus Sungurov.

În 1842 mitropolitul Veniamin este silit să se retragă din scaun. Lucrările vor fi întrerupte. Totodată apar probleme serioase în legatură cu rezistenăţa bolţii centrale, de mari dimensiuni. Se încearcă diferite soluţii, anii trec şi, datorită vitregiei vremurilor, biserica rămâne neterminată timp de aproape patruzeci de ani.

Căzând bolta centrală, biserica rămâne în ruină până în 1880.

La 15 aprilie 1880 se pune cea de-a doua piatră fundamentală. Refacerea planurilor bisericii este încredinţată arhitectului Alexandru Orăscu, rectorul Universităţii din Bucureşti. El adaugă cele două rânduri de pilaştri masivi în interior, realizând o clădire de plan basilical, cu o navă centrală şi două nave laterale mai mici. Păstrează cele patru turnuri laterale decroşate, dar renunţă la cupola centrală de mari dimensiuni, înlocuind-o cu un sistem de patru bolţi, despărţite prin arce transversale.

Lucrările se vor termina în 1887.

Pisania II poartă însemnarea: "În numele Tatălui al Fiului şi al Sfântului Duh Treimea cea de o fiinţă şi nedesparţită, Noi Carol I cu mila Lui Dumnezeu şi voinţa naţională rege al României, văzând Patria întărită şi înălţată în urma marelui război pentru independenţa Naţională din anul 1877, am decis în anul 1889 după votul dat de Camerele Legiuitoare a săvârşi clădirea acestui locaş Dumnezeiesc, începând lucrările de restaurare în 15 aprilie 1881, când s-a pus astă piatră fundamentală la pilaştri interiori adaoşi acum din nou pentru susţinerea Bolţilor. Terminatu-s-a întreaga lucrare în anul mântuirii 1886, al domniei noastre al douădecilea şi unulea, al regatului meu al şaselea împodobindu-se şi înzestrându-se cu vase sfinte, candele de argint, policandre, odoare şi veşminte preţioase, precum şi cu cele zece ferestre cu măiestrie împodobite şi închinate de noi ca un prinos al râvnei noastre pentru înălţarea sfintei biserici ortodoxe întru pomenirea mea, a iubitei mele sotţ Elisabeta regina şi a urmaşilor noştri, prin stăruinţă a Sfântului Arhiepiscop şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei Iosif Naniescu, preşedinte al comisiunei de priveghere şi de conducere a lucrărilor de restaurare şi prin concursul guvernului meu sub preşedinţia d-lui Ion Brătianu şi a miniştrilor mei de culte reposatul Vasile Boerescu la începutul lucrărilor şi Dimitrie A. Sturza în urmă până la terminare, fiind membri comisiunei de restaurare Daniil Scarlat Pastia, fost vice preşedinte al Camerei Deputaţilor şi fost primaru de Iaşi, Nicolae Drossujost senator, înlocuit după încetarea din viaţă în 1884 de Lt. Colonel Constantin Langa, iar arhitect dirigent Al. Orescu - vicepreşedinte al senatului şi pictor profesorul Gheorghe M. Tattarăscu, ambii din Bucureşti şi s-a sfinţit acest sfânt locaş de Mitropolitul Iosif Naniescu, joia 23 Aprilie, anul 1887."

Experimentatul pictor bucureştean, maestrul Gheorghe Tattarescu, aflat la vârsta deplinei maturităţi artistice, împodobeşte catedrala cu icoane şi elemente decorative care impresionează prin diversitate şi sensibilitate, de influenţă renascentistă.

Respectând canoanele Erminiei ortodoxe, Tattarescu se arată însă deschis influenţelor picturii occidentale, pe linia noutăţilor căutate de pictura bisericească românească în sec. al XIX-lea. Atât în realizarea celor patru scene biblice de pe bolţile navei centrale cât şi în zugrăvirea chipurilor de sfinţi şi în alcătuirea compoziţiilor decorative se resimte rigoarea neoclasicismului de factură italiană, pe care artistul îl cunoscuse în anii de studii la Academia di San Luca din Roma. Se realizează, astfel, un inspirat echilibru între pictură şi stilul arhitectonic.

Sfintirea Catedralei, la 23 aprilie 1887, a fost o sărbătoare pentru întreaga naţiune. Familia primului rege al României, Carol I, şi-a legat numele de acest locaş prin donaţii de mare preţ, ca semn al recunoştinţei neamului pentru jertfele şi evlavia fostei capitale a Ţării Moldovei, "a doua mea capitală", cum o numea suveranul.

Catedrala ieşeana în stil renascentist este o clădire monumentală de plan dreptunghiular, marcată la colţuri de patru turle decroşate. Stilul arhitectural este inspirat din forme târzii ale renaşterii italiene, asemănător cu al vestitei biserici "Trinita del Monte" din Roma. Elementele decorative, atât în interior cât şi în exterior, sunt dominate de baroc. Pictura s-a făcut astfel încât să creeze o constantă în stilul arhitectural, iar pictorul Gheorghe Tattarescu a realizat aici una din culmile creaţiei sale. În patrimoniul catedralei este şi o frumoasă icoană cu "Învierea Domnului" de Irineu Protcenco.

Din anul 1889 a fost adusă, de la biserica Trei Ierarhi, racla cu cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parascheva, aşa că de acum înainte Catedrala Mitropolitană are trei sărbători patronale în cursul anului: Întâmpinarea Domnului la 2 februarie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe la 23 aprilie şi Cuvioasa Parascheva la 14 octombrie.

Racla cu moaştele Sfintei Cuvioase este aşezată în partea dreaptă a pronaosului, tot acolo fiind depusă şi masiva raclă argintată, cu osemintele marelui Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Veniamin Costachi.

Vitraliile au fost lucrate iniţial la München. După al II-lea război mondial au fost refăcute în vremea Mitropolitului Justinian, din 1948 Patriarh al României.

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-moldovei-bucovinei/catedrala-mitropolitana-iasi-68107.html?fbclid=IwAR23p8xU_qcKmQ7KMpR6ghTAUFFvPIJVq1dbfiIaacnTqck6vaVHWze_QhI

Prezentare grafică și  colaj foto: Arh. Cireșica Micu

***

 DIN FRICĂ SAU DIN DRAGOSTE...

 “Din frică... judec, controlez, urăsc și blestem.

 Din dragoste... accept, curg, împărtășesc și mă bucur.

Din frică... cred, analizez, compar și separ.

Din dragoste... trăiesc, îmbrățișez și primesc.

Din frică... critic, gândesc, taxez și rețin.

Din dragoste... empatizez, ajut și eliberez.

Din frică... limitez, individualizez,  despart și complic.

Din dragoste... mă extind, luminez, mă simt în unitate cu întregul.

Din frică... urăsc, lupt, urlu și fug.

Din dragoste... înțeleg, vindec, observ și întregesc.

Din frică... insist, întreb și supraviețuiesc.

Din dragoste... respect, visez și respir.

Din frică MOR!

Din dragoste RENASC! ”

Liliana Trif  Autor