luni, 8 iulie 2024

***

 

Un moment superb de poezie.

       Noapte bună!


A frumuseţii tale forme    - Mihai Eminescu -


A frumuseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi

Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,

Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;

Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;

Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă,

Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă,

Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult,

Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;

Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,

Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,

Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare

Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară…

Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă

Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă,

Cât de dragă-mi eşti… Nu întreba ce îmi mai bate

O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură!

Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură,

Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar

Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar,

Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale,

Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar

Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar.

Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc,

Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc

Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,

Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ.

Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite,

Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite:

Fără sânge nu-i viaţă, făr- de-amorul tău nu-s eu ­

Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,

Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume ­ toate-s pleavă,

De nu eşti, lumina lunei s-a-nnegrit şi e bolnavă,

Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv,

Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;

De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,

De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.

Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ţi tinereţi,

Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieţi,

Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porţi?

De-aş muri înviu sub ochii-ţi dintr-o sută de morţi,

Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,

Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere,

Trăiesc leneş ca o plantă şi acum mintea mea parcă

De veninoasa beţie a gândirii se înţarcă.


Se pare că acesta e portretul adevărat al poetului, la 21 de ani. Era de o frumusețe tulburătoare, atrăgea imediat atenția doamnelor!

***

 Intr-un mic oras pe malul marii, in plin sezon, ploua torential de cateva zile; orasul arata de parca ar fi parasit.

Toti au datorii (bineinteles!).

Din fericire, vine un american bogat la un mic hotel cochet. Vrea o camera.

Pune o bancnota de 100$ pe masa receptionerului si se duce sa vada camerele.

Seful hotelului ia bancnota si se duce repede sa plateasca datoriile la macelar.

Acesta ia bancnota si se duce repede sa-si plateasca datoria la crescatorul de porci.

Acesta la rândul lui se grabeste sa-si plateasca datoriile la cel ce-i livreaza furaje pentru porci.

Cel cu furajele insfaca bancnota si alearga la prostituata pe care nu o mai platise demult. In timpurile astea de criza, pana si ea oferea servicii pe datorie!

Prostituata ia bancnota in mână si se grabeste spre hotel, unde fusese cu clientii ultimele zile si unde ramasese datoare, si pune bancnota pe masa receptionerului.

In acest moment coboara americanul, dupa ce a inspectat camerele, spune ca nici măcar o camera nu-i place, isi ia bancnota si paraseste orasul.

Nimeni nu a castigat ceva, insa intregul oras traieste acum fara datorii si priveste optimist in viitor!

duminică, 7 iulie 2024

***

 Alexandru Obregia, medicul vizionar care “a scos nebunii din mănăstiri”


Născut pe 20 iulie 1860 la Iași, Alexandru Obregia a urmat Facultatea de Medicină, iar în 1888, la vârsta de 28 de ani, și-a susținut teza de doctorat la București. În perioada 1888-1891 s-a specializat în psihiatrie și neurologie la Berlin și Paris, din 1893 a devenit medic primar psihiatru la Ospiciul „Mărcuța”, iar din 1905 directorul instituției. În 1908, a introdus, aplicat și publicat în practica medico-chirurgicală puncția suboccipitală. În 1909 a devenit, prin concurs, profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din București, poziție pe care a ocupat-o până în 1934, iar în 1922 a fost ales Președinte al Societății Române de Psihiatrie.

În 1932, într-o perioadă în care problema eutanasiei era îndelung dezbătută de opinia publică din România, profesorul s-a exprimat ferm împotriva procedurii, explicând că medicii sunt datori să susțină viața pacienților, nu să le-o suprime: “Noi nu trebuie să luăm oamenilor ceea ce nu le putem da”.

Întemeietor al Spitalului Central de Boli Mintale din București care astăzi îi poartă numele, medicul a creat nu doar un loc de îngrijire la standardele secolului XX, ci și o școală de prestigiu în psihiatria românescă: “S-ar putea spune că în zilele noastre nebunii au adevărate orașe. Adunați la un loc, sub supravegherea oamenilor sănătoși și a medicilor, trăiesc omenește, în case frumoase. Li se dă îngrijire și multe dintre cazuri se vindecă. Spitalul Central, așezat pe fosta Vatră a Mănăstirii Văcăreștilor, este un asemenea oraș, adăpostind peste o mie de bolnavi, în numeroase pavilioane, adevărate vile, printre care sunt străzi și alei, arbori umbroși și peluze de flori. Au acolo până și sală de cinematograf și o casă de rugăciuni. Flori se văd atât prin camerele frumoase ale bolnavilor, precum și prin culoare, prin sufrageriile largi, luminoase, bine aerisite și frumos aranjate, parcă ar fi niște restaurante.

Fotografiile ilustrează și completează cele mai sus arătate. Cititorii să nu se mire că nu văd în aceste pagini demenți îmbrăcați cu haine fanteziste, de popă cu căldărușa în mână, regi și împărați, etc., cărora chiar personalul spitalului le dădea înainte diferite titulaturi tip Înalt prea sfințite, Măria Ta și așa mai departe. Bolnavii au fie haine cuviincioase civile, aduse de acasă, neputând fi întru nimic deosebiți de oamenii normali, fie uniforme speciale, comode. Nu se complace nimeni în delirurile lor, ci sunt chemați, în mod simplu, pe nume: domnul cutare sau doamna cutare. Chivărele de hârtie, împodobite cu pene și slide, precum și costumele stranii din petice colorate au dispărut cu desăvârșire. Plimbându-te azi prin aleile înflorite ale Spitalului Central, uiți de multe ori că te afli într-un lăcaș de suferință, fiind înclinat mai degrabă a crede că ești undeva în vilegiatură”, scria revista Realitatea ilustrată într-un reportaj publicat în 1937.

Profesorul doctor Alexandru Obregia a încetat din viață sâmbătă, 24 iulie 1937 la București. Corpul neînsuflețit a fost depus în capela cimitirului Bellu, cortegiul fiind urmat de membrii familiei și de elevii săi devotați. La domiciliul medicului s-au primit numeroase vizite și telefone de condoleanțe, profesorul dr. I. Bălăceanu fiind cel care a prezentat omagii în numele întregului consiliu profesoral al Facultății de medicină din București.

Printre numeroasele telegrame primite, presa vremii o citează pe cea a profesorului dr. Blifa, din partea personalului spitalului Socola și a personalului clinicii neuro-psihiatrice din Iași, care au adus un ultim omagiu “ctitorului spitalelor de boli mintale din vechiul regat și întemeietorul științei psihiatrice române”.

Printre amintirile evocate: “Țin minte că acum doi ani, când s-a inaugurat Academia română de medicină și când sala era aproape plină, deodată apare Obregia. Sprinten, grăbit, grațios în mișcări și cu zâmbetul pe buze, își face intrarea. Era cel mai în vârstă, dar părea cel mai tânăr.

Profesorul Nicolau (dermatologul) zise radiind de plăcere și privind spre Alexandru Obregia:

– Ce zici de acel cel mai tânăr membru al Academiei noastre?

Alexandru Obregia a avut însușiri de mare animator. Cine a văzut imensul Spital Central de boli mintale de lângă București, care e întreg opera stăruințelor sale, își poate da seama de ce au fost în stare să înfăptuiască o minte și o energie constructivă ca a lui. Medicul a fost și director general al Serviciului Sanitar, pe atunci echivalent cu ministrul sănătății de astăzi. Lui i se datoreză crearea Fondului de epidemii care, în mijlocul indolenței administrative, a adus sănătate în bezna și-n infernul satelor.

La plecarea lui de la minister a publicat un Raport general, o operă care poate fi socotită ca epocală în publicistica evoluției sanitare a țării. Alexandru Obregia făcea parte din vechea generație, atât de mult hulită astăzi. Am vrea să vedem măcar doi din generația de azi la nivelul culturii lui medicale, a energiei lui și a pasiunii pentru binele obștesc.”

La Universitate, la Facultate de Medicină, la Spitalul Central de Boli Mintale și la Asociația generală a medicilor s-au arborat drapele de doliu.

Luni, 26 iulie, la Tribunalul Ilfov s-a deschis testamentul profesorului, care fusese încredințat doctorului P. Tomescu, cel mai apropiat colaborator al său.

Profesorul Obregia și-a lăsat biblioteca clinicii de psihiatrie, cu indicația să fie instalată la Spitalul Central de Boli Mintale și Nervoase din București, pentru înfăptuirea căruia a depus o muncă uriașă, legatarul testamentar fiind dr. Tomescu.

În testament, marele profesor și-a exprimat dorința să i se facă o înmormântare simplă, cu un singur preot, fără flori.

Ceremonia funerară a avut loc marți, 27 iulie, la capela Cimitirului Bellu.

“Prima organizare medicală pentru îngrijirea bolnavilor mintali s-a realizat la 11 decembrie 1838 la Schitul Malamuci din județul Ilfov, situat la poala Codrilor Vlăsiei, sub auspiciile Eforiei spitalelor civile, în urma unei decizii a lui Alexandru Ghica, domnitorul țării în acea epocă. Înainte de această dată, din vremuri depărtate alienații erau internați în diferite mănăstiri, unde li se asigura o asistență religioasă, în conformitate cu ideile și prejudecățile acelor vremuri.

În legile vechi și mai ales în Pravila lui Matei Basarab de la 1652 se găsesc norme de ordin juridic în legătură cu actele anti-sociale ale alienaților și acolo apare ideea intervenției medicale pentru identificarea bolnavilor.

La 1838 se organizează deci, pentru prima oară, o îngrijire medicală a bolnavilor, numindu-se un doctor și infirmieri capabili să asigure o asistență, atât cât permiteau posibilitățile de atunci.

De la 1838 până la 1845, funcționează în aceste condițiuni azilul de la Malamuci, apoi se mută la mănăstirea Mărcuța, fiind condus din punct de vedere medical de doctorul Nicolae Gănescu, având în anul 1847 un număr de 40 de bolnavi.

În 1867, conducerea ospiciului o ia doctorul Al. Șuțu, om tânăr, cu frumoase studii în străinătate. După 30 de ani de la începuturile asistenței medicale a bolnavilor mintali în țara noastră, se creează la Facultatea de medicină din București un curs liber de psihiatrie, care îi este încredințat doctorului Șuțu. Abia după alți 30 ani de progres al științei și de propagandă, s-a creat catedra de psihiatrie și “clinica boalelor mintale” al cărei prim titular a fost profesorul Șuțu.

Profesorul Șuțu a creat în țara noastră psihiatria medicală. Spre norocul psihiatriei, aproape de încheierea secolului trecut apare o altă personalitate puternică de o mare valoare intelectuală și de o putere de muncă excepțională. Era doctorul Obregia, profesor de istologie la Facultatea de medicină din București în 1892, medic primar la Spitalul Mărcuța în 1893 și profesor de clinică a boalelor mintale din 1910. Timp de 41 de ani (1893-1934) profesorul Alexandru Obregia a condus nu numai serviciul său de spital, clinica de boli mintale a universității, dar toată psihiatria românească, într-un spirit de înaltă știință și de mari realizări. Ca director general al Serviciului Sanitar, a întemeiat Spitalul Central de boli mintale din București, care, început în 1906, a putut fi terminat abia în 1923, când a început să funcționeze. Profesorul Obregia a scos bolnavii din mănăstiri și i-a instalat în spitale moderne, ceea ce a constituit o reformă epocală în psihiatria românească. Astăzi, dl. profesor dr. P. Tomescu este titularul catedrei și colaboratorii domniei-sale continuă importanta operă socială a precedesorilor săi.

Psihiatria a devenit, grație marilor descoperiri înfăptuite în ultimele două decenii, o specialitate activă, grație căreia marea majoritate a bolnavilor se vindecă sau își ameliorează suferința atât de mult încât își pot relua activitatea socială.

În secția de bărbați, din 481 bolnavi intrați, au ieșit în 1938:

Vindecați complet- 50,15%

Ameliorați – 30,76%

Au rămas în spital la sfârșitul anului – 12,24%

Au fost transferați în azil – 5,19%

Au sucombat – 1,66%

Aceste date statistice dovedesc în mod evident randamentul medical și social al clinicii. Pentru ca psihiatria să aducă și mai însemnate servicii sănătății publice, va trebui să-și desfășoare activitatea sa pe triplu plan: curativ, preventiv și pe acela al igienei mintale”. (Ilustrațiunea română, 1939)

Surse:

Realitatea ilustrată (martie 1930, iulie și august 1937)

Adevărul, iulie 1937

Ilustrațiunea română, 1938

***

 Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei


Pe 26 iunie 1940 la ora 22:00 Viaceslav Molotov, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Reprezentantul României a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nici o explicație, i-a fost înmânată nota ultimativă adresată României.

În cursul după-amiezii zilei de 27 iunie, Casa Regală de la București a făcut public, mai întâi prin radio, următorul anunț:

Astăzi, la ora 12,30, sub Înalta Președinție a M. S. Regelui (Carol al II-lea – n. n.) a avut loc ședința Consiliului de Coroană la Palatul Regal din București.

Consiliul a luat în deliberare nota remisă aseară, 26 iunie, la orele 22, de guvernul URSS ministrului nostru la Moscova, prin care guvernul sovietic cere cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord, cerând răspunsul guvernului român în cursul zilei de 27 iunie a. c.

Consiliul, în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS, a aprobat hotărârea guvernului român de a cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică.

Se așteaptă răspunsul guvernului URSS la propunerea guvernului român.

Al doilea ultimatum sovietic din 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.

A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu a fost nevoit să se supună condițiilor sovietice.

Decizia de acceptare a ultimatului a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. În jurnalul regelui Carol al II-lea este consemnat rezultatul votului: 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu, 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei) și o abținere: Victor Antonescu.

“Cele două Consilii de Coroană ţinute la 27 iunie au prilejuit confruntarea dintre partizanii apărării cu orice preţ a teritoriului naţional („Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”, a exclamat dramatic Nicolae Iorga) şi cei care considerau că, războiul fiind în desfăşurare, era mai important să se asigure continuitatea de stat, pusă în primejdie — credeau ei — dacă România s-ar fi angajat într-un conflict militar cu URSS. La primul Consiliu (întrunit la orele 12) voturile s-au distribuit astfel: 11 voturi împotriva acceptării ultimatumului, 10 pentru, 5 pentru discuţii şi unu rezervat (Gh. Tătărescu); la cel de al doilea Consiliu (ţinut la orele 21), repartiţia s-a schimbat: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi unu (Victor Antonescu) „expectativ”.

Răspunsul dat de guvernul român, care se declara gata să discute cererile sovietice, a fost considerat la Moscova ca nesatisfăcător, astfel că noua notă ultimativă cerea evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în decurs de patru zile.

La 28 iunie, orele 11, Gh. Davidescu a comunicat lui Molotov: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie a fost însoţită şi de ocuparea abuzivă a ţinutului Herţa, care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din Bucovina, ci era parte integrantă a Vechiului Regat. (De reţinut că harta sovietică, anexată primei note ultimative, era întocmită la scara de 1/1800000, astfel că în teren trăsătura de creion roşu neascuţit cuprindea 10 km).

Guvernul român a dat instrucţuni lui Gh. Davidescu „să depună toate eforturile cu putinţă spre a obţine din partea guvernului sovietic renunţarea la orice pretenţii de teritoriu făcând parte din Vechiul: Regat”. Demersul lui ca şi cel al succesorului său, Grigore Gafencu, au rămas fără rezultat. Unele mici rectificări au fost obţinute cu prilejul fixării liniei de demarcaţie”, consemnează istoricul Florin Constantiniu în volumul “O istorie sinceră a poporului român”. (Editura Univers Enciclopedic, București, 1997)

Istoricul Neagu Djuvara are o atitudine categorică față de decizia guvernului de la București din acel moment: “Există un principiu de la care n-aveam voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă. Aceasta a fost, după părerea mea, marea eroare politică pe care am făcut-o în ultimii 50 de ani. Noi trebuia să ne batem în 1940 împotriva ruşilor, chiar de n-ar fi durat decât opt zile. Căci, după ce am cedat Basarabia şi nordul Bucovinei ruşilor, a trebuit să cedăm şi nordul Transilvaniei. Au bătut cu pumnul în masă nemţii, iar noi am cedat jumătate din Transilvania ungurilor (Diktatul de la Viena) şi Cadrilaterul bulgarilor, prin urmare am pierdut în câteva luni o treime dinţară fără să tragem un foc de armă! Repet convingerea mea: trebuia să ne batem, mai întâi fiindcă trebuia să ne batem; apoi fiindcă, judecind aposteriori, putem estima că, în ipoteza în care ne-am fi apărat, urmările ar fi fost mai puţin catastrofale pentru ţară”. (O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Neagu Djuvara, Editura Humanitas, 2002)

Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori aflată în teritoriile disputate, 2.078.000 erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat ultimatumului sovietic.

Pe 29 iunie 1940 ziarul „România” scrie:

„Cutremuratele vremi abătute asupra Europei nu ne-au ocolit. Nu ne cruță. Nota remisă de guvernul URSS ne-a pus în fața unei aspre realități, pe care neamul nostru n-o trăiește întâia oară. Hotărâta voință de a ne păstra în afară de sângeratele tragedii ale lumii cere o neînduplecată vamă. Cunoaștem din experiența trecutului că, în asemenea ceasuri, rămânem singuri în fața destinului. Și tot din această experiență mai cunoaștem că, adeseori, biruindu-te pe tine, biruiești vremurile (…). Nu întrebări, nu alarme, nu amăgiri, nu deșertăciunea cuvintelor va să ne șteargă amarul încremenit pe buze. Ci tăria tăcută din voi va să răscumpere acest amar de azi, încrederea zilei de mâine.

E povara de dincolo de morminte a voievozilor noștri din veac adormit, care au știut să înfrângă brutalitatea timpurilor cu armele timpului, făcându-și o armă din timp”.

Un an mai târziu, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, a început sinistra operațiune de deportare a românilor considerați colaboratori ai partidelor și organizațiilor ce erau văzute ca adversare a politicilor sovietice. Principalul organizator al procedurilor sinistre de deportare a fost georgianul Sergo Goglidze, un aparopiat al lui Lavrenti Beria, care fusese numit de acesta plenipotențiar al Consiliului Comisarilor Poporului în Moldova și care mai târziu se va ocupa cu investigarea așa-zisului “Complot al medicilor”.

Conform documentelor, urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 deportate. Oamenii erau ridicați de o echipă formată din doi-trei militari înarmați cărora li se spunea ca într-un sfert de oră să fiți gata de plecare.

Deportaților le era permis să ia un bagaj de 10 kg de fiecare persoană, erau apoi urcați în camioane sau în căruțe și duși până la gară. Aici familiile erau separate, capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii într-un alt convoy, fiind apoi îmbarcați în vagoanele de marfă, fără a primi apă și hrană. Pe vagoane sovieticii scriau: “Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari”.

Drumul spre destinație durat două-trei săptămâni, în condițiile extrem de dificile, fără apă potabilă și cu o hrană minima, motiv pentru care mulți dintre oamenii urcați în trenuri au murit, cadavrele fiind aruncate în mers, în plin câmp. În momentul în care ajungeau la destinație, în Siberia sau Kazahstan, deportații erau repartizați la muncă în întreprinderile industriale sau în sovhozuri, primind o rație minimă de hrană.

Sursa: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe

***

 Gina Lollobrigida, fermecătoarea divă a cinematografiei italiene


 „Sunt tenace, încăpăţânată, entuziastă, impulsivă, sunt, în fine, o femeie. O femeie care a ştiut să câştige succesul şi a cărei viaţă poate fi redusă la trei cuvinte: muncă, dragoste şi fantezie” – Gina Lollobrigida

 Considerată unul dintre sex-simbolurile cinematografiei mondiale a anilor ’50 – ’60, ea s-a aflat mai mereu în umbra Sophiei Loren, deşi mulţi afirmă că a fost mult mai frumoasă decât aceasta. Deloc modestă, Gina spunea, fără ocolişuri: „Loren joacă țărănci. Eu joc doamne”. Lollobrigida a reprezentat, în film, seducătoarea prin excelență, jucând alături de parteneri de seamă ai cinematografiei mondiale, precum Humphrey Bogart, Burt Lancaster, Tony Curtis, Frank Sinatra, Yul Brynner, Rock Hudson, Sean Connery, ori Telly Savalas. După abandonarea carierei în film, Gina s-a dedicat altor pasiuni ale sale, precum foto-jurnalismul şi sculptura, iar în ultimi ani a avut serioase probleme – reale sau închipuite – , privind administrarea averii sale importante, mulţi dintre cei aflaţi în jurul ei, inclusiv unicul ei fiu, având interese nu tocmai legale în acest sens.

Luigina „Gina” Lollobrigida s-a născut la 4 iulie 1927, la Subiaco, în regiunea Lazio, un pitoresc sat de munte din centrul Italiei. Ea a fost una din cele patru fete ale tâmplarului și fabricantului de mobilă Giovanni Lollobrigida, alături de Guiliana, Maria şi Fernanda.

Pleacă la Roma pentru a lua lecţii de canto, dar frecventează şi studiourile Cinecitta unde are diverse îndeletniciri, printre care şi aceea de figurantă, sub pseudonimul Diana Loris. Debutul ei în această ipostază are loc în anul 1946, în filmul lui Riccardo Freda, „Aquila Nera”/”Vulturul negru”.

A studiat  pictura şi sculptura, la Academia de Arte Frumoase din capitala Italiei.

În anul 1947 a participat la concursul „Miss Italia”, obţinând locul al treilea, după alte doua frumuseţi ale cinematografiei italiene, Lucia Bosé şi Gianna Maria Canale.

Imediat dupa acest moment a primit, în acelaşi an, nu mai puţin de şapte roluri mai mici în diferite producţii cinematografice, care aveau să o aducă în atenţia criticii mondiale de film, mai ales prin frumuseţea sa răpitoare.

În anii de după război, în care Europa se reconstruia din temelii, iar Italia dădea semne că renunță la neorealism în favoarea strălucirii cinametografiei hollywoodiene, Lollobrigida a devenit un sex-simbol veritabil, fiind poreclită „La Lollo”, dar a preferat să rămână seducătoarea Italiei, după ce a refuzat contracte tentante, pe termen lung, la Hollywood.

În anul 1949, Gina se căsătoreşte cu doctorul şi producătorul de origine iugoslavă Milko Skofic, care avea să-i dăruiască un fiu, pe Milko Skofic Jr.

În anul 1952 joacă rolul remarcabil Adeline La Franchise, în producţia „Fanfan la Tulipe”, şi tot în acelaşi an apare în „Enrico 

Primeşte apoi câteva roluri importante la Hollywood, în comedii şi filme de acţiune, rămase memorabile, dintre partenerii de platou fiind de menţionat Rock Hudson, Sylvia Sydney sau Humphrey Bogart. Poate cea mai celebră din aceste realizări cinematografice, este „Beat the Devil”, în regia lui John Huston, film realizat în anul 1953.

A fost alintată deseori cu apelativul „Mona Lisa secolului XX”, tocmai fiindcă era unică, prin apariţie şi interpretare. Nu a avut nici fragilitatea romantică întâlnită la Audrey Hepburn, nici ermetismul Gretei Garbo, cât despre comparaţia cu Marilyn Monroe, Humphrey Bogart sintetiza cel mai bine realitatea: „când vine vorba de sex-appeal, o face pe Marilyn Monroe să arate ca Shirley Temple”.

Tot în anii ’50, celebrul fotograf Philippe Halsman declara: „Are cea mai frumoasă siluetă dintre toate actrițele pe care le-am cunoscut !”, iar Gian Luigi Rondi, decanul criticilor de film italieni, spunea despre ea: „Este o actriță completă, care poate fi realmente descrisă ca fiind și talentată și frumoasă, o combinație rareori regăsită în cinema”.

În anul 1954 a apărut în pelicula „Pâine, Dragoste și Visuri”, prestaţia sa aducându-i premiul Nastro d’Argento, echivalentul italian al Oscarurilor, iar în anul 1955 primeşte calificativul de „La donna più bella del mondo”, după rolul remarcabil jucat de ea în filmul cu același nume, care i-a adus și primul premiu David di Donatello pentru cea mai bună actriță.

O altă prezenţă remarcată de critică şi de public este aceea din filmul lui Luigi Zampa, „La Romana”, din anul 1955.

În anul 1956 i se atribuie rolul Lola în producţia „Trapez”, în acelaşi an ea întruchipând şi personajul Esmeralda în „Cocoşatul de la Notre Dame”.

În 1959, apare în „Solomon și regina din Sheba”, în rolul Sheba, apoi, în 1964, apare în „Woman of Straw”/”Femeia de paie”, întruchipând-o pe Maria Marcello.

Sunt doar câteva din cele mai importante apariţii din cele peste 80 de producţii cinematografice în care a jucat.

Începând cu anii ’70, se retrage, treptat, din cinema, însă a continuat să-şi trăiască viaţa din plin. Cu filmul din 1972 al lui J. Skolimowski, „King, Queen, Knave”/”Rege, Damă, Valet”, cariera ei de actriţă pentru marele ecran, în perioada de glorie, se încheie.

După ce divorţează, în anul 1971, de doctorul Skofic, Lollobrigida are mai multe relaţii, care au făcut deliciul presei italiene, însă s-a remarcat, repede, ca fotojurnalist, una dintre realizări fiind un interviu în exclusivitate cu liderul cubanez Fidel Castro, un dialog care a apărut ulterior în documentarul „Ritratto di Fidel”/”Portretul lui Fidel”, produs și finanțat de Gina Lollobrigida. Nu puţini au fost aceia care au „şuşotit” referitor la o presupusă idilă a actriţei cu celebrul dictator latino-american.

În anul 1973, Gina Lollobrigida își publica albumul fotografic „Italia Mia”, iar în 1985, a fost nominalizată ca ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor de către Jack Lang, ministrul francez al culturii de la acea vreme, datorită realizărilor sale artistice în sculptură şi fotografie.

În anul 1986 a condus juriul Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, iar ultima sa apariţie cinematografică a fost în filmul „XXI”, în anul 1991, avându-l ca partener de platou pe Gérard Depardieu.

În anul 1992 a fost decorată cu „Légion d’honneur”, de către François Mitterrand, preşedintele Franţei, iar în anul 1994 îi apărea un alt album fotografic – „Wonder of Innocence”.

În anul 1999, ea a candidat, fără succes, pentru un loc în Parlamentul European, cu o platformă – program bazată pe acţiuni umanitare, şi tot în acel an, la 16 octombrie, a fos nominalizată ca Ambasador al Bunăvoinţei, sub auscpiciile Organizației pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO).

În anul 2000, Lollobrigida mărturisea într-un interviu: „La școală, am studiat pictura și sculptura, dar întâmplător am devenit actriță… Am avut mulți amanți și încă trăiesc povești romantice. Am fost și sunt foarte răsfățată. Toată viața, am avut mult prea mulți admiratori.”

În anul 2003, Gina își inaugura o expoziție de sculptură.

În anul 2006, actriţa italiană s-a logodit cu un antreprenor spaniol, Javier Rigau Rafols, şi a anunţat că se va căsători cu acesta, deşi, la vremea aceea, vedeta avea 79 de ani, iar logodnicul ei 44 de ani. Această relaţie a artistei este semnificativă pentru modul în care oameni apropiaţi ei au încercat, de-a lungul anilor, să profite de ea. Relaţia celor doi era mult mai veche, prima dată ei întâlnindu-se la Monte Carlo, în anul 1985, ea având atunci 57 de ani, iar el… 23. La început totul a fost doar atracţie fizică, iar dragostea a venit mai târziu, însă momentul din 2006 a prilejuit presei spaniole publicarea mai multor articole în care îl acuza pe viitorul mire că este în realitate homosexual şi un vânător de zestre. Amănuntele picante au înfuriat-o pe actriţă, aceasta rupând logodna. În 2013, Gina Lollobrigida a descoperit cu stupoare că era, de fapt, căsătorită cu Javier Rigau Rafols, din 2010, momentul petrecându-se la Barcelona, în absenţa ei, pe baza unei procuri semnate de mână. La aflarea acestei veşti, ea a declarat: „M-a făcut să semnez câteva documente în limba spaniolă, spunând că erau pentru un proces împotriva avocatului său. Astăzi, sunt sigură că a făcut acest lucru pentru a-mi moşteni averea“. Ea a solicitat deschiderea unei anchete oficiale. În mai 2015, actriţa s-a prezentat la un tribunal italian şi a cerut instanţei să îl condamne la închisoare pe fostul ei iubit, pe care l-a acuzat că a obţinut prin înşelătorie semnătura ei pe un act de căsătorie, cu scopul de a-i fura averea. Antreprenorul spaniol, care a negat acuzaţia de înşelătorie, risca o pedeapsă de şase ani de închisoare dacă va fi găsit vinovat.

În martie 2017, însă, Gina Lollobrigida a pierdut procesul pe care l-a intentat spaniolului Javier Rigau Rafols. Tribunalul din Roma i-a dat dreptate, însă, lui Rigau – cel care, în paranteză fie pus, a fost reprezentat de avocatul Michele Gentiloni, nimeni altul decât fratele premierului italian Paolo Gentiloni -, ajungând la concluzia că sunt cununaţi legal, absolvindu-l de acuzaţiile de înscenare şi de fals.

Deşi Gina Lollobrigida a afirmat, în repetate rânduri, că nu a avut niciodată relații intime cu Javier Rigau și nu a fost de acord să se mărite cu el, spaniolul a reuşit astfel să convingă judecătorul că actriţa italiană a semnat actele de căsătorie de bunăvoie, în 2010.

În 2012, la împlinirea a 85 de ani, Luigina Lollobrigida continua să-și trăiască pasiunile – sculptura și fotografia: „Arta înseamnă frumusețe. Am avut norocul să mă nasc cu multe talente. Fac ceea ce simt. Nu urmez moda; mai degrabă încerc să exprim emoțiile pe care le-am simțit în viața mea”, spunea ea.

În anul 2013, ea şi-a vândut, la licitaţie, mare parte din colecţia de bijuterii, din sumele colectate ea donând circa 5 milioane de dolari cercetărilor în domeniul terapiilor cu celule stem.

În aprilie 2014, Milko Skofic Jr., unicul ei fiu, a deschis un proces, cerând unei instanţe judecătoreşti din Roma să o decadă pe mama sa din drepturile administrative ale averii de 51 de milioane de dolari. Conform susţinerilor acestuia, Lollobrigida, pe atunci în vârstă de 87 de ani, era incapabilă, din punct de vedere mental, să îşi mai administreze afacerile, însă în 9 iulie, în acelaşi an, actriţa i-a dat o lecţie usturătoare de viaţă fiului ei, instanţa respingând cererea, ea reuşind, apoi, să-l dezmoştenească. La acel moment, reprezentantul actriţei, Paolo Cumin, declara: “Gina arată extraordinar pentru o femeie de 87 de ani. Nu are nevoie ca afacerile ei să fie administrate de altcineva pentru că ea însăşi este în putere, e lucidă, coerentă şi independentă în gândire. Ca mamă însă este rănită profund de gestul copilului ei. Ea se gândeşte serios să îl dezmoştenească pe Milko”.

În ianuarie 2017, actriţa a fost internată într-un spital din Trigoria, fiind diagnosticată cu pneumonie.

Lollobrigida a câştigat în carieră de şase ori premiul David di Donatello, două premii Nastro d’Argento (în 1954 şi 1963) şi şase premii Bambi Awards, a fost nominalizată de trei ori pentru premiile Golden Globe, o dată pentru BAFTA şi a câştigat în 1961 premiul World Film Fa vourite – Female.

Sursa date: Rador

***

 Kurt Gödel, geniul paranoic care s-a sinucis prin înfometare


Kurt Gödel a fost un matematician și filosof strălucit. Teorema incompletitudinii, împreună cu alte teorii și metode pe care le-a dezvoltat l-au făcut unul dintre cei mai importanți matematicieni ai timpului său.

Însă, asemenea multor genii, Gödel suferea de o sănătate precară, atât mintală, cât și fizică. Până la urmă, problemele psihice i-au adus sfârșitul.

Gödel s-a născut în Brunn, Imperiul Austro-Ungar (astăzi orașul Brno, din Republica Cehă), în 1906. Tânărul Gödel era poreclit de cunoscuți, cu afecțiune, „Herr Warum” („domnul De ce?”). Era cunoscut pentru curiozitatea sa fără margini și pentru mintea mereu însetată de cunoaștere.

Dar Kurt Gödel era și extrem de sensibil și instabil psihic.

„Kurt Gödel era un băiat serios, inteligent și curios, dar sensibil, adesea retras și preocupat. A avut anumite manifestări de instabilitate emoțională încă de la o vârstă fragedă”, îl descrie John Dawson, autorul biografiei lui Gödel.

La vârsta de opt ani, după ce a citit o carte de medicină, Kurt Gödel a devenit convins că are probleme cu inima, o posibilă complicație a episodului de febră reumatică prin care trecuse cu doi ani înainte.

Grija pentru propria sănătate a devenit o obsesie care avea să-l urmărească toată viața. Gödel era convins că nu-și revenise niciodată pe deplin după febra reumatică.

Era cunoscut ca fiind paranoic, anxios și depresiv. De altfel, de-a lungul vieții, matematicianul a suferit mai multe episoade de depresie.

La vârsta de 18 ani, a început să studieze fizica, matematica și filosofia la Universitatea din Viena. Viena anilor ’20 era un mediu intelectual efervescent, iar Gödel era înconjurat de un grup de gânditori cunoscuți, care alcătuiau celebrul Cerc de la Viena.

Sub supravegherea unuia dintre liderii Cercului de la Viena, Hans Hahn, Gödel și-a terminat teza de doctorat la vârsta de doar 23 de ani.

În ciuda faptului că era excepțional, Gödel simțea că nu-și găsea locul în cadrul Cercului din Viena, fiindcă ideile sale teiste intrau în contradicție cu ideile populare ale vremii.

În 1931, a publicat un set de teorii, cunoscute sub denumirea generală de „teorema incompletitudinii”. Această teorie i-a adus faima mondială, iar Gödel a început să țină prelegeri de matematică în lumea întreagă, începând cu anul 1933.

În acel an, a ținut prima sa prelegere în Statele Unite ale Americii, unde l-a întâlnit pentru prima dată pe Albert Einstein. Cei doi au devenit prieteni apropiați, iar amiciția lor a continuat până la moartea lui Einstein, în 1955.

Însă, deși Kurt Gödel continua să călătorească și să țină prelegeri, sănătatea sa mintală devenea din ce în ce mai instabilă. În 1938, abia își reluase prelegerile după ce suferise un episod depresiv grav, când Germania nazistă a anexat Austria.

Fără să reușească să ocupe un post la Universitatea din Viena și fiind în pericolul de a fi înrolat în armata germană, Gödel s-a căsătorit cu iubita lui, o dansatoare pe nume Adele Limbursky.

Relația cu Adele nu a fost văzută cu ochi buni de părinții matematicianului, deoarece Adele mai fusese căsătorită o dată și era cu șase ani mai în vârstă decât Kurt. Și totuși, în 1938, cei doi s-au căsătorit și s-au mutat în Statele Unite ale Americii.

Albert Einstein l-a ajutat pe Gödel să ocupe un post la Institutul pentru Studii Avansate al Universității Princeton. De-a lungul anilor ’40, Gödel a rămas la universitate, unde a predat și a continuat să-și publice teoriile.

A devenit cetățean al SUA în 1947 și a continuat să lucreze la Institut, devenind profesor titular în 1953. În anii ’50 și ’60, Gödel și-a îndreptat atenția asupra filosofiei, publicând câteva lucrări despre platonism.

Ideile lui filosofice nu au fost niciodată la fel de larg acceptate precum teoriile matematice. Însă Gödel a rămas un matematician și profesor respectat, fiind numit „profesor emerit” la Princeton în 1976.

În ciuda carierei sale de succes, sănătatea mintală a lui Gödel nu s-a stabilizat niciodată. Spre sfârșitul vieții, paranoia sa a luat o amploare morbidă.

A devenit foarte suspicios față de mâncarea pe care o consuma și era convins că cineva încerca să-l otrăvească. Gödel refuza să consume mâncarea dacă aceasta nu era gustată în prealabil de soția lui.

Dar soția lui s-a îmbolnăvit în 1977 și a trebuit să stea internată în spital timp de șase luni. În tot acest timp, Gödel a refuzat pur și simplu să mănânce, înfometându-se până la moarte.

S-a stins la 14 ianuarie 1978, din pricina malnutriției. Când a murit, mai cântărea doar 30 de kilograme.

***

 Elizabeth Siddal și Dante Rossetti, o iubire tragică

Elizabeth Eleanor Siddal s-a născut pe 25 iulie 1829 la Londra, fiind fiica lui Charles Crooke Siddall, care avea un mic atelier de fabricare a tacâmurilor, și a lui Elizabeth Eleanor Evans, care provenea dintr-o familie de origine galeză.

În 1849, când tânăra a împlinit 20 de ani, a început să lucreze la un atelier de confecționat pălării din oraș și aici l-a cunoscut pe pictorul Walter Deverell, care a descris-o mai târziu ca fiind „deosebit de înaltă, cu o ținută minunată și o față delicată… are ochi cenușii, iar părul ei este de culoarea cuprului, orbitor de strălucitor”. Mai târziu artistul a folosit-o pe frumoasa Elizabeth Siddal ca model și a prezentat-o grupului pictorilor prerafaeliți din care făcea parte.

Primul tablou în care a fost reprezentată a fost pictura “A douăsprezecea noapte”, după Shakespeare, în care Deverell însuși îl reprezenta pe Orsino, chipul lui Feste era al prietenului său, Dante Gabriel Rossetti, și Viola/Cesario o avea ca model pe tânăra domnișoară Siddal.

Elizabeth a pozat apoi pentru William Holman Hunt, apărând în câteva dintre tablourile acestuia, “Adăpostind un misionar creștin de persecuția druizilor” și “Doi domni din Verona” și pentru celebra pictură “Ophelia” a lui John Everett Millais. Pentru acest din urmă tablou tânăra a trebuit să stea  într-o cadă plină cu apă și, pentru că era iarnă, artistul punea lămpi de ulei sub cadă pentru a o încălzi, la un moment dat a uitat să le alimenteze și apa a devenit rece ca gheața. Absorbit de muncă, Millais nu a observat, Elisabeth nu a îndrăznit să-l întrerupă și s-a îmbolnăvit de pneumonie, iar tatăl ei l-a făcut răspunzător pe pictor care, sub amenințarea unei acțiuni în justiție, i-a plătit facturile medicale.

Domnișoara Siddal l-a cunoscut pe pictorul Dante Gabriel Rossetti, și el membru al grupului prerafaeliților, probabil în timp ce amândoi erau modelele lui Deverell, bărbatul a plăcut-o mult, a început să o alinte „Lizzie”, până în 1851 a devenit muza lui și, din acel moment, i-a interzis să mai fie model pentru alți artiști.

Elizabeth s-a îndrăgostit de Dante Rossetti, în 1852 s-a mutat în reședința lui din Chatham Place, cei doi s-au izolat complet de grupul de prieteni și au fost absorbiți doar de relația lor pasională. Începând din 1853, artistul și-a folosit iubita ca model pentru o serie de picturi cu tematică Dante Alighieri, inclusiv pentru tablourile “Prima aniversare a morții Beatricei”, realizat în 1852, “Întâlnirea lui Beatrice cu Dante la o nuntă”, „Viziunea lui Dante despre Rachel și Leah” și, poate cel mai faimos portret al ei, ”Beata Beatrix” (Fericita Beatrice).

În 1854, influențată de mediul în care trăia zi și noapte, Elizabeth Siddal a început să picteze ea însăși, iar un an mai târziu criticul de artă John Ruskin a decis să-i ofere 150 de lire sterline pe an în schimbul tuturor desenelor și picturilor pe care le realiza.

Cum tânăra provenea dintr-o familie de muncitori, Rossetti se temea să o prezinte părinților săi, mai ales că nu era bine văzută de surorile artistului și bărbatul era sigur că familia nu-și va da acordul pentru a se căsători cu ea. Neînțelegând motivele pentru care Dante întârzie să o ceară de soție, Elizabeth a crezut că încearcă să o înlocuiască cu o muză mai tânără, iar aceste suspiciuni au contribuit la perioadele ei depresive ulterioare.

Cei doi s-au căsătorit totuși pe 23 mai 1860 la Biserica Sf. Clement din orașul Hastings, dar la ceremonie nu au fost prezenți nici membrii familiilor lor și nici prietenii, ci doar câțiva martori.

Cu câteva luni înainte de nuntă starea de sănătate a artistei începuse să se înrăutățească, cele mai multe indicii ducând fie spre tuberculoză, fie spre tulburări intestinale severe și se pare că lua laudanum pentru a-și calma durerile, dar e posibil să fi fost și anorexică.

Elizabeth a mers câțiva ani la rând la Paris și Nisa pentru a fi consultată de medici, dar tratamentele nu au avut niciun rezultat, astfel că, în ziua nunții, era atât de fragilă și se simțea atât de rău încât a trebuit să fie dusă în brațe la biserică, deși locuința lor era la cinci minute de mers pe jos. În plus, în acea perioadă suferea și de depresie și se pare că devenise dependentă de laudanum. În 1861 tânăra a rămas însărcinată, dar a născut o fetiță moartă, evenimentul tragic i-a accentuat depresia, dar artista a rămas din nou însărcinată la sfârșitul anului 1861.

Pe 10 februarie 1862 a luat masa împreună cu soțul ei și prietenul lor, Algernon Charles Swinburne, la un hotel din apropiere, Rossetti a lăsat-o acasă, apoi a participat la un eveniment la Working Men’s College, iar când a revenit la apartamentul lor a găsit-o inconștientă în pat și nu a reușit să o trezească.

Primul medic pe care Dante Rossetti l-a chemat i-a spus că nu poate să o salveze, iar bărbatul a trimis după alți trei doctori care i-au făcut inclusiv spălături stomacale, dar fără rezultat. Elizabeth, care avea doar 32 de ani, a murit la ora 7:20 în dimineața zilei de 11 februarie 1862, iar medicul legist a concluzionat că moartea ei a fost accidentală. Cu toate acestea, se pare că Rossetti a găsit un bilet fixat cu un ac pe cămașa ei de noapte pe care scria: „Vă rog să aveți grijă de Harry” (fratele ei invalid).

Distrus de durere și vinovăție, pictorul ar fi ars scrisoarea pentru că sinuciderea era considerată un act ilegal și imoral și ar fi atras un scandal asupra familiei, iar preoții nu ar fi fost de acord să-i organizeze o înmormântare creștinească.

Pictorița a fost înmormântată pe 17 februarie 1862 în cripa familiei Rossetti din Cimitirului Highgate, dar după șapte ani Dante a cerut ca mormântul să fie deschis pentru a putea să recupereze o cărticică de poezii scrise cu mâna ei, pe care i-o pusese lângă cap înainte de închiderea sicriului. Artistul a primit autorizația legală, un medic a dezinfectat hârtiile, iar poeziile au fost publicate în volum în 1870.

Viața pictorului a fost, începând din acel moment, un lung șir de episode depresive, deși a continuat să creeze. Spre sfârșitul anilor ‘70 a intrat într-o stare morbidă, a devenit dependent de droguri, inhala frecvent soluție de cloral și bea cantități mari de whisky, iar instabilitatea sa psihică a fost diagnosticată ca psihoză alcoolică.  Dante Gabriel Rossetti a murit pe 9 aprilie 1882, în Duminica Paștelui, în casa de la țară a unui prieten, unde se dusese în încercarea de a scăpa de dependența de cloral, și a fost înmormântat în curtea bisericii All Saints din satul Birchington-on-Sea, Kent.

Relația lui Dante Rossetti cu Elizabeth Siddal a fost subiectul multor filme de televiziune, printre care “Infernul lui Dante”, realizat în 1967, “The Love School” din 1975 și „Desperate Romantics”, o miniserie produsă și difuzată de BBC Two în 2009.

Sursa:

Oswald Doughty, A Victorian Romantic: Dante Gabriel Rossetti, 1949

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...