Într-o noapte friguroasă, fără stele la ferestre
O femeie zăvora sufletul și o poveste,
Inima îi lăcrima, ochii umezi rătăceau
Undeva, poate departe, poate nici nu mai vedeau...
Erau zece luni pe muchie de când omul ei plecase
Într-o lume fără scuze, fără cald sau frig în case,
Doar zâmbise cu durere și-ncercase să îi spună
-Te-am iubit ca pe-o regină, te iubesc fără măsură...
A rămas doar cu durerea și un plâns ca de copil,
N-avea lacrimi, câte-un scâncet îi scăpa încet, docil,
Mai privea fotografia unde ochii le zâmbeau
Ea știa, nu era-n poze ce frumos se sărutau.
Se văzuseră pe stradă, colo-n centru, lângă ceas,
El cu o umbrelă-n mână rămăsese fără glas,
Începuse o furtună, din senin, fără de veste,
Picuri mari cădeau din ceruri cu un iz ca de poveste.
Nu știa ce să îi spună și umbrela doar a dat
Doamnei ce avea de mână o fetiță și-un băiat.
A-nsoțit-o până-acasă, stătea lângă florărie,
Se temea că-i va rămâne, doar în versuri, pe hârtie...
A trecut o săptămână, se gândea cum s-o găsească,
Își făcea în minte planuri, ar fi vrut să îi vorbească,
Rămăsese-acolo-n suflet și uitase să mai plece
Ar fi vrut s-o ia de mână dar simțea că era rece.
Și-a făcut curaj bărbatul și-a plecat grăbit de-acasă
Să îi cumpere o floare și apoi s-o dăruiască.
A intrat în florărie și-a rămas fără cuvinte,
Florăreasa era ea, florile-i erau veșminte...
A-ngăimat un "Bună ziua", a cerut un trandafir,
A ieșit apoi pe ușă și-a gândit, "Chiar sunt debil,
Uite-n loc de un buchet, doar o floare-am cumpărat
Și în loc s-o dăruiesc am tăcut și am plecat"
S-a întors în florărie și scuzându-se-a lăsat
Pe o masă trandafirul și-ncurcat iar a plecat,
De atunci, timp de o lună-n fiecare dimineață
A lăsat un trandafir, i-era teamă să-i vorbească...
Au trecut de-atunci mulți ani, în poveste, împreună,
Peste toate au trecut, amândoi, mână în mână,
Au crescut copiii mari, au plecat prin țări străine
Și-au trecut atâția ani, le spunea că le e bine.
Acum sunt la casa lor nu mai vor să se întoarcă,
Numai la un an o dată pot să vină să o vadă,
Și stă singură-ntre flori, se privește în oglindă,
Ce frumoși erau ei doi, parcă-ar vrea să se întindă...
Se-așeză ușor pe scaun, atunci ușa se deschise,
Un client intră în grabă, salută, apoi îi zise,
"Vă rog, doar un trandafir, ca în fiecare zi,
E o doamnă peste stradă, tristă și cu doi copii" ...
. Poveste de viață
autor: Daniel Leonard Moraru
din volumul, "De vorbă cu viața"
pentru a vedea oferta volumelor mele de poezii atingeți butonul " Trimite mesaj" sau scrieți pe Whatsapp 0741574692
@urmăritori