joi, 25 aprilie 2024

***

 

William Shakespeare

Cel mai mare dramatist și poet englez (1564-1616)


Toate lucrările:


Comedii de nota 10:


01- Comedia erorilor (1592-1594)

02- Îmblânzirea scorpiei (1593-1594)

03- Cei doi domni din Verona (1594)

04- Munca pierdută a iubirii (1594-1597)

05- Visul unei nopți de vară (1595-1596)

06- Negustorul din Veneția (1596-1597)

07- Soțiile vesele din Windsor (1597-1601)

08- Multă zarvă despre nimic (1598-1599)

09- Cum vă place (1599)

10- a douăsprezecea noapte; sau ce vrei (1601-1602)

11- Troilus și Cressida (1601-1602)

12- Totul este bine când se termină cu bine (1601-1602)

13- Măsură pentru măsură (1604)


B- Istorii:


14- Prima parte a regelui Henric al VI-lea (1589-1590)

15- A doua parte a regelui Henric al VI-lea (1590-1591)

16- A treia parte a regelui Henric al VI-lea (1590-1591)

17- Tragedia lui Richard al III-lea (1592-1593)

18- Viața și moartea regelui Ioan (1594-1596)

19- Tragedia regelui Richard al II-lea (1593-1594)

20- Prima parte a regelui Henric al IV-lea (1596-1597)

21- A doua parte a regelui Henric al IV-lea (1598)

22- Viața regelui Henric al V-lea (1599)

23- Istoria celebră a vieții lui Henric al VIII-lea (1612-1613)


C- Tragedii:


24- Titus Andronicus (1593-1594)

25- Romeo și Julieta (1595-1596)

26- Iulius Cezar (1599)

27- Hamlet, Prinț al Danemarcei (1600-1601)

28- Othello, maurul Veneției (1604)

29- Regele Lear (1605)

30- Macbeth (1606)

31- Antoniu și Cleopatra (1606)

32- Coriolanus (1607-1608)

33- Timon din Atena (1607-1608)


D- Romanțe:


34- Pericle (1607-1608)

35- Cymbeline (1609-1610)

36- Povestea de iarnă (1610-1611)

37- Furtuna (1611)


Poezii E:


38- Venus și Adonis (1592-1593)

39- Violul lui Lucrece (1593-1594)

40- Sonete 154 (1593-1599) 

***

 

"Drumul neprevăzut" de Robert Frost


Două drumuri se despart într-o pădure galbenă,

Și îmi pare rău că nu am putut călători atât

Și să fiu un călător, mult am stat

Și m-am uitat în jos unul cât de departe am putut

Până unde s-a aplecat în tufișuri;


Apoi a luat-o pe cealaltă, la fel de corectă,

Și având, probabil, cea mai bună pretenție,

Pentru că era iarbă și voia haine;

Deși, în ceea ce privește faptul că trece acolo

I-am purtat cam la fel,


Și ambele în acea dimineață, la fel de culcat

În frunze nici un pas nu a călcat negru.

Oh, am păstrat-o pe prima pentru încă o zi!

Cu toate acestea, știind cum drumul duce pe drum,

M-am îndoit că mă voi întoarce vreodată.


Voi spune asta cu un oftat

Undeva secole și vârste de aici:

Două drumuri se despart într-o pădure, iar eu...

Am luat-o pe cea mai puțin călătorită,

Și asta a făcut toată diferența. 

***

 

Maitreyi îl caută pe Mircea Eliade 


"După ce este dat afară din casă, părinții descoperind povestea de iubire dintre cei doi tineri, Eliade, îndurerat, se retrage în Himalaia, bucurându-se de frumusețea locurilor,  cutreierînd pădurile și gândind la dragostea pierdută ( ceea ce nu-l împiedică să aibă un interludiu lirico-trupesc cu o tînără ce cuteriera India în căutarea absolutului.) Revine la Calcutta în decembrie 1931, dar se hotărăște să se întoarcă în România pentru serviciul militar. Revenit în țară, amintirea dragostei pentru Maitreyi nu-i dă pace și, atunci când află despre un concurs de roman inedit, se hotărăște să aștearnă pe hîrtie tot ce se întîmplase la Calcutta, fericirea și suferința deopotrivă. A schimbat numele personajelor, dar a lăsat așa cum erau adresele, numerele de telefon. Nici măcar o clipă nu se gândește că, lăsând neschimbat numele eroinei, Maitreyi, comitea o gravă indiscreție. Ce s-ar fi întâmplat dacă cineva din Calcutta ar fi citit romanul? Societatea indiană era cu totul altfel decât cea europeană. Fără îndoială, Maitreyi și întreaga ei familie și-ar fi pierdut locul în înalta societate. Mai mult, dedicația de la începutul romanului nu lasă loc de nicio îndoială: "Îți mai amintești de mine, Maitreyi? Și dacă da, ai putut să mă ierți?"

Romanul cîștigă premiul și este publicat în România, în 1933. Primirea sa este mai mult decât entuziastă. Cunoscuți critici, istorici literari și scriitori se întrec în laude - Poem al iubirii, exotic, original, descrie un miracol al iubirii, iar cuplul de îndrăgostiți este așezat alături de marile cupluri de iubire: Tristan și Isolda, Paul et Virginie. Cartea a fost tradusă în italiană, germană, spaniolă, catalană; Cea mai cunoscută versiune a fost cea franceză din 1950.

Maitreyi află în treacăt despre carte, atunci când tatăl ei, profesorul Dasgupta, întors dintr-o călătorie prin Europa, îi spune că Eliade a publicat o carte pe care i-a dedicat-o. Mai tîrziu, după 1953, cînd ea însăși călătorește prin Europa, se întâlnește cu oameni care, aflîndu-i numele, îi spun că o cunosc dintr-un roman și îl știu pe Mircea Eliade. Dar cei doi nu se întîlnesc. Abia în 1972, ea află de la sanscritologul român Sergiu George, aflat la Calcutta, în cadrul unei vizite în India, amănunte despre romanul Maitreyi și conținutul acestuia în ceea ce o privește. Greu de descris sentimentele ce o cuprind aflînd de descrierea scenelor pasionale, de vizitele pe care ea le făcea noaptea iubitului ei. Furie imensă! De ce minte? Nu au existat vizite nocturne. Nu au fost decât mîngîieri, pasionate, este adevărat, vorbe și promisiuni. Dincolo de indignare,  Maitreyi este cuprinsă de nostalgie la amintirea iubirii din tinerețe. S-a stins flacăra dragostei? Se pare că nu. O primă reacție, un răspuns este un volum de poeme apărut la sfârșitul anului 1972, intitulat "Raze de soare", poeme de dragoste pentru cel de odinioară. Dar respectabila doamnă în vîrstă de 58 de ani, iubită de familie - soț, copii, nepoți - simte că nu va avea liniște pînă nu se va întâlni cu el, pînă cînd nu vor discuta și va afla de ce a scris așa cum a scris despre ea. Se agită și reușește, în 1973, să aranjeze o serie de conferințe despre Rabindranath Tagore la Universitatea din Chicago, unde Mircea Eliade, savant renumit, era profesor. Trecuseră 42 de ani. Întâlnirea este menționată în treacăt de Mircea Eliade în jurnalul său și descrisă de Maitreyi în cartea pe care o va publica mai târziu. Eliade îi spune că romanul nu este pe deplin autobiografic, o mare parte este ficțiune, fantezie, deci scenele de dragoste cu ea nu au fost scrise cu intenția de a o pune într-o situație neplăcută. Îi promite că varianta în limba engleză nu vă apărea decât după moartea ei.

La sfârșitul anului, la invitația Uniunii Scriitorilor, poeta vizitează România. Are diverse întâlniri și face o vizită mamei și surorii lui Mircea Eliade. La toate întrebările care i s-au pus în legătură cu pasiunea tinereții dă ca răspuns, la sfîrșit, un poem de dragoste. 

Maitreyi se simte datoare, totuși, să spună și ea povestea lor. Așa că, în 1974, apare "Dragostea nu moare", roman care se bucură de succes și este premiat, în 1976, de Academia  Națională Indiană de Literatură. În anii aceia și în societatea indiană, este remarcabilă sinceritatea și curajul cu care descrie sentimentele puternice care au însuflețit-o pe adolescenta de atunci. Și reiese clar că iubirea ei nu a murit. Se spune că uneori, în dragoste, unul iubește și celălalt se lasă iubit.

În 1993, după moartea lui Mircea Eliade, versiunea engleză a romanului a fost publicată de University of Chicago Press cu titlul "Bengal Nigths" (Nopți bengaleze), iar în 1994 au apărut împreună, la aceeași editură, cele două romane. Fiecare își spune povestea. Un impresionant duet al iubirii."


Sursa: Planeta Pământ și curiozitățile ei

***

 

Odele lui John Keats.


În scurta sa viață, John Keats a scris unele dintre cele mai frumoase și durabile poezii din limba engleză. Printre cele mai mari realizări ale sale se numără secvența sa de șase ode versuri, scrise între martie și septembrie 1819 — uimitor, când Keats avea doar douăzeci și patru de ani. Realizarea poetică a lui Keats este cu atât mai miraculoasă prin vârsta la care s-a încheiat: A murit la abia un an după ce a terminat oda „Toamnei”, în februarie 1821.


Keats s-a născut în 1795 într-o familie din clasa de mijloc inferioară din Londra. Când era încă tânăr, și-a pierdut ambii părinți. Mama lui a cedat tuberculozei, boala care în cele din urmă l-a ucis pe Keats. Când avea cincisprezece ani, Keats a intrat într-o ucenicie medicală, iar în cele din urmă a mers la medicină. Dar când a împlinit 20 de ani, a abandonat pregătirea medicală pentru a se dedica în întregime poeziei. El a publicat prima sa carte de poezii în 1817; acestea au atras atacuri critice sălbatice dintr-o revistă influentă, iar a doua sa carte a atras relativ puține notificări când a apărut anul următor. Fratele lui Keats, Tom, a murit de tuberculoză în decembrie 1818, iar Keats s-a mutat cu un prieten în Hampstead. În Hampstead, s-a îndrăgostit de o tânără pe nume Fanny Brawne. În acest timp, Keats a început să experimenteze extraordinara inspirație creativă care i-a permis să scrie, într-un ritm frenetic, cele mai bune poezii ale sale în perioada dinaintea morţii sale Sănătatea și finanțele sale au scăzut brusc, iar el a pornit spre Italia în vara anului 1820, sperând că climatul mai cald îi va reda sănătatea. Nu s-a mai întors acasă. Moartea sa a dus la un sfârșit prematur una dintre cele mai extraordinare cariere poetice ale secolului al XIX-lea - într-adevăr, una dintre cele mai extraordinare cariere poetice din toate timpurile. Keats nu a obținut niciodată recunoașterea pe scară largă a muncii sale în propria viață (cererea sa amară pentru piatra sa funerară: „Aici zace unul al cărui nume a fost scris pe apă”), dar a fost susținut de o încredere interioară profundă în propria sa capacitate. Cu puțin timp înainte de moartea sa, el a remarcat că el crede că se va afla printre „poeții englezi” atunci când va muri. Keats a fost una dintre cele mai importante figuri ale romantismului de la începutul secolului al XIX-lea, o mișcare care a îmbolnăvit sfințenia emoției și imaginației și privilegia frumusețea lumii naturale. Multe dintre ideile și temele evidente în marile ode ale lui Keats sunt preocupări romantice în mod esențial: frumusețea naturii, relația dintre imaginație și creativitate, răspunsul pasiunilor la frumusețe și suferință și trecerea vieții umane în timp. Limbajul senzorial somptuos în care sunt scrise odele, preocuparea lor idealistă pentru frumusețe și adevăr și agonia lor expresivă în fața morții sunt toate preocupări romantice - deși, în același timp, toate sunt unice ale lui Keats. Luate împreună, odele nu spun exact o poveste - nu există „complot” unificator și nici personaje recurente - și există puține dovezi că Keats a intenționat ca ele să rămână unite ca o singură operă de artă. Cu toate acestea, numărul extraordinar de interrelații sugestive dintre ele este imposibil de ignorat. Odele explorează și dezvoltă aceleași teme, participând la multe dintre aceleași abordări și imagini și, ordonate într-un anumit fel, prezintă o dezvoltare psihologică inconfundabilă. Asta nu înseamnă că poeziile nu stau de la sine - ele fac, magnific; una dintre cele mai mari felicitări ale secvenței este că poate fi introdusă în orice punct, privită integral sau parțial din orice perspectivă, și totuși se dovedesc emoționant și satisfăcător de citit. Au existat multe dezbateri critice despre cum să tratezi vocile care rostesc poeziile - sunt ele menite să fie citite ca și cum o singură persoană le vorbește pe toate, sau Keats a inventat o altă persoană pentru fiecare odă? Nu există răspuns corect la întrebare, dar este posibil ca întrebarea în sine să fie greșită: Conștiința care lucrează în fiecare odă este inconfundabil a lui Keats. Desigur, poeziile nu sunt explicit autobiografice (este puțin probabil ca toate evenimentele să i se fi întâmplat lui Keats), dar având în vedere sinceritatea și cadrul comun de referință tematică, nu există niciun motiv să credem că nu provin din aceeași parte a minții lui Keats - adică spune, că nu toate sunt spuse de aceeași parte a sinelui reflectat al lui Keats. În acest sens, nu există niciun rău în tratarea odelor o secvență de rostiri spuse cu aceeași voce. Progresul psihologic de la „Odă asupra indolenței” la „To toamnă” este intim personal, iar o mare parte din această intimitate se pierde dacă cineva începe să-și imagineze că odele sunt rostite de o secvență de personaje fictive. Când te gândești la „vorbitorul” acestor poezii, gândește-te la Keats așa cum și-ar fi imaginat el însuși scriindu-le. Pe măsură ce urmăriți traiectoria vorbitorului de la somnolența amorțită a „Indolenței” până la înțelepciunea liniștită a „Toamnei”, încercați să auziți cum vocea se dezvoltă și se schimbă sub îndrumarea limbajului extraordinar al lui Keats. 

***

 

MÂINILE - CELEBRUL TABLOU AL LUI ALBRECHT DURER

În secolul al XV-lea , într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18!

Pentru a-şi întreţine familia tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei,

cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat cei doi au stabilit un pact.

Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie.

Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg.

Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani.

Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie.

Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante.

Când s-a întors în satul sau, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-si îndeplinească visul.

Şi cuvintele de încheiere au fost: "Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg, să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."

Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert.

Lacrimile îi curgeau pe faţă palidă iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu.

În final, Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.

Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine.

Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele.

Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o data,

iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă, încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pt mine e prea târziu.

Au trecut mai mult de 450 ani. Sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer (portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri, etc). sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ne este familiară doar una singură, a cărei reproducere o putem avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.

Şi-a denumit opera simplu mâini, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodoperă sa şi a redenumit tributul iubirii mâini în rugăciune .

Data viitoare când veţi vedea o copie a acestei creaţii emoţ ionante, mai priviţi-o odată.

Daţi-i voie să vă amintească, dacă mai era nevoie că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur. Vezi mai puţin

miercuri, 24 aprilie 2024

***

 

JANE EYRE de Charlotte BRONT Ë.


Jane Eyre este un roman al scriitoarei engleze Charlotte Bront ë. A fost publicată pe 16 octombrie 1847, de către Smith, Elder & Co. din Londra, Anglia, sub pseudonimul „Currer Bell”.


Rezumat:


Jane Eyre este o tânără orfană crescută de doamna Reed, mătușa ei crudă și bogată. O servitoare pe nume Bessie îi oferă lui Jane câteva dintre puținele bunătăți pe care le primește, spunându-i poveștile și cântând cântece. Într-o zi, drept pedeapsă pentru lupta cu vărul ei agresor John Reed, mătușa lui Jane o încarcerează pe Jane în camera roșie, camera în care unchiul lui Jane Reed a murit. În timp ce era închisă, Jane, crezând că vede fantoma unchiului ei, țipă și leșină. Ea se trezește și se regăsește în grija lui Bessie și a amabilului farmacist domnul Lloyd, care sugerează doamnei Reed ca Jane să fie trimisă la școală. Spre încântarea lui Jane, doamna Reed este de acord.


Odată ajunsă la Școala Lowood, Jane constată că viața ei este departe de a fi idilică. Directorul școlii este domnul Brocklehurst, un om crud, ipocrit și abuziv. Brocklehurst predică studenților săi o doctrină a sărăciei și privației în timp ce folosește fondurile școlii pentru a oferi un stil de viață bogat și opulent propriei familii. La Lowood, Jane se împrietenește cu o tânără pe nume Helen Burns, a cărei atitudine puternică și martiră față de mizeriile școlii este atât utilă, cât și neplăcută pentru Jane. O epidemie masivă de tifos mătură Lowood, iar Helen moare de consum. Epidemia are ca rezultat și plecarea domnului Brocklehurst prin atragerea atenției asupra condițiilor insalubre de la Lowood. După ce un grup de domni mai simpatici îi ia locul lui Brocklehurst, viața lui Jane se îmbunătățește dramatic. Ea petrece încă opt ani la Lowood, șase ca studentă și doi ca profesoară.


După ce a predat doi ani, Jane tânjește după noi experiențe. Acceptă un post de guvernantă la un conac numit Thornfield, unde predă o franțuzoaică plină de viață pe nume Adele. Distinsa menajeră doamna Fairfax prezidează proprietatea. Angajatorul lui Jane de la Thornfield este un bărbat întunecat și pasionat pe nume Rochester, de care Jane se găsește îndrăgostită în secret. Ea l-a salvat pe Rochester dintr-un incendiu într-o noapte, despre care el susține că a fost pornit de o servitoare beată pe nume Grace Poole. Dar pentru că Grace Poole continuă să lucreze la Thornfield, Jane concluzionează că nu i s-a spus întreaga poveste. Jane se scufundă în deznădejde când Rochester aduce acasă o femeie frumoasă dar vicioasă pe nume Blanche Ingram. Jane se așteaptă ca Rochester să o ceară pe Blanche. Dar Rochester o cere în căsătorie pe Jane, care acceptă aproape neîncrezător.


Ziua nunții sosește, iar în timp ce Jane și dl Rochester se pregătesc să-și schimbe jurămintele, vocea dlui Mason strigă că Rochester are deja o soție. Mason se prezintă ca fiind fratele acelei soții - o femeie pe nume Bertha. Domnul Mason depune mărturie că Bertha, cu care Rochester s-a căsătorit când era tânăr în Jamaica, este încă în viață. Rochester nu neagă pretențiile lui Mason, dar explică că Bertha a înnebunit. El duce petrecerea de nuntă înapoi la Thornfield, unde sunt martori la nebuna de Bertha Mason alergând în patru labe și mârâind ca un animal. Rochester o ține pe Bertha ascunsă la etajul trei al Thornfield-ului și o plătește pe Grace Poole să-și țină soția sub control. Bertha a fost adevărata cauză a incendiului misterios de mai devreme din poveste. Știind că îi este imposibil să fie cu Rochester, Jane fuge de la Thornfield.


Fără niciun ban și înfometată, Jane este obligată să doarmă în aer liber și să cerșească mâncare. În sfârșit, trei frați care locuiesc într-un conac numit alternativ Marsh End și Moor House o primesc la ei. Numele lor sunt Maria, Diana și Sf. Ioan (pronunțat „Sinjin”) Rivers, iar Jane se împrietenește rapid cu ei. St. John este preot și îi găsește lui Jane o slujbă de predat la o școală de caritate din Morton. El o surprinde într-o zi declarând că unchiul ei, John Eyre, a murit și i-a lăsat o avere mare: 20.000 de lire. Când Jane întreabă cum a primit această veste, o șochează și mai mult declarând că unchiul ei a fost și unchiul său: Jane și the Riverss sunt veri. Jane decide imediat să-și împartă moștenirea în mod egal cu cele trei rude noi descoperite.


Sfântul Ioan decide să călătorească în India ca misionar și o îndeamnă pe Jane să-l însoțească - ca soție a sa. Jane este de acord să meargă în India, dar refuză să se căsătorească cu vărul ei pentru că nu îl iubește. Sfântul Ioan o presează să se răzgândească, iar ea aproape că cedează. Cu toate acestea, ea realizează că nu poate abandona pentru totdeauna bărbatul pe care îl iubește cu adevărat atunci când într-o noapte aude vocea lui Rochester strigându-i numele peste mlaștini Jane se grăbește imediat înapoi la Thornfield și constată că a fost ars din temelii de Bertha Mason, care și-a pierdut viața în incendiu. Rochester a salvat servitorii, dar și-a pierdut vederea și una din mâini. Jane călătorește la noua reședință a lui Rochester, Ferndean, unde locuiește cu doi servitori pe nume John și Mary.


La Ferdean, Rochester și Jane își reconstruiesc relația și se căsătoresc în curând. La sfârșitul poveștii sale, Jane scrie că este căsătorită de zece ani fericiți și că ea și Rochester se bucură de egalitatea perfectă în viața lor împreună. Ea spune că după doi ani de orbire, Rochester și-a recăpătat vederea cu un ochi și a putut să-și vadă primul fiu la naștere. 

***


 💞Să luăm aminte la minte din citate ale unor înțelepți:

📌”Fii vigilent: fereşte-ţi mintea de gânduri negative.” Buddha

📌”Fericirea înseamnă să nu ai dureri în trup şi griji în minte.” Thomas Jefferson

📌”Grijile nu sunt altceva decât o deprindere mentală foarte dăunătoare, iar eu îmi pot schimba orice deprindere cu ajutorul lui Dumnezeu.” Norman Vincent Peale

📌”Cu cât e mai mică mintea, cu atât e mai mare îngâmfarea.” Esop

📌”Cu norocul de partea ta, te poţi descurca şi fáră minte.” Giordano Bruno

📌”Dacă spui adevărul nu trebuie să ţii minte nimic.” Mark Twain

📌”Dacă toată bogăţia unui om se află în mintea sa, nimeni nu va putea să i-o fure.” Benjamin Franklin

📌”Este un semn de nobleţe mentală să ştii să admiri ceea ce te depăşeşte.” Gabriel Liiceanu

📌”Întăriţi trupul vostru prin muncă şi mintea voastră prin studii.” Socrate

📌”Învăţarea nu epuizează niciodată mintea.” Leonardo da Vinci

O zi minunată!💐🥰 @reper

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...