***

 Pe 30 iulie 2019 a incetat din viata, la 76 de ani, bolnava fiind de cancer pulmonar, Florina Cercel.

S-a născut la Piatra Neamţ, a debutat la Galaţi, a jucat timp de  şapte ani pe scena teatrului din Timişoara, pentru ca mai apoi destinul să o aducă la Bucureşti, la Teatrul Naţional. În 40 de ani de carieră a interpretat peste 100 de roluri, în teatru şi film,

Florina Cercel -  o actriţă cu un talent şi o energie debordanta, un destin uluitor, din care n-au lipsit suferinţa, războiul, dragostea… şi mai ales puterea de a merge întotdeauna mai departe, cu eleganţă, credinţă şi înţelepciune.

„Am renunţat să mă lupt cu timpul. Îl accept şi-l accept ca pe timpul meu, şi nu e deloc greu să mă-ntorc în trecut tocmai pentru că .am trăit frumos, cu tot răul care mi s-a întâmplat de-a lungul vieţii. Parcă e mai important frumosul care mi s-a întâmplat cu toţi oamenii mai puţin omenoşi cu mine, tot mi se pare că cel mai adesea am întâlnit oameni buni şi oameni frumoşi”, spune actriţa.

Scena a fost şi este viaţa ei. Acolo şi-a purtat peste ani bucuriile, speranţele şi amintirile. S-a născut în vreme de război şi a simţit încă de mică teama şi gustul amar al nedreptăţilor: „Parcă îmi aduc aminte că simţeam îngrijorarea mamei mele, a tatălui meu, a surorii mele mai mari. Începuse foametea. Au urmat nişte ani îngrozitori nu numai pentru noi, pentru toată România. Sărăcia a fost îngrozitoare. Iar mult mai târziu am înţeles că de fapt era o prigoană politică. Tata era militar, era extraordinar de frumos şi mama a fost frumoasă, amândoi părinţii mei au fost tare frumoşi şi parcă mi-aduc aminte ceva ciudat că tot timpul, toată lumea spunea „să fugim să fugim că vin ruşii. Am această amintire care acum pare hazlie dar atunci mama mă lua în braţe şi simţeam aşa o căldură şi o protecţie extraordinară”.

După cel de-al Doilea Război Mondial, familia Florinei Cercel a trecut prin clipe cumplite. Sora actriţei, o fetiţă pe atunci, a scris pe o foaie „Nu-l vrem conducător pe Stalin”. Întâmplarea, aparent neînsemnată, a dus la arestarea tatălui său, fost subofiţer şi membru în Garda Regală.

După o condamnare de 4 ani şi o lună, părintele artistei s-a întors acasă după un an şi jumătate, în a treia zi de Paşte.

Pentru Florina Cercel necazurile şi nedreptăţile din copilărie au ajutat-o să devină mai puternică. Şi mai ales, au învăţat-o să preţuiască fiecare clipă şi să dăruiască iubire: Eu am fost îndrăgostită de foarte multe ori. Şi-acuma mă-ndrăgostesc te miri când, aşa, dintr-odată. Mă-ndrăgostesc de oameni, normal. Dar de iubit, ca femeie am iubit de câteva ori. Profund, serios, total, până la capăt. Am fost iubită”.

Florina Cercel şi-a întâlnit jumătatea la Timişoara, s-a îndrăgostit de medicul Perian Ioan Liviu. După şapte ani de iubire desăvârşită, actriţa a trecut printr-o tragedie care a marcat-o. Avea numai 28 de ani.

„Prima mea căsătorie a fost iubirea cea mai completă, cea mai profundă, cea mai totală, şi prin întâlnire, şi prin despărţire pentru că, ştii, e foarte complicat să te gândeşti că prima ta iubire moare odată cu fiinţa pe care o iubeşti. A fost greu. Bărbatul meu a murit în braţele mele”, îşi aminteşte actriţa.

Teatrul a ajutat-o să treacă peste orice lovitură a destinului. Pe scenă şi-a găsit împlinirea sufletească. A fost aplaudată, apreciată şi premiată pentru interpretarea extraordinară a Vassei Jeleznova de Maxim Gorki, rolul vieţii ei. Dincolo de succesul scenei însă, frumuseţea a fost, mereu, mai degrabă o povară.

Profesionalismul, seriozitatea şi talentul au însoţit-o pe parcursul întregii cariere, împărţind scena cu unii dintre cei mai mari actori ai teatrului românesc: „Am avut colegi foarte talentaţi. Caramitru, Tomoroveanu, Seciu, Mihuţ, Mandache, Costel Constantin, vorbesc de cei care încă trăim pentru că alături de noi au existat Ovidiu Iuliu Moldovan, of Doamne, foarte mulţi colegi de-ai mei au plecat dincolo”.

În teatru, pasiunea, dăruirea şi nobleţea sufletului sunt esenţiale. Florina Cercel le-a învăţat de la marea regizoare Marietta Sadova, cea pe care a admirat-o şi a preţuit-o cu toată inima.

O viaţă împlinită de magia teatrului, căruia i se dedică de peste 40 de ani, cu o forţă şi o nobleţe extraordinare: „Nimic nu e veşnic, nici sentimentele, gândurile pot fi mai cuprinzătoare decât sentimentele la un moment dat. Eu am fost iubită de familia mea, sunt iubită de sora mea, sunt iubită de câţiva prieteni excepţionali pe care-i am, pe care-i iubesc. În general, iubesc oamenii, în general iubesc viaţa, în general empatizez cu oamenii şi cu suferinţa umană, o-nţeleg, o accept, lupt cu ea, în măsur a-n care pot."

***

 Emily Brontë: La răscruce de vânturi

Emily Jane Brontë s-a născut pe 30 iulie 1818 în satul Thornton aflat în apropiere de orașul Bradford din Anglia, fiind fiica Mariei Branwell și a irlandezului Patrick Brontë, penultima dintre cei șase copii ai familiei. Frații ei mai mari au fost Maria, Elizabeth, Charlotte și Patrick Branwell, iar în 1820 s-a născut sora cea mică, Anne.

Când Emily avea doar trei ani și niciunul dintre cei șase copii nu împlinise vârsta de opt ani, frații Brontë și-au pierdut mama, care a murit din cauza unui cancer uterin galopant pe 15 septembrie 1821. Copiii mai mici au fost atunci preluați de mătușa maternă, Elizabeth Branwell, iar cele trei surori mai mari, Maria, Elizabeth și Charlotte, au fost trimise la o școală cu internat, unde va fi înscrisă și Emily la scurt timp după ce a împlinit șase ani, pe 25 noiembrie 1824.

Experiențele surorilor în această instituție au fost însă nefericite pentru că erau supuse la abuzuri și privațiuni. După un an, în 1825, copilele cele mari s-au infectat cu febră tifoidă și nu au fost deloc bine îngrijite. Cea mare, Maria, care avea și tuberculoză, a fost trimisă acasă, dar a murit în doar câteva zile, iar următoarea, Elizabeth, a murit și ea la scurt timp după aceea. Cei patru copii rămași în viață au fost foarte afectați din cauza pierderilor succesive pe care le-au suferit și au acceptat cu greu nenorocirile care îi loviseră, mai întâi moartea mamei, care avea 38 de ani, apoi dispariția surorilor de 11, respectiv 10 ani. Tatăl lor, Patrick, le-a scos imediat pe Charlotte și pe Emily de la internat, apoi cele trei surori rămase în viață și unicul lor frate au fost educați acasă de mătușa lor, Elizabeth Branwell. Inspirați de o cutie de soldăței de jucărie pe care Patrick o primise în dar, copiii au început să scrie povești, însă puține pagini din această perioadă au supraviețuit, cu excepția poemelor rostite de personajele pe care le inventaseră.

Inițial, toți cei patru copii au scris povești despre o lume imaginară numită Angria, dar când Emily a împlinit 13 ani, ea și Anne s-au retras din “povestea Angria” și au început una nouă despre Gondal, o insulă fictivă despre care au creat o mulțime de mituri și legende. Cu excepția listelor Annei cu numele personajelor și al locurilor de pe Gondal, scrierile celor două surori despre acest loc magic nu s-au păstrat. Se știe însă că eroii din Gondal aveau imaginea populară a Highlander-ului scoțian, un fel de versiune britanică a „sălbaticului nobil” și erau înfățișați ca haiduci romantici capabili de mai multă noblețe, pasiune și vitejie decât locuitorii „civilizației”.

La vârsta de 17 ani, Emily Brontë a început să frecventeze Școala de fete Roe Head, unde Charlotte era profesoară, dar a plecat după doar câteva luni din cauza dorului de casă. Sora cea mare va scrie mai târziu: „Libertatea era respirația lui Emily; fără ea, pierea. Nu a reușit să suporte trecerea de la modul ei de viață foarte retras, dar nerestricționat și neîngrădit, la unul de rutină disciplinată.”

Când a împlinit 20 de ani, tânăra a devenit profesoară la o școală din Halifax, dar a trebuit să renunțe la slujbă din cauza sănătății ei mereu fragile, astfel că a revenit acasă în aprilie 1839 și din acel moment s-a ocupat de treburile casnice, a învățat limba germană singură și a început să studieze pianul. Trei ani mai târziu Emily a mers cu Charlotte la Bruxelles, unde cele două au urmat cursurile Academiei de fete condusă de Constantin Héger, în speranța de a-și perfecționa franceza și germana pentru a-și putea deschide o mică școală. Cele două surori au devenit atât de bune la limba franceză încât directoarea școlii, Madame Héger, le-a propus să rămână profesoare în academia ei, dar boala și apoi moartea mătușii lor le-a determinat să se întoarcă la Haworth pentru a-și sprijini tatăl.

În 1844, surorile au încercat să-și pună în aplicare planul de a deschide o școală în localitatea natală, dar nu au reușit să găsească suficienți elevi și au fost nevoite să renunțe la ideea lor. În toamna anului 1845, sora cea mare, Charlotte, a descoperit caietele de poezii ale lui Emily și a insistat să fie publicate.

Furioasă că i-a invadat intimitatea, tânăra a refuzat la început, dar a cedat când mezina, Anne, și-a scos propriile manuscrise și a mărturisit că și ea scrie poezii în secret. Un an mai târziu creațiile celor trei surori au fost publicate într-un singur volum, „Poeme de Currer, Ellis și Acton Bell”, pentru care Charlotte a contribuit cu 19 poezii, iar Emily și Anne au avut fiecare câte 21 de poeme.

Anul următor Emily a scris singurul său roman, celebrul “La răscruce de vânturi” (Wuthering Heights), care a fost publicat la Londra, în 1847, sub pseudonim. Cititorii primei ediții a cărții au fost convinși că povestea era scrisă de un bărbat, iar volumul s-a bucurat de o primire bună, publicul victorian fiind fascinat de povestea de dragoste dintre Heathcliff și Catherine. Emily Brontë nu va afla însă niciodată cât de mare va fi succesul cărții sale pentru că a murit la doar un an după publicare, la vârsta de 30 de ani. Starea ei de sănătate fusese probabil afectată de clima aspră din satul în care familia locuia.

Fratele ei, Patrick Branwell, care devenise pictor, a murit subit pe 24 septembrie 1848, iar la slujba de înmormântare care s-a desfășurat o săptămână mai târziu Emily Brontë a prins o răceală severă care s-a dezvoltat rapid într-o inflamație a plămânilor și în cele din urmă a fost diagnosticată cu tuberculoză. Deși starea ei s-a înrăutățit constant în următoarele săptămâni, a respins ajutorul medical, spunând că nu vrea să fie văzută de niciun doctor. În dimineața zilei de 19 decembrie 1848, sora cea mare, Charlotte, a scris îngrijorată în jurnal: “Devine din ce în ce mai slabă. Doctorul ne-a trimis niște medicamente pe care nu le-a luat. Momente atât de întunecate ca acestea nu am cunoscut niciodată, mă rog pentru sprijinul lui Dumnezeu pentru noi toți.”

La răscruce de vânturi, 1939

La prânz, Emily Brontë era și mai rău, putea doar să șoptească și, cu ultimele ei puteri, i-a spus Charlottei: „Dacă vei chema un medic, îl voi primi acum”, dar era prea târziu. A murit în aceeași zi, la ora două după-amiaza și a fost înmormântată în cripta familiei din localitate.

Cartea ei, “La răscruce de vânturi”, este considerată unul dintre cele mai bune zece romane din lume și a avut nu mai puțin de 25 de ecranizări, prima dintre ele în 1920, iar ultima în 2015. Cea mai faimoasă versiune este pelicula din 1939, cu Laurence Olivier și Merle Oberon în rolurile principale, realizată de regizorul William Wyler.

😁😁😁

 Un domn, într-o mașină, își dă seama că s-a rătăcit. Trage pe dreapta și întreabă pe cineva care tocmai trecea pe stradă:

– Scuzați-mă! Ați putea să mă ajutați? Am întâlnire la două cu un prieten, sunt deja în întârziere cu jumatate de oră și nu știu unde mă aflu.

– Bineinteles, răspunde celălalt. Vă aflați la 7 km de centrul orașului, între 40 si 42 de grade latitudine nordică și 58 și 60 de grade longitudine estică.

– Sunteți inginer, așa e?

– Da, domnule. Cum ați ghicit?

– Foarte ușor. Tot ce mi-ați spus e tehnic corect, însă practic inutil. Sunt tot pierdut, voi ajunge tarziu și nu știu ce să fac cu informațiile primite.

– Dumneavoastră sunteți politician, adevărat?

– Da, domnule, răspunde mândru cel din mașină. Cum ați dedus asta?

– Nu știți unde sunteți, nici încotro vă îndreptaţi, ați făcut o promisiune pe care nu o puteți îndeplini și așteptați ca altcineva să vă rezolve problema. De fapt, sunteți exact în aceeași situație în care erați înainte de a mă întreba, dar acum, din nu știu ce motiv, pare că e vina mea …

***

 Vasile Militaru este autorul real al celebrei poezii "A venit aseară mama", dedicată prietenului său George Enescu în 1930 şi atribuită mult timp (70 de ani) lui George Coşbuc. George Enescu a pus-o pe note în scurt timp fiind o capodoperă a genului.

"Sătulul și flămândul", un poem de Vasile Militaru!

 

Vasile Militaru a fost condamnat de comunişti, la vârsta de 74 de ani, la 32 de ani de închisoare. A murit în 1959, la scurt timp după aflarea sentinţei, în închisoarea Ocnele Mari, după ce a fost torturat crunt la Piteşti.

Sătulul si flămândul

Născut în zodie ferice, ca toţi acei de-un neam cu sine,

Un porc bogat, al cărui pântec era de-a pururea sătul

Şi care n-avusese parte, în viaţa lui, decât de bine,

Având moşii, din care-adesea porumbu-i putrezea-n pătul;

Într-un cuvânt, un porc nabab,

A fost întâmpinat odată, la poartă, de-un biet câine slab,

Flămând, abia c-un pic de viaţă,

Şi care nu vedea lumina decât aşa, ca printr-o ceaţă…

– Ah, fie-ţi milă de-un biet câine,

Prea fericitule boier…

Dă-mi firimiturile-ţi de pâine,

Nu ma lăsa sub sfântul cer,

De foame istovit să pier…

Dar porcul, care după masă gusta dulceaţa unei poame,

Din cale-afară de mirat,

Pe bietul câine l-a-ntrebat:

– De foame-ai zis? Ce-i aia foame?

Nemaiputând să stea-n picioare şi istovit, căzând pe brânci,

Flamândul stins, porni să-i spună: Când nu mai ai ce să mănânci,

Simţi o sfârşeală fără margini, slăbeşti, de te doboară vântul…

Vezi verde-galben, se-nvârteşte cu tine, parcă, tot pământul…

Cu vremea, mintea nu mai poate, din tot, nimica să-nţeleagă,

Apoi te stingi, precum se stinge o lumânare arsă-ntreagă…

Şi bietul câine-şi dete duhul… Dar porcul, nebăgând de seamă,

Răspunse rar, cu gura plină de-a poamei prea gustoasă zeamă:

– Pai, ştii că e o fericire să-ţi fie foame, dragă câine?

Şi tu-ndrazneşti să mai ceri pâine?!

Auzi, mă rog: să vezi anume

Cum se-nvârteşte-ntreaga lume;

Cum vin, privirea să-ţi dezmierde, culori de roşu-galben-verde;

Să mi te simţi, într-un cuvânt,

Uşor ca fulgul dus de vânt

Şi, totuşi, să te plângi de soartă şi să cerşeşti ca un ţigan?

Păi, iartă-mă, dulău bălan:

Ori eşti ingrat, ori şarlatan!

Şi porcul, scuturând agale brumatul ţigaretei scrum,

Nici că s-a mai uitat la câine şi, mândru, şi-a văzut de drum…

Flămânzilor, când vreţi să cereţi de la sătui niţică pâine,

Cum a cerut sărmanul câine,

Acelui ce gustă din poame –

Să cereţi numai de la omul care a-ndurat cândva de foame,

Căci, altfel, nu e vorbă goală proverbul care-mi vine-n g ând

Şi care spune că: "Sătulul nu crede bietului flămând".

***

 Un fapt interesant despre poezia „Niciodată” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost scrisă în timpul regimului comunist din România și a fost una dintre primele poezii publicate după revoluția din 1989. Deși poetul a fost uneori criticat pentru relația sa cu regimul comunist, această poezie sugerează că el a avut o viziune profundă asupra vieții și a trecerii timpului, care a fost apreciată și după căderea regimului comunist.

De asemenea, poezia a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Adrian Păunescu, fiind considerată o meditație profundă despre trecerea timpului și importanța prezentului. Mesajul poeziei este unul universal, valabil pentru orice epocă și cultură, și este adesea folosit în meditații și discursuri despre viață și îmbunătățirea personală.

Un alt fapt interesant este că poezia „Niciodată” a fost interpretată de mai mulți artiști și cântăreți, atât în România, cât și în alte țări, devenind astfel un cântec popular. Interpretările includ atât versiuni în limba română, cât și în alte limbi, cum ar fi engleza, germana sau spaniola. Acest lucru demonstrează cât de mult a fost apreciat și răspândit mesajul profund al poeziei în întreaga lume.

Un cântec nu-i nimic în lumea asta

Mai bine să-l zdrobeşti şi apoi să taci

Cînd el cu o iluzie nu umple

Ghiozdanele copiilor săraci.

Destul cu-atâtea găşti aristocrate

Ce caută şi-n cântece câştig

Un cântec nu-i nimic dacă nu face

Mai cald în casele în care-i frig.

Niciodată, niciodată

Să nu uităm de cei mai trişti ca noi.

Dezmoşteniţii-şi caută o cale

Nenorociţii trec cu paşii grei

Nu ne putem închide-n cabinete

Făcând uşor abstracţie de ei.

Mizeria există pînă-n oase

Popoare mor şi indivizi decad

Nu-i cântec pe pămînt să nu miroasă

A foc, a năduşeală şi a iad.

Şi dacă toate cântecele noastre

Nimic nu sunt şi chiar nimic nu pot

Noi pentru cei săraci şi fără şanse

Sîntem mereu datori să facem tot.

Măcar atât din toate să rămînă

Din tot ce-am pătimit la focul mic

Un vers, o spovedanie, un cîn tec

De partea celor care n-au nimic.

***

 PĂUNA CANTACUZINO................O POVESTE DE VIAȚĂ TRISTĂ !!!

Păuna Cantacuzino a fost soția lui Ștefan Cantacuzino, ultimul domn pământean din Ţara Românească înainte de instaurarea domniilor fanariote. Bunicul acestuia era postelnicul Constantin Cantacuzino, iar tatăl său s fost stolnicul Constantin, un mare umanist care primise educație în Italia. Prin tată, tânărul Ștefan era nepot de frate al domnului Țării Românești, Șerban Cantacuzino, al ctitorului Mihai Cantacuzino și al Stancăi Cantacuzino, mama lui Constantin Brâncoveanu. În timpul domniei unchiului Șerban, familia Cantacuzino s-a aflat într-o poziție privilegiată față de rivalii lor, boierii Băleni, iar după moartea acestuia, în 1688, stolnicul Constantin Cantacuzino și Mihai Cantacuzino au susținut alegerea lui Constantin Brâncoveanu la domnie, dar și-au păstrat un rol important în afacerile țării.

După 1704, relația Cantacuzinilor cu Constantin Brâncoveanu s-a deteriorat, cel mai probabil din cauza ambiției celui din urmă de a crea o monarhie ereditară, intenție ce intra în cotradicție cu dorința stolnicului Constantin Cantacuzino de a-l pune la un moment dat pe fiul său, Ștefan, pe scaunul domnesc.

Imediat după mazilierea lui Brâncoveanu, de fapt chiar a doua zi, de Buna Vestire, Ștefan a fost ales domn, poziția lui fiindu-le impusă boierilor de către trimisul sultanului Ahmed al III-lea. Tânărul încurajase de-a lungul timpului plângerile boierilor nemulțumiți la Constantinopol împotriva lui Constantin Brâncoveanu și a predat turcilor corespondența acestuia cu nemții. Ștefan a fost confirmat la domnie pe 4 mai 1714, după ce i-a trimis la Constantinopol ca soli pe banul Constantin Știrbei și pe cumnatul său, Radu Dudescu, iar prima sa măsură a fost desființarea văcăritului, un impozit proporțional pe cap de animal, care fusese impus de predecesorul lui. În acea perioadă a izbucnit Războiul austro-turc din 1716-1718, trupele habsburgice fiind conduse de principele Eugen de Savoia, Ștefan s-a poziționat de partea austriecilor, iar această decizie a dus la mazilirea sa de către același sultan care îl instalase, Ahmed al III-lea.

Domnul a fost ridicat din București de un capugiu trimis de Înalta Poartă în ianuarie 1716, după cum precizează Anton Maria Del Chiaro, învățatul Italian care fusese secretarul lui Constantin Brâncoveanu și devenise tutore al copiilor lui Ștefan Cantacuzino. Domnitorul a fost înlocuit cu Nicolae Mavrocordat a cărui familie, care locuia în Constantinopol, garantase moral și financiar pentru fidelitatea lui față de Poartă.

Ștefan Cantacuzino a plecat pe 25 ianuarie spre Constantinopol, împreună cu tatăl, soția și cei doi fii ai săi, primind inițial permisiunea de a locui în casele Țării Românești din capitala Imperiului Otoman și având dreptul de a primi vizite fără nicio restricție.

Nu după mult timp, fostul domn și tatăl său au fost acuzați pentru că au colaborat cu austriecii și au fost uciși în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716, corpurile le-au fost aruncate în mare, iar capetele au fost jupuite, umplute cu bumbac și trimise la Adrianopol, acolo unde se afla Curtea otomană, pentru a-i fi prezentate vizirului Gin-Ali Pașa. După câteva zile, spătarul Mihai Cantacuzino, unchiul lui Ștefan, și Radu Dudescu, cumnatul fostului domn, au fost și ei duși sub pază la Adrianopol și sugrumați. Nicolae Iorga povestește că celor doi le-au fost puse apoi capetele în vârful unor pari.

Ștefan Cantacuzino fusese căsătorit cu Păuna Greceanu, fiica boierului Andronic Greceanu și cei doi au avut doi fii, Radu și Constantin Cantacuzino. După uciderea soțului ei la Constantinopol, Păuna a reușit să fugă luîndu-și copiii cu ea, s-a refugiat pentru o vreme în sediul legației olandeze și a început să-și facă planuri pentru a scăpa din Imperiul Otoman. Inițial văduva și cei doi băieți ai săi s-au îmbarcat pe un vas la Constantinopol datorită ajutorului soției ambasadorului olandez Colyer și, însoțiți de preceptorul Anton-Maria Del Chiaro, au ajuns, prin Sicilia și Napoli, la Roma.

Păuna Cantacuzino spera ca fiul ei cel mare să fie pus de împăratul Carol al VI-lea pe tronul Țării Românești, mai ales pentru că obținuse susținerea papei Clement al XI-lea, care însă remarcase faptul că Radu nu era catolic. În 1717, principele Eugen de Savoia a recunoscut meritele domnului decedat Ștefan în sprijinul austricilor, însă a protestat la ideea potențialei numire a lui Radu, explicând că acesta nu împlinise încă 20 de ani, iar domnia fusese deja promisă vărului Gheorghe, fiul lui Șerban Cantacuzino, care nu a mai ajuns însă la domnia Țării Românești, devenind mai târziu ban al Craiovei.

Înainte de Pacea de la Passarowitz, Păuna și fiii ei, care se stabiliseră temporar la Viena, au cerut restituirea averilor care le fuseseră confiscate de turci. Într-un raport al prințului Eugen, acesta consemnează că restituirea era dificilă în condițiile în care fostul domn fusese acuzat de trădare, dar că, în compensație și în virtutea calităților sale, Radu ar putea fi primit în armată și i s-ar putea acorda un ajutor de 2.000 de florini.

În urma aranjamentelor diplomatice, tânărului i-a fost acordată această indemnizație, apoi s-a ajuns la o înțelegere cu soția ambasadorului olandez, care cheltuise între timp o mare parte din averea familiei Cantacuzino pe care văduva Păuna i-o lăsase în grijă.

Familia a început curând să întâmpine mari dificultăți financiare, astfel că în 1727 Radu, luând exemplu de la un șarlatan care emitea diplome false, a pretins că este unul dintre ultimii descendenți legitimi ai împăratului bizantin Ioan al VI-lea Cantacuzenos, s-a autoproclamat în fruntea unui ordin cavaleresc inexistent și a început să emită diplome pe care le semna cu titulatura de „duce al Valahiei, Moldovei și Basarabiei, despot al Peloponesului, prinț al Tesaliei, Macedoniei și al Sacrului Imperiu Roman, al ambelor Imperii, conte de Epidaur, Corint și conte apostolic al regatului Ungariei, marghiz în Ilfov, Romanați, Teleorman, Suceava, dinast în Galați, Ialomița, Prahova și Dâmbovița și domn al Olteniei (Alutae) și Mehedinților, hospodar la Hotin și Giurgiu (…)”, pe care le vindea pe sume destul de mari pentru a-și îmbunătăți veniturile.

În august 1736, Radu Cantacuzino a cerut să-i fie dată comanda unui regiment de husari, solicitare care i-a fost aprobată de împărat și, comandând aceste trupe, a participat la Războiul pentru succesiunea poloneză. Tânărul spera să fie numit general, dar între timp a fost acuzat că și-a administrat prost misiunea, trupele i-au fost reduse și, nemulțumit, a plecat în Silezia, punându-se la dispoziția regelui Frederic, dar și acesta a refuzat să-i ofere un angajament.

Păuna Greceanu Cantacuzino, sătulă de peregrinările prin Europa, s-a stabilit în cele din urmă la moșia Recea, în zona Brașovului, unde a murit în singurătate în anul 1740. Radu a revenit la Viena și a început să comploteze împotriva foștilor săi protectori austrieci, intrând în conflict direct cu Francisc, ducele de Lorena, devenit soț al Mariei Terezia. Fratele lui, Constantin, care era căsătorit cu Ana Șeremeteva, o nobilă din Rusia, și intrase în armata imperială rusă, și-a abandonat situația stabilă și a venit și el în capitala austriacă la chemarea aventurierului său frate prin același an, 1740. A fost însă arestat de austrieci și a petrecut patruzeci de ani într-o închisoare din Graz, fiind eliberat în 1781, după moartea împărătesei Maria Terezia, dar a murit în drum spre Rusia.

Radu Cantacuzino a fost căsătorit cu Elisabeth d’Estival, o bastardă a casei de Hessa, cu care a avut patru fete: Leopoldina, Cecilia, Maria și Elisabeta și un băiat, George, care avea să devină căpitan în armata Imperiului Habsburgic. Familia a trait în Erfurt, Paris, Veneția, Dresda, Leipzig, Roma, și, în cele din urmă s-a stabilit în Polonia.

Prințul a murit în 1761 și a fost îngropat la Camenița, oraș care se află astăzi pe teritoriul Ucrainei..... 

Sursa : Historia.ro.

❤️

 DIN ÎNȚELEPCIUNEA .....UNUI MONAH !!!

"Rostul vieții e să te bucuri că trăiești " 

Nimeni nu are o viață perfectă. Unora le lipsește sănătatea, altora le lipsesc banii. 

Unora le lipsește iubirea și atenția, unii și-ar dori un umăr pe care să plângă, alții și-ar dori o încurajare. 

Unora le este frică, altora le este greu. Unii se simt părăsiți, singuri sau uitați, alții se simt descurajați sau trădați. Nu știi niciodată prin ce trece un om. 

Chiar dacă zâmbește, în sufletul său poate se ascund multe lacrimi.

Așa că , ar trebui să fim mai buni unii cu ceilalți : 

- Să mângâiem, în loc să lovim.... 

- Să înțelegem, în loc să criticăm.....

- Să sprijinim, în loc să judecăm.....

Dacă Iubiți viața ?...........Atunci nu mai risipiți timpul !

Cum trece timpul ! 

De fapt, nu trece el, ci trecem noi,  noi trecem şi ne trecem. Aşa deci, trec şi eu prin timp. 

Când mă gândesc la tinereţe nu ştiu ce sa zic......să râd, să plâng ? 

Tinereţea e o forţă în sine, dar trece atât de repede. Atunci nimic nu ţi se pare imposibil şi nici iremediabil.

Câtă nepotrivire între ceea ce-ţi închipui atunci şi ceea ce-ţi oferă realitatea de după....... 

La tinerețe nu ți închipui cum este la bătrânețe, te vezi veșnic tanar, frumos ,puternic,.....dar viata fuge și odată cu ea și ani nostri.

Preot : Elefterie

Foto :Gheorghe Ursu