*†*

 

"-Am îmbătrânit, Ioane !

-Am îmbătrânit, Marie !

Dar privim zorii de ziuă cu aceeaşi bucurie.

Bem cafeaua dulce - amară, mângâiați de blândul soare .

Fiecare zi trăită e o mare sărbătoare.

-Am îmbătrânit, Ioane !

-Am îmbătrânit, Mărie !

Dar gustăm cu bucurie din aceeași farfurfurie ,

Din pahare cristaline, bem acelaşi vin pelin.

Si zâmbim, când după ploaie ,vedem iar cerul senin .

Ne trezim în miez de noapte si de-a valma povestim :

Ce-am trăit în tinerețe, ce trăim si ce simțim.

Ne-ascultăm vorbele calde ,chiar dacă de le -am mai repetat,

Pentru visuri ,pentru planuri ,avem timp nelimitat .

Nu avem averi si ranguri,cu ce-avem ne mulțumim

Cel mai mult fiii ,nepoții si iubirea prețuim.

Clipele cu ei la masă, sunt izvor de fericire ,

Clipele cu ei în brațe -cea mai scumpă amintire.

-Am îmbătrânit, Ioane !

-Am îmbătrânit, Marie !

Nu vedem la fel de clare ,literele pe hârtie,

Radioul nu se-aude ,uneori ,la fel de tare ,

Numai stăm la fel de bine si de sigur pe picioare...

Însă ştim că împreună viața -i o binecuvântare ,

Coborând pe panta vieții, timpului îi dăm valoare.

Cu încredere, răbdare, noi trăim armonios ,

Avem riduri,plete albe ,dar îmbătrânim frumos !

-Am îmbătrânit, Ioane !

-Am îmbătrânit,Marie !

Si,la margine de timpuri ,ne-nchinăm pe la icoane ,

Ne rugăm Domnului nostru ,sănătoși sa ne mai țină

Si,la vreme,împreună să plecăm înspre lumină.

-Am îmbătrânit ,Ioane !

-Am îmbătrânit, Marie !

Tinerețea e o stare ,n-o trăim o veșnicie,

Dar o-nchidem ca pe-o carte si în inimi si în gând,

Nimenea nu ne oprește, s-o deschidem când si când !"

***

 

MEMORIE CULTURALA - AUREL BARANGA

Se împlinesc azi 111 ani de la nașterea lui Ioan Aurel Baranga (născut Aurel Leibovici, n. 20 iunie 1913, București – d. 10 iunie 1979, București) a fost un poet și dramaturg român de origine evreiască.

A absolvit Liceul “Matei Basarab” (1931), unde a avut printre profesori pe Perpessicius, apoi Facultatea de Medicină (1938), profesând sporadic în perioada 1939-1944, potrivit volumelor “Dicţionarul Scriitorilor Români” (Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1995) şi “Dicţionarul General al Literaturii Române” (Ed. Univers Enciclopedic , 2004).

A debutat literar în 1929, în revista “Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, cu schiţa “Noaptea albă”. Ulterior, între 1930 şi 1931, a editat împreună cu Gherasim Luca, revista “Alge”‘, iar între 1934-1940 a colaborat cu reportaje, pamflete şi cronici dramatice la publicaţiile “Facla”, “Cuvîntul liber”, “Reporter”, “Azi”, “Lumea românească”.

După intrarea în presa scrisă, a fost redactor la “Lumea românească” (1937-1939), “România liberă” (1944-1948), “Viaţa românească” (redactor-şef adjunct, 1962-1967), a colaborat la periodice antifasciste şi de avangardă. De asemenea, a fost redactor-şef la “Urzica” (1949-1979), a lucrat la Radiodifuziunea Română (1945) şi la Teatrul Naţional “I.L. Caragiale” din Bucureşti (secretar literar, 1949-1952; director artistic, 1958-1962).

A debutat editorial cu volumul avangardist “Poeme cu orbi” (1933), după care a publicat volumul de reportaje “Ninge peste Ucraina” (1945) şi volumele de versuri “Marea furtună” (1946) şi “Vocea Americii” (1949).

În dramaturgie a debutat cu comedia “Bal în Făgădău” (1946), consacrându-se apoi acesteia timp de aproape două decenii. S-a impus însă prin comedia “Mielul turbat” (1945, Premiul de Stat), urmată de multe piese (mai ales comedii; drame), inspirate şi din istoria contemporană: “Reţeta fericirii sau despre ceea ce nu se vorbeşte” (1957), “Siciliana” (1961), “Adam şi Eva” (1963), “Sfântul Mitică Blajinu” (1966), “Opinia publică” (1967), “Travesti” (1969), “Interesul general” (1971), “Viaţa unei femei” (1975) ş.a.

În 1978, a publicat volumul “Jurnal de atelier” (1978), o selecţie din însemnările de pe parcursul a treizeci de ani.

A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1975).

A murit la 10 iunie 1979, la Bucureşti. 

Cinci poeme de dragoste (1944)

1.

O, iubita mea, te astept de la inceputul lumii,

Iarta-ma ca vin la intalnire

Travestit in dentist.

Dar astazi iti voi scoate nervii,

Nervii tai de fecioara

Arsa pe rug.

apoi ma voi infasura in nervii tai,

Ca in sarma ghimpata,

Si ca un cocon de matase,

Te voi astepta linistit,

Pana la sfarsitul lumii.

2.

Sa punem, iubito, intre noi, aceasta fanfara

Stiu, de mult, adori helicoanele,

Te-am observat, adeseori,

Mangaind , lubric, toba mare.

Eu voi ramane de partea asta,

Iti voi sopti, tainic, inflacarate declaratii,

Tu le vei asculta de partea cealalta,

Cu ochii in lacrimi.

Si numai la sfarsit,

Cand fanfara va tacea,

Vom pleca tinandu-ne de mana,

Fericiti de a ne fi spus totul,

Fara sa ne fi auzit.

3.

Iubita mea, tu n-ai banuit niciodata

Ca vreau sa-ti mananc o ureche,

Desi am fost de atatea ori ispitit sa o fac.

Si atunci,

Din ipocrizie,

Ti-am daruit, mereu, cate o ureche,

Incat acum arati ca un salcam inflorit,

Numai urechi,

Si totusi atat de oarba,

Incat nu banui ca-ti mananc o ureche

Si ca ma indepartez tacut.

4.

Iubita mea, iti daruiesc aceasta floare de nisip,

Fragila, neutra, anonima,

Te poti intinde pe ea fara grija,

E o floare carnivora,

Te va devora intre maselele ei laborioase,

Iar maine te va reda soarelui,

Ca pe o umbra.

5.

Iti scriu, iubita mea, din transee,

Din transeea mea zilnica,

Din transeea mea zilnic schimbata,

Zilnic parasita.

Cine poate sa-mi reproseze

Ezitarile, slabiciunile, lasitatile?

Si daca voi fi judecat,

Condamnat,

Executat,

Sunt incredintat ca tu vei fi singura

Care vei ingenunchia langa hoitul meu

Si-mi vei inchide pleoapele vinetii,

Iubita mea - bust,

Femeie de ceara

Imbracata mireasa

Din vitrina unui coafor de periferie,

Singura vie,

Singura adorata,

Femeia,

Vaduva mea,

Femeia-bust si de ceara

Careia ii trimit acum, de aici,

Scrisoarea mea de adio si de moarte.

din volumul "Poezii", 1973

Sursa: 

AGERPRES/(Documentare – Cerasela Bădiţă, editor: Liviu Tatu, editor online: Simona Aruştei)

***

 

ȘASE OUĂ DE AUR

O poveste care merită citită…

O tânără și-a întrebat bunicul:

"Bunicule, ce poti sa ma inveti ca sa-mi fie de folos in viata? "

Bunicul s-a gândit mult timp, iar apoi a spus:

"Cred că am o lecție de viață puternică care merita învățata. Dar înainte de asta, trebuie să faci ceva care să atragă atenția tuturor, ceva foarte important. "

Fata a întrebat : “Ce este atât de important de făcut, bunicule?"

Bunicul s-a oprit o clipă, apoi a fluierat,

“Ar trebui să mergi prin cartier și să spui tuturor că struțul meu a făcut șase ouă de aur. Toţi ar fi surprinşi să audă asta. Atunci povesteste-le ca fiecare ou valoreaza multe milioane si ca as deveni multimilionar prin vanzarea lor. Spune-le tuturor că în curând viața mea se va schimba pentru totdeauna și voi deveni unul dintre cei mai bogați oameni din societate."

Tânăra a făcut acest lucru fără să înțeleagă esența acesteia. După ce s-a întors, ea și bunicul ei au așteptat intreaga zi și noapte, 

dar niciunul dintre vecinii lor nu a venit la casa lor să-l felicite și să se bucure alături de el

pentru neașteptata bogatie.

Dimineața următoare, bunicul i-a spus nepoatei:

"Acum, ar trebui să te întorci in  cartier și să povestesti tuturor că în timpul nopții trecute, un hoț a venit și mi-a distrus casa, mi-a ucis struțul și mi-a furat toate ouăle de aur. Spune-le că am pierdut totul! "

Fata a ieșit și le-a povestit vecinilor toate acestea. 

Totuși, după puțin timp, un număr șocant de oameni s-au înghesuit în casa lor. Surprinsă, tânăra l-a întrebat pe bunicul ei:

"Bunicule, de ce a venit multa lume azi, dar ieri nu a venit nimeni?!"

Bunicul a zâmbit și a spus:

"Când oamenii aud vești bune despre tine, tac, ignoră și se comportă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar când aud vești proaste despre cuneva, le răspândesc ca un foc și se grăbesc să confirme ca este adevărat. Oamenilor le va fi greu să sărbătorească succesul tău, dar se vor grăbi să asiste la căderea ta... "

În acel moment, bunicul a pus un braț în jurul umerilor fetei, a zâmbit din nou, și apoi a continuat:

"Asta este cea mai puternică lecție de viață pe care trebuie să ți-o dau... Cea mai mare minciună pe care o spun oamenii din jurul nostru este că se bucură să vadă că reuşim. Adevărul este că majoritatea oamenilor, nici măcar prietenii apropiați și vecinii nu vor să te vadă reușind. Când cineva își dă seama că ai mai mult succes decât el, devine o amenințare. In realitate, majoritatea oamenilor nu le place ca oamenii să se descurce mai bine decât ei. Devin geloși, iar în adâncul sufletului, nu vor nimic mai mult decât să aibă si același succes. Cu toate acestea, este important să reții că nu poți controla modul în care acționează alții sau cum te percep. 

În schimb, concentrează-te să fii cea mai bună versiune a ta. Nu mai încerca să-i schimbi, nu-ți mai face griji pentru ceea ce fac. Setează-ți scopurile, urmează-ți visele, ascultă-ți inima și nu lăsa pe nimeni și nimic să te oprească din a-ți împlini visele…”

***

 NEOLOGISMELE

de Andrei Pleșu

 Secretarele nu-şi mai spun decât assistant manager. Cizmarii sunt designeri. 

 Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar vioaie. Nici gând.  

 S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei.

Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori care par să-şi fi luat doctoratul la un sprit, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul. 

 Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi. 

 Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci determinaţi. 

 Nu mai realizăm, ci implementăm. 

 Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie. 

 Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm. 

 Nu mai consimţim, ci achiesăm. 

 Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă. 

 Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must !!! 

 Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni. 

 Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm. 

 Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back. 

 Nu mai avem frizeri si croitorese, avem hair stilisti și creatoare de fashion. 

 Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm inexpectaţiunea unui feed-back pozitiv. 

Altfel, când ies din rol, îi auzi cu câte un neaoş şi superior "Hai să-mi bag ..." sau cu concluzia absolut academica : "Un c ... t !!!

 

 Motto : 

,,Ca să înțelegi că ești prost, 

  trebuie totuși să-ți meargă mintea."

                 * Georges Brassens *

@@@

 Nae Ionescu, nascut pe 16 iunie 1890, filosoful care-a iubit până ce-a istovit cele mai spectaculoase femei din București. Dar, de divorțat, n-a divorțat niciodată de Ilenuța

“Mai lăsați-o, măi, cu genialitatea, pe lume trebuie să ai peceți”,  îi spunea Profesorul Nae Ionescu elevului său, Mircea Vulcănescu. Și, fără să judecăm, poate că pecețile “Seducătorului domn Nae” au fost chiar femeile-fluturi care ajungeau direct în flacăra lui olimpică, veșnic aprinsă.

Filosof, logician, profesor, întemeietor de doctrină antisemită, complicat, sofisticat, Nae Ionescu ținea rubricile de scandal ale gazetelor din perioada interbelică. În epocă circulau povești admirative despre cămășile, pardesiele, șăpcile și batistele lui. Despre pantalonii stil Prince de Galles. Despre Maybach-ul pe care și l-a comandat din Germania și despre vaporetele pe care-l avea la Balcic. Despre senzaționala vilă de la Băneasa și, mai ales, despre cuceririle sale răsunătoare. Astăzi, la Senzația Bucureștiului de altădată, toți îngerii din cer, cu obrajii lor dolofani, să trâmbițeze marile iubiri din Micul Paris. Începem cu pasiunile unui spirit total: Nae Ionescu.

Cel mai probabil, însuși Eros, Zeul Iubirii, a avut chef să se reîncarneze în Nae Ionescu în Bucureștiul interbelic, altfel nu putem cuprinde cu mintea noastră de acum, felul în care Gânditorul din Brăila a reușit să le marcheze, pe viață, pe toate femeile care au intrat în raza lui incandescentă. Le-a stors ca pe lamâie. “Exercita o influență socratică, de la om la om, de la suflet la suflet”, avea să scrie Mircea Eliade.

Nae Ionescu a iubit femei din epoci și cu ranguri diferite. Pentru unele și-a stricat rostul, reputația, și-a părăsit casa, familia, copiii, a uitat de cărți pentru un timp și s-a dedicat în întregime flăcării sale. A trăit iubiri efemere sau adânci, princiare, spirituale, curtenitoare, aristocrate, a căutat toată viața să stăpânească freamătul ființei femeiești.

A iubit-o cu patimă pe Ileana Baston, a ars pentru Ștefania Zottoviceanu, a fost marinar pentru Elena Popovici-Lupu cu care a împărțit Soarele și Vila de la Balcic, proiectată de arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory. A avut o aventură atât de spirituală cu Maruca Cantacuzino încât prințesa – de altfel măritată pe atunci cu Nababul – și-a aruncat vitrion pe față când a văzut că “seducătorul domn Nae” nu o ia de nevastă, nu voiește să divorțeze. Teribil domnul Nae, mare și plină de bucurii vinovate este grădina Zeului Eros.

Nae Ionescu a iubit femei din epoci și cu ranguri diferite. Pentru unele și-a stricat rostul, reputația, și-a părăsit casa, familia, copiii.

“Să nu vedem în iubirile lui Nae Ionescu reflexul unui rost vulgar”

Despre chestiunea delicată a legăturilor sufletești ale domnului Nae cu femeile a scris discipolul său, Mircea Vulcănescu. “Cel care n-ar urmări, în viața lui, un fir călăuzitor al peregrinării lui în căutarea feminității, ci ar vedea, în nestatornicia lui Nae Ionescu față de femei, reflexul unui rost vulgar, s-ar înșela tot atât de mult cât s-ar înșela și acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginți”, Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.

“Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea”

Profesorul Nae Ionescu i s-a confesat lui Mircea Vulcănescu într-o seară, așa, mai băiețește. “Am iubit, măi, și eu o fată, mult de tot, în tinerețe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem până atunci. Și am dorit-o. Și după multă sau mai puțină stăruință din partea mea, mi s-a dat. Nu mai avusesem femeie până atunci? Îți închipui, oare, ce am făcut cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care-mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruință a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind-o cu adorație, destăinuidu-mă pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?” (Mircea Vulcănescu, “Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut”, Editura Eikon.) Când a auzit Mircea Eliade întâmplarea, cum era domnia sa tânăr, creativ și literat, repede a zis “aaa, păi să scriu o nuvelă, «Noapte albă» să se cheme”.

“Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie”

Dar cel mai frumos l-a încondeiat de domnul Nae, ca pe un ou de Paște Faberge, Tatiana Niculescu în cartea sa minunată, “Seducătorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Băiat talentat, dar sărac din Brăila, Nae Ionescu vine la București să studieze Filosofia. Se întâmpla demult, demult, în anul 1909, în La Belle Epoque. “În orașul cu 300.000 de locuitori, tânărul Nae Ionescu va fi împărtășit impresii de călător străin: Bucureștiul e un loc aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de oarecare prețiozitate, dar și de un dram de nebunie. Cartierele rușilor, bulgarilor, evreilor, grecilor, armenilor seamănă, oarecum, cu cele din Brăila, dar în Capitală periferiile moțăie toropite în fum de narghilea, iar Bucureștiul începe să se dezmeticească abia când te apropii de centru, unde te întâmpină un Mic Paris cu străzi pavate cu piatră cubică și automobile Oldsmobile și Panhard, cu terase, cafenele și restaurante deschise până târziu în noapte. Orice s-ar spune, e un oraș al veseliei, cum îl numise, cu câțiva ani în urmă, un vizitator francez. Privită prin ochii unui tânăr brăilean abia trecut de 18 ani, veselia capitalei e “artificială și superficială”, “datată de exuberanța bolnăvicioasă a celor ce caută înfrigurați și inconștienți înlăturarea unui spleen nebănuit”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Într-o zi de mai, Domnul Nae a simțit prima înfiorare de dragoste din viața sa pentru Ilenuța; erau în tren, în drum spre mare

În primăvară anului 1911, domnul Nae o cunoaște pe cea care avea să-i fie soție, Elena Margareta Fotino, tânăra studentă la Litere și Filosofie pentru care “am simțit prima înfiorare de dragoste din viața mea”. Se întâlnesc în tren, în drum spre Constanța, unde se duceau să-i vadă pe Carol I și pe soția sa, Elisabeta de Wied, Carmen Sylva. Cuplul regal urma să inaugureze un pavilion regal destinat zilelor de odihnă și de creație ale Reginei.

“E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de sare și de alge al marii pătrunde pe nesimțite pe fereastra vagonului. Eram față în față așezați în același compartiment de tren, își va aminti el mai târziu. Când am trecut peste pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare și eram așa de aproape unul de altul! Îmi sprijineam mâna dreaptă de rețeaua ce sta întinsă deasupra locului tău și nu știu dacă trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la altul; nu știu dacă ți-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am voit pentru prima oară să cobor brațul, să te cuprind cu el și să te strâng lângă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele, probabil că nu voiam să te îmbrățișez, nu; dar erai atât de mică, atât de curată și atât de bună, și eu mă simțeam atât de singur! Oh! Aș fi vrut să te am lângă mine, aproape, aproape de tot. Era parcă un sentiment de liniște adâncă ce se cobora în mine la gândul ăsta”. Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Pianista Cella Delavrancea, ultima iubita a lui Nae Ionescu. 

“Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”

Ilenuța Fotino! Ea era fata pe care a privit-o cu adorație și a făcut din asta un “exercițiu spiritual”. Ea era “biruința” lui spirituală despre care i s-a confesat băiețește lui Mircea Vulcănescu. De ea nu s-a atins într-o noapte albă de mai, cu cireșii înfloriți. Apoi avea să-i scrie lungi scrisori de amor filosofic, dar cu scop precis: unirea teosofică trupească epictetian kantian aristotelică. Apoi, avea s-o înșele. Tipic filosofic.

“Ochii tău, ochii tăi și buzele tale mă ard; și lacrimile tale sunt plumb topit și nu mai pot să le simt, pentru că îmi brăzdează carnea și mă dor. Durere de durere se leagă, și asta face ochiuri și lațuri, și asta e viața: acolo, în noi doi, aiurea, pretutindeni (..) Dragostea noastră este pentru mine ceva minunat și ceva care stă deasupra lumii în care trăim”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

Domnul Nae și Ilenuța aveau să aibă doi băieți și să rămână căsătoriți toată viața. 17 ani mai târziu de la acea zi de mai din anul 1911, domnul Nae se îndrăgostește de Prințesa Maruca Cantacuzino, de care era îndrăgostit foarte tare și George Enescu, ca să vezi brodeală. Mult timp cei trei “rămân într-un triunghi erotic”. “Până la Maruca, Domnul Nae mai avusese legături extraconjugale cu Ileana Baston, cu Luiza Onicescu, soția prietenului său Octav Onicescu, cu Charlotte Dominic, sora poetului evreu Alexandru Dominic și se afla într-o relație amoroasă cu o poetă și traducătoare pasionată de filozofie indiană și teosofie, pe nume Stefania Zottoviceanu. Pe ea avea să o abandoneze pentru Maruca, cea mai înaltă din societate”, Tatiana Niculescu, “Seducatorul Domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, Editura Humanitas, 2020.

“Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine!”.

Până la urmă, în anul 1930, Profesorul de filosofie și de amor efemer se desparte de Ilenuța, cea pasionată de muzică clasică. Cea „mică, pură si bună” care citea volume de filosofie în original, în franceză și în germană și îl iubea ca un câine. Ea a continuat să-l venereze, el să o stimeze și să o ajute.“Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine înțelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un câine! Și, ciudat, m-am obicinuit cu gândul acesta și cu situația mea, care în anumite împrejurări mi s-ar fi părut nespus de înjositoare; acum nu mă înspăimântă deloc. Simt în mine o forță supraomenească, una care-mi dă puterea de a mă ridica deasupra tuturor gândurilor pe care și le fac sau nu și le fac ceilalți oameni despre mine”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

Cella Delavrancea, ultima mare iubire a lui Nae Ionescu.

“Adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea”

În anul 1937, la șapte ani de la despărțire, Ilenuța tot mai scria în Jurnal.

“Îl iubesc, îl iubesc cu o dragoste nețărmurită, îl iubesc cu o durere adâncă și totuși dulce. Sentimentul acesta îmi face viața suportabilă, de la el vine o lumină inexplicabilă, o lumină care mă încălzește. Dar adevărul este numai al meu, dragostea mea pentru el e numai a mea. Nimeni n-o știe, nimeni n-o bănuiește. Acesta este singurul lucru care-mi aparține numai mie personal. E o iluzie, e o poveste, e o irealitate, dar e numai a mea și numai a mea”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

Când a murit în vila lui din Băneasa, în ziua de 15 martie, 1940, lângă patul său se află o altă mare pasiune, Cella Delavrancea, nu Ilenuța. Prima lui dragoste i-a supraviețuit și s-a stins în anul 1971, fără să înceteze să-l iubească pe băiatul din tren pe care l-a întâlnit într-o zi de mai, pe când se duceau ei la mare. A murit cu gândul la EL.

“Doamne, îndură-te! Ce plăcere poți găsi în chinul unui om care nu mai face nici două parale? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sunt adânc obosită, sunt bătrână, îndură-te odată, îndură-te și aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată”, Elena Margareta Ionescu, “Jurnal cu și fără Nae Ionescu”, Editura Vremea.

@@@

 

Stan Laurel, viața unui actor nemuritor

Stan Laurel, pe numele său real Arthur Stanley Jefferson, s-a născut pe 16 iunie 1890 în Lancashire și a fost fiul actorului Arthur J. Jefferson, care conducea un teatru din Bishop Auckland, și al actriței Margaret Metcalfe.

Părinții săi erau foarte ocupați, așa că în primii ani ai copilăriei băiatul a a fost crescut de bunica maternă, Sarah Metcalfe, a urmat școala din Bishop Auckland și apoi cea din Northumberland.

S-a mutat după aceea cu părinții la Glasgow, în Scoția, și și-a finalizat studiile la Rutherglen Academy. Cum tatăl său conducea la acea vreme Teatrul Metropole din Glasgow, băiatul a început să lucreze și el ca actor, primind mici roluri de la vârsta de 16 ani. Primul lui spectacol profesionist a avut loc pe scena Panopticonului din Glasgow, iar în 1910 s-a alăturat trupei de actori a lui Fred Karno primind numele de scenă „Stan Jefferson”, printre colegii săi din acea perioadă aflându-se și tânărul Charlie Chaplin. În 1912 a plecat împreună cu Ted Desmond într-un turneu în Olanda, cei doi apărând într-un duet sub numele “Barto Bros”. În această perioadă tânărul a primit oferta de a pleca într-un turneu în America cu trupa Karno, astfel că a ajuns în Statele Unite în același timp cu Charlie Chaplin și apoi cei doi au făcut, împreună cu trupa, un lung turneu în mai multe orașe din SUA. Compania Karno s-a despărțit în primăvara anului 1914, iar Stan și doi foști colegi, Edgar Hurley și soția acestuia, Ethel, și-au format propria trupă, „The Three Comiques”, în care au jucat până în octombrie 1915.

După destrămarea micului grup, actorul a jucat între 1916 și 1918 alături de Alice Cooke și Baldwin Cooke, cei doi devenindu-i prieteni pe viață.

În 1921 tânărul actor britanic a făcut pentru prima dată echipă cu viitorul lui partener permanent, Oliver Hardy, ambii fiind distribuiți în scurtmetrajul The Lucky Dog.

În această perioadă, Laurel a întâlnit-o pe Mae Dahlberg și, la sugestia ei, și-a schimbat din nou numele de scenă pentru că actrița credea că Stan Jefferson (care avea treisprezece litere) îi aduce ghinion, așa că a decis să fie prezentat drept Stan Laurel. În 1922 cei doi au apărut împreună în parodia “Mud and Sand”.

Până în 1924, Laurel a renunțat la teatru și a început să lucreze în cinematogragie cu normă întreagă, semnând un contract cu impresarul Joe Rock. Înțelegerea avea o prevedere neobișnuită: Mae Dahlberg nu trebuia să apară în niciunul dintre filmele lui Stan pentru că managerul considera că temperamentul actriței îi umbrește prestațiile.

Ca și viitorul său partener, Oliver Hardy, Laurel a fost creditat pentru regia sau co-regia a zece scurtmetraje realizate între 1925 și 1927, dar, spre deosebire de Hardy, Laurel nu a apărut în niciunul dintre ele.

Artistul a semnat apoi un contract cu studioul Hal Roach și a început să se ocupe doar de regie, realizând în 1926 o producție numită “Yes, Yes, Nanette”, în care a fost distribuit și viitorul său partener, Oliver Hardy. În același an un membru al trupei de actori ai Hal Roach Studios Comedy All Star a suferit un accident și a fost spitalizat și, pentru că nu a putut participa la filmările producției “Get ‘Em Young”, Laurel a fost nevoit să-l înlocuiască. Începând cu anul 1927, Laurel și Hardy au apărut împreună în mai multe scurtmetraje, inclusiv în “Supa de rață”, „Nevestele adormite” și „With Love and Hisses”. Cei doi s-au împrietenit, iar relația lor excepțională pe ecran a fost remarcată în scurt timp de Leo McCarey, unul dintre directorii studioului, care a observat reacția publicului la aparițiile lor și a început să îi distribuie doar în echipă.

Cei doi actori au jucat împreună într-o serie de scurtmetraje, printre care “Bătălia secolului”, “Ar trebui bărbații căsătoriți să meargă acasă?”, „Doi gudroni”, „Fii mare!”, „Big Business” și tot împreună au făcut tranziția către scurtmetrajele cu sunet. În 1929 au apărut în primul lor lungmetraj la Hollywood, anul următor au fost distribuiți în lungmetrajul muzical all-color “The Rogue Song”, apoi, în 1931, în „Pardon us”.

În anii 1930, Laurel a avut un conflict cu Hal Roach, acest lucru a dus la rezilierea contractului său și din acel moment cei doi actori au avut contracte separate, care expirau în momente diferite, dar în cele din urmă disputele s-au reglementat.

În 1941, Laurel și Hardy au semnat un contract cu studioul 20th Century-Fox pentru a realiza zece filme pe parcursul a cinci ani. Spre surprinderea sa, Laurel a constatat după semnarea contractului că a fost angajat doar ca actor, fără a putea avea nicio contribuție la scenariul sau regia producțiilor, dar, pentru că filmele lor s-au dovedit a avea mare succes, Laurel și Hardy au primit treptat dreptul de a modifica parțial scenariile filmelor în care jucau.

În 1947 marele cuplu de comedianți a plecat într-un turneu în Marea Britanie, fiind întâmpinat peste tot de mii de fani entuziaști. Turneul a inclus și un spectacol la Royal Variety Performance, în prezenț regelui George al VI-lea și a reginei Elisabeta, la Londra, iar marele succes al turneului i-a determinat să-și petreacă următorii șapte ani apărând în diverse spectacole itinerante.

În această perioadă Stan Laurel a aflat că are diabet, așa că l-a încurajat pe bunul său prieten, Oliver Hardy, să accepte și proiecte solo, iar acesta a jucat în două producții alături de John Wayne și Bing Crosby.

În 1950, Laurel și Hardy au fost invitați în Franța pentru a realiza un lungmetraj, dar filmul a fost un dezastru. Ambii actori erau vizibil bolnavi în timpul filmărilor, iar la întoarcerea în Statele Unite și-au petrecut câteva luni de zile încercând să se recuperare din punct de vedere medical. În 1952 și 1953, Laurel și Hardy au făcut noi turnee în Europa și America, dar în timpul ultimului dintre ele Laurel s-a îmbolnăvit și nu a mai putut evolua timp de câteva săptămâni.

În mai 1954, Hardy a suferit un atac de cord și și-a anulat toate spectacolele. Un an mai târziu cei doi plănuiau să facă un serial de televiziune, dar planurile au fost amânate după ce Hardy a suferit un accident vascular cerebral în aprilie 1955. Actorul și-a revenit, dar, în timp ce plănuia să se întoarcă la muncă, a mai avut un accident vascular cerebral, de această dată ireversibil.

Oliver Hardy a murit pe 7 august 1957, iar Stan Laurel a fost absolut devastat după dispariția prietenului său și nu și-a revenit niciodată pe deplin. Soția lui a declarat presei că a avut o cădere psihica atât de puternică încât nu a putut nici măcar să participe la înmormântare, spunând: „Babe ar înțelege”. Deși a continuat să se întâlnească cu fanii săi, din acel moment a refuzat să urce pe scenă sau să joace în vreun alt film, respingând absolut toate ofertele pentru aparițiile publice.

În 1961, Stan Laurel a primit premiul Oscar pentru cele aproape 190 de pelicule în care a jucat de-a lungul vieții sale. Și-a trăit ultimii ani într-un mic apartament din Santa Monica, California, petrecându-și timpul răspunzând personal miilor de scrisori ale fanilor săi sau sutelor de apeluri pe care le primea zilnic, pentru că numărul lui de telefon era inclus în cartea de telefoane a orașului.

În 1963 lui Stan Laurel i s-a oferit un rol în producția “It’s a Mad, Mad, Mad, Mad World”, dar a refuzat spunând că nu vrea să mai apară pe ecran la bătrânețe și, mai ales, nu va accepta niciodată să joace fără Oliver Hardy.

Viața privată a actorului a fost deosebit de aventuroasă. A trăit cu actrița Mae Dahlberg ca soț și soție din 1919 până în 1925 (când ea a plecat în Australia, țara sa natală) dar nu s-au căsătorit niciodată. În noiembrie 1937, Dahlberg s-a întors în Statele Unite și l-a dat în judecată pe Laurel pentru că se considera îndreptățită să primească sprijinul lui financiar.

A avut patru soții, cu una dintre ele fiind căsătorit de două ori. Prima sa parteneră a fost Lois Neilson, cu care s-a căsătorit pe 13 august 1926, cei doi având împreună o fiică, Lois, născută în decembrie 1927. Al doilea lor copil, Stanley, s-a născut prematur, dar a murit după nouă zile, iar Laurel și Neilson au divorțat în decembrie 1934.

Un an mai târziu actorul s-a căsătorit cu Virginia Ruth Rogers, dar în 1937 a intentat procesul de divorț, iar în ziua de Anul Nou 1938 s-a căsătorit cu Vera Ivanova Shuvalova, cunoscută sub numele de Illeana, moment în care soția precedentă l-a acuzat de bigamie, deși divorțul lor fusese finalizat cu câteva zile înainte de noul lui mariaj. Relația cu Illeana a fost un lung șir de scandaluri și controverse, iar actrița l-a acuzat chiar că a încercat să o îngroape de vie în curtea casei lor din San Fernando Valley. Cuplul s-a separat în 1939 și a divorțat în 1940, femeia primind 6.500 de dolari pentru a nu se împotrivi deciziei instanței. În 1941, Laurel s-a recăsătorit cu Virginia Ruth Rogers, dar cei doi au divorțat pentru a doua oară la începutul anului 1946. În sfârșit, pe 6 mai 1946, actorul s-a căsătorit cu Ida Kitaeva Raphael, femeia care i-a fost alături până la moartea sa.

Marele actor a murit pe 23 februarie 1965, la vârsta de 74 de ani, la patru zile după ce a suferit un atac de cord. La slujba de înmormântare organizată la Church of the Hills, actorul Buster Keaton a spus despre bunul său prieten: „Chaplin nu a fost cel mai amuzant. Nici eu nu am fost cel mai amuzant. Acest om a fost cel mai amuzant”, iar Dick Van Dyke a citit, la mormântul lui, poemul anonim “Rugăciunea unui clovn”.

***

 

Manuc Bey, un spion controversat la București

Manuc Bey, cum l-au botezat turcii pe armeanul Emanuel Mirzaian, a fost un personaj exotic chiar şi pentru conaţionalii săi, cu o inteligenţă diabolică, imprevizibil şi extravagant, cunoscător a douăsprezece limbi străine. Strămoşii săi au emigrat din Georgia, stabilindu-se la Rusciuk unde, în 1769, a venit pe lume Emanuel Mirzaian.

După moartea tatălui său, tânărul a preluat conducerea negoţului acestuia şi s-a căsătorit cu Mariam Avedisian, împreună cu care a avut doi băieţi şi patru fete. Afacerea îi înflorea, iar profiturile creşteau vertiginos, negustorul a câştigat încrederea autorităţilor otomane, finanţându-i în secret pe guvernatorul Tersenidli Oglu şi pe paşa de Silistra, Mustafa Bairactar și, la recomandarea celui din urmă, sultanul l-a numit pe Manuc dragoman (traducător) şi bey (prinţ) în 1808. Din acest moment şi până la izbucnirea războiului ruso-austro-turc, Manuc a furnizat informaţii preţioase Înaltei Porţi, tranzitând frecvent cele trei imperii. În urma înfrângerii dezastruoase suferite de turci în 1808, Manuc a fugit sub protecţie rusească la Bucureşti și a investit în Ţările Române importantul său capital, cumpărând multe moşii şi terenuri, printre care Pantelimon, Moara Domnească, Chiajna, Filaret şi Tălmaciu. În Bucureşti, a achiziționat cu bani grei o parte din Curtea Veche, unde a construit într-un timp record hanul care îi poartă numele.

Negustorul le oferea clienților care îi călcau pragul mâncăruri picante, înotând în sosuri aromate, multe rețete păstrându-se intacte până în perioada interbelică. Iată câteva exemple, extrase din lista de bucate a Hanului al lui Manuc.

La capitolul salate: «salata arnăuţilor» (cartofi, sardele, usturoi, maioneză, măsline, condimente), «salata sacagiilor» (chilcă, zahăr, ulei, oţet, vin, piper).

La capitolul ciorbe: «ciorbă domnească de burtă» (acrită cu lămâie şi gogoşari în oţet şi servită cu un gălbenuş crud de ou).

Apoi urmau: zacuscă à la Manuc, preparată din peşte, ciuperci, castraveţi, condimente şi sos tomat; limbă cu sos de sardele, o combinaţie culinară din limbă de vită, sos de sardele, maioneză, bulion, tarhon, zeamă de lămâie, ou fiert. Dintre curiozităţi mai reţinem ‘sărmăluţele mincinoase’, preparate din orez amestecat cu stafide, lămâie şi frunze de marar şi gustarea lui Bachus (un fel de sote din pulpă de porc, cârnaţi olteneşti, creier, ciuperci, usturoi şi vin), iar pentru desert, baclavale, sarailii şi clătite flambate umplute cu mere.

Spionajul şi serviciile făcute turcilor între anii 1806-1808 au fost confirmate prin demnităţile oferite ulterior de sultan, iar Manuc a continuat să ofere informaţii otomanilor, dar acestea nu mai erau decât “ştiri de mâna a doua” sau de “intoxicare”.

Pe 16 mai 1812, în sala de recepţii a hanului pe care îl clădise în centrul Bucureștiului, două dintre marile puteri ale epocii au semnat un tratat de pace (Pacea de la București, 1812), încredinţându-şi interesele, la cel mai înalt nivel, acestui negustor armean.

Cu acest prilej, mareşalul rus Prozorovski l-a numit “Axa universală” și se pare că peste câţiva ani, la o recepţie, mareşalul i-a destăinuit favoritei sale, Nina Verovskaia, scopul Tratatului ruso-turc de la Bucureşti: formarea Marii Loje a Orientului. Astfel, Masoneria pătrundea oficial în Imperiul Otoman prin filiera ruso-română dirijată de Manuc Bey, care deţinea un “grad oarecare” în organizaţie. După semnarea Tratatului, Ţarul Alexandru i-a conferit lui Manuc ordinul “Sf. Vladimir”, pentru a-i mulţumi pentru multiplele dovezi de credinţă faţă de Imperiul Țarist.

Manuc-Bey a folosit acalmia temporară dintre Rusia şi Turcia pentru a intra în diferite combinaţii politice, economice şi informative în scopul de a-şi spori considerabila avere. Printre altele, şi-a perfecţionat propriile ateliere manufacturiere, a clădit un pod peste Dâmboviţa şi și-a dezvoltat hanul, unde se făceau şi se desfăceau cele mai importante afaceri, se urzeau tot felul de intrigi politice şi se desfăşura o intensă activitate de spionaj şi contraspionaj.

Aici se afla “statul-major” al lui Manuc-Bey, cartierul său general de informaţii şi de observare a tainelor discrete ale Orientului și tot aici se afla şi “cabinetul său negru”, dotat cu instrumente de cifrare şi mijloace de interceptare a corespondenţei.

În arhive se găsesc documente prețioase referitoare la activitatea informativă desfăşurată de Manuc. Dintre acestea, două scrise în limba armeană se pare că ar constitui codurile secrete cu ajutorul cărora Manuc îşi criptografia mesajele secrete. Este vorba, se pare, de nişte liste codice folosite în Evul Mediu de către diplomaţiile occidentale (în special de Italia) în care un anumit cuvânt, de obicei foarte banal, înlocuieşte termenul real dintr-un mesaj care se vrea cât mai obişnuit şi inofensiv. Fraze aparent fără importanţă, de tipul “La Viena am întâlnit o mulţime de prieteni, dar toţi erau grăbiţi” puteau să aibă semnificaţia “La Vidin, o mare armată turcească se pregăteşte de luptă”. Nu este sigur dacă aceste instrumente de cifrare erau folosite în transmiterea datelor secrete către organele de spionaj ale Rusiei ţariste sau în relaţiile sale cu agentura proprie.

Se pare că Manuc nu a folosit însă numai aceste liste codice. Se ştie că în acea epocă armata şi diplomaţia ţaristă foloseau cifruri de substituţie cu reprezentări neuniforme, iar turcii utilizau un cod confecţionat în Germania. Napoleon Bonaparte introdusese două sisteme – un “Mic cifru”, pentru a coresponda cu autorităţile militare şi civile din Paris în timpul campaniilor, şi un “Mare cifru” a cărui cheie nu era cunoscută decât de mareşalii săi, dar ambele sisteme s-au dovedit a fi slabe, deoarece specialiştii ruşi le-au “spart” cu multă uşurinţă.

Se spune că după ce Manuc-Bey a devenit consilier de stat pe lângă împăratul Rusiei, Alexandru I ar fi povestit următoarele:

După înfrângerea de la Leipzig, Napoleon Bonaparte, în faţa iminentei invazii a trupelor coaliţiei, se retrage la Fontainebleau, de unde trimite pe mareşalii săi Ney, Macdonald şi Caulaincourt să negocieze abdicarea. În timpul tratativelor, împăratul Rusiei, pentru a-i consola pe mareşalii francezi pentru înfrângerile suferite, le-ar fi spus:

– De un mare ajutor ne-a fost faptul că noi cunoşteam dinainte toate intenţiile împăratului dumneavoastră, chiar din propriile sale ordine cifrate pe care noi le-am interceptat şi decriptat, în special cele din ultimele campanii.

– Nu este surprizător că dumneavoastră aţi putut decripta mesajele noastre, ar fi intervenit Macdonald, deoarece în mod sigur un trădător v-a vândut cheia cifrului folosit de noi.

– Vă dau cuvintul meu de onoare, ar fi spus țarul Alexandru, că nu este vorba de nici un trădător la mijloc. Specialiştii noştri le-au decriptat într-un mod foarte simplu, datorită în special greşelilor pe care le făceaţi.

Despre ieșirea armeanului din centrul afacerilor de spionaj există două variante. Prima dintre ele arată că o plecare a lui Manuc la Galaţi, care era un important sediu al Lojei Masonice, i-a nemulţumit profund pe turci. Sultanul a cerut atunci sechestrarea averii Mirzaian din Bucureşti, iar negustorul a fugit din capitală în 1816, lăsându-și averea sa (inclusiv hanul) epitropilor armeni şi s-a stabilit la moşia sa de la Hânceşti, lângă Chişinău. Aici Manuc plănuia construirea unui oraş pentru coloniştii armeni, tocmind chiar arhitecţi pentru construirea unui Sankt Petersburg în miniatură, iar ţarul se pare că s-a declarat de acord cu acest plan. Oraşul, ce urma să se numească Ararat, nu s-a construit niciodată.

Pe 20 iunie 1817, la numai 48 de ani, Manuc s-a stins din viaţă la Hânceşti, pe neașteptate. Cauza morţii premature nu s-a aflat cu certitudine niciodată. Fiul său a spus că moartea lui Manuc Bey Mirzaian este “ascunsă sub pecetea tainei, la fel ca şi adevărata viaţă a sa, dar se poate ca mâna lungă a umbrei lui Allah pe pământ să-l fi atins”. Un singur lucru este însă sigur: Manuc a murit la masa sa de lucru pe care nu nu se aflau decât un compas, un echer şi un ciocan.

A doua versiune spune că, descoperind rolul nefast jucat de Manuc în încheierea Tratatului de pace de la Bucureşti, turcii i-au pus la cale asasinarea, dar agenţii săi din Constantinopol l-au avertizat şi negustorul a fugit în Transilvania şi apoi la Viena. Aici a participat la congresul diplomaţiei europene şi a stabilit relaţii de amiciţie cu Capo d’Istria, ministrul de externe ţarist, căruia i-a trimis informații chiar şi după ce s-a stabilit la Hăneşti, în judeţul Botoşani, unde îşi cumpărase o mare moşie.

De pildă, în 1815, Manuc raporta despre activitatea politică, militară şi administrativă a turcilor din judeţele dunărene, iar pe 8 decembrie 1816 trimitea o notă confidenţială la Petersburg despre situaţia din Basarabia, care fusese cedată de Turcia Rusiei prin tratatul din 1812. În plus, elabora studii, memorii, sinteze informative de mare întindere, analize economico-financiare etc., pe care le trimitea, în parte codificate, serviciilor speciale sau autorităţilor centrale ale Rusiei.

Surse:

Realitatea ilustrată, 1935, 1937

Flacăra, 1971

România literară, 1977

Știința şi Tehnică, 1989