vineri, 26 iulie 2024

***

 Viața lui Isaac Singer, americanul care a adus mașina de cusut în gospodăria tuturor femeilor, a murit pe 23 iulie 1875.


 Magnatul și-a împărțit averea de 14 milioane de dolari între cei 20 de copii, 4 neveste și mai multe amante

Isaac Merritt Singer s-a născut pe 27 octombrie 1811 în Schaghticoke, în New York și a fost unul dintre cei șase copii ai lui Adam Singer și ai soției lui, Ruth. În 1821, părinții săi au divorțat, iar Isaac a fost efectiv abandonat de mama sa. La vârsta de doisprezece ani, el a fugit de acasă pentru a se alătura unui teatru ambulant, apoi a lucrat ca ucenic la un tâmplar și la un strungar.

În 1839, Singer, care avea 28 de ani, a obținut primul său brevet de invenții pentru o mașină de găurit piatră pe care a vândut-o cu 2.000 de dolari companiei I & M Canal Building Company. Având acești bani la dispoziție, tânărul a decis să se întoarcă la cariera sa de actor. A plecat într-un turneu, formând o trupă cunoscută sub numele de "Merritt Players", apărând pe scenă cu Mary Ann Sponsler, una dintre viitoarele sale amante, iar voiajul artistic a durat aproximativ cinci ani.

În 1849 Isaac a construit și patentat o "mașină pentru sculptură în lemn și metal". Ajuns la vârsta de 38 de ani, a luat-o pe Mary Ann și pe cei opt copii pe care îi avea cu ea, și-a împachetat mobila și lucrurile personale și s-a mutat înapoi în New York, sperând să-și vândă invenția acolo. A obținut un avans pentru a construi un prototip de lucru și a montat mașinăria în magazinul A. B. Taylor & Co. Aici l-a întâlnit pe G. B. Zieber, care a devenit finanțatorul și partenerul săi, dar, din păcate, la scurt timp după ce mașinăria a fost construită, cazanul cu abur a explodat la magazin, distrugând prototipul. 

Zieber l-a convins pe Singer să înceapă norocul în Boston, care era un centru al tehnologiei în epocă. Isaac a plecat la Boston în 1850 pentru a-și expune invenția la magazinul lui Orson C. Phelps, dar nici aici nu a apărut niciun investitor interesat de invenția sa. 

În acest magazin erau însă construite și reparate mașinile de cusut Lerow & Blodgett și Phelps i-a cerut lui Singer să se uite puțin la aceste utilaje care erau dificil de utilizat și mai ales de fabricat. Studiindu-le, Singer a ajuns la concluzia că mașinile de cusut ar fi mai fiabile dacă ar lucra în linie dreaptă, nu în cerc, cum funcționau acestea, și dacă ar folosi un ac drept, nu unul curbat. 

Adaptând mașinăriile, Singer a reușit, pe 12 august 1851, să obțină brevetul cu numărul 8294 pentru îmbunătățirile pe care le-a adus tehnologiilor de cusut.

În 1856, producătorii de mașini de cusut Grover & Baker, Singer și Wheeler & Wilson se acuzau reciproc pentru încălcarea brevetelor. Totuși, au decis să se întâlnească în Albany, la New York pentru a decide dacă e cazul să continue procesele pe care fiecare le deschisese. 

Avocatul Orlando B. Potter le-a propus ca, decât să-și risipească profiturile prin tribunale, mai bine să-și pună laolaltă brevetele. Acesta s-a ajuns la primul joint-venture de brevete, ceea ce a permis producerea de mașini de cusut pe scară largă. Toți au fost de acord să formeze o corporație și astfel mașinile de cusut au început să fie produse în masă. I. M. Singer & Co a fabricat 2.564 de mașini în 1856 și 13.000 în 1860.

Trebuie spus că până atunci, mașinile de cusut erau doar industriale, dar, începând cu 1856, au început să fie fabricate și mașini mici pentru uz casnic. Cu toate acestea, prețul de 100 de dolari (aproximativ 3.000 de dolari astăzi), era uriaș și s-au vândut foarte puține piese.

Singer a investit apoi masiv în producția de masă folosind conceptul de piese interschimbabile dezvoltat de Samuel Colt și Eli Whitney pentru armele lor de foc. Astfel a reușit să reducă prețul la jumătate, iar profitul său a crescut cu 530%.

Inventivul Isaac a fost primul care a pus pe piață o mașină de cusut de familie, numită în epocă "the turtle back". Astfel, prețul a scăzut la 10 dolari, echivalentul a 300 de dolari astăzi.

Doamnele erau foarte încântate să aibă propria lor mașină de cusut și au apărut chiar fundații de caritate, cum ar fi Ladies Work Society, care cumpărau mașini de cusut și le dăruiau femeilor mai sărace care obțineau astfel locuri de muncă respectabile. În paralel au apărut reviste cu tipare și broșuri cu modele care erau pur și simplu devorate de americancele care descoperiseră plăcerea de a-și croi singure hainele.

I. M. Singer s-a extins pe piața europeană, înființând mai întâi o fabrică de mașini de cusut în apropiere de Glasgow, devenind una dintre primele corporații multinaționale cu sediul în America și cu agenții la Paris și Rio de Janeiro. 

Până în anii 1940, existau 24.000 de cursuri de cusut pe an doar în Marea Britanie, iar Legea educației din 1944 a făcut din croitorie un obiect de studiu obligatoriu pentru fetele din toate școlile de stat.  Mai târziu, în anii 1950, au existat chiar campanii de publicitate pentru a încuraja fetele să-și croiască și să-și coasă singure ținutele.

Complicata viață personală a lui Isaac Singer

În 1830, la 19 ani Isaac s-a căsătorit cu Catherine Maria Haley, o tânără în vârstă de 18 ani. Cuplul a avut doi copii, William și Lilian, dar s-au separat după șase ani și au divorțat după 30 de ani de la mariaj, când Isaac a aflat că soția sa îl înșela cu un anume Stephen Kent.

În 1836, în timp ce era încă căsătorit cu Catherine, Singer a început o aventură cu actrița Mary Ann Sponsler. Relația lor de concubinaj a durat 25 de ani și au avut împreună zece copii, dintre care doi au murit la naștere.

În acest timp, Singer s-a îndrăgostit de Mary McGonigal, o angajată a sa, cu care va avea șapte copii, dintre care doi au murit la naștere.

Mary Ann, care nu era căsătorită legal cu Isaac, dar își spunea doamna I. M. Singer, l-a acuzat de bigamie. Supus oprobiului public, Singer a fugit la Londra în 1862, luând-o pe Mary McGonigal cu el. În urma scandalului public, a apărut o altă familie a lui Isaac. Mary Eastwood Walters a declarat că ea este de fapt soția omului de afaceri și că au împreună o fiică, pe Alice. 

Socoteala făcută de presa americană spunea că până în 1860, Isaac recunoscuse optsprezece copii, șaisprezece dintre ei fiind în viață la acel moment, cu patru femei diferite. 

În 1861, Mary Ann, femeia cu care avusese cea mai lungă relație, a deschis un proces declarând că Isaac a abuzat-o pe ea și pe fiica lor, Violette, susținând că, deși nu fuseseră niciodată căsătoriți în mod oficial, puteau fi considerați soț și soție în conformitate cu dreptul comun al traiului împreună.

Aflat la Londra, Isaac a părăsit-o pe Mary McGonigal când a întâlnit-o pe Isabella Eugenie Boyer, o franțuzoaică căsătorită, în vârstă de nouăsprezece ani, despre care se spune că este modelul Statuii Libertății. Ea și-a părăsit soțul și s-a căsătorit cu Isaac, care avea deja 50 de ani. Cei doi au avut împreună șase copii.

În 1871, Singer a cumpărat o proprietate și s-a stabilit cu această ultimă soție, Isabella, la Devon, în Anglia. Aici și-au construit conacul Oldway care avea nu mai puțin de 110 camere, o sală a oglinzilor, o grădină cu labirint și o peșteră. Conacul  avea să fie recondiționat mai târziu de Paris Singer, cel de-al treilea fiu al lui Isaac cu Isabella, în stilul Palatului Versailles, iar zona a devenit cunoscută sub numele de "Singerton".

Isaac Singer a murit pe 23 iulie 1875, la scurt timp după nunta uneia dintre fiicei sale, Alice, a cărei rochie de mireasă costase cât un apartament la Londra. Înmormântarea magnatului a fost absolut spectaculoasă. 80 de trăsuri trase de cai și un cortegiu format din 2000 de oameni l-au însoțit pe ultimul drum în Torquay, fiind depus într-un sicriu din lemn de cedru și stejar englezesc căptușit cu plumb, învelit în veșmânt din satin, cu un capac decorat cu incrustații de argint pur, fiind depus într-un mormânt de marmură.

La momentul decesului său, averea lui Singer era de 14 milioane de dolari, dar banii au fost împărțiți în mod inegal prin testament celor 20 de copii  supraviețuitori, soțiilor sale și diverselor amante, primul său fiu, William, care și-a susținut mama în procesul de divorț primind doar 500 de dolari din fabuloasa moștenire lăsată de omul de afaceri.

***

 8 cele mai bogate animale din istorie

Probabil că e ceva normal să fii mânat de curiozitate și să încerci măcar o dată să afli cărui om îi aparține cea mai mare avere de pe planetă. Dar te-ai întrebat vreodată care sunt cele mai bogate animale din lume?

Primul caz documentat al unei persoane care și-a lăsat averea unui animal a avut loc în Rusia, în secolul XIX. Maria Leontieva, o negustoare, a stipulat că, după moartea ei, 100.000 de ruble (o sumă însemnată la vremea aceea) urmau să-i revină câinelui său, Serko.

În SUA, primul care a lăsat bani drept moștenire unui animal a fost Jonathan Jackson. În 1880, Jackson a lăsat dispoziții conform cărora trebuia construit un hotel pentru pisicile sale. Începând cu anul 1923, în SUA este legal ca o persoană să lase moștenire animalelor sale bani și bunuri materiale.


   1. Câinele Trouble

Terrierul maltez Trouble a avut o avere de 1.6 milioane de dolari. Ar fi avut și mai mulți bani, dacă nu și-ar fi băgat „coada” rudele fostei sale stăpâne.

Proprietarul câinelui a fost milionara Leona Helmsley (investitoare în domeniul imobiliar), care i-a lăsat lui Trouble 12 milioane de dolari atunci când a murit, în 2007.

Moștenirea lui Trouble s-a redus, după ce nepoții lui Helmsley (pe care ea îi dezmoștenise) au atacat testamentul. Biroul Procurorului General din New York a redus suma care îi revenea câinelui, deoarece s-a considerat că Helmsley era labilă psihic atunci când s-a decis să îi lase banii câinelui ei.

Helmsley fusese poreclită „Regina cea rea” și se știa că își urăște nepoții. Astfel, nu puteau exista îndoieli că femeia chiar intenționase să lase banii câinelui său.

Mulțumită banilor, Trouble și-a trăit restul vieții în lux, în statul american Florida, asistat de Clark Lekic, managerul general al Hotelului Helmsley Sandcastle. Trouble a murit în 2011, la vârsta de 12 ani.


 2. Câinii Star-Trek

Majel Barret-Roddenberry a fost văduva lui Gene Roddenberry, creatorul serialului de mare succes Star Trek. Când a murit, în 2008, femeia le-a lăsat câinilor ei o avere de 4 milioane de dolari.

Un milion i-a fost dăruit angajatei ei, Reinalda Estupinian, căreia i-au fost încredințate și animalele. Barret-Roddenberry era convinsă că, de-a lungul anilor, angajata sa avusese grijă de animale așa cum trebuia, uneori chiar mai bine decât Roddenberry însăși.


   3. Găina Gigoo

Gigoo este cea mai bogată găină din lume, având o avere de 15 milioane de dolari. Averea i-a fost lăsată moștenire de către Miles Blackwell, patronul unei edituri. După ce soția lui a murit, Blacwell nu a dorit să ofere bani niciunei rude, așa că s-a decis să îi lase găinii sale preferate.


   4. Motanul Tommaso

După ce a fost salvat de milionara Maria Assunta, Tommaso a avut un impact major asupra ultimilor ani din viața femeii. Așa că Assunta i-a lăsat moștenire averea ei de 13 milioane de dolari. Astfel, motanul a ajuns să ocupe locul al treilea în topul celor mai bogate pisici din lume.


   5. Patrupedele lui Oprah Winfrey

Oprah Winfrey este o mare iubitoare de animale și are mai multe exemplare. Vedeta TV din SUA a stipulat că, dacă animalele vor trăi mai mult decât ea, 30 de milioane de dolari din averea ei uriașă vor fi alocate pentru îngrijirea acestora. Oprah are cinci câini și alte animale care vor beneficia de pe urma banilor ei.


   6. Pisica Blackie

Cea mai bogată pisică din lume este Blackie, cu o avere de aproximativ 12.5 de milioane de dolari. Pisica a moștenit averea de la stăpânul său, Ben Rea.

Rea i-a lăsat pisicii toți banii pe care îi avea și a refuzat să lase ceva rudelor, fiindcă se înstrăinase de ele de-a lungul anilor.

Fiind un om retras, Rea și-a găsit un prieten excelent în „persoana” acestei pisici și a vrut să se asigure că animalul avea să-și trăiască restul vieții într-un confort deplin.


   7. Cele mai bogate animale: Cimpanzeul Kalu

Până în Kalu este un cimpanzeu care duce o viață luxoasă alături de femeia care l-a salvat în 1985, Patricia O’Neill. Aceasta este fiica contesei de Kenmore.

O’Neill a găsit cimpanzeul legat de un copac, în fața consulatului Argentinei din Zair, o țară răvășită de război. În anul 2000, O’Neill și -a schimbat testamentul în favoarea cimpanzeului, stipulând că, la moartea ei, toată averea va trece pe numele lui Kalu.

Însă Kalu n-a mai ajuns să ducă viața de invidiat pe care femeia i-o plănuise. În 2011, O’Neill a anunțat că, din cauza unui consilier rău-voitor, și-a pierdut aproape toată averea.


   8. Câinele Gunther al IV-lea

Gunther este un ciobănesc german care are o avere de aproximativ 200 de milioane de dolari. Câinele a moștenit banii de la tatăl său, Gunther al III-lea, care moștenise 124 de milioane de dolari în 1992 de la fostul său proprietar, Karlotta Liebenstein.

Când Gunther al III-lea a murit, averea sa, care crescuse considerabil de-a lungul anilor, i-a revenit fiului său. Reprezentanții lui Gunther al IV-lea i-au folosit banii pentru a cumpăra fosta vilă a Madonnei din Miami, proprietăți în Bahamas, Germania și Italia, un BMW și pentru a-i angaja un bucătar personal, pe lângă numărul mare de servitori.

Și, datorită unui șir de investiții inspirate, îngrijitorii lui Gunther al IV-lea au reușit să ducă averea patrupedului la o sumă fabuloasă: aproximativ 370 de milioane de dolari.

La o primă vedere, pare excentric sau de-a dreptul nebunesc să lași averea unui animal. Mai ales dacă luăm în considerare oamenii și cauzele numeroase din jurul lumii care ar avea mare nevoie de ajutorul și de oportunitățile pe care le deschid banii.

Însă, când te gândești cât de multe oferă animalele oamenilor – prietenie, bucurie și dragoste necondiționată – începi parcă să îi înțelegi pe cei care aleg să le lase banii moștenire acestor ființe.

***

 Un tip își bagă capul pe ușa frizeriei şi îl întreabă pe frizer cât timp are până poate să fie şi el tuns. Fiind o zi foarte aglomerată, frizerul se uită în jur şi răspunde: „cam două ore” şi tipul pleacă instant.

Peste câteva zile același tip intră în frizerie şi întreabă cât are până poate să fie tuns. Fiind o zi şi mai aglomerată frizerul se uită în jur şi răspunde: „cam trei ore”. Tipul închide ușa şi pleacă.

Peste câteva zile același intră în frizerie şi întreabă cam în cât timp poate fi tuns, frizerul se uită în jur şi răspunde: „cam o oră jumătate”. Tipul se întoarce şi iese din frizerie.

Frizerul, deja curios, îl roagă pe Ion:

- Băi, Ioane, du-te un pic după el că vine de ceva timp şi tot întreabă cât timp are până să fie tuns, dar nu se întoarce niciodată.

Ion pleacă în urma tipului. În jumătate de oră Ion intră în frizerie râzând în hohote. Frizerul îl întreabă:

- Ei, şi unde se duce tipul ăsta după ce pleacă de aici?

Ion în genunchi de râs, cu lacrimi în ochi, roșu la faţă se uită la frizer şi îi răspunde:

- La tine acasă!

***

 Un soț merge la poliție pentru a anunța dispariția soției.

- Soția mea lipsește de ieri. A fost să ajute niște oameni săraci și nu a mai venit.

Polițistul:

- Ce înălțime are ?

- Hmm... nu știu sigur. Oricum sub 2 metri.

- Greutate?

- Nici grasă, nici slabă.

- Culoarea ochilor?

- Un fel de căprui, cred. Nu știu sigur.

- Culoarea părului?

- O modifică de câteva ori pe an. Cred că e un blond deschis.

- Ce îmbrăcăminte purta?

- Cred că pantaloni, dar e posibil și fustă sau rochie.

- Cu ce mașină a plecat? 

- Cu Jeep-ul meu.

- Ce fel de Jeep? 

- A... era un Jeep Rubicon din 2012, cutie manuala 6+1, optiuni 2x4, 4x4 si 4x4 cu reductor și diferențial cu alunecare controlată, punte anterioară Dana 30 Next Generation, culoare verde închis metalizat - Hard-Top în culoarea caroseriei, jante aliaj, filtru de particule, proiectoare ceață, computer bord, Cruise-control - Controlul stabilitatii (ESP) - Controlul tracțiunii (ASR) - Sistem Stop & Start - Hill-Start assist - Airbag-uri frontale și laterale - Roll-bar - Tapițerie piele (inclusiv volan și schimbător) - Scaune față încălzite - Banchetă  posterioară fractionabila 2+1 - Oglinzi retrovizoare încălzite, ajustabile electric - Geamuri electrice față și spate - Volan reglabil - Comenzi volan - Sistem audio original HiFi Premium Alpine, putere 506W, 9 difuzoare + subwoofer - Bluetooth - Climatronic - Senzori lumina - Senzori ploaie - Alarma - Antifurt - Imobilizator electronic - Închidere centralizată - Cârlig remorcare original...

Soțul bufnește în plâns... Polițistul îl liniștește:

- Calmează-te, omule! O să-ți găsim Jeep-ul!

***

 Un caine se rataceste prin jungla.

Plimbandu-se el linistit vede un tigru indreptandu-se in goana spre el, cu intentia clara sa-l manance. Cainele se gandeste:

– Vere, am incurcat-o! Asta ma haleste!

Dar imediat vede niste oase pe jos.

Se aseaza pe burta si incepe sa roada oasele, cu spatele la tigru.

Chiar inainte ca tigrul sa sara, cainele exclama satisfacut, frecandu-se pe burta:

– Mmmm, delicios tigru! Oare or mai fi si altii p’aici?

Auzind, tigrul se opreste din salt si infricosat se prelinge pe langa copaci, luand distanta:

– A fost cat p’aci! Cainele aproape ca m-a dat gata!

O maimuta care a urmarit scena dintr-un copac, sperand sa se puna bine cu tigrul, fuge dupa acesta ca sa-i povesteasca inselatoria.

Cainele nostru o vede.

Maimuta il ajunge pe tigru, si-i spune toata tarasenia.

Tigrul, turbat de furie, zice:

– Urca in spinarea mea si vei vedea ce ii voi face nemernicului de caine!

Cainele vede tigrul cu maimuta in carca si se gandeste: "Ei, cum o mai scot la capat de data asta?", dar in loc sa fuga se intoarce cu spatele la atacatori prefacandu-se ca nu i-a vazut.

Cand acestia au fost destul de aproape zice:

– Unde oare e maimuta aia? De juma' de ora am trimis-o sa-mi aduca un tigru si nici acu' nu s-a intors!

***

 Alexandre Dumas tatăl | Lupta cu prejudecățile rasiale și cu sărăcia: “Miroase a negru, deschideți ferestrele!”


Alexandre Dumas s-a născut pe 24 iulie 1802, la Villers-Cotterêts și este considerat unul dintre cei mai populari scriitori francezi din lume. Multe dintre romanele sale istorice de aventură au fost inițial publicate ca foiletoane, precum Contele de Monte Cristo, Cei Trei Muschetari, După douăzeci de ani și Vicontele de Bragelonne, iar cărțile sale au fost adaptate în secolul XX pentru aproape 200 de filme. Ultimul roman al lui Dumas, Cavalerul din Sainte-Hermine, neterminat la moartea sa, a fost completat de Claude Schopp și publicat în 2005.

Bunicul său, marchizul Antoine-Alexandre Davy de la Pailleterie, a servit guvernul Franței ca general de artilerie în colonia Saint-Domingue, Haiti de astăzi, unde a avut o relație cu Marie-Césette Dumas, o sclavă de culoare.

Unii istorici consemnează că bunicul lui Dumas a cumpărat-o pe această Cesette de la un anumit domn de Mirribielle la un preț exorbitant, apoi, după ce a trăit cu ea pentru câțiva ani, a vândut-o, împreună cu cele două fiice ale ei, unui baron din Nantes. O sursă mai credibilă este certificatul de căsătorie al copilului și un contract care menționează numele lui Thomas-Alexandre Dumas pe care, în 1762, această tânără l-ar născut, apoi ea ar fi murit la scurt timp după naștere.

Marchizul s-a întors în Normandia cu fiul său, Alexandre, care avea 14 ani, dar în Franța sclavia încă exista, iar băiatul a avut de suferit din cauza faptului că era de culoare și mai ales pentru că era copilul unei sclave.

În 1786, Thomas-Alexandre s-a înrolat în armata franceză, folosind numele de familie al mamei sale, Dumas, ca să protejeze reputația aristocratică a familiei tatălui. În timpul Revoluției Franceze, marchizul Antoine-Alexandre Davy de la Pailleterie și-a pierdut proprietățile, dar Thomas-Alexandre Dumas a făcut o carieră militară excepțională, ajungând la gradul de general înainte de a împlini vârsta de 31 ani.

Tânărul s-a căsătorit cu Marie-Louise Elisabeth Labouret, iar în iulie 1802, în Villers-Cotterêts, Aisne, lângă Paris, s-a născut fiul lor, Alexandre Dumas.

Din păcate, generalul a murit în 1806, când fiul său avea trei ani și jumătate, iar Alexandre Dumas a fost crescut de mama sa și a primit o educație mai degrabă mediocră până când l-a preluat bunicul său patern. Avea nouă ani când a intrat la colegiul Abbe Grégoire din Villers-Cotterêts, unde a primit elementele de bază ale instruirii primare și va studia aici până în 1813.

La vârsta de treisprezece ani, micul Alexandre nu știa mai nimic, singura lui educație rezumându-se la citirea Bibliei, a poveștilor mitologice și povestirilor O mie și una de nopți. Cu toate acestea, caligrafia sa este excepțională, astfel că este angajat curier al unui notar.

În 1822, Dumas pleacă la Paris cu 53 de franci în buzunar, pentru a scăpa de sărăcia și de umilințele pe care le-a cunoscut mama sa, Marie-Louise Labouret, din cauza lipsurilor materiale. Obține un post de funcționar notar și descoperă Comedia Franceză. Este începutul unei noi vieți pentru Alexandre când, datorită caligrafiei sale, intră în slujba Ducelui d’Orléans și își poate aduce mama la Paris.

Un an mai târziu, pe 27 iulie 1824, se naște fiul său, Alexandre, dintr-o relație cu croitoreasa Laure Labay. Copilul este nelegitim până când Dumas decide să îl recunoască, pe 17 martie 1831, la câteva zile după venirea pe lume a unei alte fiice, Marie-Alexandrina, care se născuse pe 5 martie 1831, din relația pe care Dumas a avut-o cu o anume Belle Kreilssamer.

Alexandru Dumas s-a căsătorit în februarie 1840 cu actrița Ida Ferrier și s-a mutat cu ea în Florența. Are multe alte legături de amor și cel puțin încă doi copii, Micaëlla-Clélie-Josepha-Élisabeth Cordier, născută în 1860, fiica lui Émélie Cordier și Henry Bauer, fiul Annei Bauer.

Dumas a fost adesea supus atitudinilor rasiste ale contemporanilor săi, într-o discuție despre teoria evoluționistă a lui Charles Darwin, al cărui apărător public era, îi dă următoarea replica unui adversar care îl provoacă:

– Apropo, dragă maestre, trebuie să-i cunoști pe negri?

– Dar cu siguranță! Tatăl meu era mulatru, bunicul meu era negru, iar străbunicul meu era o maimuță. Vedeți, domnule, familia mea începe acolo unde se termină a dumneavoastră.

Este de asemenea menționat un episod în care actrița Mademoiselle Mars, societară a Comediei Franceze, a exclamat după ce l-a primit în casa ei pe scriitor: “Miroase a negru, deschideți ferestrele!”

În 1846, Alexandre Dumas și-a construit propriul teatru la Paris, pe Boulevard du Temple, pe care la numit “Théâtre-Historique”, care a fost inaugurat in 1847, dar care a intrat în faliment în 1850. Creditorii lui s-au luptat să-și recupereze fondurile investite și Dumas a fost obligat să-și scoată la licitație castelul.

Este vorba chiar despre Castelul Monte Cristo, casa pe care Alexandre Dumas a construit-o în 1846 într-un parc de nouă hectare, amenajat în stil englez, la Port-Marly. În 1844, scriitorul, aflat în plină glorie, a cumpărat terenul și i-a comandat arhitectului Hippolyte Durand, construcția acestui castel într-un stil neorenascentist. La inaugurarea din 25 iulie 1847, 600 de persoane au fost invitate de Dumas să-i fie oaspeți la Castelul Monte Cristo. Castelul avea să fie cumpărat și restaurat în 1894 de Hippolyte Fontaine.

Pe 10 decembrie 1851, Dumas se autoexilează la Bruxelles împreună cu Victor Hugo, pentru a protesta împotriva împăratului Napoleon al III-lea.

În jurul anului 1866, scriitorul a avut o aventură cu Adah Isaacs Menken, o cunoscută actriță americană, aceasta fiind ultima dintre cele aproape 40 de amante ale lui Dumas menționate de cercetătorul Claude Schopp.

Alături de Victor Hugo, Charles Baudelaire, Gérard de Nerval, Eugène Delacroix și Honoré de Balzac, Dumas a fost membru al cunoscutului “Club des Hashischins”, care a funcționat între 1844 și 1849. Grupul elitei intelectuale și artistice a Parisului se întâlnea lunar pentru a consuma hașiș la Hotel dr Lauzun. De altfel „Contele de Monte Cristo” al lui Dumas conține mai multe referiri la consumul de hașiș.

În septembrie 1870, după un accident vascular care l-a lăsat pe jumătate paralizat, scriitorul s-a mutat în vila fiului său din Puys, în Neuville-lès-Dieppe, unde va muri pe 5 decembrie 1870. Dumas a fost înmormântat în orașul în care s-a născut, Villers-Cotterêts, în departamentul Aisne, dar evenimentul a fost umbrit de izbucnirea Războiului franco-prusac.

Rămășițele marelui scriitor au fost transferate la Panthéonul din Paris pe 30 noiembrie 2002, cu ocazia bicentenarului nașterii sale, președintele Republicii, Jacques Chirac, și scriitorul Alain Decaux susținând câte un discurs în onoarea sa.

***

 Codul lui Ur-Nammu: Cea mai veche lege din istorie

Câteva dintre cele mai vechi coduri juridice au fost formulate în Orientul Mijlociu antic. Sumerienii, babilonienii, asirienii, elamiții, hurrienii și hitiții aveau propriile lor legi. Dintre acestea, Codul lui Hammurabi este poate cel mai cunoscut, dar au existat multe coduri juridice anterioare.

Cel mai vechi cod juridic mesopotamian a fost Codul lui Urukagina, scris în secolul al XXIV-lea î.e.n. Cu toate acestea, nu a fost descoperită încă nicio tăbliță cuneiformă cu un astfel de text. Știm de existența sa doar din referințele din alte lucrări antice.

Cel mai vechi cod juridic care s-a păstrat este Codul lui Ur-Nammu, care a fost scris cu aproximativ 300 de ani înainte de Codul lui Hammurabi. A fost publicat în timpul regelui Ur-Nammu din Ur (2112-2095 î.e.n.), deși unii istorici cred că a fost publicat de fapt de fiul său, Shulgi, după moartea regelui.

Prima copie a codului a fost găsită în două fragmente la Nippur și a fost tradusă de Samuel Kramer în 1952. Din cauza conservării parțiale a acestuia, au fost vizibile doar prologul și cinci dintre legi.

În 1965 au fost găsite și traduse alte tăblițe în Ur, ceea ce a permis reconstituirea a aproximativ 30 dintre cele 57 de legi. O altă copie, găsită la Sippar, conține variante ale aceluiași cod.

Kramer avea să-și amintească ulterior cum i-a surâs norocul la găsirea tăblițelor:

„Probabil că aș fi trecut cu vederea tăblița lui Ur-Nammu dacă nu ar fi fost o scrisoare oportună de la F. R. Kraus, acum profesor de studii cuneiforme. În scrisoare, acesta spunea că, în urmă cu câțiva ani, în timpul exercitării atribuțiilor sale de curator la Muzeul din Istanbul, găsise două fragmente ale unei tăblițe cu legi sumeriene, făcuse o „uniune” a celor două bucăți și catalogase tăblița rezultată ca fiind nr. 3191 în colecția Nippur a muzeului. Întrucât tăblițele cu legi sumeriene sunt extrem de rare, am cerut ca nr. 3191 să îmi fie adusă imediat la birou. Era o pastilă maro deschis, arsă de soare, de 20 pe 10 centimetri. Mai mult de jumătate din scriere fusese distrusă, iar ceea ce s-a păstrat părea la început de neînțeles. Dar, după câteva zile de studiu concentrat, conținutul a început să se clarifice și să prindă contur, iar eu am realizat cu emoție că ceea ce țineam în mâini era o copie a celui mai vechi cod de legi cunoscut de om.”

Codul începe cu un prolog care detaliază modul în care zeul Lunii, Nanna, l-a ales pe Ur-Nammu ca rege al orașului Ur, l-a ajutat să învingă orașul Larsa și l-a înzestrat cu legi conform cărora toți supușii erau considerați egali, indiferent de statutul lor social, astfel încât orfanul să nu cadă pradă celui bogat, văduva să nu cadă pradă celui puternic, omul cu un șekel să nu cadă pradă celui cu șaizeci de șekeli.

Legile au fost formulate în formatul condițional „dacă se întâmplă X, atunci să se facă Y”, un model urmat în aproape toate codurile ulterioare. De exemplu:

„Dacă un bărbat divorțează de prima sa soție, trebuie să-i plătească o mină (unitate) de argint. Dacă un bărbat, în timpul unei încăierări, sparge cu bâta capul altui bărbat, trebuie să plătească o mină de argint.”

Aproape toate infracțiunile presupuneau despăgubiri bănești, inclusiv vătămările corporale, spre deosebire de principiul „ochi pentru ochi” din multe legi babiloniene ulterioare.

„Dacă un om scoate ochiul altuia, trebuie să plătească jumătate de mină de argint. Dacă un om scoate un dinte al altuia, va plăti doi șekeli de argint.”

Potrivit Codului lui Hammurabi, dacă cineva scotea ochiul altuia, agresorul plătea cu unul dintre ochii lui și la fel se întâmpla și în cazul dinților. În codul lui Ur-Nammu, multe infracțiuni se plăteau cu bani, dar furtul, adulterul și violul erau infracțiuni capitale și se pedepseau cu moartea. De asemenea, dacă cineva lua viața altcuiva, plătea cu propria viață.

Codul ne oferă o perspectivă asupra structurii sociale din timpul celei de-a treia dinastii din Ur, precum și o perspectivă asupra problemelor care erau considerate importante pentru societatea din acea vreme. Sub rege, toți membrii societății aparțineau uneia dintre cele două straturi de bază: „lu” (om liber) sau sclav.

Copilul unui „lu” era numit „dumu-nite” până când se căsătorea, când devenea tânăr bărbat („guru”). Femeia („munus”) trecea de la fiică („dumu-mi”) la soție („dam”) și, dacă trăia mai mult decât soțul ei, la văduvă („nu-ma-su”), care se putea recăsători.

Ur-Nammu a fost fondatorul celei de-a treia dinastii sumeriene din Ur, în sudul Mesopotamiei, după 200 de ani de dominație a akkadienilor și a guților. Imperiul Akkadian a domnit în Mesopotamia din 2334 î.e.n. până în 2083 î.e.n., când a fost răsturnat de guți, care coborau din Munții Zagros. Cu toate acestea, guții s-au dovedit a fi conducători răi.

Ca popor analfabet și nomad, conducătorii lor nu favorizau agricultura sau ținerea de evidențe, iar regiunea a fost lovită de o foamete severă și de creșterea prețurilor la cereale. Guții au fost în cele din urmă înfrânți de o coaliție a conducătorilor din Uruk și Ur, iar Utu-hengal din Uruk s-a declarat primul rege autohton al Sumerului.

În al șaptelea an de domnie, însă, Utu-hengal a murit într-un accident și a fost succedat de ginerele său, conducătorul din Ur, Ur-Nammu, care a fondat cea de-a treia dinastie din Ur.

Ur-Nammu a devenit faimos ca rege războinic atunci când l-a învins în luptă pe conducătorul din Lagaș. În urma acestei bătălii, Ur-Nammu a obținut titlul de rege al Sumerului și al Akkadului.

Dominația lui Ur asupra Imperiului Neo-Sumerian a fost consolidată prin scrierea Codului lui Ur-Nammu, considerat primul cod juridic din Mesopotamia de la cel al lui Urukagina din Lagaș cu câteva secole înainte.

Ur-Nammu a fost, de asemenea, responsabil pentru că a ordonat construirea mai multor zigurate, inclusiv a Marelui Ziggurat din Ur.

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...